Eu, înca de cînd eram staret în Sihastria, auzeam unele lucruri minunate despre Vladimiresti; însa unii într-un fel laudau lucrul cel bun, altii îl defaimau, iar altii, auzind multe si nestiind ce sa creada, pastrau oarecare rezerva fata de fenomenul Vladimiresti, de teama ca sa nu fie ceva fals. Eu, pe acele vremuri, eram gîndind la cele ce a zis Gamaliil, adica: de va fi de la Dumnezeu miscarea de la Vladimiresti va merge înainte macar oricîti se vor împotrivi si oricîti uzurpatori va avea; iar de va fi ceva fals, de la sine se va risipi. Asa ca, dupa un timp, a rînduit Bunul Dumnezeu sa am oarecare interes pe la Bucuresti si fiindca multi credinciosi de pe acolo, care ma cunosteau, – ca fusesera pe la Sihastrie, înca si Parintii de pe la Sfînta Patriarhie si de pe la Sfintele Mînastiri Antim si Cernica, si altii, chiar din prietenii Vladimirestilor, – ma întrebau ce parere am despre cele ce se aud la Vladimiresti, eu le raspundeam ca nu stiu ce sa le spun pîna nu voi vedea si pîna ce mila Domnului nu ma va face sa înteleg mai bine cele de acolo. La aceste cuvinte, multi ma îndemnau sa merg numaidecît pe acolo. Asa ca fiind eu atunci cu înca un parinte de aici, si avînd si îndemnul parintelui Prof. Staniloae pentru acest lucru, m-am hotarît sa ma duc si pe la Sf. Manastire Vladimiresti, cu toate ca atunci cînd am plecat de la manastirea noastra, n-am avut în plan si acest lucru, dar vazînd îndemnul mai multora, am socotit ca aceasta este dupa voia Domnului si am mers acolo. Iar fiindca în cuvinte putine voi spune cele ce am vazut acolo, cele ce am constatat dupa a mea slaba pricepere si cele ce mai mult am simtit acolo cu duhul, care m-a facut sa ma conving ca acolo nu este un lucru fals, ci o lucrare dumnezeiasca; m-am folosit acolo de duhovniceasca dragoste care este în sobor, de unitatea lor, de disciplina, de ascultarea lor, de curatia vietii si, în sfîrsit, de ce este scump, adica de rîvna cea buna care o au de a placea lui Dumnezeu si a se mîntui.
Dupa ce am venit de acolo la Sfînta Manastire, unde cu nevrednicie ma numesc pastor, am spus de multe ori soborului de aici toate cele ce am vazut si am simtit acolo, si auzind parintii si fratii de aici s-au bucurat crezînd cele spuse si au dat slava lui Dumnezeu ca mai are si astazi astfel de manastiri. Si cu aceasta fericita ocazie care am avut de a vizita acest sfînt lacas s-a facut o duhovniceasca prietenie între aceste doua Sfinte Manastiri, Slatina si Vladimiresti. Macar desi suntem la o mare departare una de alta, dar pe cît mi se pare ca amîndoua au în ele vietuitori care umbla în calea Domnului cu un gînd, adica cel prea fericit al mîntuiri sufletului si de a sluji lui Dumnezeu cu toata inima, cu multa osîrdie si dragoste dupa dreptarul dogmelor si asezamîntul Sfintelor Canoane.
Am mai fost si a doua oara pe la Vladimiresti si am ramas cu aceeasi convingere si am avut aceeasi duhovniceasca simtire si mîngîiere în suflet si cu aceasta ocazie s-a facut si mai multa legatura duhovniceasca între aceste Sf. Manastiri si ne-am hotarît mai mult sa colaboram întru cele duhovnicesti si spre zidire. Si chiar de prima data, cînd am fost pe acolo, am venit cu trei frati în numele Sf. Treimi, pe care parintele Ioan îi pregatise pentru Sf. Manastire, iar mai pe urma au mai venit mai multi care se tot formau acolo duhovniceste, împrejurul Sf. lacas al Vladimirestilor. Asa ca pîna acum au trecut numarul lor de 30 care au venit la noi prin economia si mila lui Dumnezeu, si mijlocirea Prea Curatei Sale Maici si a robilor Sai de la Sf. Manastire Vladimiresti, asa ca mai mult de o treime a soborului de aici sînt ucenici ai Vladimirestilor si, în acest caz, noi am devenit o rudenie spirituala ca sa zic asa, cu Sf. Manastire Vladimiresti, caci multi din cei veniti care au avut vîrsta si au terminat si ispitirea canonica au fost si calugariti în aceasta chinovie. Asa ca lucrarea Prea Milostivului Dumnezeu si mijlocirea Prea Curatei Sale Maici a facut sa se lege într-o duhovniceasca dragoste aceste Sfinte Manastiri si cred ca, daca este lucrarea Domnului si de va fi mila Lui si ajutorul Prea Curatei Sale Maici cu noi nu ne va lasa curînd sa ne despartim si sa ne dezmembram unitatea duhovniceasca care s-a facut.
De aici înainte voi marturisi si cele ce au mai urmat dupa ce s-a facut aceasta duhovniceasca unire între Vladimiresti si Slatina. M-am pomenit cu o multime de întrebari si scrisori din partea chiar a unor prieteni ai Vladimirestilor si a mai multor parinti duhovnicesti si cu mai multa cunostinta si experienta, pe care eu îi am la evlavie, care ma tot întrebau de unele lucruri de care se îndoaie asupra Vladimirestilor si din acestea multe, pe cele mai principale vi le scriu aici:
1. Ca de ce atîtea minuni si vedenii la Vladimiresti, ca Sfintii Parinti care au trait prin pustie cu mari osteneli poate ca aveau o vedenie sau doua în toata viata lor si de multe ori nici la aceea nu-i dau crezare, ca sa nu se însele de satana care se preface si în îngerul luminii.
2. Ca de ce traiesc acolo la Vladimiresti în duhul vedeniilor, care este duh de suprafata si foarte periculos pentru cei ce nu-si cunosc masurile si uneltirile dracilor si de ce nu traiesc acolo în duhul Sfintilor Parinti, adica sa se sîrguiasca a creste mai mult acolo în virtute si smerenia inimii decît în credinta vedeniilor care pe multi i-au înselat.
3. Ca de ce numai acolo sa se zica manastire de fecioare, ca oare în celelalte manastiri traiesc numai cele ce au fost maritate sau desfrînate si ca nici un canon nu da voie a se face deosebire ca nu cumva sa se mîndreasca cele ce se socot fecioare asupra celorlalte, care au acelasi vot si aceeasi fagaduinta.
4. Ca de ce sa se zica numai acolo loc sfînt si ca este mai sfînt decît alte manastiri, caci aproape toate Sfintele Mînastiri cînd s-au zidit nu fara vreo minune dumnezeiasca sau fara vreo vedenie s-au facut.
5. Ca de ce nu se primesc acolo toate femeile care vin la pocainta, desi Mîntuitorul, zic ei, s-a nascut din Fecioara, dar a venit sa mîntuiasca pe desfrînate.
6. Ca de ce nu se aduc la Vladimiresti cîtiva duhovnici batrîni cu vîrsta, potrivit hotarîrii Sfintelor Canoane si cu viata duhovniceasca, care cunosc bine podvicul vietii calugaresti si au multa experienta din traire, ca sa le învete pe cele de acolo smerenia, ca acolo este o primavara calugareasca si o pruncie duhovniceasca, si ca mai tîrziu vor fi ispitite mai greu si trebuie a se învata mai din vreme cu reaua patimire si smerenia duhului, care dupa Sfintii Parinti este temelia tuturor virtutilor si omorîrea poftelor.
7. Ca de ce la Vladimiresti se da Sfînta Împartasanie la cele din sobor în fiecare zi si se aude ca si la oamenii mireni se da cu mare usurinta, fara a se tine cont de vrednicia omului si de autoritatea Sfintelor Canoane si ca prin aceasta mare primejdie se aduce în biserica, ca oamenii luînd Sfînta Împartasanie fara cuvenita canonisire se îndeamna mai mult a pacatui, pentru ca nu li se da canonul cuvenit prin care sa fie departati de Sfînta Împartasanie dupa harul pus de Sfintele Canoane cu scumpatate si economie, si prin aceasta se profaneaza si Prea Curatele Taine, dîndu-se cu usurinta celor nevrednici.
Cam acestea si altele înca învinuiri si întrebari mi-au venit, la care acum trebuie sa marturisesc care mi-a fost raspunsul prin cuvînt si scris, care-mi ramîne parerea dupa cît mila Domnului mi-a dat a întelege din cele constatate de mine la Vladimiresti, pe care oarecum punîndu-le în comparatie cu cele ce de la Sfintii Parinti am învatat si din care m-am lamurit a întelege ca daca nu toate, cel putin din parte cele de la Vladimiresti nu trebuie a se tagadui si a se defaima, ci a ramîne cu tarie, bune – si a se încuraja duhovniceasca lucrare de acolo, însa a se supraveghea cu toata purtarea de grija, de a merge mai departe dupa fagasul Ortodoxiei, ca în acest fel de se va proceda cu miscarea de la Vladimiresti, mare folos se va aduce pentru zidirea Bisericii; iar pentru ca ne-am învatat de la Apostoli ca cu inima sa credem spre dreptate, iar cu gura sa marturisim spre mîntuire, îndoita marturisire si catre Dumnezeu înca si catre toti cei ce vor întreba despre aceasta voi face în cele ce mai jos urmeaza:
Mai întîi cele despre minune si ca acolo, la Vladimiresti, ar fi loc sfînt nu ma îndoiesc, caci marturiile scripturistice din timpul Patriarhilor si al Proorocilor au destula putere de adeverire, caci oriunde s-a aratat Dumnezeu sau Sfintii Lui, s-a numit loc sfînt si sfintit.

„Minunea”

Credinta este promotorul vietii religioase: minunea este un stimulent de care dispune numai providenta dumnezeiasca. Odata credinta înfiripata si desavîrsita în mintea omului, nu mai are nevoie de minune.
Cineva poate face minuni, cînd Dumnezeu îl alege ca organ al Sau. Minunea poate fi ca un stimulent sau ca simbol al omniprezentei Sale, pentru un suflet mare care sa se poata calauzi în lucrurile de înalta cugetare, spre a nu se clati si rataci cum a fost si Pavel (Sf. Isac Sirul, Cuv. 37). Daca ar însemna sa tagaduim minunile, ar însemna sa tagaduim pe Dumnezeul minunilor, care este minunat întru Sfintii Sai. Si cuvîntul proorocesc care zice: Sfintilor care sunt pe pamîntul Lui, minunate au facut Domnul voile Sale întru dînsii, caci fara minuni puterea lui Dumnezeu nu se propovaduieste luminat si nu se crede lesne, caci de la începutul zidirii lumii, Dumnezeu prin minuni vorbeste cu oamenii Sai în diferite feluri.

„Vedeniile”

Vedeniile bune se descopera oamenilor sfinti, iar uneori chiar si celor obisnuiti; numai atunci Dumnezeu învredniceste de vedenii pe cineva cînd voieste sa lucreze faptele mîntuirii, atît pentru cel ce are vedenia cît si pentru alti oameni. (Fac. XII, l-4; XVII, l-22; Is. VI, l-12; Fapte XVI, 9; Sf. Isac Sirul 32, 35; Numere XXII si XXIII).
Vedeniile sunt posibile si astazi si sunt credinciosi care se învrednicesc cu adevarat sa aiba adevarate vedenii bune, însa ele sunt cazuri rare, suportate de oameni care au ajuns la un mare nivel de viata duhovniceasca, sustinut de o deosebita luminare harica.
„Adevaratele vedenii se controleaza prin asezarea sufleteasca, faptele ascetice cît mai mult tainuite si dirijate de întelegerea lepadarii de sine, umilinta sincera si rugaciunea permanenta”, zice Sf, Macarie. „Fie ca vede un rege, sau pe cei puternici ori pe cei întelepti, privind numai la comoara cea cereasca, pentru ca Dumnezeu dragoste este, de aceea primeste el focul divin si ceresc al lui Hristos, se învioreaza si se bucura de el fiind înlantuit de acestea.” (Om. VII, 1)

Vedenii înselatoare

Sunt acelea nascocite de diavol, prin îngaduinta lui Dumnezeu, din pricina nesinceritatii omului si a pacatelor tainuite. Ele angajeaza starea sufletelor bolnave, nesincere, neascultatoare si cuprinse de urîciune fata de tot ceea ce nu este pe placul lor, indiferent de binele în sine. Celor înselati, diavolul le da chiar imbold de efort ascetic, de credinta si de fapte bune, mai ales acei care dispun de un firesc potolit, înfaptuind astfel o evlavie diabolica, cu care se sileste sa însele chiar si pe cei alesi. (Pateric, cap. VII)
Vedeniile nu se produc la cheremul omului si nici nu se face o meserie din ele, cum este înselaciunea spiritista, caci ele sunt mai presus de vointa omului, iar felul de înfaptuire si scopul lor este în mîna providentei dumnezeiesti.
Vedeniile care lasa în suflet tulburare sub orice forma, sunt de la diavol; cele care lasa pace, liniste, umilinta si iubire neprecupetita, pot fi socotite bune dupa ce sunt verificate cu acea sete a Ucenicilor de pe drumul Emausului: „Au nu era inima noastra arzînd întru noi?”
Duhovnicul, chiar cînd va avea toate posibilitatile adevaratei vedenii, sa nu se entuziasmeze în fata credinciosului ci cu blîndete sa-l sfatuiasca la umilinta si la o iubire larg cuprinzatoare, fiindca pentru cel curat nu-i nimic spurcat, si sa-i cerceteze cît mai des starea sa sufleteasca (I Cor. II, 15; II Cor. XII, l-12).
În cazurile cînd lucrurile sunt nelamurite, sa aiba modestia de a nu se pronunta în nici un fel.

Manastiri de fecioare

Acest nume s-a dat în vechime în Biserica Dreptmaritoare tuturor manastirilor de femei, caci se vede ca înca de prin sec. VI, în limba coptica, manastirile de femei se chemau mînastiri de noane (fecioare).
Fecioria continua, dupa cum stim, este binecuvîntata de Biserica, numai daca se consacra slujbei lui Dumnezeu (I Cor. VI, 19; VII, 32; Întelept. IV, 1; VIII, 21).
„Daca cineva ar feciori si s-ar înfrîna, abtinîndu-se de nunta din scîrba, nu pentru binele si sfintenia fecioriei, sa fie anatema” (Gangra IX), iar cum ca mai înalta este fecioria decît nunta, aceasta n-o putem tagadui, caci stim ce a zis Apostolul: „Bine este fecioarei sa se marite, dar mai bine sa ramîie asa...”, iar cînd zice „mai bine”, arata pe lucrul cel mai bun. Înca si Sfîntul Ioan Damaschin (în cap. XXIV, cartea 4-a), zice pentru feciorie: „Prihanesc cei trupesti fecioria si spre marturie pun înainte iubitorii de dulceata cuvîntul cela ce zice: blestemat este tot cela ce nu ridica samînta în Israel. Iar noi lui Dumnezeu Cuvîntului celui ce s-a întrupat din Fecioara, îndraznim a zice: cum ca fecioria dintîi si dintr-un început s-a sadit în firea oamenilor. Ca din pamîntul cel ce era fecioara s-a zidit omul, din singur Adam s-a zidit Eva. În Rai, fecioria petrecea si iarasi zice: Se cade dara cu rînduiala sa ne pogorîm si sa vedem zestrele fecioriei, ceea ce este a zice si de curatenia ei. Si apoi zice ca si în corabia lui Noe a poruncit Dumnezeu ca barbatii cei intrati, despartiti de femeile lor, sa fie ca sa scape de noianul apelor prin curatenia cea cuvenita. Si apoi aduce în mijloc pe Ilie cel ce sufla cu foc, care întru feciorie a petrecut, pe Elisei si pe cei trei coconi si pe Daniil. La Muntele Sinai curatenie a poruncit celor ce voiau sa-l vada pe el si apoi spune ca fecioria este petrecere a îngerilor, însusire a firii celor fara de trup, iar acestea de zicem, nu prihanim nunta, caci cum vom prihani ceea ce Hristos a blagoslovit? Si iarasi cuvînt mare a zis despre feciorie: Deci pe cît îngerul este mai înalt decît omul, pe atîta fecioria este mai înalta decît nunta. Dar ce zic îngerul, ca însusi Hristos este slava fecioriei, fiindca nu numai din Tata fara de început, fara de stricaciune si fara împreunare s-a nascut, ci si cum ca om ca noi facîndu-se, mai presus de noi din Fecioara fara de împreunare s-a întrupat si El pe fecioria cea adevarata si desavîrsita întru sine o au aratat. Si iarasi mai înalta este fecioria, fiindca ea este nastere de fii ai sufletului si lui Dumnezeu pe rugaciune, ca pe un rod copt, o aduce. Din acestea se vede ca mai înalta si mai laudata este fecioria decît nunta, dar Evanghelia ne arata si fecioare nebune, adica avînd si fecioria si a nu fi placute nestricatului Mire, caci dupa cum o comoara pe cît va avea în ea tezaur de mai mare pret, mai mult va trebui pazita, sa nu piarda cineva valoarea ei, asa cred ca aceasta virtute scumpa si lui Dumnezeu si oamenilor nu de putina paza are trebuinta, caci spune Sf. Isac Sirul, ca se cade celui ce are pe fecioria trupului mai mult sa se smereasca si sa se teama sa n-o piarda pe a duhului, care este smerenia îsi umilinta, caci zice acelasi Sfînt: feciorelnic este nu numai acela care s-a pazit pe sine cu trupul de împreunare, ci acela ce si-a cunoscut cu adevarat pacatele sale mai înainte este acela întru împaratia Cerului decît acela ce vede pe îngeri.
Iarasi, Sf. Teodor Studitul zice ca fecioria cu mare paza, cu mare umilinta a inimii si cu multe osteneli se pazeste. Poate ca si de aceasta marele Vasile prihanindu-se pe sine, zice: spre a noastra învatatura de femeie nu stiu si feciorelnic nu sunt, prin aceasta aratîndu-ne noua smerenia mintii, caci daca a socotit Dumnezeu ucidere întru ura de frate si preacurvie pofta de muiere, apoi cîta gingasie are fecioara cea adevarata si duhovniceasca si cine poate sa o desavîrseasca pe ea, dupa voie, lui Dumnezeu?
Asadar, ma unesc si eu cu cele aratate în epistola P. S. Voastre, în care aratati darurile si privilegiile cele în plus la Vladimiresti fata de alte asezaminte monahicesti, dar vreau, cum am zis, sa ramîn unit si cu învataturile Sf. Parinti si ale marilor dascali ai Bisericii noastre, ca acolo unde sunt mai înalte virtuti si adevaruri sa prisoseasca mai mult smerenia care le va pazi pe toate si fara de care nimica sunt toate. Pentru aceea am si scris o scrisoare Parintelui Ioan si P. C. Maici Starete mai înainte, în care cu nimic nu am condamnat frumoasa rînduiala de acolo, ci ca un prieten din vreme am tot facut atenti pe cei de la conducere, ca unde sunt comori, si furi stau de pînda si nu ca n-am credinta ca Mîntuitorul si Prea Curata lui Maica nu-i va avea în paza pe cei de acolo, ci pentru aceasta ca daca vedem ca Dumnezeu ne iubeste mai mult, trebuie a ne teme de El.
Scrisoarea pe care am trimis-o, cu acest gînd am scris-o, ca mai mult sa ne ajutam si sa ne sfatuim si mai mult sa luam aminte, noi ce ne poreclim stareti; ca a se rataci o oaie din cîrd nu este mare lucru, iar a se rataci pastorul primejdie la toata turma, si de aceea vazînd învinuirile care se tot aduc, nu ca pe toate le-am crezut, ci pentru ca sa se stie din vreme si daca se vor gasi ceva din greselile banuite, sa se îndrepteze din vreme. Asa ca din dragoste si din frica am scris, ca sa ajutam pe cei ce-i iubim, nu ca sa împartasesc si eu parerile celor ce voiesc sa defaime cele ce acolo cu osteneala au fost zidite si cu sîrguinta se pazesc. Si din frica am scris ca în multe locuri si de multe ori am vorbit de bine acel asezamînt de la Vladimiresti si pe multi i-am folosit cu cele bune de acolo si apoi ce bucurie as avea daca cuvîntul meu ar ramîne neadevarat si de rusine.
Iar în privinta ca nu se primesc acolo si femei care au fost maritate, pentru ca asa a fost porunca pentru acest asezamînt, eu nu am nimic de zis si nici o sminteala pentru aceasta, iar pentru cei ce au stiinta slaba si se smintesc pentru aceasta, poate ca ar fi bine a se primi si mai ales si pentru smerenie, caci ma gîndesc ca aceasta n-ar stingheri întru nimic mîntuirea sufletului celorlalte care sunt fecioare si în acest fel s-ar împaca si cei ce se smintesc pentru aceasta chestiune si porunca Bisericii care primeste pe toti la pocainta, însa aceasta este o parere a mea, dar nu poate face o lege.
Iar despre cele ce s-a mai zis de ce nu se aduc acolo si alti duhovnici mai batrîni si mai experimentati prin lucrare si traire de multi ani în rînduielile calugaresti, si despre aceasta eu nu am nici o îndoiala, caci si parintii care sunt acum, eu îi cunosc de oameni iscusiti si duhovnicesti, si înca se iscusesc din zi în zi prin practica ce o au acolo continuu cu atîtea suflete, numai sa se tina cont cu mare atentie si multa tarie de cele legiuite de Sfintele Canoane ca nu cumva pogoramîntul cel prea mult sa calce întru totul hotarul cumpatatii, iar fiindca secerisul este mult si lucratorii putini acolo la Vladimiresti, si pentru a se putea face fata nevoilor credinciosilor si a-i putea marturisi dupa pravila si alte multe cîte li se cer, n-ar fi rau daca ar mai fi înca doi-trei duhovnici, care sa ajute lucrarea cea buna de acolo.
La noi avem 12 preoti si 7 diaconi si uneori nu pot dovedi cu toate cele de trebuinta, iar acolo fiind numai 2 si avînd si soborul mai numeros, este prea cu anevoie de a se putea face fata tuturor, asa cum cere rînduiala Bisericii.
Alta pricina de care se scandalizeaza unii este si aceea ca de ce numai acolo este loc sfînt, ca doar zic ei, oriunde s-a zidit altar si dumnezeiesc jertfelnic, loc sfînt se zice si este, si apoi se vede scris în istoricul multor manastiri ca la întemeierea lor nu fara dumnezeiasca minune si descoperire au fost zidite. Dupa cum si aici la noi, înca pîna astazi se vede în zidul manastirii paltinul în care a cîntat îngerul Domnului troparul Schimbarii la Fata, în mai multi ani si pe care pustnicul Pahomie l-a vazut si l-a auzit, si despre care pe larg se vede scris în istoria Sfintei Manastiri. Înca zic ei ca Manastirea Neamtului este Ierusalimul tarii si ca nu putine minuni si semne s-au facut acolo de la icoana Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu facatoare de minuni, care este una din cele mai vechi si renumite din icoanele Maicii Domnului din timpul Apostolilor si unde nu putini cuviosi cu viata sfînta au sfintit locul acela, precum si odoarele si relicvele care în mare parte se gasesc acolo si de unde atîta misiune s-a facut de veacuri si înca se face pîna astazi, prin multimea scrierilor si traducerilor cartilor sfinte ce s-au facut în a ei tipografie. La fel si manastirile Agapia, Varatecul si alte multe manastiri din muntii Moldovei, nu fara minuni s-au zidit, precum se vede scris în istoriile lor.
Înca de curînd s-au citit la trapezul nostru „Proschinitarul Sf. Munte” cel pe litera veche de Luchianov, în care se vede ca si acolo, la Sf. Munte, mai toate Sfintele Manastiri s-au facut cu minuni dumnezeiesti si diferite vedenii ale Sfintilor Parinti vietuitori în gradina Maicii Domnului.
Înca se vede din istoria Manastirii Agapia Veche multe minuni si semne care s-au facut acolo de Arhanghelii Mihail si Gavriil, de unde si hramul îl are Sf. Manastire si unde se odihnesc în taina moastele multor cuviosi Parinti, între care cei mai însemnati sînt Rafail si Partenie, despre care se scrie în prologul lui Decembrie la sfîrsit, si pe care marele Mitropolit al Moldovei, Dosoftei, marturiseste ca le-a vazut si le-a sarutat.
Iar la biserica, în muntii Neamtului, unde se afla paraclisul Iconita si unde Maica Domnului s-a aratat în vedenie la 3 pustnici deodata, care parasisera manastirea si plecau spre Sf. Munte, si pîna astazi se vede o icoana în acel loc, cum Maica Domnului coboara dintr-un stejar cu lumina mare si întreaba pe cuviosii parinti: unde va duceti, parintilor? Iar ei au spus: ne ducem la Sf. Munte, ca acolo este gradinita Maicii Domnului; iar pururea Fecioara Maria le-a spus: nu va duceti, stati aici, caci si aici este gradina mea... Putine sunt dar mînastirile acelea care nu au la baza cîte o minune sau cîte o vedenie si în care în decursul veacurilor sa nu se fi aratat cîte o minune sau vedenie.
Si asa, cu acestea zic ei, ca se aseamana si minunile si vedeniile cele de la Vladimiresti. Însa, zic ei, de se fac minuni si se arata vedenii, dar nu asa des cum se spune ca apar acolo la Vladimiresti, ci mai rar si prin oameni cu multa încercare în cele duhovnicesti.
Ca chiar si la Ierusalim, Cetatea cea Sfînta a Domnului, daca se duce cineva la acel Prea Sfînt Loc, nu toti simt aceeasi putere de sfintenie a locului, ci fiecare dupa asezarea lui duhovniceasca. Asa ca, fara sa condamn celelalte Sfinte Manastiri, caci toate s-au zidit si sunt spre slava lui Dumnezeu si nevoitorii din ele se sîrguiesc cu totii sa slujeasca Domnului cu frica si cu cutremur, dar nu în toate am simtit ceea ce am simtit la Vladimiresti.

Împartasirea

Iar ultima despre care mai mult ne va fi cuvîntul nostru, este învinuirea adusa celor de la Vladimiresti ca se împartasesc cele din sobor prea des. Ba înca se zice ca si la mireni se da împartasanie cu mare usurinta si fara sa tie cont de vrednicia crestinului si de autoritatea Sfintelor Canoane si ca se da împartasania pe la chilii unora din calugarite, care ar putea merge la biserica, nefiind bolnave. Ba se spune ca pe altele le-ar fi împartasit la lucru, la cîmp sau la lucru în padure, ceea ce pare prea exagerat, si daca ar fi adevarat, ar fi prea înjositor pentru Prea Curatele Taine. Si alta veste, ca acolo parintele Ioan si P. C. Stareta vor sa introduca împartasania ca la început si ca în primele zile ale Crestinismului, adica de a se da foarte des la toti crestinii.
Se vede în Marturisirea Ortodoxa, pagina 101, ca fiecare cleric sau laic, cînd voieste sa se împartaseasca, trebuie mai întîi sa se spovedeasca la duhovnic de toate pacatele sale, pe care trebuie sa le scrie dinainte pe o hîrtie si apoi sa le citeasca singur la duhovnic. Duhovnicul nu are voie sa-i opreasca hîrtia, iar vîrsta pentru spovedanie se începe între 6-7 ani. Si iarasi, clericii trebuie sa fie ajunati, care se împartasesc, caci Sfintele se dau celor sfinti si sfintenia se capata prin post si rugaciune (al. VI Ec. XXIX, 89, Cart. 48-56).
Este adevarat ca, în vechime, credinciosii erau obligati sa se împartaseasca. Cei care nu se împartaseau trebuiau sa iasa afara din biserica, cînd diaconul zicea: „Cei chemati, iesiti; Cîti sunteti chemati, iesiti” – nu puteau ramîne la Liturghia credinciosilor decît cei ce se împartaseau si cei ce erau vrednici sa se împartaseasca, daca i se întîmplase ceva de a se opri în acea zi, si se vede aceasta din Canonul 9 Apostolic, care suna asa:
„Toti cei credinciosi care intra în biserica si aud Scripturile, dar nu îngaduie la rugaciune si la Sfînta Împartasire, ca unii ce fac neorînduiala în biserica, trebuie sa se afuriseasca” (Apost. IX). Înca si dupa Canonul 3 al Sf. Timotei al Alexandriei se vede ca cei îndraciti nu aveau voie a a se împartasi în fiecare zi, ci numai Duminica.
Pe acea vreme, Sfintele Taine se dadeau totdeauna în palmele crestinilor, atît barbatilor cît si femeilor, atît în Biserica Rasaritului cît si la Apus, în ce chip se da acum Sf. Anafura, precum scrie si Sf. Marele Vasile în trimiterea 93 catre Chesaria Patrichia, unde zice: „Toti pustnicii cei de prin pustie, unde nu este preot, Sfînta Împartasanie sa o tie în casa si singuri sa se împartaseasca”. Înca si în Alexandria si în Egipt, din norod fiecare de multe ori Sfînta Împartasanie la casa sa o tine si cînd voieste, singur se împartaseste, precum si Sf. Grigore Bogoslovul povesteste în cuvîntul cel de la îngroparea surorii sale Gorgonia, ca fiind ea odata bolnava si deznadajduita, a alergat la Sf. Altar si le uda pe ele cu lacrimi, precum oarecînd oarecine picioarele lui Hristos, si împartasindu-se singura s-a facut sanatoasa. Iar Fericitul Teodorit, Episcopul Cirului, la bisericeasca istorie (Cuv. V, cap. XVII), aratînd cele pentru Sfîntul Ambrozie, cele cu împaratul Teodosie, îl întreba zicînd: „Au doara cu aceste mîini vrei sa primesti pe Hristos?”, iar Sfîntul Ioan Gura de Aur, în tîlcuirea psalmului 49, în cuv. 26 la Serafim si în cuv. 21 la Angliandis si Simion Metafrast în viata acestuia, iar Soborul VI Ecumenic, canonul 101, si afuriseste pe preotul ce va da Sfintele Taine sau pe crestinul ce le va lua în alte vase, fie macar cît de pretioase, afara de a le primi numai în mîini, care crestinul trebuia a le tine în chipul crucii. Înca si Sf. Chiril al Ierusalimului, în Cuv. V, spune ca în Biserica Apusului nu primeau Sf. Trup cu mîinile goale, ci aveau oarecare basmalute albe curate, pe care le întindeau pe mîinile lor si asa primeau Prea Curatul Trup, precum arata si Fericitul Augustin în Cuv. 252. Si Soborul cel ce s-a adunat în cetatea Antisidora, în Cuv. sau 39, hotaraste zicînd: ca fiecare muiere cînd se împartaseste, sa aiba a sa duminecala, caci asa se numea în latineste acea basmaluta, ceea ce va sa zica în româneste adica de Duminica, caci Duminica le aduceau muierile în biserica ca sa primeasca într-însele Trupul Domnului. Sf. Ioan Damaschin zice: „Sunt unii care atribuie lingurita la Sfintele Taine Sfîntului Ioan Gura de Aur, însa acestia se vadesc ca sunt lipsiti de stiinta bisericestii istorii, pentru ca obisnuinta aceasta de a se primi Sfintele Taine în mîni, adica Sf. Trup, s-au tinut mai pe urma, dupa Sf. Ioan Gura de Aur, cel putin 400 de ani, precum se arata si de la Soborul al VI-lea fi de la însusi Sf. Ioan Damaschin: iar pricina pentru care s-a introdus lingurita la Sfintele Taine, precum arata Teodor Valsamon în Tîlcuirea canonului 101 al Soborului, nu este nevrednicia mirenilor, ci credinta cea dreapta si frica lui Dumnezeu si evlavia cea fara de prepus, caci, precum zice Eustratie Argentie, oarecare sau din cei necredinciosi prefacîndu-se a fi crestini sau din eretici, sau din cei ce au narav rau, luînd în mîini Sf. Trup sau îl aruncau, sau îl ascundeau, sau la farmece si la alte rautati îl uneltea. Iar prin aflarea linguritei, dîndu-se Sf. Împartasanie în gura, au încetat tot prepusul si toata defaimarea aceasta a Tainei.
Din cele ce s-a scris pîna aici despre Sfînta Împartasanie, se vede clar ca nu ar fi o greseala daca s-ar împartasi cineva în fiecare zi sau chiar daca s-ar împartasi si la chilie, sau si în alta parte în caz de mare nevoie, caci aceasta o facem si noi ca sa zic asa, daca as auzi ca cineva moare sau este grav bolnav si cere Sf. Împartasanie, trebuie sa merg acolo unde este, sa-l împartasesc, în casa ori pe cîmp, ori în alt loc, pentru primejdia mortii si ca sa nu-l las pe crestin sa moara neîmpartasit din cauza locului; se poate la nevoie dar a se împartasi cineva oriunde ar fi, în caz de primejdie, si se poate împartasi si în fiecare zi, numai daca este vrednic si daca a fost marturisit mai înainte si daca si-a facut canonul potrivit rînduielilor Sfintelor Canoane. Si apoi, care ar fi motivul sa ne suparam daca cineva se împartaseste des sau rar, ca nu sta fericirea si sfintirea sufletului si a trupului în aceea, adica a se împartasi cineva des sau si mai rar, ci aceea este adevarata fericire de a se împartasi cu constiinta curata. Acestea se pot întari si de cele ce sunt scrise în Cuv. 53 a Sf. Ioan Gura de Aur, care zice: „Ce dar este, multi iau Tainele acestea odata într-un an, altii de doua ori pe an, iar altii de mai multe ori”, deci catre toti ne este noua cuvîntul, nu numai catre cei de aici, ci si catre cei ce sed în pustie, adica catre monahii pustnici, caci si acestia odata în an se împartasesc, iar altii la doi ani.
De aici se vede ca si monahii care erau pe atunci prin munti si prin sihastrii nu se împartaseau prea des, poate nu pentru nevrednicie, ci pentru smerenie si mare cucernice care o pastrau catre Prea Curatele Taine. Dar sa vedem ce zice mai întîi Sfîntul Ioan Gura de Aur: „Care sunt noua mai primiti, cei ce odata, cei ce de mai multe ori, cei ce de putine ori (se împartasesc)? Nici cei ce odata în an, nici ce ce de mai multe ori, nici cei ce de mai putine ori, ci cei ce au stiinta gîndului curat, cei ce au inima curata, cei ce au viata neprihanita, cei ce sunt întru acest fel totdeauna sa se apropie. Iar cei ce nu sunt întru acest fel nici macar odata” (Cuv. 53, pag. 499). Si iarasi zice: „Socoteste cum te necajesti asupra vînzatorului, asupra rastignitorilor, vezi dar nu cumva si tu sa te faci vinovat Trupului si Sîngelui lui Hristos” (Cuv. 54, pag. 453). Si iarasi zice: „Pe multi vad care se împartasesc cu Trupul lui Hristos, prost si cum se întîmpla si din obicei mai mult si din rînduiala, decît din socoteala si întelegere, caci zic ei, de va sosi Patruzecimea sau de va sosi ziua Aratarilor, ne vom împartasi numaidecît ca sa nu treaca postul asa, dar nu este aceasta vremea apropierii de Sfintele Taine cum cred ei, ca nu Aratarea Domnului, adica Boboteaza, nici cele 40 de zile te fac vrednic pe tine, o, omule, de a te apropia de Sfintele Taine, ci lamurirea si curatia sufletului, cu acestea totdeauna apropie-te, fara de acestea niciodata.”
Si iarasi zice: „Si aceasta socotesti tu ca este cucernicie, a nu te apropia de multe ori, si nu întelegi ca apropierea cea cu nevrednicie, macar odata de se va face, totul a mînjit. Nu este îndrazneala a se apropia cineva de multe ori, ci a se apropia cu vrednicie de-i vremea apropierii; nu este nici desimea împartasaniei, nici rarimea ei. Ci vreme a apropierii sa ne fie noua stiinta gîndului cea curata.”
Si iarasi zice: „Acestea le zic catre voi care va împartasiti. Dar si catre voi, diaconilor, care slujiti, ca de nevoie este si catre voi a vorbi, ca cu multa osîrdie si mare grije si cucernicie trebuie sa împartiti darurile acestea, ca nu mica munca zace asupra voastra, daca stiind la cineva vreo rautate îl veti îngadui sa se împartaseasca la masa aceasta si sa stiti ca sîngele lui Hristos din mîinile voastre se va cere. Ca macar voievod de ar fi, macar eparh, macar cel încununat cu coroana, dar daca cu nevrednicie se apropie, opreste-l cu tarie, ca mai mare stapînire ai tu decît acela si sa stii ca mai rau decît cel îndracit este cel ce a pacatuit si se apropie la prea curatele acestea Taine, ca aceea pentru ca sunt îndraciti nu se muncesc, iar acestia cînd se apropie cu nevrednicie, la munca vesnica se duc. Deci, nu numai pe acestia sa-i gonim ci pe toti în scurt, pe care-i vom vedea ca se apropie cu nevrednicie. Nici unul dar, din cei ce nu sunt ucenici, sa nu se împartaseasca; nici unul sa nu se apropie si sa ia ca Iuda, ca sa nu patimeasca cele asemenea lui. Întelege frate, ca trup ai lui Hristos este si multimea aceasta a credinciosilor. Vezi dar, tu diacone, sau tu, o, preotule, care slujesti Tainele, si nu întarîtati pe Stapînul necuratind trupul acestuia: nu da sabia în loc de hrana, ci macar din nebunie de va veni acela sa se împartaseasca, opreste-l si sa nu te temi. Teme-te de Dumnezeu nu de om, iar de te vei teme de om si de dînsul te vei rîde; iar daca de Dumnezeu te vei teme si de oameni vei fi cinstit, iar daca nu îndraznesti sa-l opresti tu, la mine ada-l. Nu voi îngadui sa faca acestea. De suflet ma voi desparti mai înainte decît a da sîngele Stapînului celor nevrednici, si sîngele meu îmi voi varsa mai înainte decît voi da sînge atît de înfricosat celui ce nu se cuvine. Iar daca mult iscodind cineva din duhovnici, nu au stiut pe cel rau, nu este nici o vina lui, ca acestea s-au grait de mine pentru cei aratati. Ca de-i vom îndrepta pe acestia de graba si pe cei nestiuti ni-i va face Dumnezeu noua cunoscuti: iar de-i vom lasa pe acestia, pentru care pricina de aceea ni-i va face noua pe aceia aratati: iar acestea le zic nu ca sa-i opresc, nici ca sa-i taiem numai, ci ca îndreptîndu-i sa-i întoarcem si sa purtam mare grija de dînsii, ca asa facînd si pe Dumnezeu îl vom face milostiv si pe multi care dupa vrednicie se împartasesc, îi vom afla si pentru sîrguinta noastra si purtarea de grija cea de catre ei multa plata vom lua.” Pîna aici dupa cuvîntul Sf. Ioan Gura de Aur.
Din aceste cuvinte ale lui luminate întelegem cîta purtare de grija trebuie sa aiba preotul ca sa nu dea sfintele Taine cu grabnicie, fara chibzuinta si fara multa certare si cercetare. Ca zice sfîntul, ca mai de graba va da sîngele lui si sufletul lui decît sîngele cel dumnezeiesc. Mare lucru. Si vai mie pacatosului, cine stie în cîte cazuri de asemenea cu acestea sunt vinovat. Acestea fie putine, din cele prea multe ale Sf. Ioan Gura de Aur, pentru Prea Curatele Taine, iar de aici înainte sa vedem si cît de aspra era disciplina Bisericii în vechime, în privinta canonisirii si a împartasirii cu sfintele taine. Iata cele patru trepte de canonisire rînduite de Sfintii Parinti pe acele vremuri, pentru cei ce pacatuiau si apoi voiau a se apropia la aceste prea înfricosate taine:
1. „Plîngerea este ca omul cel pacatos, daca greseste, sa stea afara de biserica si afara de curtea sau tinda bisericii si cîti intra în biserica înaintea tuturor sa caza si sa se roage plîngînd cu lacrimi, ca sa se roage pentru dînsul, ca acela ce plîngea era lepadat afara de curtea sau tinda bisericii, ca sa se caiasca atîta vreme cîta îi este poruncita”.
2. „Ascultarea este ca omul cel pacatos, daca greseste, sa asculte dumnezeiasca Scriptura stînd lînga usile... bisericii pentru ca cela ce asculta sta în curte sau în tinda, iar în biserica nu este iertat si nici nu are voie sa intre pîna ce se vor sfîrsi poruncitii lui ani”.
3. „Caderea este adica poslusania, cela ce greseste sa stea înauntru în biserica mai îndarat de partea amvonului, pentru ca cela ce cade acela sta în biserica pîna la Sf. Evanghelie si cînd zice diaconul „Cei chemati iesiti”, atunci iese el cu cei chemati si sta afara de biserica pîna ce se sfîrseste dumnezeiasca slujba”.
4. „Starea cu credinciosii, este ca sta omul cu credinciosii în biserica înlauntru pîna la sfîrsirea dumnezeiestii slujbe, iar sfintei împartasanii nu se învredniceste pîna ce se umple poruncita lui vreme. Iar daca se umple poruncita lui vreme stînd cu credinciosii, atunci se învredniceste împreunarii sfintelor taine, a prea curatului Trup si Sînge al Domnului nostru Iisus Hristos”.
Deci, cu aceste patru locuri se obîrseste si se umple toata pocaiania, drept aceea cade episcopului sau preotilor duhovnici toata vremea canonisirii ori multa ori putina, tot pe aceste patru locuri sa o împarta si asa sa curete de pacate pe cel ce se caieste si se pocaieste (P. M. B. 498, gl. 85, vezi Sf. Grigore de Nisa Can. 4, Sf. Marele Vasile, Can. 59). Asadar, daca ar fi adevarata vestea venita de pe la Sf. Manastire Vladimiresti, cum ca parintii duhovnici de acolo împreuna, cu P. C. Maica Stareta au pus de gînd sa introduca acolo obiceiul din timpul crestinismului primar si patristic de a se da Sf. Împartasanie cît mai des binecredinciosilor crestini, pe mine aceasta nu ma mîhneste, ci mai mult ma bucura, numai daca acest bun început se va face dupa rînduielile canonice ale sfintilor parinti de pe atunci si mai ales cînd vedem ca cei ce au rînduit aceste trepte canonice sunt Sfîntul Vasile cel Mare si fratele sau, Sfîntul si prea înteleptul Grigore de Nisa.
Iar a încerca de a se aduce numai obiceiul de a se împartasi oamenii des si a nu se tine cont de treptele de canonisire si autoritatea sfintelor canoane, care apara îndoita primejdie, adica si pe a preotului de le va da, si pe a credinciosilor de le va lua cu nevrednicie, ar însemna o mare primejdie pentru cei de acolo si pentru biserica. Si s-ar putea ca unele din necazuri si primejdii sa se abata asupra Sf. lacas chiar în veacul de acum. Si de aceea cum am zis si în scrisoarea trimisa mai înainte, mai întunecat am vorbit, iar acum si mai luminat zic, ca e bine ca si parintii duhovnici de acolo si P. C. Maica Stareta sa aiba mare grija si multa chibzuinta în aceasta privinta.
Si aceasta nu o scriu din alte motive fara numai din dragoste si frica cum am zis mai sus, pentru ca daca s-a început acolo lucrul cel bun, sa nu ramîna a nu spori si a merge din putere în putere, spre mai multa întemeiere si buna rînduiala, prin care sa se slaveasca iar nu sa se huleasca Dumnezeu si poruncile Lui.
Iar daca poate dorinta v-ar face sa stiti si cum este rînduiala la noi în aceasta privinta, a împartasirii cu preacuratele Taine, acestea în putine cuvinte va aducem la cunostinta: La noi, dupa cum am luat obiceiul din Sihastria, cel adus de fostul si raposatul staret, de la Sf. Munte, si care s-a tinut în sihastrie 35 de ani, cît a staretit batrînul, si care a rînduit asa, ca spovedania soborului a se face odata în fiecare zi dupa pavecernita, cînd se facea o molifta pentru toti si apoi fiecare se marturisea în fiecare seara de gresalele facute în acea zi cu gîndul, cu lucrul sau cu cuvîntul. Dupa ce treceau toti pe la duhovnic, iarasi se facea o dezlegare pentru toti, iar dupa ce s-a înmultit soborul s-a rînduit asa cum se tine si pîna în ziua de astazi, adica odata în fiecare saptamîna, Vinerea sa fie spovedania soborului, iar care vor avea nevoie a se marturisi si mai des, iar despre împartasania prea curatelor taine s-a rînduit ca monahii si schimnicii odata la 30 zile sa se împartaseasca, la fel si fratii cei mai rîvnitori si care nu erau opriti de sfintele canoane. Iar paracliserii care servesc pe preoti în altar, odata în fiecare Sîmbata, însa cu conditia ca trei zile mai înainte de împartasanie sa nu manînce mîncare cu untdelemn, dupa cum arata tipicul cel mare al Bisericii si povatuirile liturghiei de Neamt, editia 1860.
Aceasta rînduiala înca o tineau si monahii care voiau a se împartasi mai înainte de 40 zile, daca era în cîslegi. Iar schimnicii, fiindca au îndoita fagaduinta, tineau 7 zile cu mîncare fara untdelemn înainte de a se împartasi. Asa se tine rînduiala cu darul Mîntuitorului aici la noi, precum si în Sihastria si schiturile ce apartin acestei sfinte manastiri.
Asa spunea batrînul staret Ioanichie cel al Sihastriei, ca mai mult trebuie noi a ne curati si a ne pregati si a le dori în tot ceasul pe prea curatele Taine, iar pentru smerenie mai rar a ne atinge de cele sfinte si aceasta pentru a nu slabi în noi evlavia catre cele prea sfinte si prin deasa obisnuinta de a ne împartasi sa le luam fara de frica si fara de umilinta.
Însa cum am zis, cine se simte pregatit poate a se împartasi si mai des.
Alta grija mare care am avut cînd am fost pe acolo, adica pe la Vladimiresti, am spus sfintitului sobor de acolo ca sa se sileasca cît mai mult spre a se îndeletnici pentru citirea Sfintelor Scripturi si mai ales pe sfintii parinti, unde se gaseste adevaratul vin fara de apa si curatul grîu fara de neghina, caci curatenia si duhovniceasca minte a celor ce au avut lucrare si nu vorbe, ne-au lasat noua învataturi pe întelesul nostru, cu care ca pe o scara ne suim, spre întelesurile cele mai înalte ale Sfintei Scripturi. Si iarasi pe aceasta scara ne pogorîm si spre cele mai adînci si tainice locuri ale Sfintei Scripturi.
Am dat acolo, la Vladimiresti, si cartea numita „Margaritarul Sf. Ioan Gura de Aur” si una din cartile Sf. Efrem si mult am rugat pe parintele duhovnic si pe P. C. Stareta a le îndemna pe toate sa citeasca mult pe sfintii de Dumnezeu purtatori parinti, pentru a se împartasi de acolo de duhovniceasca lor întelegere întru Sfintele Scripturi si a se adînci si cu cugetarea si cu lucrarea mai mult în duhul patristic si a sfintilor parinti, mai mult decît în cel rational si de suprafata.
Aceasta am socotit a le fi de mare folos, fiindca nu au între ele mai multe calugarite batrîne care sa aiba filosofia cea cîstigata prin experienta vietii si în acest fel sa aiba de dascali pe sfintii parinti care au fost prea întelepti si în cuvînt si au avut si osteneala lucrarii; iar pentru Sfintele Taine cuvîntul mi-a fost mai mult pentru ca multa grija am ca nu cumva facîndu-se acolo pogoramînt mai mult decît trebuie si unde nu trebuie, prin aceasta sa se calce în picioare hotarul scumpatatii canoanele sfintilor parinti, caci obicei al Bisericii este de a întrebuinta cele doua metode adica fi a scumpatatii si a economiei, dupa dreptarul canoanelor si a tine întru toate calea de mijloc pe care au calatorit cei ce au patrie Cerul.

Publicat de Arhim. Cleopa Ilie

în revista „Studii teologice”, nr. 5-6,

an 1953, pg. 429-443.