„Fiti sfinti pentru ca Eu sint Sfint!”
(I Petru I, 16.)

Iubiti frati in Hristos,

Cu ajutorul lui Dumnezeu astazi voi incerca sa va vorbesc despre ceea ce intelegem noi prin cuvintele „Sfint” si „Sfintenie” in lumina invataturii crestine ortodoxe.
A ne sfinti inseamna a ne separa de ceea ce este intinat sau necurat sau, cu alte cuvinte, a trece peste tot ceea ce ne desparte de Dumnezeu. Aceasta presupune o lupta cu tine insuti pe calea ce duce spre sfintire la care sintem chemati fiecare din noi. O lupta permanenta cu pacatul, o lupta pentru cucerirea propriei firi, cunoscind ca fiecare biruinta ne apropie de Dumnezeu.
Insa trecerea peste obstacolele ce ne stau in calea sfinteniei sa ne faca eroi a tuturor clipelor din viata noastra. Cu orice moment din viata sa invatam a ne cuceri pe noi insine. Viata noastra sa fie o daruire Celui ce ne-a dat-o, spre a cistiga cu ea viata cea nemuritoare, Viata cea de dincolo de mormint.
Lupta aceasta cu tot ce ne separa de Dumnezeu sa fie in continua crestere, pe masura ce si piedicile cresc. Sa fie pirjolita in dogoarea dragostei, a unei vapai fara cenusa si fara de putinta de mistuire, a comuniunii cu Dumnezeu si cu creaturile sale, semenii nostrii.
Deci cuvintul sfint atrage dupa sine o stradanie spre desavirsire, o autoperfectionare printr-o vointa ferma si cu ajutorul Harului lui Dumnezeu, o preocupare permanenta de a sluji lui Dumnezeu si semenilor nostri.
De fapt, cuvintul „Sfint” este o insusire, un caracter, ceva curat, drept, ales, un om plin de dragoste pina la revarsare, ceva peste care nu mai poate sta alt cuvint.
Mai presus de sfintenie nu poate fi ceva mai mult, ceva mai inalt.
Sfintenia este punctul culminant de pe care planeaza numai Dumnezeu, Cel caruia ii este atribuit in primul rind aceasta insusire numita Sfintenie. Caci Dumnezeu este „Sfintul Sfintilor.”
Dumnezeu Insusi s-a pogorit de pe aceasta culme neatinsa ca sa-l ridice pe om si sa-l ajute sa se depaseasca treptat si chiar din aceasta viata sa se impartaseasca de sfintenia Lui.
Daca in Vechiul Testament cuvintul „Sfint” era atribuit in mod special lui Dumnezeu, obiectelor de cult, unor cladiri speciale si, uneori, unor parti din timp, in Noul Testament acest cuvint capata un inteles mai interiorizat, mai spiritualizat, un inteles mai larg, mai nou in sensul ca toti sintem chemati la sfintenie prin Iisus Hristos.
„Iisus Hristos, Sfintul prin care se sfintesc toate” este insasi sfintenia inomenita.
Sfintenia Sa ne intimpina in mod real sub chipul unui „Om” care este asemenea noua doar ca in El nu exista nici umbra de pacat ci numai o sfintenie desavirsita care ii apartine din vesnicia vesniciilor.
Iisus Hristos a spus: „Eu sint vita, voi sinteti mladitele!”
De aici rezulta ca existenta sfintilor este marturia puterii de sfintenie sau roadele sfinteniei Lui.
Caci sfintii din acest butuc al viei au inmugurit de-a lungul veacurilor iar acest butuc va vlastarii noi mladite de sfintenie care vor rodi mii si milioane de sfinti al caror capat se va pierde departe, in negura ultimelor veacuri.
Cit priveste sfintenia, aceasta este o stare, e ceva dat, ceva existent. Din momentul in care ai devenit crestin esti sfint si curat, prin primirea sfintei taine a Botezului. Insa, in acelasi timp, sfintenia este ceva ce ti se cere, ceva ce ti se impune, o stare ce trebuie cucerita si mentinuta printr-o lupta permanenta.
Chemarea la sfintenie in crestinism se adreseaza tuturor: „Fiti sfinti, pentru ca Eu sint Sfint!” sau: „Fiti desavirsiti!”
Toti sint chemati sa devina sfinti dar nu toti sint sfinti. Numai cei ce duc lupta cea buna ajung pe culmile sfinteniei. Caci nu este indeajuns „baia renasterii” daca nu vom arata si o viata vrednica de aceasta stare de sfintenie.
Este o datorie de capetenie a fiecarui crestin sa se ingrijeasca in permanenta de mintuirea sa.
Este gresit si nu trebuie sa se creada ca sfintenia este legata numai de un anumit fel de viata, de viata rupta de comuniunea cu oamenii, de cei care sint fratii nostri. Caci toti sintem fiii aceluias Parinte Ceresc.
De asemenea, nu trebuie crezut ca sfintenia este legata doar de monahism, de cei retrasi in pustie, de cei ce au vedenii, de cei ce fac minuni, sau de alte conditii exterioare.
E drept ca viata monahala favorizeaza lupta spre desavirsire dar ea nu e insasi desavirsirea ci numai un mijloc de a implini mai usor virtutile care duc spre desavirsire sau sfintenie.
E drept ca cei retrasi in pustie sint de neinteles pentru noi, cei care traim intr-un mediu extrem de diferit fata de simplitatea si puritatea in care traiau ei si in care mai traiesc si astazi. Dar acesti monahi primeau o lupta directa cu uneltirile diavolului mult mai grea decit lipsurile de care credem noi ca le sufereau. Monahii nu luau in seama aceste lipsuri, fiind patrunsi de o dragoste care ii intarea mai presus de puterea lor. Toate aceste nu inseamna insasi desavirsirea ci numai un mijloc de a te autoperfectiona.
E drept ca in viata unor sfinti aflam despre vedenii si minuni dar nu datorita acestor vedenii si minuni ei au devenit sfinti. Caci sfintenia consta in ceva mai esential, ceva mult mai simplu, la indemina tuturor, in cave care porneste din interiorul nostru.
Avem nevoie de innoirea omului pe dinlauntru, de transformarea vietii interioare. Trebuie ca tot ceea ce facem sa fie o traire cu Hristos, in Hristos si pentru Hristos, un necontenit progres in puritate, in iubire si in smerenie. Trebuie sa cautam mereu sa nu treaca o zi fara a fi pusa in slujba lui Dumnezeu si in slujba aproapelui.
Asadar pe caile sfinteniei pasesc numai acei credinciosi, fie clerici, fie monahi sau mireni care se straduiesc zi de zi, in tot ceea ce fac, indiferent de ocupatii, sa devina din ce in ce mai buni, din ce in ce mai plini de iubire, din ce in ce mai mult inzestrati cu smerenie.
Mintuitorul cuprinde toata legea in porunca iubirii de Dumnezeu si de aproapele iar Sfintul Apostol Pavel numeste iubirea ca fiind „implinirea legii” si, in acelasi timp, calea cea mai inalta, cea mai caracteristica crestinului adevarat cu care nu se pot compara nici grairea in limbi, nici vizionarismul, nici proorocia, nici darul tamaduirilor, nici minunile si nimic din ceea ce constituie element senzational sau miraculos.

Nu mi-am propus de data aceasta sa va vorbesc despre categoriile de sfinti, nici despre cinstirea lor cea atit de necesara in crestinism ci doar, in mare, despre ceea ce se poate intelege prin cuvintele „Sfint” si „Sfintenie”.
Voi incheia acum vorbindu-va cite ceva despre singurul mijloc posibil pentru noi, despre singurul ajutor in dorinta noastra de a ne mintui: Imitarea Sfintilor.

Sfintii au ajuns la fericirea iubirii desavirsite si vesnice ca ucenici si imitatori ai lui Iisus Hristos, in care sfintenia straluceste cu putere.
Sfintul Apostol pavel ne indeamna parinteste:
„Va rog sa-mi fiti mie urmatori precum si eu lui Hristos!”
Deci, daca sfintii sint imitatorii desavirsiti ai lui Iisus Hristos, se cuvine sa le urmam si noi exemplul caci, in primul rind, imitarea sfintilor este imitarea lui Hristos, care dainuieste in sfinti.
De la sfinti putem invata care este calea adevaratei sfintenii, cresterea, progresul si mestesugul luptei pentru desavirsire, caci ei sint calauze sigure pe cararile sfinteniei, pe care le-au parcurs inaintea noastra. Nu trebuie sa ne marginim numai admirindu-i si minunindu-ne de viata lor, ci calcind pe urmele acestora.
Sfintii au fost oameni ca si noi, au avut diferite firi si au trait in variate conditii de existenta. Unii au trait in pustiuri, altii in mijlocul lumii. Unii au fost tineri, altii mai in virsta. Unii si-au insusit stiintele vremii, altii au fost mai putin instruiti in cultura epocii. Unii au trait in feciorie, altii au fost casatoriti. Unii au practicat o profesiune, altii diferite profesiuni. Ocupatiile nu le-au fost o piedica in calea sfinteniei. Unii s-au jertfit pentru Hristos, altii si-au inchinat toata viata lui Hristos de buna voie, traind in curatie, saracie si ascultare. Unii au pasit de la inceput pe calea sfinteniei, altii au devenit din pacatosi sfinti si prieteni ai lui Hristos. Unii au stralucit printr-o virtute, altii prin alte virtuti si osteneli, caci multe sint caile prin care Dumnezeu ne cheama la sfintenie.

Iubiti frati in Hristos,
Daca sfintii, oameni ca si noi fiind, avind diferite ocupatii si dregatorii, au putut ajunge la starea de sfintenie de ce n-am putea si noi pasi pe urmele lor daca dorim si ne punem in lucrare toate eforturile?
Deci sa pasim si noi, dupa puterile noastre si cu incredere in Dumnezeu pe urmele sfintilor.
Sa coordonam viata noastra dupa invatatura Sfintei Biserici petrecind cu placere lui Dumnezeu si lucrind cu frica la mintuirea noastra, dupa cuvintul Sfintului Apostol Petru: „Fiti sfinti in toata petrecerea voastra!”
Sa nu uitam ca prin petrecerea noastra putem deveni sfinti si tot prin petrecerea noastra putem pierde aceasta sfintenie.
Sa facem tot posibilul, cit ne sta in putinta, ca, prin petrecerea noastra crestineasca, prin faptele noastre bune, sa nu pierdem aceasta comoara.
Sa depunem toate eforturile deci ca sa nu cadem din acest Har ca, la sfirsitul vietii noastre, sa ne invrednicim de acea fericire pregatita sfintilor, fericire ce nu are sfirsit.
Amin!