Cu privire la cazul din comuna Tudor Vladimirescu din jud. Tecuci, petrecut cu tînara Vasilica Gurau în anul 1937, faptele sînt îndeobste bine cunoscute. Sub mirajul unor întîmplari neobisnuite, fetita Vasilica Gurau, de 16 ani, aflîndu-se la muncile cîmpului, a avut în diferite rînduri vedenii cu chipul „Mîntuitorului” si al „Maicii Domnului”. Primind solia de a vorbi lumii, aceasta noua vizionara cutreiera de atunci tara, în lung si în lat, ca sa vorbeasca poporului. Totodata, pe locul aratarilor s-au stîrnit a veni multimi numeroase de pelerini, s-au ridicat cruci, s-a planuit zidirea unui Sfînt Lacas si s-au petrecut mereu tot felul de semne, de „minuni” si de vindecari neobisnuite, certificate de multi preoti si oameni de buna credinta. Deoarece însa si cazul acesta a fost primit cu prea mare usurinta si fara o verificare temeinica a elementelor lui, girat de mai multi oameni de seama, este nevoie ca, macar acum – dupa atîtea fapte consumate – sa se repuna în discutie aceasta pretinsa teofanie, pentru a sti si dovedi adevarul.
În cele de fata, se vor expune o serie de puncte care au constituit elementele... hotarîtoare ale „revelatiei”, dar care dovedesc de fapt tocmai temelia subreda pe care s-a cladit toata aceasta lucrare de ratacire. În afara de observatiile cuprinse în capitolul IX si care se aplica si la cazul din comuna Tudor Vladimirescu, va fi de reflectat si de tras concluzia fireasca si din urmatoarele puncte de capetenie, prezentate pe scurt.

1. Vedenia „Mîntuitorului”

Vasilica Gurau sustine ca L-a vazut pe Hristos în mai multe rînduri coborînd într-o lumina mare dintr-un nor în chipul unui adevarat om, ca un batrîn, „un mos batrîn, cu barba mare, mustatile rasucite bagate în barba, cu un par matasos lasat pe spate, iar îmbracamintea îi era alba si lunga de i se vedea numai degetele de la picioare si larga la mîneci.”
Deci într-un cîmp nelocuit, adica în „pustie”, Vasilica îl vede pe „Hristos”, coborînd din norii Cerului, vedenie de care însusi Mîntuitorul ne îndeamna sa ne ferim. Caci Hristos nu va mai coborî pe norii Cerului decît la Parusie (Matei 24).
Pe de alta parte, vizionara pretinde ca Mîntuitorul i s-a aratat sub chipul unui adevarat om. De remarcat ca Sfîntul Ioan Evanghelistul, la descoperirea Apocalipsei, cînd a fost rapit în Duhul, în Patmos, a avut numai o vedenie alegorica si simbolica a lui Hristos, dupa cum – tot dupa Înaltare – i s-a aratat si lui Saul, dar nu L-a vazut pe Mîntuitorul în realitate, în adevarat trup omenesc.
Comparînd, pe de alta parte, intensitatea cuvîntului lui Hristos din vedenia Sfîntului Ioan Evanghelistul, care numai din citire îti cutremura inima ca un tunet iesind din strafundurile lumii, fata de platitudinea cuvîntarilor tinute de vedeniile Vasilichii Gurau sau a celorlalti vizionari întîmplatori, îti poti da lesne seama de toata contrafacerea si plasmuirea unor asemenea descoperiri.

2. Cazuri de „materializari”

Printr-o întîmplare „suprafireasca”, petrecuta înca la începutul „descoperirilor” din comuna Tudor Vladimirescu, Vasilica Gurau gaseste în ungherul casei ei, o tainica suma de bani, tot prin „minune”, ca sa poata calatori Vasilica la Bucuresti, în scopuri misionare. Grosolania acestui caz de materializare se vede ca a dat de gîndit si celor din jurul ei, încît n-a mai fost trecut în carticica cu vedenii, desi în povestirile ei orale, faptul acesta a fost pomenit si înregistrat de toata lumea care a auzit-o vorbind.
Cum se explica oare aceste duplicitati de circumstanta, care jignesc adevarul?
Cît despre cazurile de „materializari”, acestea se întîlnesc tocmai în domeniul lucrarilor de ocultism.

3. O mînastire de fecioare

În urma unor cerinte a „celor de sus”, s-a pus la cale ridicarea unei mînastiri pe locul aratarilor. Aceasta mînastire de maici urmeaza sa cuprinda numai fecioare.
Asa s-a cerut de catre pretinsa vedenie a Mîntuitorului. „El a zis ca aici se va face Altarul meu. Aici se va face mînastire de maici si numai de fecioare, fara de timp” („Minunile din corn. Tudor Vladimirescu”, p. 42, Tip. Sf. Mînastiri Cernica).
În aceasta privinta, daca în prima perioada de viata crestina, diferitele instituiri disciplinare ale Bisericii nu erau bine lamurite, iar statornicirea lor s-a facut de abia mai în urma, ce rost ar avea ca sa mai readucem acele confuzii în Biserica? Daca dintru început era cu putinta ca si o monahie sa poata deveni „diaconita” sau ca „Episcopul sa fie barbatul unei singure femei”, ce ar putea însemna ca într-o anumita eparhie a unei Biserici autocefale, sa reintroducem asemenea deprinderi? Pe de alta parte, cu privire la sensul adevarat al monahismului si la rosturile lui duhovnicesti, ce ar putea însemna sa stabilim deosebiri între unele „maici fecioare” si altele „nefecioare reîntorcîndu-ne astfel la o conceptie cu totul primara, cînd pagînismul îsi mai lasase urmele de influenta în crestinism si cînd factorul naturalist precumpanea asupra celui esentialist.
Dar în adevarata esenta a credintei noastre, oare crestinismul nu da toata reabilitarea si toata curatenia de neprihanire chiar si celei mai desfrînate femei care s-ar pocai?
De buna seama ca Hristos nu îndreptateste pacatul ci îl osîndeste, dar ne da deplina putinta de iertare prin pocainta.
Deci fiind absolvire întreaga fata de greselile noastre, nu putem subestima pe unii credinciosi în favoarea altora.
Prin urmare, ce rost poate avea o mînastire de fecioare si carei spiritualitati i-ar putea corespunde?
Oare Maria Magdalena, prima crestina, careia Mîntuitorul a gasit cu cale sa i se arate dupa înviere, ca sa poata duce mai departe vestea cea buna, nu ar fi socotita destul de fecioara prin lacrimile cu care a spalat picioarele Domnului, pentru a putea fi primita eventual în Mînastirea pe care o ridica Vasilica Gurau?
Si Sfînta Maria Egipteanca, desfrînata din Alexandria, care prin curatenia vietii ei din pustie, ajunsese sa nu mai atinga pamîntul cu picioarele cînd se ruga si însasi fiara desertului a venit sa-i sape groapa, nu ar fi socotita nici dînsa destul de fecioara pentru a putea intra în aceasta mînastire speciala?
Dar Evdochia, desfrînata din Samana, care prin pocainta si credinta ei s-a învrednicit ca sa învieze si mortii, nu ar fi nici dînsa primita alaturi de tovarasele Vasilicai Gurau?
De altfel, cîte fecioare cu trupul pot fi desfrînate cu sufletul, iar Domnul le socoteste pe acestea drept necurate (de observat Tit. 1, 15).
Ce poate deci însemna instituirea unei asemenea mînastiri, cu o astfel de spiritualitate, care aminteste de templele vestalelor din vremea pagîna? O asemenea deosebire de recrutare a maicilor, care este în afara rînduielilor actuale ale monahismului, ar duce, bineînteles si la alte sminteli; asa de pilda:
Un gînd de trufie ar pune repede stapînire peste unele din acele maici fecioare, fata de alte maici nefecioare, de prin alte mînastiri obisnuite; iar dintre acestea multe s-ar mîhni pentru aceleasi motive. O întristare duhovniceasca s-ar produce si pentru atîtea alte minunate suflete. Într-adevar, poate ca unele mame vrednice care au trecut cu cinste prin viata lor mireana, ar voi într-o zi sa intre în monahism; dar vai, de la început s-ar vedea stingherite la gîndul ca numai ramasita ospatului le va fi partea lor fata de cele alese, fecioarele.
În sfîrsit, daca ispita sarpelui neadormit ar face ca unele din aceste fecioare alese sa cada cîndva într-un pacat trupesc (sa nu fie) oare aceasta Mînastire le-ar mai tine înainte si ca nefecioare – desfrînate sau le-ar izgoni pentru pocainta la o alta mînastire mai ... de rînd?

4. Diavolul în chip de „calugar”

Cînd printr-o cursa foarte mestesugita i se arata Vasilicai Gurau diavolul, în chipul unui calugar si o îndeamna sa nu mai propovaduiasca, în scopul de a-i întari prin acest contrast de nalucire temeiul celorlalte vedenii, dînsa are o atitudine cu totul potrivnica fata de spiritualitatea adevarata crestina.
Într-adevar, ea spune: „Blestematule, în focul Gheenei sa ramîi si suflarea toata Mosul sa ti-o ia...” (p. 40, op. cit.).
În aceasta privinta, nu îi este îngaduit mireanului ca sa blesteme pe diavol. Credinciosul mirean are destule arme ca sa se apere de diavol: Sfînta Cruce, postul, rugaciunea, precum si tot ajutorul Bisericii. El trebuie prin urmare, sa ramîna totdeauna într-o stare defensiva fata de acest temut vrajmas.
În schimb, prin ajutorul harului dumnezeiesc si numai pentru binecuvîntate pricini (cazuri de oameni îndraciti sau de case stapînite de duhuri rele) numai preotul, prin taina preotiei, are îngaduinta si arma necesara de a-l ataca pe diavol, citind moliftele Sfîntului Vasile dupa un anumit ritual.
Si înca si asa, se cunosc atîtea cazuri cînd duhurile rele muncesc în felurite chipuri pe slujitorii Domnului dupa împlinirea unor asemenea exorcisme.
Blestemarea diavolului de catre mirean este deci o mare nesocotinta, iar acel blestem nu-l poate atinge pe Ispititorul.
Ba, dimpotriva, printr-o asemenea lucrare nechibzuita, diavolul ne prinde si mai bine în latul lui, dîndu-ne impresia ca blestemîndu-l facem o fapta foarte placuta înaintea lui Dumnezeu.
În aceasta privinta, „Arhanghelul Mihail cînd se împotrivea diavolului si se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndraznit sa rosteasca împotriva lui o judecata de ocara, ci doar a zis: Domnul sa te mustre!” (Iuda 9).
Aceeasi a fost însasi atitudinea Mîntuitorului cînd a fost ispitit în pustie si care n-a gasit cu cale sa-l blesteme pe Ispititorul, ci numai l-a îndepartat cu aceste cuvinte: „Pleaca, Satano!”.
Aceeasi a fost si atitudinea tuturor sfintilor din toate vremurile.
Este deci de la sine înteles ca daca Dumnezeu ar voi sa-l piarda pe Satana, cu o singura suflare a gurii Lui ar putea sa-l nimiceasca în veci si desigur n-ar mai fi nevoie de ajutorul blestemelor noastre...
Cu toate acestea, altele sînt judecatile Domnului si altele sînt rosturile tainice ale firii, care nu ne sînt date sa le cunoastem în totul. Asadar, cum am putea sa ne îngaduim sa avem o alta atitudine decît aceea pe care ne-o fixeaza Biserica si care se cuvine sa fie urmata de orice crestin smerit?
Iar asemenea adevaruri esentiale ar trebui sa le intuiasca un vas ales al Domnului, asupra caruia se face o descoperire dumnezeiasca de o atît de covîrsitoare însemnatate. Caci vasele alese sînt calauzite de îngerii Domnului si sînt insuflate de Duhul Sfînt.
Blestemarea diavolului de catre mireni este deci potrivnica esentei crestinismului si dovedeste o razvratire împotriva lui Dumnezeu: este o razvratire împotriva planurilor dumnezeiesti, prin care tocmai Atotfacatorul rabda îndelung si nu pierde pe diavol care se împotriveste voii Lui sfinte. De altfel, aceasta este si „taina faradelegii” despre care vorbeste Apostolul Pavel (2 Tesalonicieni 2).
În lucrarea de mîntuire a sufletelor noastre, omul este dator de a se supune tuturor încercarilor cu nadejdea în bunatatea de izbavire a lui Dumnezeu, rabdînd toate pîna la sfîrsit fara crîcnire. Cazul lui Iov, care atît de mult a fost ispitit de diavol, trebuie sa ne fie pilda de rabdare si de credinta.
Cît despre faptul ca Vasilica Gurau poate avea o conceptie atît de gresita asupra sensului spiritualitatii crestine, este destul de explicabil, tinînd seama ca izvorul insuflarilor ei este cu totul dubios. Si pentru a se întelege ca reactia ei nu este numai un simplu fapt, fara prea mare însemnatate, ci dimpotriva oglindeste o perspectiva falsa în care se înnoada alte firi tainice cu o comuna obîrsie, este necesar de a mai adauga urmatoarele:
Închipuita vedenie a Mîntuitorului pe care a avut-o în stare de vis vizionarul Ion Popa Gheorghe din Arges, îi spune acestuia raspicat: „la voi în lume se blesteama dusmanul numai o data pe an, la Sfîntul Vasile de catre preot. Datoria voastra ca crestini este ca în orice rugaciune ce faceti în fiecare zi sau noapte sa blestemati pe dusman cu matanii la pamînt, caci greseala se iarta, dar nu se iarta dragostea catre dusman, caci toti cei ce nu fac rugaciuni si nu blesteama pe dusman la orice necaz, au dragoste catre el si nu vor vedea toti acestia lumina fetei Mele!” („Puterea rugaciunii”, Ioan Sinescu, Editura Noastra, editia a II-a, p. 27).
Iata deci ca atitudinea individuala si întîmplatoare pe care a avut-o Vasilica Gurau, capata aici forma si continutul unei învataturi noi. Ni se da astfel o noua învatatura, pe care Biserica Ortodoxa n-a avut-o niciodata, pe care nu o are nici acum si pe care o osîndeste pentru faptul ca nu poate mireanul sa se substituie preotului, caci numai el, ca slujitor al Altarului, este întarit printr-o sfînta taina cu darul si cu harul lui Dumnezeu.

5. Un „pacat” care nu e pacat

Ne povesteste Vasilica Gurau ca întorcîndu-se într-o zi de la biserica cu o sticla de aghiasma, sticla i-a fost smucita deodata din mîna de o putere nevazuta, dar nu s-a spart si aghiasma nu a curs pe jos. Iar mai apoi i s-a aratat în vedenie „Sfîntul Simion Stîlpnicul” care i-a spus: „Diavolul ti-a iesit în calea ta si ti-a luat sticla din mîna, pentru ca aghiasma sa se verse si tu sa faci pacat” („Minunile din comuna Tudor Vladimirescu”, p. 28).
Ne întrebam: Ce pacat ar fi fost daca se scurgea pe jos din aghiasma? Caci nu era aghiasma Mare si era vorba de o aghiasma obisnuita deoarece cazul pomenit s-a petrecut în ziua de 26 noiembrie 1937.
Oare la atîtea sfestanii cînd se arunca cu aghiasma peste peretii si dusumelele caselor, se savîrseste un pacat? Dar la o slujba de sfintire cînd se pune temelia unei cladiri si se uda cu aghiasma pamîntul cu toata împrejurimea, iar lumea calca pe locurile stropite este un pacat? Si de ziua Sfîntului Trifon, cînd se arunca cu apa sfintita peste pamîntul descoperit si peste semanaturi ca sa rodeasca cîmpul si gradinile, iar daca aghiasma ar cadea si peste ceva necurat s-ar savîrsi un pacat?
De ce atunci o asemenea ciudatenie vicioasa care se împotriveste rînduielilor Bisericii si stropirii cu aghiasma?
Sfînta Predanie ne pomeneste despre un singur caz asemanator, acela care se întîmpla cu Sfînta Împartasanie care ar cadea jos.
Numai pentru acest caz sînt prevazute norme de a îndeparta Sfîntul Trup si Sînge al Domnului de pe locul unde a cazut.
Dar ciudatenia cu cazul acesta mai are si o alta latura. Este vorba de starea de „neprihanire” de care s-ar putea bucura Vasilica Gurau înaintea lui Dumnezeu, fiind ferita de puterile de sus de a savîrsi chiar si un „pacat fara voie”, atunci cînd, independent de dînsa, îi cazuse sticla cu aghiasma din mîna. Prin urmare, daca Dumnezeu nu a lasat-o sa savîrseasca nici un pacat atît de mic – daca ar fi propriu-zis acesta un pacat – cum ar lasa-o sa savîrseasca pacate mai mari?
Pe nesimtite se infiltreaza astfel în sufletele celor slabi veninul trufiei. Si chiar daca unii dintre acestia se mai pomenesc spunînd cîndva ca sînt „pacatosi”, dar prin manifestarile lor ei dovedesc o convingere contrarie; ei se arata multumiti de ei însisi si se socotesc drepti, milostivi si curati, ba chiar alesii si sfintii lui Dumnezeu.

6. Semne de cucernicie aparenta

În ziua de Boboteaza 1938, în timpul Sfintei slujbe, cînd se savîrsea Sfînta Liturghie, Vasilica Gurau vede presupusul chip al Mîntuitorului deasupra Sfintei Mese (este de remarcat analogia acestui caz cu vedenia lui Petrache Lupu, tot în Altar).
Cînd preotul a iesit cu Sfînta Evanghelie si cu Sfintele Daruri, Vasilica povesteste ca a vazut iesind din Altar „multi îngeri care se asezau pe umarul drept la toti aceia care stateau în genunchi; iar pe cei care erau în picioare îi ocoleau si intrau iar în Sfîntul Altar”.
Într-adevar, daca îngenunchierile la Sfînta Liturghie sînt acte de cucernicie, în schimb, cîti oameni care îngenunchiaza prin Biserici, nu sînt în realitate decît niste vrajmasi ai lui Dumnezeu: desfrînati care traiesc în faradelege, mincinosi care planuiesc viclenii, iubitori de argint, rataciti de la adevarata credinta, spiritisti sau alti razvratiti care pîngaresc cu totii locul în care îngenunche... Si oare cîti alti credinciosi, cu înfatisari de multa cucernicie, nu sînt de fapt lipsiti de orice traire launtrica? Pe de alta parte, poate ca tocmai unii crestini mai putin nevoitori, care nu stau în genunchi la slujba din pricina unor vatamari trupesti, se roaga lui Dumnezeu cu mai multa credinta si cu o inima mai smerita!
Totodata, poate ca tocmai unii din cei îngenunchiati, în timp ce preotul a iesit cu Sfintele Daruri, ratacesc cu gîndurile pe alte meleaguri sau sînt preocupati de a cerceta pe cei din jurul lor.
Pe temeiul acestei vedenii, desigur ca unul dintre aceiasi „îngeri”, s-ar fi asezat altadata si pe umarul drept al fariseului din parabola Mîntuitorului, care se bucura în inima lui ca Dumnezeu nu l-a facut pacatos ca pe vames. Si totusi, vamesul cel pacatos care statea mai neobservat de o parte, era mai curat la inima si a fost mai placut înaintea lui Dumnezeu.
Daca îngenunchierile sînt bune nu înseamna însa ca sa socotim elementele exterioare si secundare ale crestinismului, drept valori launtrice si principale. Satana, care vrea sa ne smulga din adevarata viata duhovniceasca, cauta sa ne ispiteasca cu formalismul lucrurilor si cu înfatisarile din afara ale credintei.
Dar formele se cer numai respectate si nu proslavite.
Prin asemenea ispite si închipuiri, credinciosii pot ajunge sa judece lumea prin biserici, cu gîndul ca la unii se aseaza îngerii Domnului pe umar, iar la altii nu...

7. O falsa duhovnicie

În ziua de 28 ianuarie 1938, facîndu-se sfintirea Crucii din comuna Tudor Vladimirescu, s-a aratat iar pretinsa vedenie a „Mîntuitorului” care, dupa ce a facut înconjurul lumii adunata la „Sfînta Slujba”, a venit la Vasilica Gurau si i-a spus:
„Iata aceste suflete le-am spalat cu Duh Sfînt si spune-le ca de acum sa nu mai greseasca”. Multimea striga: „Doamne iarta-ne, Doamne iarta-ne, ca de acum nu mai gresim” (despre aceasta afirmare textuala, marturiseste însasi Vasilica Gurau în scris, printr-o comunicare semnata de mai multi martori).
Dupa cum s-a aratat în precedentele capitole, un punct comun care pecetluieste fiecare din întîmplarile „suprafiresti” petrecute în ultima vreme la noi în tara, a fost tendinta de înlocuire a Sfintelor Taine ale Spovedaniei si ale Împartasaniei prin diferite nascociri antihristice. În acest chip, vrajmasul cel nevazut a cautat sa îndeparteze din uz si sa scada din însemnatate, rostul adevarat al dumnezeiestilor Taine, lasate dinadins pentru mîntuirea noastra. Din asemenea împrejurari, prin care ni se desfasoara pe dinainte atîtea vedenii si semne impresionante, multa lume este ispitita ca sa atribuie o alta însemnatate tainica faptului ca însusi Mîntuitorul coboara în mijlocul nostru, în cutare sau cutare loc, ca sa ne spele prin Duhul Sfînt sufletele de pacate, decît daca ne-am margini de a ne duce la un simplu popa de tara ca sa ne marturisim lui de pacate. Deci Asezamîntul Bisericii pe care Hristos l-a instituit prin jertfa Lui este micsorat si trecut pe o linie secundara.
Multi se duc la Biserica si o cinstesc, dar nu mai traiesc prin Biserica, adica prin împartasirea cu toate Tainele lui Hristos. Dar, „din aceasta pricina, Dumnezeu le trimite o lucrare de ratacire ca sa creada o minciuna, pentru ca toti cei ce n-au crezut adevarul si au gasit placere în nelegiuire, sa fie osînditi” (II Tesalonicieni 2, 11-12).

8. O învatatura antihristica

În ziua de joi 30 martie 1939, Vasilica Gurau povesteste ca a vazut „o persoana îmbracata ca Arhanghelul Mihail”. (Deci Vasilica are în cugetul ei chipul din icoana al Arhanghelului pentru a face o asemenea precizare. Cu toate acestea, altadata a vazut nalucirea unui copil de 5 ani, care i-a spus ca era Arhanghelul Gavril si ea crezuse fara nici o împotrivire). Si aceasta naluca îi spune: „Iata am venit sa-ti spun ca de postul, rugaciunea si milostenia ce o faci tu, ti s-a gatit în Ceruri un scaun de marire”. Vasilica Gurau are totusi o tresarire si îi spune: „Sfinte Mihail, nimic bun n-am facut înaintea lui Dumnezeu, sînt o pacatoasa”. El îmi zice: „Nu spune ca esti pacatoasa, caci sînt trimis sa-ti zic aceste cuvinte”. Dupa putin, închipuirea a disparut, dar Vasilica s-a întrebat cu sufletul îndoit: „N-o fi fost Diavolul?”.
Iata în sfîrsit o tresarire spre adevar. Dar ce folos? Caci aceasta aratare nu a însemnat decît pregatirea unei alte curse temute.
A doua zi, la 31 martie 1939, Vasilica relateaza urmatoarele (citatele sînt luate textual din acelasi document semnat de mai multi martori si de cînd s-a facut pomenire mai sus):
„Cînd îmi faceam rugaciunea în chilie, vad ca apare Prea Sfînta Fecioara; eu cu frica de la îngerul din ajun, am ridicat imn de slava catre Prea Sfînta Fecioara”. (De asta data, vizionara n-a mai avut îndoielile din ajun si drept urmare, socoteste de îndata ca naluca care îi statea înainte, era într-adevar Maica Precista. Tocmai aceasta înselaciune fusese urmarita si de Satana, pentru a se folosi de o astfel de împrejurare si a strecura o noua învatatura otravita, care sa sminteasca lumea).
Si Vasilica continua: „Atunci Prea Sfînta Fecioara a dat raze de lumina atît de puternice, încît eu n-am putut sa privesc si am lasat capul în jos. Prea Sfînta Fecioara îmi zice: «De ce te rogi pentru Dumitra care este plecata de pe acest pamînt? Roaga-te pentru omenirea care slujeste pacatului». Eu ma rugam pentru o copila de 4 ani care murise arsa de foc si îi raspund: „Prea Sfînta Fecioara, mama ei mi-a spus sa ma rog pentru ea”. Prea Sfînta îmi zice: „La ziua Judecatii eu voi întîmpina pe dreptul Judecator cu fecioarele iar îngerii cu pruncii”. Prunc ori fecioara ce va fi pentru întîmpinare, trebuie sa plece de pe acest pamînt în dureri si suferinte grele”.
De unde oare o asemenea învatatura eretica, cînd stiut este din Sfînta Scriptura ca „însusi Domnul, cu un strigat, cu glasul Arhanghelului si cu trîmbita lui Dumnezeu, se va pogorî din Cer si „întîi vor învia cei morti în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rapiti împreuna cu ei în nori ca sa întîmpinam pe Domnul în vazduh si astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (I Tesalonicieni 4, 16-17).
Urmeaza deci ca Domnul va fi întîmpinat în vazduh de toti credinciosii Lui cuviosi, care vor fi pastrat legatura cu El prin Sfintele Sale Asezaminte, deci indiferent de vîrsta fiecaruia sau de conditia ca unii ar fi raposat în feciorie, în dureri si suferinte grele, iar altii, casatoriti, ar fi raposat usor si fara durere !
Dar în afara de aceasta învatatura gresita, mai ramîne înca un ghimpe veninos. Este îndemnul de a nu ne mai ruga pentru copiii si fecioarele raposate. În realitate, Biserica se roaga si pentru prunci si pentru fecioare si pentru toti. Iata deci coarnele Satanei.

9. Înselatoare slava cereasca

Revenind asupra împrejurarii cînd Vasilica Gurau a vazut nalucirea Satanei în chipul Arhanghelului Mihail, observam ca în timp ce atunci s-a îndoit în sufletul ei pentru vestirea de marire ce i se aducea, într-o alta împrejurare, cînd s-a vazut rapita în duh de alte vedenii si mai ispititoare, care o înconjurau cu mare slava, nu s-a mai îndoit de acele naluciri, ci a primit ispita, socotindu-se vrednica de toate cinstirile care i se faceau. Ea povesteste astfel ca din mijlocul unor treburi cu care se îndeletnicea în casa ei, s-a „pomenit în palate mari si foarte luminoase în fata unui scaun de o frumusete rara unde sta Mîntuitorul; iar în dreapta lui statea Prea Sfînta Fecioara; în stînga lui o multime de preoti, iar în dreapta Prea Sfintei Fecioare o multime de femei, îmbracate în alb si avînd pe cap cîte o coroana”. Apoi aude glasul „Mîntuitorului” care îi spune: „Iata vrem sa-ti dam un dar”, si tot acel sobor ceresc începe atunci de a cînta imnuri de bucurie pentru Vasilica Gurau, care este îmbracata monahiceste. Si „Mîntuitorul” îi spune ca i se arata ei toate acestea pentru „rîvna si dragostea ei”.
La cele de mai sus, socotesc ca orice comentarii ar fi de prisos. Se va întelege destul de bine cît de iscusita este viclenia Ispititorului pentru a parodia împaratia si slava lui Dumnezeu în chipul unei astfel de aratari ceresti si în scopul de a momi inimile slabe si lesne înclinate spre trufie.
Dar aici mai apare si o alta perspectiva primejdioasa a unei asemenea întreprinderi. Este vorba de faptul ca toate acele 37 de fecioare, împinse atît de precipitat spre calugarie, de mirajul nalucirilor tovarasei lor Vasilica, nu au dat înca nici o dovada pîna acum ca au în realitate o chemare serioasa spre viata monahiceasca. Calugaria reprezinta o viata aspra si grea, plina de renuntari, bizuita pe o ascultare oarba si necesita o chemare fireasca si o verificare de multi ani pentru a se sti si cunoaste sufletul cuiva.
Deci ce chezasie de seriozitate pot aduce cu sine acele tinere fete, înca lipsite de experienta vietii? Si ce se va întîmpla cu ele, daca fiind recrutate pe simplul temei ca sînt fecioare, dupa o trecere de cîtiva ani, multe din ele îsi vor simti pornirile aprinse spre o alta viata? Unele vor fugi poate din mînastire ducîndu-se în lume, iar altele vor cadea poate în pacate, dar în ascuns si sub aceeasi haina monahiceasca, pe care vor ca s-o îmbrace acum cu prea multa graba...

Fragment din volumul

Mihail Urzica – „Minuni si false minuni”,

editura Anastasia, Bucuresti 1993.