- Propun distrugerea Atlantidei! Cine este de acord, sa se ridice în picioare!
Pe rind, unul cite unul, se ridicara pîna ce întreaga sala a fost în picioare, în afara de unul dintre cei sase: -Iisus - Maestrul meu!
Singur ramasese linistit, sezînd calm si netulburat. Cînd Parintele l-a observat, i s-a adresat:
- Spune-ti punctul de vedere, frate!
Iisus se ridica în picioare. Toti cei din sala luara loc. Cu glas limpede, Iisus spuse:
- Propun sa mai facem o încercare!
- Cred ca este de prisos.
Toti ne-am îndreptat privirile spre loja Pertutiei Opalice. Vorbise Topteoxenes, cel a carui învatatura adusese ordine si disciplina în Atlantida, în secolele anterioare luciferianismului.
- Tot ce am sadit eu, luciferienii au calcat în picioare. Parerea mea este sa actionam fara crutare, continua Topteoxenes.
Atunci, într-o clipa, m-am hotarit sa ma alatur propunerii Maestrului meu.
- Ma ofer de buna voie sa fac eu o ultima încercare. Ma ofer sa cobor imediat în Atlantida! am spus eu, ridicîndu-ma în picioare, Iisus a întors capul catre mine, mi-a zîmbit si a dat din cap în semn de multumire.
- Va fi zadarnic! spuse, din loja sa, Topteoxenes.
- De ce sa se sacrifice în zadar prietenul nostru Densi? Nu e logic! Stim cu totii ca Luciferienii triumfa... spuse Pau-O-Umun, seful Pertutiei*.
- Gînditi-va la milioanele de nevinovati, interveni Iisus, supusii si ascultatorii, care vor pieri odata cu întregul continent! Ce va zice istoria pamîntenilor? Ca am fost cruzi si ne-am pripit sa lovim înainte de a epuiza toate solutiile posibile... Atunci se ridica Parintele Luminilor si cu, glas lin, spuse:
- Iisus are dreptate! Noi nu trebuie sa ne temem sa. încercam "absurdul". Nimic nu e absurd cînd domina iubirea si mai ales cînd e vorba de poporul luciferian care, cindva, a fost apropiat noua.
Aprob misiunea pentru Densi!
- Deci, primiti propunerea noastra?!
- De acord, spuse Iisus... mergeti imediat pe pamînt si gasiti-va parinti potriviti ca sa va nasteti odata amîndoi. Voi doi, cu Densi, veti forma garda de atac împotriva Luciferienilor.
- Cobor si eu pe pamînt! spuse Topteoxenes.
- NU! Noi doi vom actiona împreuna aici, spuse Iisus. Deocamdata atit. Vom relua discutia în stratul V din nou, cînd va fi cazul. De acum fiecare la lucru...
Asa ne-am despartit. Prima grija cînd am ajuns în gradina mea a fost sa iau legatura cu Siu Karta, marele spirit din stratul VII, extrem de activ si profund cunoscator al obiceiurilor din zona Queltaptamul, unde aveam sa cobor. Douazeci de ani, aproximativ, au trecut pîna sa ma acomodez, sa ma aclimatizez cu pamîntul...
Menthotep si Ormoghen deja erau preoti de gradul II cînd eu eram gata sa intru într-o femeie cucernica din orasul Tenotihtlan. Era prima data cînd intram într-un corp material. Intrarea a fost dureroasa... ca o moarte... ca o intrare într-un întuneric pîna ce nu mai stii de tine. De fapt, eu, Densi sînt numai o parte dintr-un întreg... "întregul" este în Opal, eu... ratacesc prin Orasul de Aur. Nu mai pot intra în Opal sa ma contopesc cu întregul meu...
E adevarat ca pe pamînt numai inconstientii pot realiza fericirea. Fericirea!... Ce-i aia fericire? Un culcus comod ridicat într-un turn de-o anumita înaltime... Ce-i aia fericire? Un pom cu fructe din care manînci un timp, pîna ce te saturi. Esti pur?... esti simpiu? Fericirea este cu tine! Vezi putin, închizi ochii si gata... esti fericit si cu asta ai terminat! Un zeu îsi cladeste existenta dincolo de tarîmul fericirii. Doar inconstientii pot realiza fericirea, caci ei, în sinea lor, în simplitatea lor, nu vad dramele ce-i înconjoara. Asa am fost noi, cei trei, adica eu, care primisem numele de ZENOTECLES, precum si cei doi veniti din Orasul de Aur: MENTHOTEP si ORMOGHEN... niste inconstienti fericiti. Traiam într-o lume armonioasa. Tenotihlanul era oarecum capitala tarii, a Aztecilor, care pastra intacta învatatura lui Topteoxenes. Mai erau doua orase destul de mari: Queltaptanul si Teotiuscanul. Erau încîntatoare. Piramidele în terase erau la tot pasul si toate în sapte trepte. Toate avînd pe terasa din vîrf TRONUL si BICIUL. Singura interventie ce am facut-o a fost sa înlatur BICIUL. In locul lui am pus sa se sculpteze din piatra o SFERA astfel ca în scurt timp toate piramidele aveau TRONURI pe care odihnea cite o SFERA. Ca sa-i fac pe azteci sa înteleaga semnificatia sferei, le spuneam ca undeva, în univers, exista o lume asemanatoare soarelui, lume condusa de o fiinta atotputernica, perfecta, fara colturi, exact ca sfera. Si asa cum sfera se poate misca în toate directiile, tot astfel si acea fiinta vede în toate directiile si astfel vede de acolo de departe si pamîntul. Asa s-a statornicit cultul soarelui si a rotii cu spite în toate directiile. Erau asa de întelepti batrînii preoti, ca ne apuca miezul noptii tot discutînd si iar discutînd. Atit eu cit si fratii mei Menthotep si Ormoghen aveam mediumnitate perfecta seara de seara, faceam sedinte la care participa oricine dorea. Nu exista nici o restrictie. Nu existau legi, nu existau pedepse. Aurul era un metal oarecare din care faceau obiecte de stricta utilitate. Pasiunea lor erau florile si mai ales penele pe care reuseau sa le asambleze în tot felul de vesminte sau covoare decorative. Nu mîncau carne. Nu stiau ca se poate mînca si carne. Aveau multe turme de capre si nesfîrsite livezi de pomi fructiferi.
Revenind la povestea noastra, a celor trei din Tenotihlan, trebuie sa va spun ca misiunea noastra a fost comunicata în timpul unei sedinte cu spiritele. Intr-o seara s-a prezentat la noi însusi Topteoxenes si ne-a adus la cunostinta sa ne pregatim sa mergem o delegatie de azteci în pamînturile luciferienilor pentru a-i aduce pe drumul cel bun. Topteoxenes ne-a sfatuit sa trimitem o delegatie de sapte barbati care sa învete obiceiurile luciferienilor si limba lor. Am ales trei buni astronomi barbati ca la 50 de ani si un preot de prima categorie, Mantumonedes, pe care i-am trimis o luna mai tîrziu. Trebuie sa va spun ca, în urma sedintelor cu spiritele, noi ajungem sa stim aproape la fel cu ce stiti voi doi astazi. Dar despre culorile spirituale nu stiam. Eu, dupa cum v-am spus eram medium. Vedeam în culori si auzeam la perfectie. In plus, cind voiam sa cunosc pe cineva mai bine, îi vedeam culoarea avînd ochii deschisi. Ajunsesem ca la o simpla formula pe care o rosteam sa vad aureola oricarui om. Totul însa era normal.
Din punctul de vedere al civilizatiei erau foarte avansati, aveau case pe doua si trei niveluri, magazine cu vitrine cu tot felul de minunatii. Statuia lui Martupiciu era flancata lateral cu cite trei rînduri de spînzuratori care simbolizau puterea lor absoluta de a ucide în cinstea lui Martupiciu. Aveau mult, mult metal si sticle de toate culorile care-ti luau ochii. Femeile erau îmbracate însa în culori stridente, cu bratari si coliere, avînd fruntile si obrajii colorati. Ne-am oprit cu carele în fata giganticei statui a lui Martupiciu. Ne-am supus ceremonialelor lor... tot felul de comedii si figuri faceau în fata statuii. Cînd s-au potolit, am oferit împaratului doua care pline cu aur, trei care pentru consilieri si doua care am spus sa fie pentru orfani si saraci. Ei erau înnebuniti de placere. Erau patru consilieri principali si înca vreo douazeci secundari si ne-au condus într-un mare salon de receptie unde era o masa încarcata cu tot felul de mîncaruri. Erau niste aprigi mîncatori de carne, numai purcei taiati si fripti. Norocul nostru a fost ca erau si fructe si am putut si noi mînca. S-au mirat tare ca noi nu mîncam carne. Dupa masa s-au sculat toti în picioare si au facut un fel de rugaciune de multumire lui Martupiciu ...
Sa vezi însa surpriza! Cînd ne-au condus într-o mareata vila unde aveam sa locuim, ce credeti? In odaia fiecaruia ne astepta cîte o femeie tînara care ne-a sarit de git, tragîndu-ne spre pat. Noi le-am multumit zîmbind, dar le-am facut sa înteleaga ca pe noi capitolul acesta nu ne intereseaza.
Prin traducatorul nostru, preotul Mentumonedes, i-am transmis împaratului dorinta noastra de a discuta probleme importante si ca dorim sa convoace consilieri si oamenii lor de stiinta la un sfat comun chiar în ziua urmatoare.
Menthotep, Ormoghen si cu mine ne-am închis într-un splendid dormitor si ne-am asezat pe cercetare. Am chemat în ecran pe împaratul Luciferienilor - PROKROTKA NAKUT. Era negru lucitor. Diavol pur. Consilierii lui, la fel, negri complet Am cerut apoi Tronului de Lumina sa ne ajute sa prindem în ecran pe oamenii de stiinta. Aici am avut placuta surpriza sa gasim oameni buni si curati, cam opt persoane. Erau gri semi-deschis, doi erau gri-luminosi iar unul dintre ei, Pontenes, avea un guler alb. Ne-am dus cu totii la culcare. Inainte de a adormi ne-a aparut in ecran Marele Spirit Necunoscut în care eu vedeam trimisul direct al Tronului, al Sferei. Mi-a spus ca am puteri desavîrsite asupra acelor cu culori deschise si mai ales asupra celor gri. Despre razele Tizian 6 mi-a spus ca sînt ineficiente la cei negri. "NEGRUL", ca culoare, respingea radiatia Tizianica. Mi-a mai spus sa nu fac uz, deocamdata, de puterea mea supranaturala. Sa provocam pe luciferieni la o discutie filosofica, mai întîi, si, în caz ca nu vom reusi din discutii, sa apelez la razele Tizianice...
In ecran, Marele Spirit, care nu era altul decit Iisus, ne spune:
- Le veti da ultima proba si-i vei anunta ca daca nu elibereaza sclavii si nu renunta la zeificarea lui Martupiciu, îi vom lovi din plin si-i vom distruge! Va veti oferi singuri sa fiti spînzurati spre a demonstra existenta vietii vesnice si a treia zi va voi învia în vazul tuturor. Mergeti chiar acum la Brabis-Karak si spuneti-i sa dea ordin sa va pregateasca trei spînzuratori pentru tine Zenotedes, pentru Menthotep si Ormoghen. Deocamdata atit. La lucru!
In clipa în care împaratul a respins cererea noastra, am auzit o voce detasindu-se în mintea mea: „Convoaca o adunare a poporului mîine în zorii zilei!” I-am si comunicat împaratului dorinta noastra. Brabis-Karak s-a opus temîndu-se de efectul în masa pe care ar putea sa-l aiba adunarea solicitata de noi, dar împaratul apucase sa ne promita ca accepta sa ne adresam maselor. In ziua urmatoare, dis-de-dimineata ne-am dus în piata zeului Martupiciu. Nu dormisem toata noaptea si Marele Spirit ne ordonase sa ne taiem singuri venele de la mîini pentru a demonstra gravitatea situatiei. Lumea începuse deja sa se adune. Erau tot felul de oameni, care mai de care cu o figura mai ciudata. Toti erau mîndri si dispretuitori. Intr-un tîrziu veni si împaratul cu suita lui, urmat de Brabis-Karak.
Am luat cuvîntul, iar Mentumonedes traducea. Am vorbit despre nemurirea sufletului, despre superioritatea învataturii lui Topteoxenes si despre atotputernicia „Celui ce sta pe Tronul de LUMINA”. Le-am spus ca sîntem trimisii Lui spre a le aduce la cunostinta ca daca nu vor renunta la sclavi si la cultul lui Martupiciu „Cel ce sta pe Tron”, Conducatorul suprem al Universului va distruge tara lor si-i va nimici pe toti.
Ce credeti? Au început cu totii sa ma huiduiasca si sa arunce în noi cu tot felul de obiecte. A trebuit sa intervina politistii lor spre a-i potoli. Mi-am dat seama ca trebuie sa urmeze ultimul gest demonstrativ: sa ne taiem venele singuri. Brabis-Karak a luat cuvîntul si s-a adresat multimii zicînd ca Martupiciu e zeul lor, el le-a adus bunastare si lui trebuie sa-i ramîna credinciosi: Ca poate ca si noi avem dreptate, ca avem puteri, dar ca cererea noastra de desfiinta sclavia e absurda si va crea revolte si pericole sociale grave.
In timp ce Brabis-Karak vorbea, noi am ridicat mîinile spre Cer, ne-am îmbratisat camarazii si, luînd cutitele ce le ascunsesem sub haine, Menthotep, Ormoghen si cu mine ne-am taiat venele. Trebuie sa va marturisesec ca nu am simtit nici o durere, si, culmea, sîngele nu a curs decît putin, iar noi am parasit usor si lin corpul material. Odata iesit din trup, am vazut totusi ca gestul nostru impresioneaza pe toti.
Brabis-Karak si împaratul au poruncit sa fie pazite cadavrele noastre, sa vada daca într-adevar vom învia a treia zi, caci Mentumonedes le spusese ca „Cel ce sta pe Tron” ne va învia. Multimea se perinda prin fata cadavrelor noastre. Pîna seara tîrziu aproape tot orasul venise sa ne vada trupurile neînsufletite ce zaceau într-un lac de sînge.
Timp de doua zile si doua nopti, camarazii nostri si politia au facut de garda, iar în a treia zi catre prînz am înviat. Cerul era întunecat: nori, nori grei si apasatori pluteau deasupra orasului.
Imparatul si Brabis-Karak au venit imediat la noi sa ne vada. I-am întrebat daca cedeaza. Ne-au raspuns foarte politicos ca ei nu pot sluji decît lui Martupiciu, cu orice risc si, la nevoie, vor primi chiar moartea pentru el. Brabis mintea. Un trasnet din Cer despica vazduhul cazînd asupra vilei lui Brabis-Karak, pe care o transforma în ruine...
„Plecati în tara voastra” am auzit eu un glas.
Imparatul si Brabis s-au retras. Noi, plini de presimtiri rele, am luat ceva merinde cu noi si am parasit orasul pentru totdeauna. Alergam cu sufletul la gura de groaza presimtirilor. Cînd ne-am departat de-ajuns de oras, ne-am asezat sa ne odihnim. Deasupra orasului Raproxexax se dezlantui o ploaie cumplita. Picuri mari calzi veneau si peste noi. Simteam alarma si groaza. Din urma se apropiau de noi în fuga alti cetateni ai Raproxexax-ului. Noi alergam mai tare. Picurii de apa deveneau mai fierbinti si o zapuseala si un vînt fierbinte începu sa bata. Simteam ca ni se apropie de data aceasta sfîrsitul, ca si noi vom cadea victime nevinovate mîniei Tronului de Lumina.
Camarazii ne întrebau cum de noi nu sîntem paziti, feriti de pedeapsa? Le-am spus ca nu este posibil si, ca si noi va trebui sa murim cu toate ca nu avem nici o vina. Intr-adevar, ploaia era din ce în ce mai fierbinte. Hainele ne mai fereau putin de arsuri. Menthotep si Ormoghen ne-a spus ca nu mai pot sa înainteze, ca sînt frînti de oboseala. Am propus sa ne oprim cu totii si sa ne asteptam în liniste sfîrsitul. Au ramas cei mai în vîrsta; cei mai tineri au zis ca ei vor continua sa încerce sa scape. I-am oprit:
- Inutil! Ramîneti demni si viteji în fata dezlantuirii mîniei Tronului, le-am spus eu.
M-au ascultat si ne-am asezat cu totii înghesuiti unul în celalalt. Eram aproape douazeci... mai precis saptesprezece. Fierbinteala ploii devenise insuportabila dar nici unul dintre noi nu s-a vaitat.
Pe rînd, unul cîte unul, am trecut dincolo. Cînd toti saptesprezece am fost iesiti din trupurile noastre nemiscate, ne-am simtit atrasi în sus de o putere nevazuta. Am parcurs cu o viteza ametitoare spatii imense, apoi am intrat în împaratia TRONULUI DE LUMINA. Toti saptesprezece am ajuns în Orasul de Aur, fiind primiti de însusi Buddha conducatorul, mai-marele înteleptilor din Orasul de Aur. Era trist. Toti eram tristi. Din departare, Marele Disc Opalic scotea scîntei. Opalul se dezlantuia. Jerbe de flacari, vîrtejuri de foc stîrneau din Marele Disc Opalic îndreptîndu-se spre pamînt.
Zile întregi a fost tacere. Totala tacere. Fiecare din noi tacea. Eu, Menthotep si Ormogen am ramas în Orasul de Aur. Ceilalti paisprezece au coborit fiecare în straturile lor. Mantumonedes în stratul VII, ceilalti în V si VI. Misiunea noastra luase sfirsit...

George Vasâi

(Publicat in „Arhetip” nr. 9)