Mai intii de toate as vrea sa ma prezint. As dori sa se stie ca nu sint un om de cultura, desi pretuiesc cultura. N-am un rost de culturalizare directa dar sint amator de lucruri frumoase si bune. In ceea ce priveste credinta bineinteles ca ar trebui sa fiu un om reprezentativ, in intelesul ca masura credintei este masura vietii. Mai exact, fiecare dintre noi avem atita credinta cita putem manifesta in viata.
Viata mea este o viata intemeiata pe credinta in Dumnezeu, m-am pomenit cu credinta in Dumnezeu, am trait in sfera credintei, am inaintat in credinta si acum, catre sfirsitul vietii pamintesti, pot sa spun citeva lucruri, cu competenta, despre credinta.
Am ales subiectul acesta „Credinta si cultura” pentru ca intrunirea de aici este o intrunire culturala. Este vorba de cultura, de cultura romineasca, si este vorba si de spiritualitate, de spiritualitate ortodoxa.
Am primit invitatia domnului Fabian si, iata, sint aici cu tema aceasta, „Credinta si cultura”, fara sa am pretentia ca voi spune lucruri extraordinare – desi as vrea sa spun lucruri deosebite. Se va vedea daca sint lucruri deosebite si asta mai ales pentru ca, se zice, o emisiune buna de radio sau de televiziune este aceea in care cine este solicitat sa-si spuna cuvintul spune ceva ce nu poate spune oricine. Daca spui ceva ce poate spune oricine dai doar o informatie, o informatie de scoala de pilda. Insa cind spui ceva trait de tine insuti este ceva ce nu poate spune oricine si poate sa intereseze mai mult decit o informatie scolareasca.
Dragi cititori, eu pina acum (si mai ales acum, in ultimii 12 ani), din Darul lui Dumnezeu am fost in multe orase din tara aceasta. Sint poate peste 60 de orase in care am tinut multe cuvintari si conferinte. Am tinut, de exemplu, la Timisoara peste 60 de conferinte. Pentru ca la Timisoara merg in fiecare an, de doua ori, toamna si primavara, si, de fiecare data, tin cite 3 conferinte. In 9 ani (acum este al 10-lea), de cind am inceput sa vorbesc in Timisoara, am tinut cam 60 de conferinte dintre care 15 au fost cuprinse intr-o carte intitulata „Prescuri pentru cuminecaturi”.
Am fost in Fagaras si in alte si alte orase din tara de foarte multe ori, fiind invitat in special de tineri care doreau sa le vorbesc. Si am fost intotdeauna bucuros sa le vorbesc tinerilor pentru ca la tinerete se pune temelia, tinerii sint modelabili, tinerii au viata in fata, tinerii sint in cautare, tinerii sint doritori de ceva nou, tinerii sint doritori de indrumare si, intotdeauna, am avut increderea ca fac un lucru care poate fi de folos.
Iata, am ajuns si aici, la Sfinta Manastire Varatec, si imi pare bine ca am ajuns. Imi pare bine mai ales pentru ca aceasta intilnire este in cadrul unei manastiri.
Eu prea multe lucruri despre tema generala a acestui simpozion, despre Eminescu si mai ales despre Eminescu la Varatec, nu o sa pot spune pentru ca nu am studiat aceasta chestiune si, daca-i vorba sa-i informez pe altii trebuie mai intii sa ma informez eu insumi. Ceea ce am facut eu in legatura cu Eminescu a fost faptul ca m-am uitat peste unele dintre poeziile lui. N-am avut vreme sa insist dar, in orice caz, mi-am adus aminte de unele lucruri invatate in scoala si voi pune aici in atentia cititorilor citeva lucruri dintre acestea tot asa, ca unul care poate spune ceva ce nu poate spune altcineva.
Asadar, sa pornim la desfasurarea temei „Credinta si cultura”.
Ca sa putem vorbi despre „Credinta si cultura” trebuie sa definim, nu cu o definitie scolastica, sa punem deci in atentie ceea ce am eu in vedere acum, cind zic: „Credinta si cultura”.
Este vorba de doua lucruri care se completeaza desi sint doua lucruri pe care unii le gindesc separat. In realitate si credinta si cultura cultiva iar acesta este lucrul de capetenie. Sa vedem cum cultiva credinta sufletul omului si in ce conditii si cum cultiva cultura sufletul omului si in ce conditii il cultiva.
Deci, mai intii, sa ne referim la credinta. Ne referim aici nu la credinta ca act ci la credinta in ceea ce priveste continutul credintei.
M-am trezit in lumea aceasta intre oameni care stiau de Dumnezeu, intre oameni care credeau in Dumnezeu, intre oameni care-si manifestau credinta in Dumnezeu, m-am trezit in lumea aceasta intre oameni care se rugau, intre oameni care posteau, m-am trezit in lumea aceasta intre oameni care mergeau la biserica, m-am trezit in lumea aceasta intre oameni care tineau sfintele sarbatori ale bisericii noastre, m-am trezit in lumea aceasta in atmosfera de credinta religioasa ortodoxa.
Niciodata n-am auzit in familia mea pronuntindu-se cuvintul „ortodox”. Asta pentru ca era foarte firesc sa ai credinta celor din jurul tau si, cum era in satul meu de linga Sibiu, satul Topircea, unde erau numai oameni de credinta ortodoxa si unde erau numai romini, nu se punea problema unei raportari la altceva. E adevarat ca oamenii stiau totusi ca in alte sate, de exemplu in satele vecine unde traiau sasi, oamenii sint si de alta credinta cum sint si de alta limba. Dar in satul meu fiind numai romini nu se spunea ca esti ortodox sau ca ai putea sa fii catolic sau altceva. Astfel ca era foarte firesc ca in familia noastra sa nu se fi pomenit numele, sau calitatea, de ortodox. Poate ca nici n-ar fi stiut oamenii, parintii sau fratii mei, cum sa pronunte acest cuvint.
Eu fiind intr-o situatie speciala, fiind fara vedere, trezindu-ma in aceasta lume fara vedere si intrind in viata constienta cu aceasta lipsa, cu aceasta infirmitate, la vremea scolarizarii am fost dus la o scoala speciala la Cluj unde am urmat cinci clase intre 1935-1940. Era o scoala speciala unde am invatat scrisul si cititul pentru oameni fara vedere, pentru copil fara vedere, unde am invatat cu metode speciale ceea ce am putut invata in intelesul acesta ca cineva care nu vede nu poate sa inteleaga nimic, absolut nimic, din ceea ce se cunoaste numai prin vedere dar poate sa cunoasca orice din ceea ce si ceilalti oameni ar putea cunoaste si daca n-ar vedea. Acesta era principiul pe care se baza educatia pe care am primit-o.
Acolo, fiind la Cluj, am aflat, in mod practic, ca nu toti oamenii sint de aceeasi credinta, ca sint credinte diferite. Cind am fost intrebat, copil fiind, daca eu sint ortodox sau catolic n-am stiut sa raspund la aceasta intrebare. Si atunci colegii m-au intrebat cum zic eu cind imi fac cruce. Si eu le-am spus: „Zic Marire Tatalui, si Fiului, si Sfintului Duh!” iar ei mi-au spus ca sint ortodox. Atunci am auzit pentru prima data cuvintul „ortodox”.
Dupa aceea, bineinteles, am invatat la religie, am invatat la scoala ce inseamna sa fii ortodox si ce inseamna sa fii catolic – desi nu era foarte lamurita chestiunea si abia tirziu am ajuns la lamurirea ei. Doar atit am stiut, ca sint ortodox. Deci ca am o credinta care se deosebeste de credinta celor care nu sint ortodocsi.
In ceea ce priveste credinta ca temei de practica religioasa trebuie sa va spun ca m-am trezit intre oameni care aveau o practica religioasa. Mi-aduc aminte cu placere de faptul ca ne rugam la masa, mi-aduc aminte cu placere ca ne punea mama sa ne rugam cind ne asezam la culcare, mi-aduc aminte cu placere de toate cite au fost in jur, de faptul ca oamenii din satul meu il aveau in prim-planul gindirii lor pe Dumnezeu, aveau lucrurile religioase in consideratie. Mi-aduc aminte, de pilda, ca se spunea sa nu facem farimituri de piine, sa nu calcam pe piine, pentru ca, iata motivatia, pentru ca „pe griu e obrazul lui Dumnezeu”. Pe griu e obrazul lui Dumnezeu ! Tare as fi vrut eu sa stiu unde-i pe griu obrazul lui Dumnezeu, mai ales ca boabe de griu aveam mereu in mina. N-am putut sa aflu, ca sa ma conving de lucrul acesta, dar am intrebat pe bunica mea: „Mama-buna, unde-i obrazul lui Dumnezeu pe griu?” Si ea mi-a aratat punctul acela de germinare, gropita aceea de pe griu, spunindu-mi: „No, uite, aici este obrazul lui Dumnezeu!” Este un lucru care astazi cred ca nu-l mai gindesc multi iar eu nu-l mai gindesc cum l-am gindit atunci. Atunci aveam impresia ca cineva care vede, si mai ales cineva care se uita cu aparate de marit (de exemplu cu microscopul, desi eu stiam pe atunci de ochean), cineva care se uita cu ocheanul, vede obrazul lui Dumnezeu. Lucru care de fapt, oricit te-ai uita, cu oricite ocheane te-ai uita, nu vezi obrazul lui Dumnezeu. De ce? Pentru ca acolo nu-i obrazul lui Dumnezeu in intelesul acesta ca fiecare bob de griu poarta chipul lui Dumnezeu.
Chipul lui Dumnezeu il poarta, de fapt, omul. Il poarta dupa asezarea sa interioara, dupa rostul lui, omul fiind o fiinta care e alcatuita de Dumnezeu in asa fel incit sa fie, sa devina perfectibila, sa inainteze. In limba greaca de pilda cuvintul „om” se exprima prin cuvintul „antropos” ce inseamna „privitor in sus”. Deci omul este fiinta care poarta in ea chipul lui Dumnezeu si, am putea zice ca omul este fiinta care poarta obrazul lui Dumnezeu in el mai mult decit un bob de griu. Deci nu numai griul il reprezinta pe Dumnezeu in ceea ce priveste intelepciunea lui Dumnezeu, in ceea ce priveste creatia lui Dumnezeu ci pe Dumnezeu il reprezinta orice lucru alcatuit de Dumnezeu. Am putea zice ca in orice fiinta vie este, intr-un fel, chipul lui Dumnezeu. Pentru ca orice fiinta vie arata intelepciunea lui Dumnezeu, arata puterea de creatie a lui Dumnezeu, aduce pe Dumnezeu in mijlocul nostru lucru care oamenii de la tara il inteleg mai bine decit oamenii de la oras care nu au direct contact cu plantele pe care le face Dumnezeu si care, in general, nu se opresc sa se gindeasca la o planta, la alcatuirea ei, sa aduca slava lui Dumnezeu pentru toate cele ce sint. Noi insa, cei de la tara, care asteptam nu numai realizarea, prin munca noastra, a plantelor care erau in jurul nostru, a vietuitoarelor din jurul nostru, ci asteptam o lucrare mai presus de noi am inteles totdeauna ca Dumnezeu este in mijlocul nostru, ca Dumnezeu creeaza, ca Dumnezeu conduce, si aceasta s-a imprimat foarte bine in constiinta de atunci a oamenilor de la tara. Nu stiu daca mai este asa acum pentru ca eu, uneori, spun ca sint dintr-un „sat darimat”. Sint dintr-un sat darimat, un sat pe care nu l-au darimat oamenii din alta parte ci tot oamenii din sat. Satul s-a darimat prin oamenii ce traiesc in sat in sensul ca ei nu se mai gindesc la Dumnezeu asa cum s-au gindit parintii nostri, bunicii nostri, ca nu mai au in vedere legea lui Dumnezeu asa cum au avut-o parintii nostri si bunicii nostri. Eu, de exemplu, cind il intrebam pe bunicul meu: „Neneo, de ce trebuie sa postim?” el nu avea o motivare teologica pentru asta, nu stia nici macar carte, dar zicea: „Ma, cum sa nu postim daca-i post?” „De ce mergem la biserica?” „Pai de ce sa nu mergi la biserica? Cum sa nu mergi la biserica duminica?” Erau deci niste lucruri stiute si niste lucruri practicate pe care le-am avut in vedere prin contactul cu oamenii. Nu mi s-a facut o teorie despre credinta, nu mi s-au pus in vedere niste lucruri care chiar le auzeam in biserica, nu s-au facut niste aprecieri. Toate lucrurile au mers asa, ca de la sine. Dar atita imi aduc aminte, si imi place sa ma gindesc la asta, ca il aveam pe Dumnezeu in prim-planul gindirii – in intelesul ca, de exemplu cind ii venea cuiva un gind bun in minte zicea: „Mi-o adus Dumnezeu un gind!” Mi-o adus Dumnezeu un gind! Deci n-am un gind de la mine ci am un gind care-i mai presus cumva de mine, ca un fel de inspiratie. Mi-o adus Dumnezeu un gind!
Cu asta am plecat de acasa, cu ginduri de felul acesta, cu idei ca acestea am plecat la scoala… Dupa aceea am invatat religie, am fost un om care am tinut la slujbele bisericii – desi am invatat foarte multe lucruri pe de rost, fara sa le inteleg in adincimea lor. Abia la Teologie, si multumesc lui Dumnezeu ca m-a invrednicit sa fac Teologia ca sa inteleg niste lucruri pe care altfel nu le-as fi inteles (asa cum nu le inteleg foarte multi oameni din jurul nostru, asa cum nu le inteleg oamenii care n-au preocupari de felul acesta), abia atunci am inteles ca textele liturgice, adica acele cuvinte pe care le spunem noi la slujbele noastre, sint pline de continut, au in ele o adincime care, cu cit o ai in vedere cu atit iti dai seama ca-i mai adinca, o adincime adinca, o profunzime profunda.
Invatam texte pe de rost, stiam slujbele pe care le auzeam la biserica, stiam ce spune preotul, ce cinta cantorii la liturghie, dar nu m-am gindit niciodata singur la adincimea de gind ce este cuprinsa in slujbele bisericii la care luam parte. La Teologie insa Parintele care era profesor de muzica si de tipic mi-a pus in vedere faptul acesta: „Uite ce spunem noi! Uite ce spunem noi la slujba, ce idei avem in vedere, ce ginduri extraordinare sint in continutul slujbelor noastre!” Si, in felul acesta, mi-am impodobit mintea in mod intentionat, cautind lucrul acesta, cautind sa invat alte texte liturgice, altele si altele, si am pus in atentia celor care au venit in legatura cu mine dupa aceea, si prin rosturile care le-am avut (pentru ca, in cele din urma, iata, am ajuns sa fiu calugar si calugar sint de la 24 de ani si in rosturi de cuvintator si indrumator spiritual sint din tinerete), am pus deci in atentia oamenilor comorile de gind care sint cuprinse in slujbele noastre, deci continutul credintei noastre drept maritoare.
Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns sa ma ocup de mine insumi, tot datorita credintei pe care am avut-o din copilarie. Am zis ca m-am trezit intre oameni cu credinta in Dumnezeu, m-am trezit intre oameni care aveau o orientare catre Dumnezeu, care priveau in Sus, fiind oameni–fiinte privitoare in sus. Priveau in sus, se gindeau la cer, se gindeau la cer mai mult decit ne gindim noi astazi, cind facem tot felul de aprecieri si cind nu ne mai gindim la cer cu evlavia cu care s-au gindit oamenii din vremea copilariei mele. Am trait ortodoxia impreuna cu cei din jurul meu, cu evlavia care era nu numai fata de Dumnezeu dar si fata de lucrurile lui Dumnezeu. N-am invatat de undeva, pe atunci, ca „cerurile spun: Marire lui Dumnezeu si facerea miinilor lui o vesteste taria!” (Ps. 18, 1). De fapt nici nu ziceam macar cuvinte din Psaltire pe care le zicem cum sint: „Slavescu-te Doamne ca sint minunat intocmit” (Ps. 138) sau „Doamne, Dumnezeul nostru, cit de minunat este numele Tau in tot pamintul!” (Ps. 8, 1) Nu le aveam in vedere, chiar daca le auzeam in biserica, ca formule de ritual, nu stiam de o participare, nu stiam pe atunci ca in biserica slujesc toti credinciosii, ca in biserica nu slujesc numai preotii si numai ceilalti slujitori sfintiti, ca in biserica nu slujesc numai cintaretii ci in biserica slujesc toti credinciosii. Cind intri in biserica nu intri la spectacol ci intri la slujba.
Eu nu stiam lucrurile acestea pe atunci, ma gindeam doar la ceea ce se poate gindi cineva exterior, ma gindeam si la cuvinte care mi s-au implintat in minte (de exemplu: „Hristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte calcind, si celor din morminte viata daruindu-le” sau „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu esti Dumnezeu, care faci minuni”). Insa nu aveam o raportare propriu-zisa in privinta aceasta ci doar aveam idei de felul acesta. Bineinteles ca, cu vremea, am ajuns la alte idei in privinta aceasta si acum le spun oamenilor ca, in textele liturgice se cuprind comorile ortodoxiei noastre. Am si vorbit pe undeva, pe unde am mai fost, despre asta, despre „comorile ortodoxiei”.
Mai departe am studiat Teologia, am studiat la manastire (ca in 1953 m-am asezat la manastirea de la Simbata de Sus, din care fac parte si acum), m-am identificat cu rosturile de acolo, am inceput sa-mi adun, ca sa-mi fie accesibile, texte liturgice, filocalice, din Pateric si din alte scrieri duhovnicesti (acum, mai nou, lucrez cu casete, cu benzi de magnetofon, cu inregistrari) si am totul la indemina pentru ca, de am vreme, sa-mi fie de mare folos in intelesul acesta ca tot ceea ce acumulez intra in componenta fiintei mele si apoi, din fiinta mea se revarsa cinstirea catre Dumnezeu, catre Maica Domnului, catre Sfinti. Caci asa este credinta, asta-i configuratia sufletului omenesc care este sub puterea credintei, sub puterea credintei in Dumnezeu.
Si apoi, la toate acestea, am adaugat rind pe rind si cultura.
Mai intii n-am facut o deosebire intre cultura si credinta pentru ca toate acestea au venit cumva impreuna, cumva de-a valma in fiinta mea. Credinta si cultura… Noi facem aceasta distinctie, si o facem cu placere, caci asta este realitatea, dar lucrurile nu vin in suflet programat. Intr-un fel ele se programeaza in si prin scoala. In scoala inveti anumite lucruri care iti sint de folos cum inveti si lucruri care poate nu-s de mina intiia, nu sint deosebit de folositoare (mai ales daca ai alta structura). De pilda eu am fost structurat, prin fiinta mea, pentru lucruri care tin de literatura, pentru lucruri umaniste, si am fost mai putin aderent pentru lucruri stiintifice, in special matematica, fizica sau chimie, chestiuni ce nu m-au interesat niciodata in mod special. A trebuit insa sa le invat pentru ca nu se poate sa treci prin scoala si sa nu inveti si astfel de lucruri.
Dar toate acestea le-am adunat in sufletul meu si, dupa aceea, m-am ocupat si de cultura. Insa, inainte de a atinge propriu-zis si subiectul dedicat culturii, as vrea sa mai stiti ceva tot in legatura cu credinta. Credinta, in general trebuie sa fie – si daca nu e nu-i bine – trebuie sa fie angajanta, trebuie sa realizeze ceva in sufletul tau. Bineinteles ca practica religioasa, practica de rugaciune, de participare la Sfintele Slujbe, de citire a Noului Testament au darul de a schimba spre bine firea omului, o ajuta de fapt ca sa inainteze in ceea ce inseamna perfectiunea spirituala.
In 1942 am ajuns la manastirea de la Simbata pentru prima data. Aveam atunci 13 ani si jumatate si m-am dus sa ma fac calugar. Bineinteles ca era un lucru oarecum nefiresc ca la virsta aceea sa fiu in situatia de a-mi da seama ce inseamna calugaria si cum se realizeaza ea. Dar cineva mi-a dat ideea asta, mi-a zis ca ar fi fain sa ma fac calugar daca nu pot sa fac altceva (de exemplu nu pot sa fiu preot). Si atunci m-am dus la Parintele Arsenie Boca, Dumnezeu sa-l odihneasca, el fiind la manastirea Simbata.
Parintele Arsenie Boca, un om deosebit, o personalitate puternica, o personalitate cu prestanta, un om cu o inzestrare nativa exceptionala, cu o cultura bine pusa la punct (o cultura si teologica si laica, el facind pe linga Teologie si Belle Arte, fiind talentat la pictura si sculptura, si ceva studii de Medicina), s-a asezat in 1939 la manastirea de la Simbata unde, in 1942 am ajuns si eu, si unde am stat de vorba cu el. El m-a primit atunci la spovedanie, mi-a dat niste indrumari ce au insemnat, intr-un fel, cealalta vreme a vietii mele. Deci Parintele, prin modul in care a actionat asupra sufletului meu, prin ideile pe care mi le-a pus in minte, a devenit cumva ctitor la existenta mea, la cealalta vreme a vietii mele. Si, pentru ca Parintele si-a dat seama ca eu nu pot ramine la manastire si ca nici n-ar fi cazul sa ramin la manastire, mi-a pus in atentie ceva ce se potriveste cu viata calugareasca, ceva ce inseamna esentialul in viata calugareasca: rugaciunea cu care se mintuiesc calugarii. O rugaciune pe care o pot face foarte bine, si care chiar se recomanda si celor ce nu-s calugari. Deosebirea insa este aceasta: un calugar este dator sa faca : rugaciunea cu care se mintuiesc calugarii pe cind ceilalti nu-s datori cu rugaciunea aceasta.
Despre ce-i vorba? Este vorba de rugaciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!”, o rugaciune ce astazi are mai mare circulatie decit a avut-o in vremea copilariei si tineretii mele. Acum oamenii, mai ales tineri, se intereseaza de ea cum, de altfel, se intereseaza de tot ce-i nou, de tot ce poate interesa, nu se intereseaza numai si numai de chestiuni religioase sau numai de chestiuni de provenienta crestina ci si de chestiuni care nu-s de provenienta crestina.
Vad acum ca s-a ajuns la un soi de raspindire a rugaciunii de toate vremea, rugaciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!”, pe care Parintele Arsenie mi-a spus s-o practic avind in vedere gindul ca atare, deci rugaciunea in partea ei vorbita. Mi-a spus sa nu o zic cu cuvintul vorbit ci sa o zic cu cuvintul gindit. Tot Parintele mi-a spus sa o lipesc de respiratie si sa spun in gind astfel: Intre respiratii sa zic „Doamne”, tragind aerul in piept, odata cu aceasta, sa zic „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu” si, dind aerul afara din piept, odata cu aceasta, sa zic „miluieste-ma pe mine pacatosul!” Nu mi-a dat indrumari deosebite in legatura cu aceasta rugaciune ci doar mi-a pus in vedere aceasta practica. Mi-a spus deci sa zic rugaciunea aceasta de cite ori imi aduc aminte, cind pot sa o zic. Am luat aminte la ceea ce mi-a spus Parintele si apoi nu m-am mai intilnit cu el timp de 23 de ani, pina in 1965. In 1965 m-am intilnit din nou cu Parintele si el mi-a dat alte indrumari esentiale pentru viata mea.
Am plecat de la manastirea Simbata si mi-am vazut de scoala, fiind un elev si un student bun. In 1953, dupa 11 ani de cind stiam de rugaciunea aceasta, m-am angajat la aceasta rugaciune si prin rostul meu, fiind calugar. M-am facut calugar si, fiind calugar, am vazut ca am primit, la tunderea in monahism, un obiect numit „metanii”, un fel de suport material pentru lucrarea aceasta spirituala care este rugaciunea cu care se mintuiesc calugarii. Acest suport material, pentru ca mintea are nevoie si de un sustinator in rugaciune, este un snur cu noduri si, la fiecare nod, se spune „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!” Metaniile se tin in mina stinga urmind ca, cu mina dreapta, sa-ti faci cruce atunci cind trebuie. Prinzi deci intre degetul mare si degetul aratator al minii stingi nodurile din care este alcatuit acest snur si, la fiecare, zici „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!” Parintele nu mi-a spus de lucrul acesta si nu mi-a dat un obiect de felul acesta ca sa ma ajut de el. Doar mi-a spus sa zic „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!” Cind te faci calugar primesti insa metaniile si, la calugarie, mai intii se spune despre tine comunitatii de calugari care sint de fata: „Fratele nostru (i se spune numele) primeste sabia duhului care este cuvintul lui Dumnezeu, spre rugaciunea din tot ceasul catre Hristos” Apoi, adresindu-se candidatului, i se spune: „Ca esti dator in toata vremea a avea in minte, in inima, in cuget si in gura ta numele Domnului Iisus si a zice: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!” Aceasta rugaciune are deci darul de a limpezi sufletul, are – mai intii – darul de a te pune pe tine insuti in fata ta, de a-ti descoperi laturi pe care tu nu le cunosti si pe care nu le-ai putea cunoaste daca nu te ocupi anume de sufletul tau.
Fiecare dintre noi aducem in lumea aceasta o incarcatura, cum aducem si parti pozitive. Iar aceasta incarcatura este de la parintii nostri si de la inaintasii lor, de la bunicii si strabunicii nostri, Dumnezeu stie pina unde se intind radacinile existentei umane. Astfel, fiecare dintre noi este o sinteza a parintilor nostri in special, sintem oglinda parintilor.
Parintele Arsenie nu mi-a facut nici o teorie in legatura cu aceste lucruri ci doar mi-a spus sa zic „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!” Cind am inceput sa ma preocup de mine insumi prin aceasta rugaciune mi s-au descoperit laturi pe care nu le stiam si, vazind mizeria pe care o purtam in suflet, incarcatura pe care am dus-o cu mine in lumea aceasta, am avut o impotrivire in propria-mi fiinta si aceasta trebuia sa se limpezeasca (cu timpul s-a si limpezit).
Parintele nu mi-a spus ceva deosebit, asa cum fac eu acum cu cei ce vor sa-mi ceara cuvint de folos. In orice caz era o angajare prin credinta desi, mai intii, dupa cum am spus, am avut impotrivirile de gind, care cu vremea s-au risipit (asa cum zicem noi la Pasti: „Sa invie Dumnezeu, sa se risipeasca vrajmasii lui si sa fuga de la fata lui toti cei ce-l urasc pe dinsul!”) Bineinteles ca, in primul rind, lucrurile acestea trebuiesc gindite despre ginduri si despre sentimentele pe care le poarta fiecare dintre noi. Adica atunci cind invie Dumnezeu vrajmasii lui Dumnezeu se risipesc, cad la pamint asa cum au cazut cei care strajuiau la mormintul Domnului Hristos, cind au vazut lumina ingerului la inviere si au cazut cu fetele la pamint. De ce au cazut cu fetele la pamint? Pentru ca i-a impresionat, i-a uimit lumina, i-a coplesit in asa masura incit au cazut cu fetele la pamint. Ei, asta trebuie sa se intimple in sufletul nostru, sa cada vrajmasii lui Dumnezeu din mintea noastra, sa se nimiceasca, sa fuga de la fata lui Dumnezeu, sa se stinga cum se stinge fumul, sa se topeasca cum se topeste ceara de fata focului. Insa pentru asta trebuie lupta, pentru ca, sa stiti, gindurile sint realitati, sentimentele negative sint realitati, pentru ca fiecare dintre noi fiind o sinteza a parintilor nostri aducem de la ei si ceea ce n-ar fi vrut ei sa ne dea dar nu s-a putut sa nu ne dea, adica si negativele. Ca sa fac aici o paranteza imi amintesc ca Parintele Arsenie i-a spus cuiva care era tot framintat si tot nemultumit: „Ma, tu esti sinteza harababurii din casa voastra!” E, fiecare dintre noi putem sa fim un fel de sinteza a harababurii. Cineva, o femeie, imi spunea mie pe cind ma duceam cu caruta de la Ocna Sibiului acasa (parintii mei nefiind instiintati la vreme dar nimerindu-se o ocazie care sa ma duca): „Parinte, eu am inima buna ca tata si gura rea ca mama!” Deci, fara sa-i spuna cineva ea a vazut aceasta sinteza de care vorbim acum. Ei bine, lucrurile acestea nu le poti intelege decit atunci cind esti angajat prin credinta si cind esti angajat serios nu asa, ca zici de trei ori „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!” si ai terminat zicind ca o sa mai spui tu si alta data de vreo trei-patru ori. Nu-i asa… Cind zici intins, cind zici intins o vreme anume. De exemplu, daca-ti hotarasti o vreme de un sfert de ora sau de jumatate de ora sa zici numai „Doamne Iisuse” atunci o sa vezi cel mai bine ce ginduri, ce inclinari ai, ce fel de ginduri iti vin in minte. Abia atunci poti sa te confrunti cu tine insuti. Asta tine deci de credinta, fara asta nu exista o credinta lucratoare.
Oamenii de obicei spun ca exista doua categorii de oameni: cei credinciosi si cei necredinciosi. Sa stiti ca eu cred ca nu-i asa. Sint trei categorii de oameni: credinciosii, necredinciosii si mai rau decit necredinciosii. Cine sint mai rau decit necredinciosii? Ne spune Sfintul Apostol Pavel in Epistola I catre Timotei: „Daca cineva nu se ingrijeste de ai sai si de ai casei sale acela a cazut de la credinta si e mai rau decit un necredincios!” Iar cine se ocupa in primul rind de el insusi si de societatea in care traim, pentru ca pe om nu-l poti ajuta decit daca vrea el sa fie ajutat, daca vede niste exemple bune si totusi de pleaca si se mai intereseaza si de alte lucruri acela este cel credincios. Ginditi-va ca atmosfera pe care am trait-o eu in copilarie nu mai exista si nu mai exista nici acolo unde mi-am inceput existenta. Chiar fratii mei, de pilda, nu se mai ocupa de credinta si de lucrurile credintei cum ne-am ocupat noi in familia noastra, cum am trait noi viata in familia noastra. Asta este lucrarea credintei. Credinta trebuie sa realizeze un om nou, o faptura noua. Zice Sfintul Apostol Pavel: „Credinta trebuie sa fie lucratoare in iubire, credinta trebuie sa faca fapte bune!” Bineinteles ca odata ce ai ajuns la credinta aceasta lucratoare ajungi si la ginduri care inmultesc binele.
Exista o cultura a credintei sau o cultura izvorita din credinta, sau o cultura care inmulteste credinta… In orice caz, ca sa te mintuiesti iti trebuie credinta. Nu scrie nicaieri in Scriptura ca trebuie sa realizezi cultura ca sa intri in sfera mintuirii, sa te mintuiesti. Ci iti trebuie credinta in Dumnezeu, credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. „Propovaduiti evanghelia la toata faptura. Cel ce va crede si se va boteza se va mintui iar cel ce nu va crede se va osindi!”
Sint insa oameni care pun accentul pe cultura si nu au in vedere credinta. Sint oameni care nu pot avea cultura, o cultura deosebita, pentru ca n-au preocupari, pentru ca n-au o pregatire care sa-i aproprie de cultura. Bineinteles ca si cultura cultiva dar altfel decit credinta. Si in orice caz, cultura fara credinta nu mintuieste dar credinta fara cultura propriu-zisa mintuieste.
Dragi cititori, acum sa trecem si la chestiuni de cultura urmind ca apoi sa facem si o legatura intre credinta si cultura.
Fiecare dintre noi s-a pomenit in lumea aceasta intr-o atmosfera de preocupari de inaintare in viata spirituala, preocupari care n-au fost directe dar care, in orice caz, au favorizat si viata spirituala. Ma gindesc aici la faptul ca, majoritatea am invatat sa scriem si sa citim. Asta este un pas care tine de cultura, este un lucru pe care se intemeiaza cultura de mai tirziu. Cu acesta se incepe. Deci inveti sa citesti, inveti sa scrii, scrii, citesti, iti folosesti capacitatea intelectuala – pentru ca mai ales la intelect se refera cultura. De fapt cultura nu are ca obiect numai intelectul ci are ca obiect si sentimentul, si vointa, si toata alcatuirea omului ce tine de cultura. Cultura vrea sa-l influenteze pe om in ceea ce priveste inaintarea in viata spirituala. Toate lucrurile acestea de fapt nu se fac programat, poate doar in scoala se fac asa, dar oamenii care nu fac scoala multa nu stiu de ele. De exemplu mama, Dumnezeu s-o odihneasca, ma intreaba odata, cind eram student la teologie: „Ce tot invatati voi acolo, la Teologie, in patru ani de zile? Pai sa faci cu cadelnita imediat inveti…” Deci ea nu-si putea da seama si nici eu nu puteam sa-i explic satisfacator ce invatam noi la Teologie, care-s ramurile Teologiei, ce se invata la Noul Testament, la Vechiul Testament, la ramura biblica, ce se invata la ramurile istorice, ce se invata la ramura pastorala, la ramura practica, ce se invata la ramura sistematica… N-aveam cum sa-i spun… Lucram la licenta si nu reuseam sa scriu repede, sau sa alcatuiesc frazele foarte bine si mi-am aminat licenta, cautind sa imi adun si material pentru licenta, si mama a vazut ca lucru si mi-a zis: „Pai tu de aceea nu mai gati odata ca tot faci si strici! Pai fa odata sa nu mai strici!” E, nu se putea asa. Cineva care n-are cultura asa cum avem noi, cei care avem, nu poate intelege niste lucruri, n-are cum sa le inteleaga. Ei stiau lucrurile pe care le fac ei si pe care eu nu le pot face si nu le-am putut face niciodata. Asta nu inseamna ca n-am cultura. Am cultura dar nu am acea cultura pe care o avea de pilda mama cind tesea la razboi si stia cum sa faca pinza si cum sa lucreze. Ea avea cultura de la tara, necesara lor. Ei faceau niste lucruri pe care noi, ceilalti, nu le puteam face si considerau ca daca noi nu le putem face nu sintem destul de invatati. Ei stiau mai bine anumite lucruri, erau mai practici.
In sfirsit, cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la cultura mai multa si am avut aderenta la cultura. Mi-au placut lucrurile frumoase. De cind eram copil mi-aduc aminte ca ma interesau anumite lucruri, imi placeau lucrurile de gindire. De exemplu cind am aflat intrebarea aceea si raspunsul ei, intrebarea „Ce-i intre cer si pamint?”, eu imi bateam capul ca-i aerul, ca-i lumina, ca-s norii, si mi se spunea: „Da, sint toate acestea dar mai este ceva. Mai este si cer si pamint!” Era, iata, un lucru care mi-a placut foarte mult. Sau: „Ce se intimpla cu o piatra cind o arunci in apa?” E foarte simplu, ziceam eu, se duce la fund. Da, dar intii se intimpla altceva, se uda! E, pe atunci nu stiam eu ca se uda, stiam doar ca se duce la fund. Erau deci niste lucruri care, intr-un fel tineau de cultura, de cultura oamenilor de atunci. Imi placeau de exemplu si predicile intemeiate pe care le tineau pe atunci preotii. La o predica am auzit eu prima data, desi citisem in Noul Testament dar nu bagasem de seama, ca exista trei virtuti: credinta, nadejdea si dragostea. Asa zice Sfintul Apostol Pavel si tot el spune ca, mai mare decit toate este dragostea.
Sint deci niste lucruri pe care le-am invatat din mers, din zbor. Cum tema aceasta de la Varatec este, pentru anul acesta, „Eminescu la Varatec”, imi aduc aminte ca profesorul meu de latina era un om care ne spunea diferite texte din Eminescu pe care de la el le-am invatat. De exemplu:
Si Narcis vazindu-si fata in oglinda sa, izvorul,
Singur fuse indragitul, singur el indragitorul.
(Calin – file de poveste)
Sau, din „Strigoii”:
In numele sfintului
Taci, s-auzi cum latra
Catelul pamintului
Sub crucea de piatra.
Sau:
De din vale de Rovine
Graim, Doamna, catra Tine,
Nu din gura, ci din carte,
Ca ne esti asa departe.
Te-am ruga, mari, ruga
Sa-mi trimiti prin cineva
Ce-i mai mindru-n valea Ta:
Codrul cu poienile
Ochii cu sprincenele;
Ca si eu trimite-voi
Ce-i mai mindru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul si cu ramurile,
Coiful ‘nalt cu penele,
Ochii cu sprincenele.
Si sa stii ca-s sanatos,
Ca, multamind lui Cristos,
Te sarut, Doamna, frumos.
(Scrisoarea III)
Iata, sint niste lucruri pe care le-am invatat asa, de la unul, de la altul. Bineinteles ca am si studiat. Am studiat la vreme, am studiat si am uitat si acum mergem inainte cu ce n-am uitat. Pentru ca unele lucruri le tinem minte, altele nu, si mergem cu ele. Aceste lucruri te innobileaza in masura in care sint lucruri care innobileaza. Si daca nu sint lucruri care innobileaza atunci ele te incurca, te batucesc, te dezorienteaza. Si sint, sa stiti, o multime de lucruri care nu tin de cultura, nu tin de o cultura adevarata.
Sfintul Apostol Pavel, in Epistola I catre Timotei, in capitolul 6, are indemnul: „Fereste-te de impotrivirile stiintei mincinos numite astfel!” Deci, iata, exista o stiinta care-i stiinta mincinoasa, care nu-i de fapt stiinta. „Fereste-te de impotrivirile stiintei mincinos numite astfel!” Tot asa exista si o cultura care nu-i cultura, o cultura care nu cultiva, o cultura care incurca, o cultura care dezorienteaza, o cultura care de fapt, in cele din urma, nu-i o cultura ci o cvasi-cultura, ceva ce seamana cu cultura dar nu-i cultura.
Dragi cititori, in ceea ce priveste productiile culturii, lucrurile care privesc viata spirituala, trebuie sa va spun ca si credinta produce cultura, cultura credintei, si cultura produce cultura, o cultura laica ce nu intotdeauna este socotita ca ceva de care te-ai putea lipsi. Sint deci si lucruri innobilatoare, lucruri care cultiva, care te lumineaza, care te ridica intr-o sfera, care iti plac atunci cind le auzi, atunci cind le spui, cind te gindesti la ele. Sint niste treburi pe care e bine sa le aiba omul in vedere.
Revin la Eminescu si as vrea sa va spun ca, pentru mine, cea mai frumoasa poezie scrisa de Eminescu este „Somnoroase pasarele” E o poezie simpatica, e usoara, e mica, e scurta, dar e ceva care arata, intr-adevar, un suflet luminat, un suflet sensibil:
Somnoroase pasarele
Pe la cuiburi se aduna,
Se ascund in ramurele –
Noapte buna!
Doar izvoarele suspina,
Pe cind codrul negru tace;
Dorm si florile-n gradina –
Dormi in pace!
Trece lebada pe ape
Intre trestii sa se culce –
Fie-ti ingerii aproape,
Somnul dulce!
Peste-a noptii feerie
Se ridica mindra luna,
Totu-i vis si armonie –
Noapte buna!
E extraordinar! E ca o rugaciune, ca o slujba. Foarte, foarte frumos!
Ma gindesc ca multi dintre oameni sint exclusivisti. Multi dintre oamenii de cultura sint exclusivisti cind e vorba de credinta, pentru ca nu inteleg credinta, pentru ca nu traiesc credinta, pentru ca nu ajung sa simta valorile credintei. Sint exclusivisti si nu-i intereseaza, zic: „Aaa, pai daca-i vorba de credinta nu ma intereseaza!” Nu-i bine! Pentru ca sint niste valori pe care nu poti sa le neglijezi daca esti un om sensibil, daca esti un om luminat si un om format. Sa ne gindim, de exemplu, la Sfinta Scriptura fara de care nu poate exista o cultura europeana adevarata. Daca cineva, fiind in Europa, traind in civilizatia europeana, neglijeaza Sfinta Scriptura, care a insemnat ceva pentru veacurile trecute si inseamna si pentru acum si pentru oricind, este necesar sa cunosti niste lucruri care tin de scriptura, de Biblie. Ea este un monument de gindire, acolo s-a adunat gindirea mai multor secole. Ginditi-va, de exemplu, la Vechiul Testament, la scrierile din Vechiul Testament, la scrierea lui Iisus ierarh. Sint extraordinar de bune indrumarile ce sint cuprinse acolo. Apoi pasaje din Prorocul Isaia, din Pildele lui Solomon, din intelepciunea lui Solomon, toate sint niste lucruri pe care este pacat sa nu le stii si este pacat sa nu le ai in vedere. E rau ca nu avem noi atita vreme cit sa asimilam ceea ce citim, sa intre in componenta noastra ceva, ca nu avem noi putere sa simtim valoarea pe care o au lucrurile acelea. Pai, cind ne gindim la Noul Testament, la Evanghelii, la Sfinta Evanghelie de la Ioan, la Epistolele Sfintului Apostol Pavel, la sensibilitatea Sfintului Apostol Pavel si dupa aceea la scrieri intemeiate pe izvorul acesta al Scripturii, care tot cultura genereaza, cind ne gindim, de exemplu, la Pateric, la cele 12 volume de Filocalie, vedem ca este extraordinar sa ai atitea idei in fata. Bineinteles ca nici Scriptura, nici Filocalia nu au fost scrise pentru un singur om. Nu ai cum sa le cuprinzi! Parintele Staniloaie spunea ca Filocalia trebuie citita cum citesti Scriptura, insistind, revenind, studiind, aprofundind. Altfel nu ai cum sa retii atitea idei si sa le ai la indemina. Pentru ca o idee este lucratoare atunci cind o ai in minte si cind o poti aplica in viata. Deci Parintele Staniloaie avea in vedere chestiunea aceasta a preocuparii de Filocalie, de scrierile filocalice. Apoi sint o intreaga serie de scrieri folositoare: „Urmarea lui Hristos” – cartea cu cea mai mare raspindire dupa Sfinta Scriptura (mai ales in Apus), o carte indrumatoare si impodobitoare de suflet. Toate lucrurile acestea, aplicate asa cum trebuie, aduc podoabe de gind, podoabe de gind care iti dau o alta infatisare a sufletului.
Dragi cititori, vedem deci cum, pe linga Scriptura si celelalte scrieri ce formeaza cultura teologica, exista si o literatura religioasa propriu-zisa, romane si istorisiri religioase, cum ar fi „Camasa lui Hristos”, „Cheile imparatiei”, „Fabiola”, „Ben Hur”, si alte atitea si atitea scrieri ce formeaza o gindire, care-ti dau o orientare pentru ca iti pun in atentie niste lucruri pe care nu ai avea unde sa le intilnesti altfel. Apoi vine literatura care nu este religioasa dar care, totusi, este imbogatitoare de suflet. Nu ma gindesc numai la poezii, cum ar fi, de pilda poeziile Zoricai Latcu. Iata, „Fila de acatist”:
Bucura-te, leagan alb de iasomie,
Catre care-n roiuri fluturii coboara,
Bucura-te, raza stelei din vecie,
Sipot care curge lin cu apa vie,
Bucura-te, Maica pururea Fecioara,
Dulcea mea Marie.
Bucura-te, floare fara de prihana,
Alba ca argintul noptilor de vara,
Spicul cel de aur vesnic plin cu hrana,
Mirul care vindeci orice fel de rana,
Bucura-te, Maica pururea Fecioara,
Ploaia cea de mana.
Bucura-te, brazda plina de rodire,
Munte sfint, in care s-a-ngropat comoara,
Bucura-te, cintec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cintec de marire,
Bucura-te, Maica pururea Fecioara,
Blinda fericire.
Bucura-te, marul vietii care-nvie,
Pomul greu de roada-n plina primavara.
Bucura-te, iarasi, tarm de bucurie,
Dintru care curge miere aurie,
Bucura-te, Maica pururea Fecioara,
Sfinta mea Marie.
Sau „Ectenie” – pentru cei cu viata de familie:
Pentru ca iubirea noastra sa-nfloreasca,
Alba cum e crinul Bunelor Vestiri,
Pentru ca mladita dragostei sa creasca,
Plina de miresme, dulce de rodiri;
Pentru ca din neaua grea de peste iarna
Rod de viata calda iarasi sa legam,
Pentru ca lumina peste noi sa cearna,
Domnului sa ne rugam.
Pentru ca sa-si verse binecuvintarea,
Ca un zvon de vinturi line, peste noi,
Pentru ca in suflet sa-i simtim chemarea,
Cind plecam genunchii, seara, amindoi;
Pentru ca-n iubirea Lui sa ne-mpreune,
Cind, cuprinsi de patimi, numele-I strigam,
Pentru ca-n vecia Lui sa ne cunune,
Domnului sa ne rugam.
Pentru ca belsugul tarinilor grele
Sa ne faca traiul rodnic si umil,
Pentru ca rasfringeri din suris de stele
Sa sclipeasca-n lacrimi ochii de copil;
Pentru ca sudoarea sa ne miruiasca
Si-n lumina mortii viata s-o cercam,
Pentru ca din munca pacea sa rodeasca,
Domnului sa ne rugam.
Pentru ca-n multimea indurarii Sale
Insusi sa-si pogoare pasul catre noi,
Pentru ca sa-I ducem sufletul in cale,
Cu miros de smirna si cu ramuri moi;
Pentru ca-n lumina alb-a diminetii,
Din strinsoarea carnii sa ne dezlegam,
Si-ntr-un pas sa trecem pragul larg al vietii,
Domnului sa ne rugam.
Sint niste lucruri, niste perle de gindire pe care nu le gasesti in Scriptura, nu le gasesti in Filocalie, nu le gasesti in Pateric. Si nici nu trebuie sa le cauti acolo, ca nu le gasesti! Dar sint lucruri care totusi adauga ceva frumos, ceva minunat, ceva care aduce inseninare, care aduce multumire, lumina, ceva care, dupa ce ai intilnit, nu se poate sa nu-ti dea dorinta de a mai vrea sa te intilnesti si cu altele. Si aceasta pentru un om credincios si pentru slava lui Dumnezeu.
Eu, de exemplu, cind imi fac rugaciunile si imi vin in minte si ceva de genul acesta zic si ce-mi vine in minte si apoi spun: „Asa-i Doamne ca-i faina?” Si, intr-adevar, e faina. Cred ca si Dumnezeu aproba lucrurile acestea faine care, pina la urma, tot de la Dumnezeu sint date. Pentru ca toata darea cea buna si tot darul desavirsit de sus este, pogorind de la Parintele Luminilor.
Dragi cititori, in felul acesta gindesc eu credinta si cultura. Credinta care ne aproprie de Dumnezeu si cultura care ne innobileaza si care ne aproprie si ea de Dumnezeu – indirect dar ne aproprie. Nu se poate un om sensibil sa nu fie receptiv la lucrurile lui Dumnezeu. Si nu se poate ca un om sensibilizat prin credinta sa nu aprecieze lucrurile lui Dumnezeu.
De aceea, pentru mine doua lucruri au fost insemnate in viata, doua lucruri m-au ajutat in mod special: Credinta in Dumnezeu si cultura. Si credinta, si cultura. Credinta cu care m-am pomenit in viata, credinta pe care am dezvoltat-o de-a lungul anilor vietii mele, si cultura, cultura care m-a ajutat sa-mi formez un sistem de gindire, cultura care m-a ajutat sa-mi adun in suflet ginduri bune pentru ginduri bune, lumini de gind, cultura care a avut darul de a-mi pune in atentie valori pe care numai cultura le are si de care ne bucuram foarte mult.
In ceea ce priveste raportarea mea la poetul Eminescu nu as putea spune prea multe. Am invatat in copilarie poezii de Eminescu, pe care – in cea mai mare parte le-am si uitat – si apoi nu m-am mai ocupat de el multa vreme pentru ca nu m-a interesat in mod special. Trebuie insa sa stiti si un alt motiv al acestei indepartari: noi, ardelenii, avem preferintele noastre, scriitori nostri din Ardeal. Ma refer in special la George Cosbuc si Octavian Goga. Pentru noi sint mai la indemina decit Eminescu. Poeziile lui Eminescu au darul lor, au continutul lor, sint poezii cu tenta filosofica unele, insa George Cosbuc si Octavian Goga sint mai directi, sint mai la suflet, sint preferati de noi, ardelenii. Ca asa-i omul din Ardeal, se bucura de Cosbuc, de „Mama” de Cosbuc – care-i ceva extraordinar, de „Moartea lui Fulger”, de „Nunta Zamfirei”, „Nunta in codru”. Avem si noi atmosfera noastra in Ardeal si de aceea sintem inclinati mai mult catre cei de acolo. Nu ca am face vreo deosebire, e vorba doar de structura, de aderenta, de receptivitate fata de niste lucruri pe care le ai la indemina si, daca le ai, nu le mai cauti in alta parte.
Acum, in ultima vreme, si primind invitatia voastra, a celor de la Varatec, m-am uitat din nou peste poeziile lui Eminescu, m-am bucurat de unele din ele, mi le-am amintit de altele, cu asta plec mai departe si, cu mila lui Dumnezeu, nadajduiesc ca imi voi forma, cu ajutorul lui Dumnezeu, o gindire, o simtire ce ma va ajuta si pe mine si pe ceilalti.
Deci, cu harul lui Dumnezeu, vom merge inainte, nu ne vom lasa agatati din cele din urma – desi nu ne putem desprinde total caci ce faci te si face. De aceea e foarte important si sa nu citim orice caci, daca citim orice gindim orice si in ziua de astazi apar astfel o serie de tentatii de impatimire. Toate revistele pornografice, toate emisiunile necuviincioase de la radio si televizor sint balast pentru suflet si omul de deformeaza prin ele. Noi insa sfatuim pe toti sa fie selectivi, sa stie ca nu putem cuprinde in viata decit atit cit poate cuprinde un om. Deci nu avem vreme de pierdut cu lucruri necuviincioase, cu lucruri nefolositoare.
Sa fim deci cu multa luare aminte spre a ne face rinduiala in suflet. Rinduiala prin credinta, rinduiala prin participarea la sfintele slujbe, rinduiala prin rugaciunea de dimineata si de seara, prin imbogatirea noastra cu ginduri sfinte din Sfintele Scripturi si din alte carti duhovnicesti. Sa avem dorinta de a ne face rinduiala prin rugaciunea de toata vremea, sa avem rinduiala in suflet sprijinita si prin post si astfel, daca vom fi credinciosi practicanti, vom fi si selectivi si in ceea ce priveste cultura. Vom folosi cultura cea buna, cea adevarata, inlaturind din sfera gindirii noastre toate lucrurile care nu se potrivesc cu ceea ce vrea Dumnezeu si care nu sint lucruri pe care le-ar putea binecuvinta Dumnezeu.
Toate cele de mai sus sint desigur, idei perfectibile, la care intotdeauna se mai poate adauga cite ceva.
Eu insa ramin la atit si doresc ca cele scrise aici sa fie orientative, sa fie ducatoare spre o imbogatire sufleteasca atit prin credinta cit si prin cultura, ca si intru aceasta sa fie preamarit Dumnezeu, de acum si pina in veac.