Dictionar apologetic al ereziilor omului patristic

Sergiu Tofan

Argument:
Am purces la elaborarea acestui dictionar din mai multe ratiuni.
Erezia, fiind o abatere de la dreapta credinta, a atras cele mai adânci si rafinate formulari doctrinare si dogmatice ale Bisericii. Cele mai însemnate opere ale Sfintilor Parinti s-au scris în confruntarea ideatica si spirituala cu ereziile.
Apoi, întrucât erezia nu este doar o abatere doctrinara ci si o ratacire cu grave consecinte spirituale, modestul nostru demers are si o motivatie formativ-duhovniceasca.
si, în sfârsit, întrucât dam o abordare apologetica a subiectului, "Dictionarul de erezii" reprezinta si o succinta prezentare a solutiilor dogmatice ortodoxe la câteva dintre cele mai însemnate teme ale rostirii lui Dumnezeu. Speram sa fi reusit...(S. T.)



ACACIENII

Grupare a arienilor, formata dupa primul Sinod ecumenic de la Niceea (325), care sustinea ca Fiul nu este de-o-fiinta cu Tatal, ci asemenea, asa cum tabloul seamana cu modelul, Tatal reflectându-se în Fiul, precum cel pictat se reflecta în tablou. Dupa cum se vede, se înrudesc îndeaproape cu semiarienii omoiuisieni care, si ei negau "deofiintimea" în favoarea "asemanarii".
Denumirea vine de la Acacius (m.336), discipol al lui Eusebiu din Cesareea si urmas al lui la episcopat. El a depus, la Sinodul de la Seleucia, formula de credinta omoiusiana.
Sinodul ecumenic a afirmat cu claritate ca Fiul este de-o fiinta cu Tatal, ca, desi nascut, Fiul nu este o creatura ci are, întreaga, divinitatea.

ADOPTIANISM
O forma târzie de nestorianism, aparuta în Spania, motiv pentru care a mai fost numita si "hispanicus error".
În secolul II, un oarecare Theodotus Curelarul (pomenit de Eusebiu din Cesareea, în Istoria bisericeasca la V,XXVIII,6 si 9) propavaduia ratacirea cum ca Iisus a fost un simplu om, nascut (ce-i drept), în mod miraculos, din Fecioara si care a primit Duhul Sfânt (numit Hristos) la botezul în apa Iordanului. Ascultarea, Jertfa si Învierea Lui au dus la "adoptarea" Lui de catre Dumnezeu (Bria, Dictionar de teologie ortodoxa, Ed, IBM al BOR,1994, p.99). I-au urmat, în fruntea scolii, Asclepiade, Theodotus Bancherul si Arteman. Au avut la Roma, si un "episcop" Natalis (considerat primul "anti-papa").
Ratacirea a fost continuata de Pavel din Samosata, capetenia monarhienilor dinamisti care neaga deofiintimea lui Hristos cu Sfîntul Duh, afirmând o unire doar morala între ei si care mai spune ca Logosul divin a "locuit" în omul Iisus, la fel cum a locuit si în Moise si în profetii Vechiului Testament.
Varianta târzie a fost, indirect, initiata de un oarecare Migetius (promotor al unui sincretism sabeliano-donatist). Din combaterea, pe baze neo-nestoriene a acestuia de catre episcopul Elipandus de Toledo, se naste, propriu-zis, adoptianismul. Dar marele sef al partidei adoptianiste devine curând episcopul Felix de Urgel.
Erezia este combatuta mai întâi la 785, de papa Adrian I, apoi de Sinodul de la Ratisbona (792), convocat de împaratul Carol cel Mare; de Alcuin la Sinodul de la Frankfurt (794); de Sinodul de la Aachen (799).
Felix retracteaza si revine asupra ereziei în doua rânduri.
Migetius înlatura deosebirea dintre Hristos si Fiul lui Dumnezeu, ajungând la ratacirea dupa care al doilea ipostas treimic n-ar exista înainte de Întrupare.
Pentru combaterea acestei rataciri, Elipandus cade în nestorianism, pretinzând ca fiimea este o proprietate a firii si nu a ipostasului; ca omul Iisus nu este fiu adevarat al lui Dumnezeu (aceasta calitate revenind doar Cuvântului). Hristos este "filius adoptivus", denumirea de "fiu" ( în cazul lui) fiind doar o metafora. Omul Hristos nu este fiul lui Dumnezeu prin natura, deci, ci doar prin har (vezi Istoria bisericeasca universala, coord. I. Ramureanu, ED. IBM. al BOR, vol 1, 1975, p 298).
Învatatura ortodoxa arata ca Hristos este Fiul întrupat al lui Dumnezeu; ca ipostasul treimic al fiului are (în virtutea dumnezeirii Sale depline) o existenta eterna, înainte si dupa Întrupare.
Pe de alta parte, în persoana lui Iisus Hristos coexista doua naturi (fiecare în deplinatatea ei): divina si umana. Hristos, fiind Dumnezeu adevarat, nu este un "fiu adoptiv" al lui Dumnezeu, ci Fiul propriu si natural al Tatalui. Fiimea lui Hristos nu este o "metafora" ci o calitate ontologica. Daca se poate vorbi despre o "adoptie", putem spune ca Fiul lui Dumnezeu, întrupându-Se, a adoptat natura umana, în mod activ, pentru ca aceasta natura sa-si îndeplineasca sensul, adica "asemanarea cu Dumnezeu".

AFTARTO-DOCHETISM

Erezia care afirma incoruptibilitatea (aftharsia), caracterul nestricacios al trupului lui Iisus Hristos. Înrudirea cu dochetismul (care afirma caracterul aparent al trupului lui Hristos) explica denumirea de "aftarto-dochetism".
Deci, trupul Mântuitorului ar fi fost nepatimitor si nemuritor si aceasta chiar în timpul patimilor Lui. Ideea se baza pe premisa ca Mântuitorul, fiind Dumnezeu deplin, trebuie sa aiba toate însusirile divine în conditie absoluta. Omenitatea lui Hristos nu este doar lipsita de pacat, dar si lipsita de mostenirea pacatului adamic.
Unii adepti ai acestei rataciri considerau Întruparea "numai în fantasia (închipuita, aparenta) si nu în aletheia (adevarata, reala)" ( V. Sibiescu, Împaratul Justinian si ereziile, Ed. Cugetarea, 1938, p 54)
Erezia este sustinuta initial de Iulian din Halicarnas (m.527). Ei i se raliaza, în sec.VI, si împaratul Justinian care a si conceput si trimis patriarhilor un edict în acest sens. Întrucât acest edict nu a fost acceptat de destinatari, împotriva acestora împaratul a luat masuri drastice.
Împotriva "aftarto-dochetismului" s-a pronuntat, mai întâi, Sever din Antiohia care semnaleaza fundamentele dochetiste, aratând ca Mântuitorul si-a asumat întreaga omenitatea, cu tot cu coruptibilitatea ei.
Mai târziu, în sec. VIII, Sfântul Ioan Damaschin arata ca eventualul caracter nestricacios al trupului Mântuitorului ar elimina realitatea suferintei Lui, fapt cu grave consecinte sorteriologice si duhovnicesti. Chiar daca El a fost fara de pacat, Hristos si-a asumat si coruptibilitatea omenitatii, pentru a ridica omenitatea la asemanare cu dumnezeirea.
"Dupa pacat - adica starea de separare de Dumnezeu si de supunere sub consecintele ei - omul are un mod de existenta (tropos) afectat de moarte, mod care e în opozitie cu natura si cu vocatia sa (logos). În acest sens, jertfa nu este un o justificare sau un schimb, ci o scoatere a firii noastre din starea de stricaciune si mortalitate". (I.Bria, op. cit. p.151)

APOKATASTAZÃ
Termenul înseamna, la propriu, "restaurare" si desemneaza o credinta gresita, pornita de la Origen, dupa care iadul nu este vesnic si toti se vor mântui (inclusiv demonii). Optimismul eshatologic si soteriologic al acestei idei i-a atras si pe Sfântul Grigorie de Nyssa si Didim Orbul. Aceasta învatatura a fost condamnata, alaturi de alte rataciri origeniste, la Sinodul V ecumenic (553).
Ideea în sine, însa, va fi continuata în sec.XX de teologi si filosofi ortodocsi sau în marginea ortodoxiei (Soloviov, S.Bulgakov, Evdochimov si Berdiaev) sau de unii catolici (M. Blondel, G. Marcel, H. de Lubac, K. Rahner etc.)
Principalele argumente în favoarea apokatastazei ar fi:
- Bunatatea lui Dumnezeu nu poate îngadui vesnicia iadului. Omul nu poate pacatui pe cât poate Dumnezeu ierta si nici dreptii din Rai nu pot fi deplin fericiti stiindu-i pe altii într-un iad etern;
- Dumnezeu nu poate pedepsi nelimitat un pacat limitat (ca tot ceea ce-i omenesc);
- Îngaduirea de catre Dumnezeu a unui iad vesnic ar contrazice planul desavârsit cu care Dumnezeu a creat lumea(G. Remete, Dogmatica ortodoxa, Ed. Arhiepiscopiei de Alba Iulia, p . 357).
Din punct de vedere ortodox, trebuie aratat ca Dumnezeu, într-adevar, doreste mântuirea tuturor. Pacatosii, însa, prin libera lor vointa (daruita de catre Dumnezeu), au ales calea opusa iubirii lui Dumnezeu. Limitarea (prin desfiintare) a iadului ar duce la desfiintarea libertatii cu care ne-a daruit Dumnezeu. La obiectia ca vesnicia iadului îi face nefericiti pe locuitorii Raiului se poate raspunde cu cuvintele Sfântului Siluan: "Sufletul meu e ranit de iubirea Domnului si se bucura de frumusetea Lui. Cum mi-as mai putea aduce aminte de pamânt?"(apud Remete, op.cit, p.358)
Apoi, pacatele sunt limitate doar în aparenta. Ele provin din denaturarea ontologica a aspiratiei umane înspre infinit, transformarea afectelor firesti în afecte exagerate înspre o nesfârsita satisfactie.
În sfârsit, eternitatea iadului nu contrazice planul divin întru desavârsirea creatiei. Creatura nu este perfecta (caci, daca ar fi, s-ar confunda cu Creatorul), ea este facuta sa tinda spre perfectiune. Nu se poate vorbi nici de "neputinta lui Dumnezeu" (vadita de vesnicia iadului), caci abia faptul ca iubirea refuzata "raspunde refuzului cu o iubire vesnica îi reveleaza stralucirea orbitoare, forta, suveranitatea si triumful" (Remete, op. cit., p.359).
Credinta în apokatastaza relativizeaza iubirea lui Dumnezeu (la care iubire ne cheama pe toti), încalcând libertatea fara de care iubirea însasi nu e cu putinta, caci se pune sub semnul întrebarii atât libertatea Lui Dumnezeu cât si cea a oamenilor. Se ajunge la un fel de predestinatie universala.
Dar cea mai grava consecinta a ideii apokatastaziei este relativizarea Întruparii si a Rascumpararii savârsite de Hristos (ibidem, p. 360) caci , daca oricum ne mântuim cu totii (împreuna sau în frunte cu diavolii), la ce bun Întruparea si Jertfa Fiului lui Dumnezeu?
Diavolul nu are cum a se mântui, caci pacatul sau suveran a fost mândria, prin care a încercat obtinerea unei independente totale fata de creator, voind pentru sine desavârsirea existentei. Caderea lui (si a celorlalti demoni, colaboratori si slujitori ai lui) este vesnica întrucât au pacatuit fara a fi de nimeni ispititi. Ei nu mai au nici o înclinatie spre bine si nici spre pocainta si deci nici o sansa de mântuire.

APOLINARIE(-ISM)

Apolinarie din Laodiceea (310-390), fiu de preot învatat, el însusi cu o vasta cultura clasica si preotit, a fost unul dintre adversarii aprigi ai arianismului (care nega deofiintimea Fiului cu Tatal). S-a bucurat de prietenia Sfântului Atanasie cel Mare si a Sfintilor Capadocieni. Din 361 si pâna la moarte a fost episcopul Laodiceei. Au ramas de la el: o "Prefata la Psalmi", un tratat "Despre unirea trupului cu dumnezeirea în Hristos", "Despre credinta si Întrupare" si fragmente dintr-o "Demonstratie despre întruparea divina". În timpul domniei Împaratului Iulian Apostatul (361-363), când crestinilor li se interzisese sa se ocupe cu literatura crestina, Apolinarie, în replica, scrie o istorie sacra pâna la Saul (imitând "Iliada") si reda, în forma dialogurilor lui Platon, Evangheliile si "Faptele Apostolilor".
Încercând, cu buna credinta, sa combata arianismul (care nega divinitatea Mântuitorului), Apolinarie cade în extrema cealalta, revitalizându-I omenitatea. El nu putea întelege cum într-o singura persoana pot coexista dumnezeirea întreaga si omenitatea întreaga.
Influentat de trihotomismul antropologic al lui Platon, Apolinarie credea ca omul are: trup (soma), suflet animal (psyche alogos) si suflet rational sau spirit (nous).
Ei bine, în persoana Mântuitorului, sufletul rational (nous) ar fi fost înlocuit cu însasi dumnezeirea. Scria el: "în locul lui nous, din sufletul omenesc, a fost, în Hristos, ratiunea cereasca" (C. Iordachescu, Istoria vechii literaturi crestine, vol II, Ed. Moldova, 1996, p.191).
Desi combatut de prietenii sai, sfintii Atanasie, Grigorie de Nazians si Grigorie de Nyssa, Apolinarie a persistat în eroarea lui, motiv pentru care Sinodul II ecumenic (381) abordeaza si învatatura lui, afirmând integritatea naturilor umana si divina în persoana Mântuitorului
Acceptarea apolinarismului are consecinte grave: "Nu numai ca Hristos ar fi avut (...) o umanitate anormala, dar El n-ar fi om real. Ori , în întruparea Sa, Hristos si-a asumat firea umana în integralitatea ei, inclusiv sufletul rational si vointa: însusirile firii umane n-au fost distruse ci rascumparate si afirmate tocmai pentru ca au fost unite cu Cuvântul" (Bria, op. cit., p.154).

ARIE(-anism)

Arie a trait între 256 si 336. Libian de origine, discipol al lui Lucian din Antiohia (adept al lui Pavel din Samorsata), coleg de învatatura cu Eusebiu al Nicomidiei, Teognis din Niceea si Leontie din Antiohia. Istoricul Epifanie îl descrie "la înfatisare ca un sarpe de mladios, vanitos si viclean, care usor se poate furisa si ascunde" (apud I.Ramureanu, Istoria bisericeasca universala, Ed. I.B.M. al B.O.R., 1975, vol.1, p.228). Îsi creeaza, însa, o faima de buna moralitate, solida cultura si talent oratoric.
Stabilit în Alexandria, este hirotonit diacon (de catre episcopul Petru) si preot (de catre episcopul Achilas care îi încredinteaza si cea mai importanta biserica din Alexandria, cea cu hramul Sfântului Baucalis).
Alegerea lui Alexandru ca episcop (rang la care aspira si Arie) marcheaza începutul (318) propagarii ratacirii sale. Întrucât procesul raspândirii ereziei se intensificase, episcopul Alexandru convoaca un sinod local la 320/321 care condamna învatatura lui Arie, excomunicându-l pe el si pe doi ierarhi care îl sprijinisera.
Refugiat în Palestina, se întâlneste cu Eusebiu din Cesareea, apoi, în Nicomidia, cu Eusebiu (fostul sau coleg de scoala). De aici, încearca, în scris, sa-l convinga pe Alexandru de "ortodoxia" sa . Aici scrie Thalia - un poem în versuri, în care îsi exprima erezia, într-o forma atractiva.
În contextul tulbure al conflictului dintre Constantin cel Mare si Licinius, revine la Alexandria unde ratacirea lui devine tot mai populara.
Ramas singur stapân al imperiului, Constantin (informat de Eusebiu ca Biserica este tulburata de unele neîntelegeri, chipurile "semantice", între Alexandru si Arie) porunceste episcopului Alexandru si ereziarhului sa înceteze polemica. Mesajul este adus, în Egipt, de episcopul Osiu de Cordoba care sesizeaza, însa, ca miza polemicii este mult mai importanta (informându-l, în acest sens, pe Împarat).
Astfel, Constantin convoaca Sinodul I ecumenic la Niceea (325), la care s-au adunat 318 episcopi, unii din afara granitelor imperiului. Eroul acestui Sinod va fi diaconul episcopului Alexandru, Sfântul Atanasie cel Mare, prin ale carui stradanii teologice, Sinodul va condamna arianismul.
Simbolul niceean (care consemna punctul de vedere ortodox) nu va fi semnat de Eusebiu din Nicomidia, Teognis al Niceei si Maris de Calcedon (colegii de studii ai lui Arie) precum si de Teonas de Marmorica si Secundus de Ptolemaida (excomunicati împreuna cu Arie de Sinodul local din 320/321). Arie si ultimii doi sunt exilati în Iliricum, urmati curând de Eusebiu si Teognis.
Istoria arianismului nu se încheie, însa, astfel. Arienii se împart în trei ramuri:
-rigoristii (care neaga radical de-o-fiintimea Fiului cu Tatal) numiti si "anomei", caci afirmau "neasemanarea" (anomios) în toate a Fiului cu Tatal sau "heterousisti", pentru ca afirmau deosebirea Fiului cu Tatal "dupa fiinta" (heteros kat’ousian) sau "eunomieni" de la Eunomie, unul dintre campionii orientarii, alaturi de Aetiu;
-moderatii, numiti semi-arieni sau " omiusieni", caci afirmau ca Fiul nu este "de-o-fiinta" cu Tatal, ci doar "asemenea" (homiousios) cu El, avându-l în frunte pe Eusebiu de Nicomidia (de aceea sunt consemnati sub numele de "eusebieni");
-acacienii (de la episcopul Acacius de Cezareea) numiti si "omei", caci spuneau ca Fiul este "asemanator" (homios) cu Tatal în toate. "Similitudinea" este "nesubstantiala".
Un timp, "omiusienii" capata preponderenta
atragându-si-l alaturi si pe Împaratul Constantin, înselat de Arie care îsi reformuleaza mestesugit erezia fara a o respinge si este reprimit în Biserica Alexandriei, în timp ce ortodocsii niceeni sunt persecutati (în frunte cu Sfântul Atanasie, devenit episcop). Arie moare subit în 336.
Urmasul lui Constantin, Constantiu (atras de "omiusieni") continua persecutarea "niceenilor", astfel încât ratacirea "omiusiana" ajunge sa domine tot Rasaritul.
"Niceenii" gasesc sprijin la Roma, unde episcopul Iuliu I convoaca un sinod ortodox la 341. Ca raspuns, sinodul de la Antiohia încearca o împacare între "niceeni" si "omiusieni", condamnându-se arianismul, dar evitându-se termenul "homoousios"
Împaratul "niceean" al Apusului, Constans, obtine de la fratele sau Constantiu convocarea unui sinod la Sardica (343-344), la care se reunesc 110 ierarhii: "niceeni" si 80 de "omiusieni" (care se retrag la Filipopol, în Imperiul de Rasarit). Cei ramasi confirma solutiile primului Sinod Ecumenic. Constantiu îi depune pe episcopii din imperiul lui care au subscris hotarârilor de la Sardica, dar, amenintat de Constans, recunoaste solutiile de la Sardica si revine asupra hotarârii de alungare a episcopilor "niceeni". Dupa asasinarea lui Constans, "omiusienii" îsi extind dominatia si în Apus. Un sinod, la Sirmium (351), condamna formal arianismul, dar nu foloseste formula "homoousios".
Sfântul Atanasie cel Mare ("Parintele Ortodoxiei") va suferi cumplite represalii în timpul acestor tribulatii si al celor care vor urma.
În 357, "anomeii" se aduna în sinod la Sirmium, unde îl silesc pe Osiu de Cordoba (care avea 100 de ani, atunci) sa semneze o formula de credinta "anomeica". Tot la Sirmium se adopta o formula "omiusiana" (la 358) si una "acaciana" (la 359).
În 360, un sinod constantinopolitan, adopta o formula ariana imprecisa (în alti termeni decât cei clasici), formula care se va conserva de la germanii de la Dunare pâna în Spania.
Din ratiuni politice, Împaratul Iulian Apostatul ia, la începutul domniei, unele masuri în favoarea ierarhilor ortodocsi dar o revenire, la mare cinste, a ortodoxiei se produce abia sub domnia lui Valentinian I (364-375).
Decaderea arianismului s-a datorat magistralei opere teologice a Sfintilor Capadocieni care au mers pe urmele "Parintelui Ortodoxiei".
În Apus, un mare merit în combaterea acestei rataciri au avut Sfintii Ilarie de Pictaviu si Ambrozie al Mediolanului.
Arianismul se conserva, însa, pentru mult timp, la germanii din Italia, Galia, Spania si Africa (vezi I.Ramureanu, op.cit., p.227-241).
Astfel, în 526, regele ostrogot Teodoric al Italiei încearca sa-l convinga pe Împaratul Iustin I sa renunte la masurile anti-ariene si, nereusind, va proceda la grave represalii anti-ortodoxe la Ravena.
Întrucât avea nevoie de o buna relatie cu regii Italiei, Iustinian este moderat cu arienii la începutul domniei. În scurt timp, însa, din dorinta de refacere a fostelor granite ale imperiului si de a-i proteja pe drept-credinciosi, marele Împarat purcede la o campanie împotriva vandalilor arieni (cei mai crunti persecutori ai ortodocsilor) condusa de Belizarie, care duce la distrugerea regatului vandal si la proscrierea arianismului si a donatismului (învatatura gresita conform careia eficienta Sfintelor Taine ar depinde de moralitatea savârsitorului). Treptat, masurile anti-ariene se extind din Africa în întreg imperiul. În Italia, politica anti-ariana va înainta si va triumfa odata cu cucerirea Peninsulei. Cu aceasta ocazie, Iustinian da "Pragmatica sanctiune" prin care, printre altele, se suprimau donatiile si beneficiile acordate arienilor de regii goti. Iustinian si-a vadit orientarea anti-ariana si în scris. Arie este condamnat ca eretic în edictul împotriva lui Sever (536). Arianismul apare ca o "nebunie" (în tratatul împotriva "monofizitilor" - care afirmau ca, în persoana lui Hristos, a fost o singura fire, cea divina, care a absorbit-o pe cea umana) si este asemanat cu ratacirile lui Origen (în tratatul-edict împotriva acestuia). Candidatii la episcopie trebuie sa-l anatemizeze pe Arie, printre alti ereziarhi.
Doctrina este o consecinta logica a subordinationismului. Daca Dumnezeu-Tatal este singurul necreat si nenascut, El are o superioritate ontologica în raport cu Fiul. Chiar daca esenta Fiului este supra-temporala, a fost un timp când Fiul nu era. Chiar daca se deosebeste radical de celelalte creaturi, Fiul este El însusi o creatura, prima în registrul ontologic, dar... creatura. Astfel, El nu poate fi de-o-fiinta cu Tatal (întrucât în fiinta Tatalui nu poate încape creaturalitatea).
Sub evidente influente gnostice, Arie afirma ca Tatal L-a creat pe Fiul, pentru a crea lumea, caci Tatal (absolut transcendent) nu poate crea nemijlocit lumea.
Fiul poate fi denumit "Dumnezeu", întrucât, prin har, a fost "adoptat" ca Fiu de catre Tatal.
Arie practica o foarte imprecisa hermeneutica a textelor scripturale. De pilda, referatul din Proverbe VIII, 22 ("Domnul m-a facut cea dintâi dintre lucrarile Lui, înaintea tuturor veacurilor") nu se refera la Fiul Treimii (cum crede Arie) ci la "întelepciunea omeneasca" (Ramureanu, ibidem, I, p.230).
Mai mult, locuri scripturale precum Ioan, XIV,28 ("Tatal este mai mare decât mine") sau Psalmi, II, 7 si Evrei, I, 5 ("Fiul meu esti Tu; Eu astazi Te-am nascut") nu sunt argumente pro-ariene, pentru ca ele se refera, asa cum arata Sfântul Atanasie cel Mare, la Hristos ca om.
Perspectiva ortodoxa în problema ridicata de arianism este consemnata în hotarârile dogmatice ale Sinodului I Ecumenic care, vorbesc de Fiul care este "din fiinta Tatalui" (ek tes ousias tou Patros) si "deofiinta cu Tatal" (homoousias to Patri). Conceptul "deofiinta" este atestat, înainte de 325, la Dionisie al Alexandriei, Clement de Alexandria, Origen, Tertullian, Dionisie Romanul.
Dumnezeirea deplina a Fiului este proclamata de Sinodul de la Niceea, unde se arata ca Fiul este nascut din Tatal, "din fiinta Tatalui, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, nu facut, de o fiinta cu Tatal".
În finalul "Simbolului" se antemizeaza ideile lui Arie cum ca "Fiul a fost creat în timp din nimic, ca este creat din alta substanta sau fiinta decât Tatal si este schimbabil".
Combatând arianismul anomeic, Sfântul Vasile cel Mare (330-379) scrie: "Particularitatile personale nu sfarâma identitatea fiintei", caci "Fiul este în Tatal si Tatal în Fiul; acesta este cu acela si acela cu acesta si în aceasta sta unitatea" (apud C.Iordachescu, Istoria vechii literaturi crestine, Ed. Moldova, 1996, II, p. 153). Dupa specificul personal, sunt unul si unul; dupa comunitatea naturii, sunt unul. Fiinta Fiului este una cu cea a Tatalui. "Pentru a întelege proprietatea persoanelor, socoteste-L pe Tatal ca deosebit de Fiul, dar pentru a nu cadea în idolatrie (politeism) recunoaste unitatea de fiinta în ambii" (Iordachescu, op. cit., p. 153).
La rândul sau, Sfântul Grigorie de Nazians (329-390) afirma unitatea si identitatea Dumnezeirii, Celei în trei persoane. Este numai o Dumnezeire si un Dumnezeu: "Tatal este principiul comun al Fiului si al Sfântului Duh" (ibidem, op. cit., p. 166).
AUGUSTIN

Unul dintre cei mai ilustri reprezentanti ai vechii literaturi crestine apusene. A trait între 354 si 430 si a fost episcop de Hippo (în nordul Africii).
A lasat o vasta opera filosofica, teologico-polemica, dogmatica, exegetica, moral-pastorala. În problema originii sufletului omenesc si a transmiterii pacatului originar, a sovait între traducianism (dupa care sufletul omului provine din sufletele parintilor) si creationism.
Pacatul stramosesc s-a transmis întregii umanitati care a devenit o "masa a pierzaniei". Aceasta transmitere s-a facut prin pofta trupeasca (concupiscenta) si prin lipsa de legatura duhovniceasca cu Dumnezeu. Omul nu are nici un merit în mântuire, care se face doar prin har. Faptele doar urmeaza harul care este necesar, gratuit si irezistibil.
Desi, prin pacatul originar, toti oamenii sunt osânditi, Dumnezeu îi predestineaza pe unii la mântuire si pe altii la damnare. Cei alesi sunt în numar egal cu cel al îngerilor cazuti. Ei merg la cer, indiferent de fapte. Damnatii nu trebuie considerati nedreptatiti, caci nimeni nu are dreptul de a revendica mila lui Dumnezeu.
A prefigurat adaosul filioque (dupa care "Sfântul Duh purcede de la Tatal si de la Fiul"). Din punct de vedere ortodox, daca s-ar primi teza traducianista, ar trebui acceptat ca noi am mostenit de la parinti nu numai pacatul stramosesc, ci si pacatele lor personale, ceea ce ar fi ruinator din punct de vedere soteriologic.
Transmiterea pacatului stramosesc ramâne un proces imposibil de înteles mintii omenesti.
Cartea Facerea II, 7 marturiseste faptul ca sufletul este creat odata cu trupul. Faptul ca aceasta învatatura a fost marturisita si de multi Sfinti Parinti, a facut ca Biserica sa încline spre ipoteza "creationismului", în sensul ca trupul îsi are originea în samânta adamica, dar sufletul este creat de Dumnezeu ("Dumnezeu zideste duhul omului înlauntrul sau"- Zaharia, XII, 1; "Dumnezeu este Tatal duhurilor"- Evrei, XII, 9; "Sufletul se va întoarce la Dumnezeu care l-a creat"- Ecleziastul, XII, 7).
Marea dificultate a "creationismului" este legata de învatatura Bisericii dupa care, dupa facerea lumii, Dumnezeu nu mai creeaza nimic.
Teologul rus Macarie, în Dogmatica sa (trad. fr. 1883), arata cum crearea sufletului de catre Dumnezeu nu este o creatie noua (ex nihilo), precum cea a lumii, ci una din sufletele parintilor. O creare din nimic a sufletului nu ar putea explica transmiterea pacatului originar. Sufletul este primit de trup, la conceperea acestuia.
Dar mai trebuie adaugat faptul ca, într-adevar, harul este necesar pentru mântuire; ca el este gratuit (nefiind acordat în schimbul unor fapte ale omului); este acordat tuturor dar nu este irezistibil. Omul, dotat cu liber arbitru, poate colabora sau nu cu harul. Nu trebuie confundata pre-stiinta lui Dumnezeu (care din veci îi stie pe cei ce vor coopera cu harul si pe cei ce vor refuza aceasta cooperare) cu o pre-destinare sau o pre-determinare a faptelor omului sau a unor oameni pentru mântuire si a altora pentru damnare. Dumnezeu ar opera, astfel, nu ca iubire (în conditie absoluta) ci ca un stapân discretionar, tiranic si capricios, care nu-si doreste o relatie de iubire (fundamentata doar pe libertate) cu oamenii.
Mântuirea, deci, se face prin har divin dar si prin faptele bune ale omului. Pacatul originar a avut, drept consecinta, afectarea grava a naturii umane (originar harice) prin retragerea harului. Dar, prin nevointele întru desavârsire ale omului, harul poate reveni, astfel încât nu se poate spune ca omul este respins, sau ca nu are nici o raspundere pentru propria mântuire. Harul nu este o contrazicere ci o restaurare a libertatii autentice a omului. "Harul invadeaza întreg sufletul, de unde iradiaza darurile vii, dar aceasta cu o conditie: ca sufletul sa nu se închida ca o monada fara usi si fara ferestre" (D.Popescu, Curs de dogmatica ortodoxa, p.35).

CERINT (sec. I-II) Evreu din Alexandria, influentat de ideile lui Philon din aceeasi cetate. El postula coexistenta materiei cu Dumnezeu. Lumea a fost creata de un eon rau din materie. În acest context, Cerint face o diferenta între Iisus si Hristos. Hristos este o fiinta de esenta divina care se uneste cu omul firesc Iisus (fiul lui Iosif si al Mariei) la botezul în Iordan, si pe care îl paraseste în momentul arestarii. Hristos urmeaza sa revina pe pamânt pentru a întemeia o împaratie de o mie de ani (vezi hiliasm). Se promova si dochetismul.
Învatatura lui Cerint a fost combatuta de Sfântul Apostol Ioan în Evanghelia sa (mai ales în "Prologul" ei) despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. În contextul unor conceptii extrem de încâlcite despre "logos", Apostolul Ioan a încercat sa relateze viata si lucrarea Mântuitorului, accentuând pe divinitatea lui Hristos. "Cu ochii atintiti asupra Vechiului Testament si asupra celor spuse acolo despre întelepciunea divina si rolul ei, precum si asupra Cuvântului lui Dumnezeu si actiunea acestuia, reîmprospatând amintirile bogate pe care le-a avut din trairea împreuna cu Mântuitorul, aducându-si aminte de cuvintele rostite si de faptele savârsite si calauzit fiind totodata si de inspiratia dumnezeiasca si având în fata sa pericolul care ameninta crestinismul, Apostolul ia condeiul si scrie, sub impresia tuturor acestora, sublimul sau <> (Sofron Vlad, Prologul Evangheliei a patra, Tipp. "Universala" Cluj, 1937, p. 19).

DOCHETISM Erezie care neaga realitatea sau materialitatea deplina a trupului Mântuitorului. Vine de la "dokeo" = a parea. Se întâlneste în toate variantele gnosticismului. Eusebiu consemneaza, în Istoria... lui, scrierile episcopului Serapion al Antiohiei printre care si "Despre asa - numita Evanghelie dupa Petru", în care acesta combate autenticitatea acelei "evanghelii", compusa ca o prelucrare dochetista a celor patru Evanghelii canonice (VI, XII, 2-6). În timp, dochetismul a fost combatut de Sfântul Ignatie, Sfântul Irineu, de Tertulian si Clement Alexandrinul.
Din perspectiva ortodoxiei, dochetismul face ca "toate actele mântuitoare ale lui Iisus Hristos, întruparea, patimile, moartea si învierea au fost necorporale, dochetice. Se întelege ca în felul acesta însasi Mântuirea este golita de continut si eficienta, nu mai este un act organic ci unul formal" (Remete, Dogmatica ortodoxa, Ed. Arhiepiscopiei ortodoxe de Alba- Iulia, 1996, p.233).

DONATISM Erezie dupa care validitatea si eficienta Sfintelor Taine depind de vrednicia morala a savârsitorilor Tainelor. În 311, la Cartagina, este hirotonit ca episcop Caecilian, de catre episcopul Felix de Aftonga, caruia i se reprosa comportamentul în timpul persecutiilor. Se afirma ca Tainele administrate de Caecilian nu sunt valide întrucât a fost hirotonit de un ierarh nevrednic. Adeptii acestei învataturi se grupeaza sub conducerea lui Donatus, urmasul anti-episcopului lui Caecilian. Controversa ia amploare, fapt care îl face pe Constantin cel Mare, sa convoace doua sinoade, la 313, prin care se proclama validitatea hirotoniei lui Caecilian, iar donatistii sunt declarati eretici.
Atitudinea ortodoxiei fata de donatism o putem decela la Sfântul Simeon Tesaloniceanul (m. la 1429) care, în Tratatul despre Simboalele de credinta ortodoxe spune: "Duhul Sfânt nu hirotoneste pe toti cu vointa Sa, dar lucreaza prin toti...Cel ce s-a hirotonit dupa pravila, arhiereu, preot sau cleric, darul lui Dumnezeu lucreaza printr-însul în virtutea hirotoniei, pentru credinta si mântuirea celor ce vin la el care primesc darul sfintirii întru credinta, adica cei hirotoniti sunt sfintiti, cei legati sau dezlegati de pacate sunt legati si dezlegati, si Tainele sunt Taine, caci nu lucreaza omul ci darul ca printr-un organ; dar vai de acel organ, de va lucra cu nevrednicie, potrivnic vointei lui Dumnezeu, si vai de omul care batjocoreste toate acestea" (IX, 10-13).

ENCRATItI Ratacire initiata de Tatian Asirianul (sec. II), despre care Sfântul Irineu, consemnat de Eusebiu (în IB, IV, XXIX, 2-4) scrie: "Pornind de la Saturnil si de la Marcion, asa numitii encratiti predicau abtinerea de la casatorie, respingând vechea creatie a lui Dumnezeu si osândind naiv pe cel care a facut pe barbat si pe femeie în vederea nasterii de fii. Ei preconizau abtinerea de la asa-numitele elemente însufletite, prin care, în nemultumirea lor fata de Dumnezeu care a creat întreaga lume, tagaduiau mântuirea celui dintâi om". Encratitii condamnau pe Sfântul Apostol Pavel si epistolele sale, precum si Faptele Apostolilor. Se respingea, de asemenea, consumul carnii si a vinului, care nu era folosit nici la euharistie, motiv pentru care mai erau numiti si hidroparastati sau aquari.
Biserica învata ca Sfânta cununie este "Taina prin care un barbat si o femeie care consimt în mod liber sa traiasca împreuna în scopul desavârsirii personale si a cresterii copiilor, primesc prin rugaciunea preotului harul divin care sfinteste legatura lor" (Remete, DO, p. 325). Casatoria este instituita de Dumnezeu (Facerea, II, 1) si sfintita de Iisus Hristos prin participarea la nunta din Cana Galileii. Sfântul Apostol Pavel compara casatoria cu unirea dintre Hristos si Biserica. "Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos si în Biserica" (Efeseni, V, 32). În ceea ce îl priveste pe Adam, acesta nu este exclus de la mântuire, chiar daca - prin el- raul si moartea au patruns firea omeneasca. * Diavolii nu se mântuiesc, întrucât ei sunt îngerii care au cazut neispititi de nimeni. Adam si Eva, însa, au cazut ispititi de cel viclean. Prin Hristos, însa, a venit rascumpararea care da viata tuturor oamenilor. "Caci precum prin neascultarea unui om s-au facut pacatosi cei multi, tot asa prin ascultarea Unuia se vor face drepti cei multi" (Romani, V, 19). Firea adamica "este asumata si transfigurata în persoana divina a Fiului lui Dumnezeu. În întruparea si jertfa Sa, Noul Adam reconstituie starea de nestricaciune pierduta de cel dintâi Adam, omul redevenind partas al firii dumnezeiesti" (II, Petru, I, 4). Cu tot caracterul tragic al pacatului primordial, Adam ramâne în preajma raului(Facerea, III, 24), nu pierde, deci, "orizontul vietii vesnice" (Bria, Dictionar de teologie ortodoxa, Ed. Institutului biblic, 1994, p.9). Sfântul Apostol Pavel este Apostolul neamurilor, pregatit, chemat si întarit în lucrarea sa de Însusi Mântuitorul Iisus Hristos. Epistolele lui, ca si Faptele Apostolilor, sunt scrieri inspirate care fac parte din canonul Sfintei Scripturi. Consumul de carne si vin nu este condamnat în sine daca se face cu cumpatare. Doar excesul este respins. Folosirea vinului la Euharistie a fost instituita de Mântuitorul: "si luând paharul si multumind, le-a dat zicând: Beti dintru acesta toti ca acesta este sângele meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor" (Matei, XXVI, 27-28). Mai trebuie adaugat ca "vinul si apa turnate în Potir închipuiesc sângele si apa care au curs din Sfânta coasta".

EUNOMIE A trait în secolul IV, fiind unul dintre cei mai importanti continuatori ai lui Arie, capetenie a "anomeilor". A fost mai întâi episcop al Cizicului, demnitate din care a fost caterisit. A polemizat cu Sfântul Vasile cel Mare (în Apologia la apologie). În 383, înainteaza o "Expunere de credinta" Împaratului Teodosie cel Mare. Eunomie sustinea învatatura despre "Un Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nascut din cel nenascut, nu ca unul dintre cei nascuti; creatura a celui necreat, nu ca una dintre creaturi; faptura a celui nefacut, nu ca una din fapturi"(Apud Balanos Patrologia, Atena, 1930, p.230).
Cu el a polemizat Sfântul Vasile cel Mare (330-379). Întrucât Eunomie pretindea ca Fiul este o creatura pentru ca este nascut, esenta divinitatii fiind nenasterea (si apartinând doar Tatalui), Sfântul Vasile arata ca daca esenta lui Dumnezeu rezida în nenastere, atunci "a fi nascut ca persoana nu este indispensabil lui Dumnezeu". "Aghenesia", ca nenastere, este semn de deosebire personala a Tatalui de Fiu. "Aghenesia", însa, ca nedevenire, este atribut al fiintei lui Dumnezeu (deci al tuturor celor trei ipostasuri). Fiul este co-substantial (co-fiintial) cu Tatal. Fiul este nascut, dar nu facut, deci are, în veci, natura Tatalui. De asemenea, si Sfântul Grigorie de Nazians (329-330) îsi scrie Cele cinci cuvântari teologice împotriva eunomienilor. Expunerea de credinta a lui Eunomie a fost criticata de Sfântul Grigorie de Nyssa (335-394). Întrucât Sfântul Vasile nu mai apucase sa raspunda Apologiei la apologie, aceasta sarcina si-o asuma Nyssanul. Împotriva Sfântului Vasile, care afirma incoruptibilitatea fiintei lui Dumnezeu, Eunomie pretindea ca daca mintea unor oameni este întunecata (si astfel, incapabila sa patrunda fiinta divina), aceasta nu înseamna ca situatia este atestata la toti oamenii. Grigorie de Nyssa îl combatea în cel mai pur spirit vasilian.

FILIOQUE Adaos latin la simbolul niceo-constantinopolitan conform caruia Duhul Sfânt purcede de la Tatal si de la Fiul ("filioque"). Acest adaos este anticipat de Augustin care scria ca "Duhul Sfânt purcede de la Tatal ca izvor primar, iar prin darul vesnic pe care Tatal îl face Fiului, purcede de la Tatal si de la Fiul în comunie" (Catehismul Bisericii Catolice, p. 264). Formula se impune, însa, în Spania secolului VI, unde din necesitatea luptei anti-ariene, se încearca sublinierea co-substantialitatii divine a Fiului cu Tatal (contestata de arieni). Adaosul este aprobat de doua sinoade toledane la 589, dar este condamnat de Sinodul Lateran (649). Carol cel Mare, din dorinta de a se distinge de mentalul bizantin, contribuie la impunerea lui "Filioque" în Apus. Treptat si papii vor prelua ideea. Înca de la începutul secolului IX, teologii rasariteni resping aceasta eroare dogmatica grava. Un rol însemnat în acest sens a avut Patriarhul Fotie (m.882). În 1014, papa Benedict VIII impune, în practica liturgica, simbolul cu "filioque", fapt care a minat unitatea Bisericii care se va sparge, si din aceasta cauza, la 1054. Mai târziu în secolul XV, când Roma încerca "recuperarea" Rasaritului, acceptarea "filioque" era o conditie sine qua non (alaturi de primatul papal, împartasirea cu azima si credinta în purgatoriu) a "unirii". Adeptii "Filioque" aduc, în spijinul lor, argumente scripturale si patristice. De pilda, la Ioan, XV, 26 se spune: "...Va veni Mântuitorul, pe care Eu Îl voi trimite voua de la Tatal". De-o-fiintimea Fiului cu Tatal ("Eu si Tatal una suntem" - Ioan, X, 30) ar implica, împreuna, purcederea Sfântului Duh, iar daca Fiul îl trimite pe Duhul în lume, atunci Duhul trebuie, în veci si din veci, sa purceada si de la Fiul. De asemenea, si formula "din al Meu va lua" (Ioan, XVI, 14) ar fi un argument "filioquist". Epistolele pauline îl numesc pe Duhul Sfânt "Duhul lui Hristos" (Romani, VIII, 9) si "Duhul Fiului" (Galateni, IV, 6), iar la Ioan, XX, 20, Mântuitorul, suflând peste Apostoli, spune: "Luati Duh Sfânt". "Filioquistii" au cautat argumente si în Traditie. Ei au descoperit ca varianta latina a simbolului atanasian contine adaosul; ca al II-lea Sinod Ecumenic, condamnându-l pe Nestorie (care, printre altele afirma purcederea Duhului Sfânt numai de la Tatal), ar fi respins, indirect, purcederea doar de la Tatal; ca anatema a IX-a (împotriva lui Nestorie) a Sfântului Chiril al Alexandriei contine formula: "Duhul Sfânt este propriu Fiului"; se invoca Hotarârile Sinodale toledane si ale celui de la Aachen (809); ca unii Sfinti Parinti scriu ca Duhul Sfânt petrece sau odihneste în Fiul sau ca se primeste de la Fiul sau ca îsi gaseste izvorul în Fiul; ca, în sfârsit, Sfintii Chiril al Alexandriei, Maxim Marturisitorul si Ioan Damaschin vorbesc de purcederea "de la Tatal prin Fiul" (vezi Remete, op. cit., pp. 101-105).
Din punct de vedere ortodox, s-a observat ca eroarea "filioque" porneste de la o caracteristica esentiala a teologiei apusene, anume esentialismul prin care se separa fiinta lui Dumnezeu de persoanele treimii; se acorda o proeminenta fiintei în raport cu persoanele si se confunda persoanele cu atributele fiintei. Se confunda, de asemenea, planul "teologic" (ad intra) cu cel "iconomic" (ad extra). La Ioan, XV, 26 se vorbeste de purcederea Duhului Sfânt de la Tatal (în planul "teologic" al Treimii) si de trimiterea Lui de catre Fiul în lume (ca lucrare "iconomica", ad extra, a Treimii) - (D. Popescu si D. Costache, IDO, pp. 84-85). De asemenea, referatele (sus-citate) de la Ioan, XV, 24 sugereaza faptul ca Duhul Sfânt continua, în lume, lucrarea Mântuitorului. Apoi, textele pauline invocate sugereaza co-substantialitatea divina a Duhului cu Fiul si nu purcederea. si referatul de la Ioan, XX, 22 vorbeste de planul ad extra si nu de cel "teologic". Mai trebuie adaugat ca Simbolul atanasian (în redactare greaca, originala) nu cuprinde "filioque"; ca Sinodul II Ecumenic nu a condamnat componentele ortodoxe ale învataturii lui Nestorie; ca Sfântul Chiril în anatematisma citata subliniaza de-o-fiintimea Duhului cu Fiul si nu purcederea de la Fiul; ca sinoadele toledane si cel de la Aachen nu au fost confirmate de nici un Sinod Ecumenic; ca si formulele citate ale Sfintilor Parinti sugereaza deofiintimea Duhului cu Fiul si nu purcederea de la Fiul; ca prepozitia "prin" nu înseamna "de la". "Prin" trimite la "împreuna cu..." (în sensul ca si Fiul si Duhul îsi au principiul în Tatal). Mai mult, expresia "prin Fiul" este o teologumena, adica o idee cu oarecare temei în Scriptura si în Traditie, dar nedogmatizata de un sinod ecumenic (Remete, op.cit., pp. 161-165). Consecintele acceptarii adaosului "filioque" sunt foarte grave. Mai întâi se anuleaza diferentele personale ale ipostasurilor; Duhul Shânt este identificat cu divinitatea pe care Tatal si Fiul si-o comunica sau este pus în relatie de exterioritate cu Tatal si Fiul. "În aceste conditii, daca Duhul Sfânt nu mai purcede din Tatal pentru a odihni personal în Fiul, nu se mai poate sustine perihoreza interpersonala, iar Dumnezeu apare dezarticulat si incapabil sa coboare în Creatie pe firul energiilor necreate, de la Tatal, prin Fiul, în Duhul Sfânt (...). Apare astfel un hiatus, o prapastie insurmontabila între Dumnezeu cel transcendent si cosmosul vidat de prezenta dumnezeiasca. Harul nu este iradierea necreata a Treimii, ci un element creat care-i asigura lumii autonomia fata de Dumnezeu. În acest context, relatia dintre Dumnezeu si lume se realizeaza prin punctul nesigur reprezentat de Papa. Nu întâmplator acesta pastreaza pâna astazi titlul de pontifex (lat. "constructor de poduri", "mediator") si de suveran (stapân al Bisericii si al lumii în locul lui Hristos). Relatia dintre primat si Filioque, întrezarita de Sfântul Fotie, nu a fost sesizata însa de protestantism, care a preluat învatatura si inserarea formulei în Simbolul credintei, desi reformatorii au cautat sa demoleze autoritatea papala" (Popescu si Costache, Introducere în dogmatica ortodoxa, Ed. Libra, 1997, pp. 85-86).

Erezia, fiind o abatere de la dreapta credinta, a atras cele mai adânci si rafinate formulari doctrinare si dogmatice aleBisericii. Cele mai însemnate opere ale Sfintilor Parinti s-au scris în confruntarea ideatica si spirituala cu ereziile. Întrucât erezia nu este doar o abatere doctrinara, ci si o ratacire cu grave consecinte spirituale, acest demers are si o motivatie formativ-duhovniceasca.

GNOSTICISM În epoca apostolica cuvântul „gnoza“ se aplica atât învataturii autentice a Bisericii (ca în Romani, XV, 14): „si, fratii mei, sunt încredintat eu însumi despre voi, ca si voi sunteti plini de bunatate, plini de toata cunostinta putând sa va povatuiti unii pe altii“, cât si diverselor falsificari ale acestei învataturi (ca în I, Timotei, VI, 20: „O, Timotei, pazeste comoara ce ti s-a încredintat, departându-te de vorbirile desarte si lumesti si de împotrivirile stiintei mincinoase“). La sfârsitul secolului II, Clement Alexandritul promoveaza, sub denumirea de „gnoza adevarata“, însasi dreapta si autentica credinta. Ca fenomen ideatic, gnosticismul este un amestec derutant de elemente filosofico-religioase orientale (parsism, budism), grecesti (platonism, orfism) sau din marginea crestinismului. Componentele doctrinare ale gnosticismului au precedat crestinismului, dar gnosticismul primelor secole crestine se configureaza în plin secol I la Cerint, în omiliile Pseudo-Clementine, la Simon Magul si la continuatori ai acestuia, precum Dositei si Menandru sau Cleobius, la gortenieni si masbotei. În secolul II se contureaza doua curente în gnosticism:
-cel alexandrin (prin Basilide si Valentin)
-cel sirian (prin Saturnin si Marcion).
Fenomene gnostice mai greu de încadrat sunt ofitii, Bardesan (m.202), Hermogen, Carpocrat si maniheismul. În timp, dincolo de limitele cronologice ale evului patristic, gnosticisul se continua, mai ales, prin pavlicianism, bogumilism si catharism. Nu se pot ignora elementele gnostice în operele unor J. Boehme, G. W. Fr. Hegel, Schelling, în nihilismul modern, la scriitori precum J. Milton, W. Blake, Shelley, Leopardi, în „dualismul metafizic“ (nu totdeauna constient asumat) al unor Lamartine si V. Hugo, în opera lui Eminescu, în „existentialismele“ secolului XX (Camus, Cioran) etc. (I. P. Culianu, Gnozele dualiste ale Occidentului, Nemira, 1995, cap.XII, Nihilism modern si gnosticism, p.308 s.u.).
Doctrina gnostica
„Dumnezeul“ Vechiului Testament, creator al lumii si legislator, nu este Dumnezeu Adevarat, cauza prima a tuturor lucrurilor. Iahve si lumea nici macar nu au constiinta existentei Dumnezeului adevarat înainte de venirea lui Hristos, care purcede din El.
Toti gnosticii s-au aratat obsedati de distanta ontologica de nedepasit dintre Dumnezeu – Principiul si lumea materiala. Acest abis ontologic a fost umplut cu o serie de fiinte spirituale (eoni) emanate de Principiu. La un moment dat, în registrul acestor eoni, intervine o eroare fundamentala care strica echilibrul lumii spirituale. Din aceasta armonie tulburata au provenit lumea materiala si „dumnezeul“ ei. Dar lumea materiala are în ea anumite entitati derivate din lumea spirituala si nu din Demiurg („dumnezeul“ acestei lumi). Aceste entitati pot fi salvate prin separarea lor de materia (funciar rea). De aceea Hristos a venit în aceasta lume.
Cum însa spiritualitatea lui Hristos si materia sunt fiintial incompatibile, Întruparea nu este reala, ci morala prin unirea între Eonul ceresc si omul concret Iisus. Astfel, nici puterile si nici Învierea nu sunt reale si deci mântuirea omului nu presupune si învierea trupului. Mai mult, „eliberarea“ gnostica este conditionata de mortificarea trupului pâna la anihilare, fie printr-o asceza extrema, fie prin excese trupesti. Din Sfânta Scriptura, gnosticii resping Vechiul Testament în totalitate (ca fiind inspirat de Demiurg) (vezi L. Duchesne, Gnosticisme, în Dictionnaire apologetique de la foi catholique, II, 1924, col. 310-311). Spiritualitatea iudaica nu este un „pedagog al umanitatii pentru Hristos“. Iudeii, supusi ai lui Demiurg, L-au rastignit pe Hristos (cel mai important eon trimis de Principiul Divin pentru a arata oamenilor calea mântuirii), dar nu i-au provocat o suferinta reala, întrucât trupul Lui era „eteric“ si nu fizic. Mântuirea deci nu este efect al jertfei lui Hristos, ci doar o problema legata de
„cunoasterea“ mesajului Lui. Caci originea raului nu rezida în folosirea necorespunzatoare de catre om a liberului arbitru primit de la Dumnezeu, ci în materia care are raul ca esenta. Lumea se va autodistruge (prin foc sau prin alt tip de cataclism). În gnosticism se neaga Învierea, judecata, raiul si iadul (Gnosticismul, în Istoria bisericeasca universala, I, 1975. Ed. IBM al BOR). Când nu resping în întregime Sfintele Scripturi, gnosticii practica o hermeneutica alegorica exagerata.
În replica, dreapta credinta, propovaduita de Biserica, afirma identitatea dintre Dumnezeu, creator, legiuitor si proniator al lumii si Începutul a toata faptura, între Dumnezeul Vechiului Testament si Dumnezeul Noului Testament.
Crearea lumii de catre Dumnezeu nu s-a facut nici prin emanatie din fiinta divina si nici dintr-o materie pre-existenta lumii si co-eterna cu Dumnezeu, ci din nimic, având ca singura motivatie vointa libera a lui Dumnezeu de a revarsa ceva din prea-plinul de iubire al Sfintei Treimi asupra a ceva din afara Acesteia.
Între spiritualitatea (în conditie absoluta) a lui Dumnezeu si materialitatea lumii exista, într-adevar, o diferenta ontologica radicala, dar care nu merge pâna la dusmanie si lupta. Materia este ordonata si mentinuta în fiinta de ratiunile divine, ea nu este rea în sine, ci doar prin ceea ce omul (daruit cu libertate de catre Dumnezeu) faptuieste cu ea. Iisus Hristos nu este o emanatie printre altele (fie ea si cea mai desavârsita), ci Fiul lui Dumnezeu, El Însusi Dumnezeu adevarat si întreg care s-a întrupat minunat, si-a asumat, întreaga, omenitatea pentru ca aceasta (a caror natura a fost grav afectata de caderea proto-parintilor) sa se poata îndumnezei, sa poata aduce chipul divin din ei la asemanarea cu Dumnezeu. Trupul lui Hristos a fost real, la fel Patimile si Învierea Lui. Mântuirea deci nu este doar „cunoasterea“ mesajului hristic, ci trairea jertfelnica a vietii lui si nici mortificarea trupului, ci înstapânirea duhovniceasca asupra lui si spiritualizarea, prin fapta omeneasca, a întregii Creatii divine (adica si a materiei). Întreaga Sfânta Scriptura este inspirata de Dumnezeu; între cele doua Testamente nu exista contradictie, ci diferente de limbaj scriptural, corespunzatoare fazelor diferite în evolutia omenirii în ceea ce priveste capacitatea de a primi Cuvântul lui Dumnezeu.
Fenomenul eretic al gnosticismului a fost studiat în profunzime si aspru condamnat de Sfintii Parinti si de scriitorii bisericesti. Stau ca pilda operele Sfântului Iustin Martirul si Filosoful, ale lui Miltiade si Teofil, ale lui Agripa Castor, Rodon, Filip din Gortina si Musanus, ale lui Hegesip. La loc de cinste se înscrie lucrarea capitala a Sfântului Irineu cunoscuta sub denumirea de Adversus haereses. La vremea sa, Ipolit scrie si el o Sintagma contra tuturor ereziilor (pierduta), precum si o Respingere a tuturor ereziilor (mai cunoscuta sub titlul de Philosophoumena). Eforturile antieretice ale ultimilor doi vor fi continuate si dezvoltate de Epifanie din Salamina. Mai trebuie pomeniti, la acest capitol, Filastriu din Brescia, Fericitul Augustin si Theodoret de Cyr.

HILIASM (de la „hilia“=mii) - Conceptia conform careia între a doua venire a Sa si sfârsitul lumii, Iisus Hristos va întemeia o împaratie pamânteasca, de o mie de ani, pe care o va exercita împreuna cu cei drepti, timp în care Satan este biruit si legat.
Aceasta eroare de credinta a aparut pe fondul cumplitelor persecutii suportate de crestini în primele trei veacuri si al sperantelor acestora în revenirea Mântuitorului (întemeiata pe câteva locuri evanghelice ca Matei XXIV, 34-42 si XXV, 31, Luca, XXI, 39 si Ioan V, 38). Ideea „Împaratiei milenare“ provenea din gresita interpretare a locului din Apocalipsa XX, 5-6: „Iar ceilalti morti nu înviaza pâna ce nu se vor sfârsi miile de ani. Aceasta este Învierea cea dintâi. Fericit si sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Peste acestia moartea cea de-a doua nu are putere, ci vor fi preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos si vor împarti cu El mii de ani“.
Elemente de hiliasm sunt detectabile mai întâi la Papias din Hierapole (sec.II), Parinte Apostolic -(sunt opinii dupa care hiliasmul ar fi început cu un Papias evreu, altul decât episcopul Hierapolei) precum si la Sfântul Iustin Martirul si Filosoful, la Sfântul Irineu, la Metodiu, Lactantiu, Commodian, Tertulian (în perioada montanista).
Hiliasmul (cunoscut si sub numele de milenarism) a fost energic combatut de Origen, Dionisie al Alexandriei si de Augustin. Mântuitorul Iisus Hristos nu face nicaieri vorbire de vreo împaratie pamânteasca a Sa. În plus, în Apocalipsa se vorbeste de o împaratie de „mii de ani“ (si nu de o mie) pentru a se simboliza împaratia duhovniceasca a lui Hristos, în interioritatea omului, si a carei durata este vesnica. Sub aspect exterior, aceasta împaratie este Biserica în care se intra doar prin sfânta „baie“ a Botezului.
Arhimandritul Ilie Cleopa, talmacind Apocalipsa, XX, 1-14, scrie:
„1. Împaratia lui Hristos de mii de ani este rastimpul în care Hristos a limitat puterea diavolului (l-a legat) asupra oamenilor (1-2).
2. La (capatul) acestui rastimp, diavolul va fi lasat din nou pentru câtva timp sa actioneze asupra oamenilor (3).
3. Membrii acestei împaratii de mii de ani sunt numai acei ce nu s-au închinat fiarei si semnului ei, au înviat la Învierea cea dintâi (cea prin botez – nota S.T.) (4-5).
4. Cei ce nu s-au învrednicit de aceasta Înviere, vor învia abia la sfârsitul miilor de ani, adica la „Învierea a doua“ (cea de apoi – nota S.T.) (5).
5. Pentru acestia (membrii împaratiei de mii de ani) moartea cea de-a doua nu are putere (6).
6. La sfârsitul miilor de ani si dupa un timp de actiune nefasta asupra sfintilor, diavolul împreuna cu cei ai lui va fi aruncat în focul iadului care este „moartea cea de-a doua“ (4-17) (Arhimandrit Ilie Cleopa, Calauza în credinta ortodoxa, Ed. Episcopiei Dunarii de Jos, 1991, p.202).

ICONOCLASM (de la „eikon“=icoana si „klasmos“=sfarâmare) Ratacire care contesta îndreptatirea cultului icoanelor. Aceasta contestare a avut mai multe cauze. Una ar fi legata de reminiscentele monofizitismului care, absorbind firea umana a Mântuitorului în cea divina, invalida reprezentarea chipului uman al lui Hristos.
Pe de alta parte, incultura unora dintre credinciosi si specula cu obiecte sfinte au determinat, în primul caz, adorarea de-a dreptul a icoanelor si, în al doilea, revolta multor crestini. De asemenea, iudeii si musulmanii îi acuzau pe crestini de idolatrie, astfel ca unii Împarati au pornit o lupta apriga împotriva cultului icoanelor. Actul Împaratului Leon III Isaurul (717-741) de a interzice cultul icoanelor a împartit poporul în doua partide: iconodulii si iconoclastii. Prima partida era majoritara, din cea de-a doua facând parte Împaratul, armata si câtiva clerici.
În general, disputa a fost folosita de monahi pentru emanciparea Bisericii de tentativele despotice ale unor Împarati. Urmasul lui Leon III, Constantin V Copronimul (741-755) organizeaza un sinod constantinopolitan, la 754, care condamna cultul icoanelor, impunând discretionar puterea Împaratului în Biserica.
Abia Împarateasa Irina (780-802) convoaca Sinodul VII Ecumenic la Niceea (787) care restabileste cultul icoanelor. Disputa însa nu a încetat, astfel încât, abia la 843, sub Împarateasa Teodora a II-a, un alt sinod constantinopolitan transeaza definitiv problema, act praznuit, în Biserica Rasaritului, în Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Mare. În Apus, papii Grigorie II (715-731) si Adrian I (772-795) erau iconoduli. Împaratul Carol cel Mare însa, dorind si el sa-si subordoneze Biserica porunceste teologilor de curte (Alcuin si Theodulf) sa studieze Hotarârile Sinodului VII Ecumenic. El îi acuza, astfel, pe iconoduli de idolatrie. În 794, Carol însusi prezideaza un sinod la Frankfurt, care condamna cultul icoanelor.
Împotriva iconoclasmului a luptat Patriarhul Gherman al Constantinopolului (640-733), motiv pentru care este alungat din scaun de catre Leon III si anatemizat de sinodul de la 754. Sinodul VII Ecumenic îi recunoaste ortodoxia.
Dar marele teolog al iconoduliei este Sfântul Ioan Damaschin (675-749). Pentru secolul IX, se remarca, în lupta împotriva iconoclasmului, Sfântul Theodor Studitul.
Cultul icoanelor se întemeiaza pe însasi Întruparea Fiului lui Dumnezeu. O veche traditie consemneaza ca prima icoana crestina ar fi „Sfânta Mahrama“ sau „chipul Domnului cel nefacut de mâna“, adica imprimarea miraculoasa a chipului Mântuitorului pe mahrama data Lui de Veronica pe drumul Golgotei. De asemenea, tot o veche traditie spune ca Sfântul Evanghelist Luca ar fi facut prima icoana a Maicii Domnului.
Sfântul Ioan Damaschin arata ca iconodulia nu este idolatrie pentru ca trebuie facuta diferenta dintre adorarea (latreia), care se cuvine numai lui Dumnezeu, si venerarea respectuasa (proskynesis), care se cuvine la tot ce are caracter de sfintenie, dar nu este Dumnezeu. Acesta nu poate fi reprezentat pentru ca este duh pur. Hristos, Sfânta Fecioara, îngerii si sfintii s-au aratat însa sub forma materiala. Vechiul Testament condamna, într-adevar, idolatria, nu si reprezentarea a ceea ce avea caracter de sfintenie. Prin cultul icoanelor ne adresam, în fapt, prototipului. Prin acest cult ne instruim, rememoram viata si faptele prototipului, ne întarim evlavia. Prin icoana sfintita, harul se coboara asupra noastra, icoana mijlocind între noi si prototip.
si Sinodul VII Ecumenic a dogmatizat cinstirea sfintelor icoane, aratându-se ca icoanelor nu se datoreaza adorarea (care este îndreptata numai catre Dumnezeu), ci sarutare, tamâiere si lumânari ca venerare respectuasa, dar si aceasta îndreptându-se catre persoana înfatisata si nu catre materia icoanei.