Arhiepiscop Lazar Puhalo:

Abordarea persoanelor educate

în era post-creştină

(Alba Iulia, România, 13-14 Mai, 2005.)

Regretatul ambasador canadian în Jugoslavia, contele Ignatieff, participa întotdeauna la sfintele slujbe care aveau loc în bisericuţa rusă din Belgrad. Secretarul său ne-a spus următoarea poveste. Odată ambasadorul Ignatieff s-a scuzat de la o recepţie organizată la reşedinţa preşedintelui Tito, pentru a merge la slujba de priveghere în ajunul unui praznic. Preşedintele Tito l-a întrebat pe domnul Igatieff, „Dumneavoastră sunteţi un om inteligent, domnule Ignatieff. De ce mergeţi la biserică? Domnul Igantieff a răspuns, „Pentru că sunt un om inteligent.”

            PROLOG

În termeni cauzali, prezenţa oxigenului este o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru producerea focului. Oxigenul, combustibilul şi un chibrit aprins ar exemplifica o condiţie suficientă pentru producerea focului. (William L. Reese)1

Subiectul principal al acestei conferinţe este „Persoana cultivată (sau educată) în epoca decreştinării.”

Procesul decreştinării în ţările apusene a început nu doar în ultima vreme; nici nu este produsul unei vreunei epoci, mişcări sau influenţe anume. În parte, dezintegrarea  unei entităţi creştine unite în Apusul Europei, a fost rezultatul unei degenerării şi decăderii clerului, începând de la cele mai înalte niveluri până la cele de mai jos. Această dezintegrare a pus temelia pentru neîncrederea în credinţa creştină care încet, încet s-a răspândit către clasele mai educate ale societăţii apusene. Dacă ar fi să alegem un singur eveniment drept cauza decreştinării, acesta ar fi probabil procesul lui Galileo. Condamnarea lui Galileo de către forţele fundamentaliste din Biserica Romano-Catolică a declanşat o reacţie în lanţ în toată Europa care a alimentat procesul iniţial de decreştinare. Ceva mai devreme, Giordano Bruno a fost ars pe rug din pricina „delictului” teoriei copernicane: el a afirmat că pământul se învârte în jurul soarelui şi că cerurile nu sunt inele solide translucide, mobile, mişcate de către entităţi spirituale. Galileo a întărit atât ideile lui Copernic cât şi ale lui Bruno şi a fost trimis la moarte pentru că n-a lepădat adevărul. Pentru că lucrările sale, deşi interzise în Italia, au fost publicate în Europa nordică, oamenii instruiţi din întreg Apusul au văzut în aceste evenimente un război creştin purtat împotriva adevărului.

Nu a avut loc imediat un val de decreştinare dar gheţarul începuse să se topească iar picătura de îndoială avea să devină în curând un torent. Creştinismul era atât de adânc întipărit în cultura europeană încât va mai dura încă trei secole pentru ca decreştinarea generală să devină un fapt evident.

            Odată cu procesul lui Galileo, a început şi un proces de deconstrucţie. Iniţial, acesta a fost lent şi se raporta numai la îndoielile doctrinelor cosmologice. Cu toate acestea, viteza cu care a continuat procesul a crescut treptat, asemenea vitezei mingii rostogolite de Galileo pe un plan înclinat. Pe măsură ce secolele treceau, această deconstrucţie s-a amplificat cu pătratul secundelor ca şi în experimentul acceleraţiei lui Galileo.

            Reforma protestantă, care a făcut posibilă răspândirea lucrărilor lui Galileo, a fost cel mai mare proces de deconstrucţie din istorie. Vreme de secole de la marea schismă, îndoiala a apărut în multe din învăţăturile care s-au format în Biserica Apuseană. Aceste îndoieli au fost mult amplificate prin lăcomia şi stilul de viaţă decăzut al clerului, mai ales episcopilor şi clerul de pe cea mai înaltă treaptă. Deconstrucţia Bisericii Catolice începuse deja până pe la 1300. În acea vreme, diferite mişcări gnostice au devenit tot mai puternice în Europa Apuseană aşa cum făcuseră mai devreme în Răsărit. O mare parte din puterea mişcărilor gnostice, stătea în protestul lor împotriva vieţii decăzute şi a izolării clerului atât din Biserica latină cât şi din cea bizantină. În orice caz, şase sute de ani mai târziu, au apărut îndoieli şi mai grave. Învinuirile pe care Martin Luther le-a afişat la 31 octombrie 1517 pe uşa catedralei Tuturor Sfinţilor din Wittenberg, priveau doar problemele bisericeşti. Îndoielile care au apărut în urma arderii lui Giordano Bruno şi condamnarea lui Galileo în ziua de 21 iunie 1633, aveau o structură mult mai cuprinzătoare (ambii au fost găsiţi vinovaţi de a fi îmbrăţişat teoria copernicană). Atunci când Luther şi-a exprimat îndoielile în legătură cu teologia, viaţa şi valoarea Bisericii Catolice, el nu făcea altceva decât să dea glas îndoielilor care se iveau cu regularitate de multe secole. Odată cu Luther, Biserica Apuseană a fost înghiţită de un potop de deconstructivism pe care îl numim Reformă. Unificarea ambelor curente de deconstructivism era inevitabilă.

            Deconstrucţia anunţată de evenimentul Galileo este caracteristică nu numai creştinismului apusean ci a creştinismului ca atare. Reforma protestantă a dus la deconstrucţia istoriei şi tradiţiei Bisericii creştine. În cele din urmă avea să submineze chiar ideile de tradiţie şi structură ierarhică. Iniţial, acest lucru a tulburat numai Biserica. Totuşi, pe măsură ce această deconstrucţie a căpătat forţă, respectul pentru orice tradiţie şi structură ierarhică a societăţii avea să slăbească. Acest lucru urma să aibă consecinţe foarte grave cu care încă ne confruntăm şi în secolul XXI. Slăbirea paradigmei familiei tradiţionale avea să fie una dintre cele mai importante pierderi ale deconstructivismului protestant.

            Cealaltă formă de deconstrucţie, a cărei primă piatră de hotar o socotim a fi procesul lui Galileo, a constituit o provocare directă la adresa creştinismului ca întreg şi a religiei. Nu faptul că apariţia revoluţiei ştiinţifice ar fi fost în contradicţie cu creştinismul. Ştiinţa nu a creat această deconstrucţie; ci mai degrabă reacţia arogantă a întâi-stătătorilor şi intelectualilor creştini. Conducătorii creştini au fost cei care au determinat cele mai mari îndoieli în privinţa creştinismului, în minţile oamenilor de rând. Reforma a însemnat începutul liberalismului şi a democraţiei liberale. În cele din urmă, ea a contribuit la tăgăduirea oricărei forme de autoritate. Nu numai că în pentru a înţelege credinţa şi Scriptura, Tradiţia a fost abandonată dar acum fiecare individ a devenit propria autoritate în interpretarea Scripturii şi a credinţei creştine. Reacţia aproape isterică din partea unor lideri creştini la scrierile lui Charles Darwin, nu au făcut decât să alimenteze flăcările deconstrucţiei creştinismului.

            Prin urmare trebuie să spunem cu toată sinceritatea că procesul decreştinării a fost de fapt inaugurat de către apologiştii şi conducătorii creştini. Fundamentalismul, împreună cu slăbirea respectului faţă de autoritate şi tradiţie, nu putea să ducă decât la slăbirea instituţiei. Dacă adevărul i-a indus în eroare şi în isterie pe fundamentaliştii creştini, şi dacă aşa cum învăţau protestanţii, Sfânta Tradiţie şi structura ierarhică erau ceva rău, atunci practic nu a mai rămas nimic din mişcarea întemeiată de Iisus Hristos şi apostolii Săi. Nu mai există nici un fel de temelie într-un creştinism care nu are nici un fel de Sfântă Tradiţie sau o autoritate prin care să interpreteze Scriptura şi simbolurile credinţei. În lipsa unei fundaţii, nu mai rămâne decât o structură care se va prăbuşi când va fi lovită de un cutremur sau  de un potop. Potopul a început treptat, odată cu procesul lui Galileo şi a atins apogeul odată cu controversele în privinţa Darwin. Cutremurul se dezlănţuise mai înainte, prin Reforma protestantă care a distrus singură temelia şi a determinat întreaga structură să înceapă să se prăbuşească.

            De aceasta am ales să vorbesc despre felul în care mulţi membri ai clerului şi conducătorii Bisericii din zilele noastre, continuă să nesocotească posibilitatea generaţiilor tinere şi a celor instruiţi de a avea credinţă şi devotament faţă de Biserică. Chiar noi înşine formăm o mare parte a mişcării de deconstrucţie a Bisericii şi a credinţei creştine. Aş dori să sugerez că această conferinţă nu îşi va atinge scopul propus dacă nu vom discuta acest aspect a stării pe care o numim „era decreştinării.” Nouă, celor din Occident, termenul „decreştinare” ne apare puţin demodat.  În ultimii cincizeci de ani am vorbit despre „era post-creştină.” Îngăduiţi-mi să exemplific ce înţelegem noi prin „era post-creştină.”

            Scopul principal al acestui termen a fost fixat pe (1) descurajarea instituţiilor bisericeşti de a controla viaţa publică, (2) dorinţa celor care propovăduiesc Evanghelia de a fi liberi să facă acest lucru fără a fi nevoiţi să acţioneze în cadre influenţate de stat care ameninţau independenţa politică a Bisericii, (3) recunoaşterea crescândă a faptului că poporul lui Dumnezeu nu constituie majoritatea, cu atât mai puţin o majoritate morală dar poate oricând să fie dospitura din pâinea vieţii noastre obşteşti.

            Să abordăm subiectul „decreştinării” dintr-o perspectivă care este adesea trecută cu vederea. Aş dori să discut pe scurt felul în care unii conducători creştini sprijină şi promovează, procesul de „decreştinare” al societăţii.

            Predau şi conferenţiez regulat la mai multe universităţi din Canada şi America; inclusiv la două sau trei instituţii protestante. De asemenea sunt directorul asociaţiilor ortodoxe de la două universităţi din Vancouver, Canada. Am ocazia în fiecare an să vorbesc pentru mii de studenţi şi să port discuţii cu sute dintre ei.  Îndoielile care se nasc în inimile studenţilor de la universităţile laice nu sunt prea diferite de cele exprimate de către studenţii care urmează facultăţi şi universităţi creştine. Şi unii şi alţii vor pomeni intoleranţa şi făţărnicia creştină dar prejudecata împotriva ştiinţei a fundamentaliştilor este pomenită mai des în instituţiile laice. Factorii care îndepărtează de creştinism pe studenţii de la ambele tipuri de universităţi sunt adesea aceeaşi, deşi studenţii creştini au o tendinţă mai mare de a pune întrebări cu adevărat teologice. Există o repetiţie tragică a acestor factori, printre tinerii creştini ortodocşi cu care vorbesc, dar ei nu se limitează doar la tineretul instruit. Deşi există mulţi protestanţi instruiţi care se convertesc la Ortodoxie, în acelaşi timp avem tot mai mulţi oameni care s-au născut ortodocşi şi care nu vin la sfintele slujbe. Vă rog îngăduiţi-mi să fac câteva observaţii pe marginea acestor probleme.

            Tinerii instruiţi nu sunt mai puţin preocupaţi de problemele spirituale decât generaţiile anterioare. Eventual sunt mai înclinaţi către cele spirituale şi caută o temelie spirituală mai mult decât cei din generaţiile anterioare care n-au supus religia la întrebări. Atunci din ce cauză creştinismul este ales mai rar drept principala hrană spirituală şi de ce atâţia oameni care au fost mânaţi într-una din religiile creştine, aleg să caute sprijin duhovnicesc în alte mişcări filosofice sau religioase? În timpul scurt pe care îl am la dispoziţie, aş dori să vă împărtăşesc câteva din concluziile pe care le-am acumulat din experienţa mea îndelungată în abordarea acestor probleme „în linia întâi”, ca să folosesc o expresie din armată. De asemenea, aş dori să adresez observaţiile mele mai ales celor care ţin de tradiţia noastră, conducătorii Bisericii Ortodoxe.

Există patru domenii distincte asupra cărora doresc să mă opresc astăzi. Unele observaţii probabil că nu sunt atât de evidente în România, dar vor fi în viitor, şi sunt foarte importante, dată fiind tema noastră:

(1). Cea mai gravă dintre nenorocirile care alungă oamenii de la creştinism este boala duhovnicească numită „fundamentalism.” Ea include atât o interpretare excesiv literală a Scripturii cât şi un moralism uscat, fără viaţă.

(2). Aroganţa clerului şi izolarea lui. Acest lucru cuprinde neputinţa multor preoţi şi ierarhi de a interacţiona cu credincioşii într-o manieră plină de sens şi personală. Ea mai cuprinde şi eşecul clerului de a continua să se instruiască astfel încât să poată oferi răspunsuri convingătoare şi pline de înţeles la întrebările care vin din partea celor instruiţi.

            Mai mult, prea mulţi preoţi, chiar şi cei care nu au această cădere, se proclamă singuri „duhovnici” pentru a-şi putea exercita puterea şi controlul asupra turmei lor deşi nu înţeleg adevăratul sens al paternităţii duhovniceşti (care este modelul autentic al duhovnicului).

(3). Superstiţiile populare sunt propovăduite în locul teologiei sănătoase ca şi cum ar fi dogme de credinţă. Acest lucru este adesea împlinit de către clerul care doreşte să manipuleze şi să deţină controlul asupra credincioşilor prin intermediul fricii. Această problemă afectează creştinii ortodocşi mai mult decât orice alt organism creştin şi apare mai des între călugări. În Biserica Ortodoxă, acest fenomen distrage cel mai tare atenţia de la o viaţă duhovnicească întru Hristos. De multe ori superstiţiile distrag atenţia de la conştientizarea deplinătăţii harului Duhului Sfânt.

(4). Printre oamenii instruiţi şi crescuţi în aşa-numitele confesiuni „evanghelice” din Biserica Protestantă, cea mai obişnuită nemulţumire pe care o aud este „abuzul spiritual.” Aceasta este cel mai des întâlnit motiv pe care îl invocă cei convertiţi drept motivul pentru care au părăsit acele confesiuni şi au devenit ortodocşi. Acest „abuz spiritual” cuprinde complexele de vinovăţie nevindecate care sunt îngrămădite pe capul oamenilor chiar şi pentru aspectele cele mai obişnuite ale umanităţii lor.

            Fundamentalismul evanghelic şi proprii noştri teologi scolastici şi fundamentalişti, sunt mai răspunzători pentru decreştinarea societăţii decât orice altă forţă din lume.

1

FUNDAMENTALISM ŞI MORALISM

Concentrarea maselor este atât de importantă pentru că în aceste condiţii oamenii abandonează raţiunea şi acceptă soluţiile simpliste (Adolf Hitler).

Abandonarea raţiunii, cruzimea şi răul simplificării exagerate sunt simbolul unei noi „drepte religioase” atât în Canada cât şi în America. Deşi la suprafaţă, ea pare a fi o restaurare a influenţei creştine, în realitate este vorba de un gnosticism hrănit de mişcarea New Age. Nu numai că este nemiloasă şi încearcă să forţeze o simplificare exagerată de tip dictatorial a fiecărei probleme complexe a existenţei umane şi a vieţii sociale dar şi dezbină. Fiecare persoană care face parte din această mişcare fundamentalistă interpretează una din cele 100 sau mai multe traduceri contradictorii ale Scripturii aşa cum el sau ea „crede de cuviinţă.” Această mişcare este aproape demonic de trufaşă şi arogantă. Pe lângă gnosticismul ei de tip New Age, ideea principală care o animă este teama şi lupta împotriva ştiinţei moderne, sănătoase. „Dreapta religioasă” a căzut într-un fel de robie spirituală în mrejele unei înţelegeri mitologice a Vechiului Testament şi a cărţii Apocalipsei. Mulţi dintre susţinătorii acestei mişcări militează în mod deschis pentru declanşarea unei versiuni proprii a „bătăliei Armaghedonului”, presupunând cu mândrie că astfel ar putea grăbi a doua venire a lui Hristos. Mulţi dintre ei aderă la învăţăturile contradictorii despre „răpire” şi în acelaşi timp promovează un dualism radical de tip gnostic în natura omului. În cele din urmă, această mişcare care dă dovadă de un fascism moral rece, împrăştie o iluzie durabilă şi profundă în privinţa creştinismului şi probabil în privinţa religiei în general.

            Aceste două boli gemene, după cum cred eu că sunt, fundamentalismul şi a moralismul, sunt cauza principală a decreştinării societăţii din Canada şi America şi sunt sigur că şi din Europa. Ele s-au refugiat şi în elemente ale Bisericii Ortodoxe, mai ales în mânăstiri şi în „frăţiile pentru mireni.” Din acest motiv, vreau să abordez în primul rând această problemă.

            Aşa cum am pomenit mai înainte, în fiecare an conferinţez la mai multe universităţi şi colegii din Canada şi America. Unele dintre aceste instituţii sunt facultăţi de teologie protestante sau catolice sau universităţi şi şcoli evanghelice. Probabil că vă va uimi ceea ce voi spune dar am întrebat practic mii de studenţi de-a lungul anilor, „Câţi dintre voi v-aţi născut şi aţi fost crescuţi într-o familie creştină dar aţi respins creştinismul şi l-aţi abandonat?” Când făceam numărătoarea, adesea majoritatea studenţilor din sală  ridicau mâna. Am întrebat pe unii studenţi dacă vor să ne spună şi nouă motivele deciziei lor. Majoritatea covârşitoare a răspunsurilor erau aceleaşi şi sunt abordate chiar şi în instituţiile creştine în care studenţii nu au respins creştinismul cu totul. Îngăduiţi-mi să le amintesc:

A. Moralismul amorf:    

            Moralitatea constă mult mai mult în cât de bine ne îngrijim unii de alţii, decât ce fel de comportament aşteptăm de la ceilalţi. (Diacon Lev Puhalo, 1973)

Se pare că iconarul şi filosoful grec Photios Kontaglou avea dreptate atunci când a spus că termenul Dumnezeu din creştinismul apusean, este cauza principală a ateismului din Apus. Probabil că putem vedea mai limpede adevăratul vinovat în noua doctrină apuseană despre mântuire numită „ispăşire.” Pe lângă faptul că această învăţătură lasă impresia că Dumnezeu are o existenţă care este în cel mai bun caz un fascism divin, ea este contrară învăţăturii vechii Biserici creştine şi a fost născocită abia în timpul Evului Mediu timpuriu. Faptul că am ascultat astfel de păreri exprimate de mii de ori de către studenţi şi adesea de către tineret protestant evanghelic cu o credinţă foarte profundă, şi de către cei care au părăsit creştinismul cu totul, dă un înţeles profund tematicii noastre. Într-adevăr, John Adams, al doilea preşedinte american a ridicat tocmai această problemă în corespondenţa sa cu al treilea preşedinte al Americii, deistul masonic Thomas Jefferson. Nu am acum timp să vorbesc despre această doctrină şi felul în care contrastează cu învăţătura ortodoxă despre răscumpărare dar voi spune că dogma „ispăşirii” ne învaţă de fapt că Hristos a murit ca sa ne izbăvească de Dumnezeu. Efectul pe care l-a avut această dogmă asupra creştinismului apusean a fost acela că a redus creştinismul la un cod legal care reglementează comportamentul corect şi care este lipsit de elementul de luptă lăuntrică (askesis; podvig) pentru transformarea interioară  şi transfigurarea inimii şi minţii credinciosului. Acest cod moral este exprimat nu printr-o morală autentică ci printr-un sistem făţarnic şi arogant de moralism inert. Creştinismul a fost redus la un program ideologic întemeiat pe baza „comportamentului corect.” Pentru că este lipsit de viaţă şi de semnificaţii, a trebuit să fie sprijinit prin transformarea bisericilor în centre dedicate divertismentului ieftin, cu imne egoiste care întăresc făţărnicia şi desfiinţează ideea de luptă pentru transformarea persoanei lăuntrice într-un model viu al adevăratei morale. Este cât se poate de limpede că acest moralism făţarnic este folosit ca o armă pentru a-i persecuta şi a hărţui pe cei care probabil că nu împărtăşesc interpretarea fariseică a comportamentului moralist de suprafaţă. Cu toate acestea el nu asigură mijloacele spirituale pentru dobândirea adevăratei vieţi morale întru Hristos. Până şi mulţi clerici ortodocşi din America de Nord resping, tacit sau pe faţă, conceptul de luptă duhovnicească pentru transformarea inimii şi mai ales nesocotesc posturile Bisericii Ortodoxe şi îi determină pe credincioşi să nu mai ţină posturile.

            Una dintre cele mai mari forţe de decreştinare a societăţii instruite este unul din punctele centrale ale activismului fundamentalist politic. O lovitură importantă dată de acest activism, îl reprezintă războiul pe care îl poartă împotriva ştiinţei moderne. Acest război la care au aderat unii clerici ortodocşi, slăbeşte mărturia creştină în faţa problemelor sociale autentice. Chiar şi în privinţa acestor probleme sociale justificate şi urgente, argumentele care se oferă vin dintr-un sistem ideologic moralist în locul unei perspective creştine chibzuite. Acest lucru i-a făcut pe mulţi să pună sub semnul întrebării întregul mesaj creştin. El a contribuit la slăbirea protestelor noastre la adresa avortului şi la eforturile de a păstra căsătoria şi de a încuraja cuplurile tinere de a face un angajament ferm prin căsătorie în loc de a trăi pur şi simplu împreună. Pe de-o parte acest lucru se datorează faptului că moralismul lipsit de viaţă se adresează în termeni absoluţi de „alb şi negru,” şi nu izbuteşte să raporteze propria versiune despre morală cu realităţile vieţii şi cu lupta duhovnicească autentică. Este limpede pentru orice observator profund că în condiţia umană nu există lucruri doar în „alb şi negru”; totul ar trebui perceput în nuanţe de gri. Cu toţii ne aflăm în trecere; nimeni nu a ajuns încă la destinaţia la care ne cheamă Hristos. Mai mult, moralitatea nu poate fi predată cu succes în termenii de „bine şi rău” simplificaţi excesiv. Trebuie să dăm un sens moralei şi să o predăm în termenii ramificaţiilor sale autentice în viaţa societăţii şi a persoanei. Impunând morala fără încetare în termenii lui „Dumnezeu o să-ţi facă ceva groaznic dacă nu faci aşa cum îţi spunem noi”, nu numai că este ineficient dar îl face pe Dumnezeu să fie luat în derâdere. Legea morală nu este doar o preferinţă întâmplătoare a lui Dumnezeu; adevărata morală ni s-a dat ca să ne apere de consecinţele negative imediate din această viaţă şi să facă posibilă existenţa societăţii civilizate. Dumnezeu ne-a lăsat învăţătura morală ca act al iubirii, din grijă pentru bunăstarea noastră nu doar ca o expresie a fetişurilor divine şi a duşmăniei, aşa cum se crede adesea.

            Sunt sigur că pentru mulţi, acesta este un „cuvânt greu” (In. 6:60), dar vă cer respectuos să gândiţi deschis şi să cugetaţi la aceasta, la modul serios, cu rugăciune, pentru că există prea mulţi moralişti scolastici în Biserica Ortodoxă care distrug credinţa creştină în minţile tinerilor educaţi şi cultivaţi. Cu ocazia fiecărei conversaţii purtate cu studenţii de confesiune evanghelic-protestantă, atât în cadrul propriilor lor instituţii cât şi în universităţilor laice, o parte din ei observau întotdeauna că învăţătura creştină pe care o primiseră nu a făcut decât să-i lase cu o mare povară de vinovăţie, fără posibilitatea de a face ceva iar încercările în această privinţă nu fac decât să acopere acest întuneric cu nişte imne superficiale, simpliste, diferite spectacole şi un emoţionalism menit să inducă transa (care este o invitaţie la înşelare duhovnicească) în locul închinării autentice. Aşa cum am spus, acest lucru este o poveste obişnuită pe care o relatează mii de convertiţi de la cultele evanghelice la ortodoxie, atât în Canada cât şi în America.

            Moralismul este un fel de religiozitate care caută să eticheteze şi să condamne comportamentul exterior. El pretinde abandonarea a ceea ce el a etichetat drept „rău” fără o analiză profundă a originilor şi a cauzelor sale şi fără să ofere un program constructiv de luptă duhovnicească. Ceea ce realizează aproape întotdeauna este doar să determine comportamentul să treacă la o făptuire pe ascuns. Adesea moralismul ascunde adevărata răutate sub o manta de religiozitate şi confirmă punctul nostru de vedere că nelegiuirea morală este o formă de spovedanie involuntară. Tot aşa cum patriotismul este ultimul refugiu al unui om de nimic, tot aşa moralismul este ultimul refugiu al unui om depravat şi necinstit.

            Acelaşi moralism scolastic, sentimentalist, sterp şi fără viaţă, este o urgie şi în multe locuri din Biserica Ortodoxă. Când vom avea ocazia, trebuie să vorbim despre acest lucru mai pe larg. Deocamdată, să îngăduim Sf. Ioan Hrisostom să ne spună un scurt cuvânt de învăţătură. „Nu este de nici un folos să avem învăţătura cea dreaptă dar să nesocotim viaţa; nici nu ajută mântuirii noastre să dobândim virtutea dar să nesocotim învăţătura cea adevărată.”2

B. Fundamentalismul:

De-acum îmi întind încrezător aripile în văzduh:

         Nu mi-e teamă de nici o graniţă de cleştar sau de sticlă

Despic cerurile şi mă înalţ spre infinit.

                                             Giordano Bruno, 1591

            Moralismul pe care tocmai l-am descris, face parte din toate formele de fundamentalism din lume: creştin, islamic, filosofic, politic: toate afişează un moralism sterp şi lipsit de viaţă pe care îl promovează ca fiind raţiunea lor de a exista. Celălalt tip de fundamentalism de care trebuie să ne ocupă aici este aspectul literal-biblic al acestuia. Am pomenit mai înainte despre el, pe scurt. Atunci când fundamentaliştii creştini insistă asupra unui interpretări strict literale a Scripturii, ei fac ca ateismul să fie inevitabil pentru o parte considerabilă a celor instruiţi. La baza acestei parodii se află pretenţia că, pentru a fi „buni creştini,” oamenii trebuie să creadă în lucrurile a căror neadevăr a fost dovedit. Creştinii fundamentalişti care insistă că trebuie să credem că oamenii şi dinozaurii au existat în acelaşi timp sau că Pămânul sau chiar Universul nu are mai mult de 10.000 de ani şi că în planul lui Dumnezeu şi felul în care El a creat lumea nu a avut loc nici un fel de evoluţie: aceşti oameni şi ideologia lor sunt adevărata forţă care determină propăşirea ateismului în societatea noastră. Într-adevăr, creştinii fundamentalişti sunt cauza principală şi promotorul decreştinării în societatea apuseană şi vor fi cauza principală pentru aceeaşi decreştinare şi în ţările ortodoxe. Nu numai că aceştia propovăduiesc că Hristos a murit ca să ne izbăvească de Dumnezeu (în locul învăţăturii ortodoxe despre răscumpărare din puterea morţii şi din robia satanei, şi despre îndumnezeire), dar ne cer să alegem între Dumnezeu şi adevăr, căci nu le putem avea pe amândouă.

            Fundamentalismul poate prospera numai într-o atmosferă şi o cultură a ignoranţei. În America de azi, asistăm la spectacolele tragice ale fundamentaliştilor care întemeiază mişcări politice într-o încercare de a forţa şcolile de stat de a nu mai preda ştiinţa modernă şi fizica deoarece acestea contrazic ideologia lor religioasă şi concepţia lor egoistă despre realitate. Totuşi, am întâlnit mii de studenţi foarte bine instruiţi cu o credinţă profundă a căror credinţă nu a fost zdruncinată de descoperirea că dinozaurii au dispărut cu milioane de ani înainte de apariţia oamenilor, că Pământul are patru miliarde de ani vechime, că axa timpului şi cronologia primelor capitole din cartea Facerii nu este exactă din punct de vedere literal şi că există dovezi covârşitoare că în Univers s-a produs un fel de evoluţie ca parte a planului veşnic al lui Dumnezeu. Aceşti tineri au o credinţă vie, arzătoare, în Dumnezeu şi în Iisus Hristos, în vreme ce fundamentaliştii nu au de fapt credinţă şi nu pot decât să se refugieze în ideologia lor amorfă care se repede către un sac fără fund care este gol. Atunci când oamenii gândesc în termeni „absoluţi” este o catastrofă, mai ales atunci când socotesc că ei posedă „adevărul absolut” sau realitatea absolută. În primul rând, dacă gândeşti în acest fel, nu vei mai putea creşte, nu te vei mai putea dezvolta sau chiar aventura. Pe de altă parte, vei fi predispus să-i persecuţi pe ceilalţi, nedându-ţi seama niciodată că tu însuţi ai devenit schilod din punct de vedere emoţional, intelectual şi moral.

            Adevărul nu este niciodată vătămat de realitate. Neadevărul şi greşeala nu vor putea niciodată să dovedească adevărul Evangheliei. În vreme ce fundamentaliştii noştri se ocupă cu crearea conflictelor acolo unde de fapt acestea nu există şi provoacă îndoieli tinerilor care nu ar trebui să aibă vreuna, ei nu par să ştie că credinţa este în cele din urmă o problemă ce ţine de orientare şi nu de îndoctrinarea ideologică cu informaţii false. Din această cauză, atâţia oameni credincioşi şi instruiţi, nu sunt de loc tulburaţi de ideile ştiinţei moderne şi credinţa lor în Dumnezeu şi în Iisus Hristos este neîndoielnică şi cu rădăcini adânci. Aceasta se datorează faptului că au o credinţă vie în Dumnezeu şi nu o dependenţă infirmă, într-o ideologie care trece drept credinţă.

            Printre alte tragedii ale fundamentaliştilor care se orientează după literă, este faptul că au pierdut atât de mult din adevăratul înţeles din episodul creaţiei. Sunt atât de ocupaţi cu certurile despre exactitatea literală, ştiinţifică, a propriei lor interpretări a episodului creaţiei, încât neglijează complet semnificaţiile spirituale ale acestuia, un mesaj pe care oamenii educaţi şi cultivaţi îl pot aprecia şi accepta şi pot ajunge să aibă încredere în el.

            La fel cu adevărul nu poate fi vătămat de realitate, tot aş adevărul nu poate fi slujit de către o minciună.

2

INTERACŢIUNE ŞI EDUCAŢIE

Nu este de nici un folos să avem învăţătura cea dreaptă dar să nesocotim viaţa; nici nu ajută mântuirii noastre să dobândim virtutea dar să nesocotim învăţătura cea adevărată.(Sf. Ioan Hrisostom)

Aceasta mă aduce la subiectul interacţiunii clerului şi a educaţiei creştine şi mai ales educaţia studenţilor teologi care vor deveni preoţi, slujitori şi profesori în lumea creştină.

A. INTERACŢIUNEA CLERULUI:

            Când vorbesc despre nereuşita multor preoţi şi episcopi de a se implica în dialogul cu lumea, oamenii şi cu societatea, nu mă refer neapărat la „oferirea răspunsurilor.” Ceva mai încolo în această lucrare, voi aborda problema clerului de a-şi continua educaţia pentru a putea oferi „răspunsuri convingătoare şi pline de sens.” Totuşi, nu mă refer la preot ca la „cineva care oferă răspunsuri” ci vreau să vreau sa încadrez această parte a discuţiei noastre în alt fel. „Răspunsuri” e ca şi cum am oferi fragmente sonore sau ceea ce numim „ferestre” pe monitorul calculatorului, în vreme ce îi „atragem” pe cei ce caută, înspre întrebările importante din viaţa lor, este ca şi cum am merge alături de ei prin această viaţă, duhovniceşte şi dialogic, conducându-i şi la nevoie recomandându-i la alţii care îi pot călăuzi către tărâmul sensurilor şi la izvorul înţelesurilor care este lucrarea dialogului şi a formării creştine până la moarte. Ceea ce doresc să putem aştepta din partea clerului este să aibă o putere de înţelegere în privinţa întrebărilor importante ale vieţii. Doar aceasta le-ar permite să deschidă dialogul cu credincioşii lor, mai ales cu  tineri, unificând curentele individuale ale vieţii zilelor noastre (personal, social şi cultural). Numai în acest fel pot încadra întrebările stringente şi pot exprima felul în care peisajul Tradiţiei Bisericii ne pune la îndemână un context, repere, simţăminte şi o învăţătură, ca să putem gândi limpede şi profund despre viaţa noastră şi despre viaţa lumii. Numai înţelegând pe deplin această legătură între Sfânta Tradiţie şi viaţa adevărată a lumii, putem să dobândim iluminarea şi să vorbim cu înţelepciune despre adevărata viaţă a oamenilor din lume şi nu ideologic, ci având o cunoaştere şi o înţelepciune autentică. Adevărul ne deschide ochii, ne mlădiază inimile şi ne ajută pe noi, clerul, să vorbim folosind cuvinte tămăduitoare în loc de a da naştere la robii emoţionale şi morale.

            O problemă gravă este lipsa unei interacţiuni semnificative cu credincioşii în afara sfintelor slujbelor. Această atitudine îi lasă pe oameni să caute îndrumare şi răspunsuri la multe întrebări arzătoare, în afara credinţei. Unii vor apela la superstiţii, alţii la izvoare necreştine, majoritatea se vor îndrepta către mişcarea New Age. Este adevărat că mulţi dintre preoţii noştri au o educaţie prea limitată pentru a putea susţine discuţii şi a călăuzi într-o manieră folositoare pe tinerii bine instruiţi ai vremurilor noastre sau pe oamenii de cultură mai în vârstă. De fapt, acest lucru nu contează mult atunci când preotul este deschis, cald şi iubitor în contactele cu credincioşii săi, atâta vreme cât nu încearcă să răspundă întrebărilor pentru care nu este pregătit. Grija sinceră şi dragostea pe care preotul sau episcopul o împărtăşeşte credincioşilor este practic mai puternică decât orice talent oratoric pe care l-ar putea avea sau pricepere de a răspunde întrebărilor dificile.

            Preoţii nu trebuie să fie oracole, experţi care au răspuns la toate întrebările. Nici clerul şi nici mirenii nu sunt chemaţi să fie experţii cei mai de seamă. Suntem chemaţi să antrenăm lumea şi cultura din jur fără abatere, căutând ceea ce se află în inimă, nu numai ce se spune. Suntem chemaţi să învăţăm să înţelegem gravitatea problemelor puse înaintea noastră şi să dezvoltăm o modalitate delicată de a pune întrebările importante. Apoi, în măsura în care suntem în stare, trebuie să deschidem Evanghelia şi Tradiţia ca depozitare de înţelesuri care ne ajută să învăţăm cum să ne angajam în lupta duhovnicească care ne întâmpină în întrebările care ne ies în faţă. Trebuie să facem aceasta fără frică şi prejudecăţi, bucurându-ne de deschiderea celui cu care stăm de vorbă şi setea lui de cunoaştere.

            Cu toate acestea, toată dragostea pe care o poate avea cineva prin fire, nu poate eclipsa stricăciunea pe care o poate face un cleric care nu îşi cunoaşte propriile limitări şi nu înţelege necesitatea de a îndruma uneori oamenii către cei cu alte profesii.

B. PREDARE ŞI EDUCAŢIE:

(1) O abordare a predării filosofiei:

            Avem nevoie de o atentă reevaluare a programelor şcolilor teologice. Să ne punem întrebarea dacă nu cumva petrecem prea mult timp predând o filosofie apuseană şi prea puţin studiind în profunzime pe Sfinţii Părinţi. Este important să studiem filosofia dar de fapt majoritatea filosofilor renumiţi sunt cu totul irelevanţi în ceea ce priveşte realităţile lumii moderne. Înţeleg valoarea predării filosofiei atunci când este predată ca un angajament în marele dialog uman şi în scopul dezvoltări a gândirii critice a studenţilor. Totuşi, când aceşti filosofi feluriţi sunt predaţi în locul studiilor contemporane sau în acelaşi context ca şi Sfinţii Părinţi, atunci de fapt îi lipsim pe viitorii preoţi de acel impact pastoral de care au nevoie asupra oamenilor cu carte din zilele noastre, în special în asupra generaţiei tinere. Atunci când studiile patristice sunt legate de filosofie, adesea sfârşim prin a denatura cu neo-platonism sau raţionalism aristotelian, energica învăţătură duhovnicească a Sf. Grigorie Palama, Sf. Simeon Noul Teolog şi alţi mari Sfinţi Părinţi.

            Cercetările medicale şi cele ştiinţifice au dovedit netemeinicia teoriilor epistemologice, a procesului general de învăţare, a felului în care funcţionează creierul, etc., promovate de către filosofi şi trebuie acordată mai multă atenţie descoperirilor mai exacte ale ştiinţei. În cele din urmă, ajungem să denaturăm prisma prin care trebuie înţeleasă teologia. Îi învăţăm pe studenţi felul în care s-a dezvoltat gândirea ne-ortodoxă dar nu îi învăţăm dezvoltarea gândirii ortodoxe. Îi învăţăm raţionalismul elen, latin şi german dar nu le spunem despre întâlnirea cu tainicul, care constituie izvorul adevăratei teologii ortodoxe.

            Filosofia apuseană modernă s-a dezvoltat prin contribuţia teoreticienilor ne-ortodocşi, mulţi dintre ei fiind gânditori teişti. Mai mult, totul s-a făcut din perspectiva şi cu vocabularul scolasticii medievale, care are o structură radical opusă faţă de teologia ortodoxă. Acest lucru s-a dovedit a fi un drum fără ieşire dar trebuie să înţelegem că este o fundătură importantă care continuă să reverbereze în cultura noastră şi prin urmare trebuie înţeleasă. Întrebarea este cum şi în ce context o putem înţelege. Atunci când filosofia apuseană se predă ca şi continuarea unei tradiţii de învăţământ, ea nu face decât să continue problemele istorice şi greşelile sistemului scolastic, adică ruptura radicală de Sfinţii Părinţi ortodocşi şi de tradiţia vie a credinţei. Filosofia nu face decât să comunice religiei, tradiţiile pur omeneşti, în locul tradiţiei vii a credinţei pe care Sf. Pavel ne îndeamnă să o păstrăm. Tragedia teologiei filosofice apusene nu este că îl citesc pe Platon şi Aristotel ci că nu îi citesc pe Sfinţii Părinţi în contextul lor. Cu siguranţă că teologii apuseni nu i-au citit pe Platon şi pe Aristotel în felul în care i-au citit Sfinţii Părinţi, care deşi le-au folosit vocabularul pentru a descifra lumea şi natura omului, au atribuit semnificaţii radical diferite cuvintelor şi conceptelor filosofilor. A citi pe aceşti mari filosofi într-un context diferit, înseamnă a promova cauza culturii anti-creştine. Aş dori să menţionez ca o notă care să tragă un semnal de alarmă, că unul din răspunsurile date acestei răstălmăciri este că s-a scăpat de constrângerea filosofică prin dezvoltarea unui scientism curios care a fost introdus pentru a-l înlocui. Şi cu toată acestea, tot nu izbutim să-i citim pe Sfinţii Părinţi şi nici să transformăm căutarea de sensuri a filosofilor, să-i schimbăm orientarea, şi prin urmare să recuperăm viaţa lumii.

            Socrate, Platon şi Aristotel au aşezat temelia pentru înlăturarea superstiţiilor dar ucenicii lor le-au reintrodus prin uşa din spate, aşa cum ştim foarte bine din lucrările lui Plotin, Origen şi alţii.

            Sugestia mea este că în cadrul cursurilor de filosofie, avem nevoie de un mic curs despre gândirea apuseană, care să dezvăluie această boală originară şi să-i înşire manifestările de la gânditorii Reformei, continuând cu Kant şi până în ziua de azi. Dar iată care este problema. Filosofia trebuie studiată dar nu aşa cum se face în multe şcoli de teologie unde prima specializare se obţine în filosofie. Trebuie să începem cu Evangheliile şi cu Sfinţii Părinţi şi după ce am pus această temelie, vom putea aborda tradiţia filosofică apuseană aşa cum este ea: o enormă pierdere de timp care şlefuieşte raţiunea lumii moderne prin modelele unui dualism eretic şi a unei gândiri dialectice distorsionate.

(2) Abordarea ştiinţelor care studiază viaţa:

            Ceea ce este probabil mai important în vremurile noastre, este faptul că în şcolile teologice, toate cursurile de filosofie aridă ar trebui să fie limitate şi ar trebui pus un accent mai mare pe ştiinţele care se ocupă cu studiul vieţii, fizica elementară şi mai presus de toate, sfinţii şi de Dumnezeu-purtătorii Părinţi. Atunci când nu reuşim să purtăm chiar şi o conversaţie simplă pe marginea acestor subiecte sau oferim răspunsuri într-un fel care denotă fundamentalism sau condescendenţă, pierdem credibiliatea în faţa oamenilor instruiţi. În luna februarie a acestui an, în timpul agapei de la biserica Sf. Nicolae de lângă Vancouver, am fost reţinut de un grup de studenţi. În timpul mesei, unul dintre ei a dorit să discute argumentele pro şi contra, în privinţa teoriei corzii cosmice. Discuţia a durat mai mult de o oră şi a fost foarte aprinsă. Prin această discuţie, aceşti studenţi şi-au sporit încrederea în credinţa creştin-ortodoxă. Desigur, nimeni nu se aşteaptă ca toţi preoţii să poată angaja într-o astfel de discuţie dar putem avea pretenţia să nu răspundă cu condescendenţă, teamă sau să bată în retragere. Este mult mai folositor să spui sincer „Nu mă pricep la acest subiect, prin urmare nu pot să-l dezbat aşa cum se cuvine”. Mai mult, atunci când tinerii din regiunea noastră, ridică astfel de probleme, mulţi preoţi ortodocşi şi unii clerici protestanţi le recomandă acestor tineri să vină la mănăstirea noastră pentru a purta aceste discuţii, pentru că putem găsi pe cineva cinul preoţesc care să vorbească cu ei. Este de mare ajutor să-i înzestrăm pe studenţii teologi cu un vocabular minimal în fizică şi în disciplinele care se ocupă cu studiul vieţii. De asemenea, este de dorit să existe destulă interacţiune între preoţi pentru a şti la cine să-i trimită pe oamenii care au întrebări restrânse la un anumit domeniu. De exemplu, în Vancouver avem un preot român care este neurobiolog. Totuşi, aşa cum ştim cu toţii, uneori gelozia şi invidia împiedică acest lucru. Unii preoţi ai zilelor noastre au un sentiment al „proprietăţii” în privinţa credincioşilor din parohia lor şi aşa cum a subliniat recent Patriarhul Alexei al Moscovei, acest fapt merge atât de departe încât preotul sau episcopul ajung să exercite un control sectar şi să manipuleze oamenii. Şi această tragedie este o parte din torentul de forţe care participă la decreştinarea societăţii noastre.

C. Educaţia în general:

            A preda studenţilor prin metoda învăţatului „pe dinafară” sau prin simpla memorizare, sau pur şi simplu citindu-le sau ţinându-le o cuvântare, nu înseamnă educaţie ci este îndoctrinare curată; ea produce ideologii şi nu formează o cunoaştere sănătoasă şi o credinţă plină de viaţă. Educaţia implică interacţiune şi dialog; formarea aptitudinilor necesare gândirii critice şi argumentării. Uneori acest lucru înseamnă un profesor care recunoaşte sincer şi deschis că el sau ea nu poate să ofere un răspuns satisfăcător la o întrebare şi să sugereze studentului locul unde ar putea găsi acel răspuns. Un profesor care vrea să pară un oracol în locul unui dascăl omenesc, este cât se poate de neconvingător şi îşi va pierde în curând încrederea studenţilor săi.

            În seminariile şi şcolile noastre de teologie, trebuie să acordăm spaţiu materiilor care îi vor înzestra pe studenţii teologi cu priceperea de a se putea angaja într-un dialog plin de sens cu lumea contemporană. Trebuie să facem aceasta fără a-i sofistica atât de tare încât nu-i mai poată sluji şi pe cei mai puţin educaţi. În măsura în care alocăm timp studiului filosofilor, trebuie să facem ca materiile studiate să fie mai relevante decât sunt de obicei. Ar trebui să privim studiul filosofiei ca o participare la marele dialog uman, o dezvăluire a procesului gândirii critice şi stăpânirea gândirii metodice şi sistematice. În această privinţă, ar trebui să acordăm tot atâta atenţie şi crezare filosofilor care nu aparţin spaţiului apusean ca şi celor din Apus.  

            Să ne amintim că ştiinţa modernă s-a dezvoltat în urma proceselor filosofiei şi a depăşit speculaţiile acesteia, ajungând la descoperiri care pot fi dovedite şi testate. Speculaţiile filosofilor antici despre funcţionarea creierului, procesul de învăţare şi cunoaştere (epistemologie) nu sunt un înlocuitor predării adevărului despre aceste lucruri. Adevărul despre felul în care creierul funcţionează, gândeşte şi învaţă, trebuie dobândit de la ştiinţa autentică şi nu de la filosofi. Studiul filosofilor, atunci când nu este dublat de un studiu atent al Sfinţilor Părinţi, duce şi el la un mod de a gândi care este eretic. De exemplu, Platon şi majoritatea filosofilor apuseni erau dualişti, în vreme ce aproape toţi Sfinţii Părinţi se străduiau să respingă dualismul şi să-l condamne ca erezie. Immanuel Kant, deşi era un scolastic arid şi moralist, învăţa că adevărata moralitate se atinge fără a recurge deloc Dumnezeu şi a negat întru totul nevoia vieţii în Hristos.

            Aş dori să adaug că profesorii care stau la catedră, pe un podium, şi de acolo le vorbesc studenţilor, apar ca nişte birocraţi neînsemnaţi sau ca nişte statui automatizate. Greu poate deveni un astfel de curs, o experienţă didactică captivantă cu oarece importanţă dacă predarea are loc în această manieră medievală. Este o experienţă mutilantă şi lipsită de orice conţinut atunci când profesorul nu se angajează într-un dialog cu studenţii şi nu-i încurajează să gândească critic. Înainte de Revoluţia rusă, Mitropolitul Antonie Khrapovitsky al Rusiei a avertizat conducătorii din sistemul educaţional rusesc că toţi studenţii vor sfârşi prin a ajunge socialişti dacă nu-i vor învăţa pe studenţi să gândească în mod critic. Aceştia nu vor putea să evalueze critic promisiunile filosofiei egalitariste a socialismului şi mulţi o vor accepta (şi au acceptat-o) în mod necritic. S-a dovedit că a avut dreptate. Dacă în zilele noastre, nu îi învăţăm pe studenţii noştri să gândească critic şi nu purtăm cu aceştia un dialog activ, îi va îndepărta pe unii de la Biserică şi îi va înzestra pe studenţii teologi să ajute la decreştinarea societăţii noastre atunci când vor deveni preoţi. 

            Filosofia şi cei mai de seamă filosofi puşi laolaltă, nu au putut şi nu vor putea niciodată să dea vreun sens autentic vieţii, lumii, universului. Nici nu au vreo putere de a plămădi un scop convingător al vieţii sau al lumii. Raţiunea de a fi, scopul, destinul vieţii omenirii şi al lumii se află dincolo de această lume. Ne putem apropia de el prin slujbele Bisericii şi prin rugăciune dar nu prin filosofie şi prin cunoaşterea lumească. Dar aş dori să accentuez foarte tare că acest fapt nu neagă nici într-un fel dorinţa de cunoaştere şi de sens din lume, prin mijloacele ce se află în afara Bisericii şi a credinţei. Misiunea noastră este de a participa la această căutare a cunoaşterii în lume, fără condescendenţă sau condamnare şi să o adăugăm la concluziile finale, deschizând uşa înţelesurilor ultime şi să făurim o lume plină de înţeles, care împlineşte cunoaşterea lumească dobândită prin ştiinţă şi raţionament. Ceea ce trebuie să adăugăm cunoaşterii dobândite în lume este cunoaşterea lui Dumnezeu şi căutarea vieţii în Iisus Hristos.

3

SFINTELE SLUJBE; HIPERCLERICALISM:

„Jerfta de mulţumire este obştească: căci el nu mulţumeşte singur ci tot poporul. Căci auzind mai întâi vocile lor, atunci când ei se învoiesc că ‚se cuvine’ să facă aceasta, atunci el începe Euharistia” (Sf. Ioan Hrisostom, Omilia 18 la Ep. a II-a către Corinteni, secolul al IV-lea.)

„Atunci când toţi mărturisesc împreună dumnezeiasca credinţă; ei anticipează Euharistia mistică... Aducând acea mulţumire, cei vrednici întăresc recunoştinţa lor pentru bunătatea lui Dumnezeu, căci nu au altă cale de a răspunde în acelaşi fel, nesfârşitelor lui binecuvântări”. (Sf. Maxim Mărturisitorul; Mystagogia, 34:31 sec. al VII-lea).

„Preotul spune: Să mulţumim Domnului. Credincioşii întăresc: ‚Cu vrednicie şi cu dreptate’ să înălţăm cântări de mulţumire.” (Sf. Gherman al Constantinopolului, Explicarea Sfintei Liturghii, 41. sec. al VIII-lea).

            „Celebrantul adresează lui Dumnezeu acest act de mulţumire: Să mulţumim Domnului. Credincioşii îşi dau consimţământul, spunând, ‚Cu vrednicie şi cu dreptate’.” (Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, cap. 26. sec. al XIV-lea).

„ Ah, puterea şi neajunsul obiceiului” se plânge Sf. Ioan Hrisostom în omilia sa în care condamna practica de a nu lua în fiecare duminică Sf. Împărtăşanie. Puterea obiceiului şi nu Sfânta Tradiţie a Bisericii este cea care îi ţine pe mulţi dintre conducătorii Bisericii sub influenţa sa. O parte a acestui obicei apăsător se datorează unui anume  elitism şi aroganţe a clerului nostru. Oricare ar fi cauza lui, puterea obiceiului ne împiedică să facem corectări şi schimbări a practicilor din Biserică de care este nevoie pentru a ne putea adresa credincioşilor şi a-i putea ţine în Biserică pe termen lung. Nu vorbim de nici un fel de „renovaţionism” sau modificarea Sfintei Tradiţii şi a integrităţii liturgice. Formulăm doar nevoia de a re-evalua anumite obiceiuri care pot contrazice esenţa cultului liturgic. Continua excludere a credincioşilor de la participarea deplină la sfintele slujbe este o problemă pe care fiecare din noi trebuie să ne confruntăm mai devreme sau mai târziu. În America şi în Canada s-a mers atât de departe încât unii preoţi şi ierarhi au ajuns chiar să descurajeze credincioşii să nu mai ţină posturile canonice ale Bisericii. O problemă mai stringentă este aceea că în multe locuri nu li se permite credincioşilor să participe la cântarea răspunsurilor sfintelor slujbe când de fapt ar trebui să-i încurajăm să procedeze în acest fel. În Biserica Greacă din Canada şi America, episcopii au introdus în biserici, uneori prin forţă, orgi şi pianuri. Antifoanele sunt înlocuite adesea de recitaluri de muzică de orgă dar credincioşii tot nu participă la cântarea a ceea ce a mai rămas din Liturghie. Apostolul Petru spune despre credincioşi că sunt o „preoţie împărătească” iar cuvântul „laicat” este o prescurtare a cuvântului „laos to theou”, „poporul lui Dumnezeu.” Cum se face că noi, clerul, suntem atât de fermecaţi de noi înşine, atât de aroganţi încât dorim să excludem „poporului lui Dumnezeu” de la participarea la sfintele slujbe pe cât mai mult cu putinţă, mai ales pentru a ne confirma propriile noastre păreri, exagerat de bune despre noi înşine?

Această problemă cuprinde nu doar eşecul de a încuraja credincioşii să se alăture la cântarea Sfintei Liturghii (iar termenul „Liturghie” este înţeles în Biserica Ortodoxă ca „lucrarea poporului”), dar şi eşecul nostru de a stimula Împărtăşirea deasă şi regulată cu Sfintele Taine. Opriţi-vă pentru o clipă şi cugetaţi la acest lucru fără a avea în minte prejudecata obiceiului. Obiceiul neplăcut şi fără sens de a închide şi deschide uşile împărăteşti şi dvera în timpul Sfintei Liturghii, nu se întemeiază pe nimic altceva decât pe treapta preotului care slujeşte în ziua aceea. Am citit odată în Jurnalul Patriarhiei Moscovei că un preot a primit dreptul, ca o recompensă, de a sluji prima parte a Liturghiei cu dvera pe jumătate deschisă. În acelaşi timp este probabil că foarte puţini oameni veneau să se împărtăşească. Singurul argument pe care l-am auzit vreodată în favoarea îngăduirii preoţilor de trepte diferite de a avea uşile şi dvera deschise în timpul diferitelor părţi ale Liturghiei era că „aerul îi învaţă pe preoţii din treptele mai mici ce este smerenia!”

Aşa cum a spus David Goa, „Liturghia este cea mai înaltă formă a istoriei omeneşti, şi cea mai concretă expresie a sa.”3 Scopul Sfintei Liturghii este de a-i aduce pe credincioşi la Sfânta Împărtăşanie, nu de a-i învăţa pe unii smerenia şi pe alţii mândria! Oricare ar fi originile obiceiului unor preoţi de a închide şi deschide uşile şi dvera la diferite răstimpuri, în funcţie de treapta pe care se află şi privilegiile primite, este un lucru deranjant şi este încă o modalitate de a-i opri pe credincioşi de la o participare deplină la Sfânta Liturghie. În ciuda sofismelor nepricepute, nimeni nu a propus vreodată o explicaţie a acestui obicei care să aibă cel mai mic înţeles autentic. Între timp, credincioşilor nu li se spune deloc sau rar înţelesul real al acţiunilor şi cuvintelor pe care le văd şi le aud în timpul Liturghiei. Atunci cum ne putem aştepta ca tinerele generaţii educate, să continue să frecventeze sfintele slujbe? Cel puţin protestantismul oferă participarea la slujbe, şi de asemenea mult divertisment superficial şi lipsit de sens, dar acest divertisment superficial constituie o mare atracţie pentru „generaţia televizorului.”

Atunci când ne agăţăm cu atâta fervoare de nişte obiceiuri fără noimă care se întemeiază pe vanitate şi o părere bună despre sine, ne vine tot mai greu să respectăm lucrurile care au înţeles şi sunt indispensabile.

Cel mai de preţ lucru pe care îl putem oferi lumii şi culturii în care trăim este rugăciunea noastră obştească, laolaltă cu mulţimea de martori împreună cu care ne rugăm la Sfânta Liturghie. Rugăciunea noastră comună, închinarea obştească pe care o aducem „cu o inimă şi cu minte” este jertfa şi lucrarea noastră duhovnicească principală pentru viaţa lumii. Este lucrarea noastră comună, nu lucrarea clerului şi a corului sau a cântăreţului: este lucrarea oamenilor lui Dumnezeu împreună cu sfinţii şi cu îngerii.

4

EPILOG

Fraţilor, nimic nu ar fi mai nedrept decât credinţa noastră, dacă ar fi numai suma demonstraţiilor înţelepte, cărturăreşti şi bogate în cuvinte, căci în acel caz, oamenii simpli nu ar mai dobândi credinţa. (Sf. Grigorie de Nyssa).

Există o primejdie în a vedea în darurile lumii laice doar pierderea puterii bisericeşti. Deşi lumescul reprezintă într-adevăr o pierdere a puterii religioase (şi aşa ar trebui să fie), lumescul este un dar oferit de tradiţia creştină atât vieţii lumii cât şi vieţii Bisericii. Bisericii îi asigură libertatea faţă de depravarea puterii lumeşti astfel încât să poată redobândi adevărata autoritate duhovnicească. Lumii îi dă libertatea necesară de a susţine Evanghelia şi de a accepta de bună voie drumul său către libertate şi plinătatea vieţii. Mai mult, Biserica ajută lumescul să îşi restabilească vocaţia lui de „dospitură” aşa încât credincioşii să poată sluji din nou în toate domeniile vieţii oamenilor şi a vieţii sociale. Nu trebuie să ne temem deloc de o amplificare a societăţii seculare, pentru că „iubirea desăvârşită alungă frica.”

Ceea ce lumea aşteaptă de la noi este un angajament profund în suferinţa lumii, în virtutea alcătuirii noastre duhovniceşti. Ea aşteaptă de la noi să trăim vocaţia noastră care ne-a fost arătată de Sfânta Născătoare de Dumnezeu, de a fi născători ai iubirii Dumnezeieşti în lume şi de a face aceasta fără constrângere, mai ales constrângerile care se ivesc atunci când Biserica împarte puterea cu statul sau crede că este un agent care negociază puterea cu societatea. Biserica creştină nu va mai avea o poziţie asemănătoare în societate dar nu ar trebui să ne simţim ameninţaţi de acest lucru; ci mai degrabă să ne simţim chemaţi să ne ridicăm şi să înfruntăm fără ocolişuri noua situaţie. Trebuie să ne trecem cu încredere la o epocă post-creştină, încrederea care izvorăşte din recuperarea Sfintei Tradiţii şi cunoaşterea izvoarelor ei şi de a ne întări postura pe care ne-o conferă, aceea de oameni ai lui Dumnezeu, în locul unei poziţii arogante întemeiată pe ideea că suntem oamenii „unei culturi creştine dominante” şi condiţiile ei de a sluji propriul interes şi cele instituţionale şi posibilitatea de a folosi autoritatea civilă ca mijloc de a-i persecuta pe ceilalţi. Darul nostru este acela de a sta mărturie Evangheliei lui Iisus Hristos, nu de a conduce lumea sau de a dicta comportamentul celorlalţi. Darul nostru este de a ne alătura celor care au stat mărturie înaintea noastră şi să căutăm să ajutăm lumea, societatea şi cultura şi să dăruim vindecarea cuvintelor şi prezenţei lui Hristos unei lumi pe care o iubim şi pe care o preţuim şi nu uneia pe care o considerăm duşman sau adversar.

Dacă putem împlini acest lucru, atunci putem întrezări energia creaţiei cu o putere sporită de a iubi pe Dumnezeu şi de a sluji creaţia Lui prin iubirea jertfelnică. Apoi vom putea vindeca rănile înţelegerii, imaginile frânte ale vieţii care distorsionează respectul nostru faţă de creaţie şi unul faţă de altul. Realitatea nu constă în idei abstracte, destrămate, ci în ceea ce trăim şi în oamenii pe care îi întâlnim. Ceea ce trăim în cele din urmă este creaţia binelui chiar dacă oamenii adesea săvârşesc răul cu el, şi chiar dacă urmărim sălăşluirea Duhului Sfânt, vom putea sluji într-o oarecare măsură la vindecarea societăţii şi a oamenilor din jurul nostru, pe care Dumnezeu o iubeşte atât de mult. Numai după aceea vom putea nădăjdui să întoarcem îndărăt valul decreştinării culturii şi societăţii.

Toată lumea să-şi amintească că destinul omenirii este neasemuit. Mai presus de toate să nu uite că chipul dumnezeiesc este întru el şi numai în el, şi că este liber să îl nesocotească, să-l distrugă sau se apropie de Dumnezeu arătându-şi dorinţa de a lucra cu El şi pentru El. (LeComte Du  Noáy, 1947).