Sfinta Scriptura are doua parti mari, care se intregesc una pe alta fiindca intreaga ordine dogmatica si morala este nejustificata si inexplicabila, fara una din aceste parti: Vechiul si Noul Testament.
Intreaga istorie a economiei mintuirii noastre sta in Iisus Hristos, prezent in Vechiul Testament, intr-un mod ascuns, pe cind, in Noul Testament, s-a descoperit pe Sine oamenilor in mod evident, „pe cit li se putea.”
„Noul Testament se ascunde in cel Vechi si cel Vechi in cel nou se descopera.”
Sf. Ap. Pavel spune ca Vechiul Testament (legea) „ne-a fost calauza spre Hristos”, o umbra, un pedagog, un pregatitor catre Hristos care „ieri si astazi si in veci este acelasi.”
„La Inceput omul a fost creat bun, dar prin propria sa vointa s-a netrebnicit, atragindu-si asupra sa blestemul lui Dumnezeu si dusmania naturii, fiindca si ea a fost blestemata tot pentru om.”
Caci omul s-a inaltat cu cugetul spre extrema cea de sus, dorind indumnezeirea, pentru care inca nu venise vremea si nici nu era in puterea lui sa o aduca la indeplinire cu de la sine putere. Si astfel a cazut.
„Echilibrul creatiei originale a fost rupt de dezechilibrul vointei omenesti.”
Dupa aceasta cadere omul a cautat mereu sa se apropie de Dumnezeu, sa-si cistige fericirea pierduta, luptind impotriva ispitelor si a slabiciunilor trupesti.
Dumnezeu insa a ridicat de-a lungul veacurilor barbati care au intretinut ideea mesianica, credinta monoteista treaza si viata morala dupa legea data de Dumnezeu prin Moise.
Pentru implinirea corecta a legii existau diferite practici in Vechiul Testament: curatiri, abstinente, fagaduinte. Ele insa nu erau pe deplin lamurite, fiind doar o umbra a celor viitoare, iar trupul care proiecta aceasta umbra era cel al lui Iisus Hristos, caci El este „Calea, Adevarul si Viata.” Cel ce, la plinirea vremii, s-a facut asemenea noua, „in afara de pacat”, ne-a dat posibilitatea de a ne face fiii ai lui Dumnezeu, „prin infiere”, si ne-a aratat ca drumul spre desavirsire este cu putinta prin efort propriu si prin harul de Sus.

In cele ce urmeaza imi propun sa schitez succint citeva idei principale privind voturile monahale si umbrele acestora in Vechiul Testament.
Desavirsirea crestina consta in unirea cu Dumnezeu prin dragoste, „care este legatura desavirsirii”, fiindca dragostea uneste toate virtutile intre ele si pe toti credinciosii cu Dumnezeu iar „cel ce ramine in dragoste, ramine in Dumnezeu si Dumnezeu ramine intru el.”
Orice crestin este dator sa iubeasca pe Dumnezeu, aceasta fiind „marea si cea dintii porunca”, si pe aproapele sau ca pe sine.
„In aceste porunci se cuprinde toata legea si proorocii.”
Aceasta este calea poruncilor.
Insa exista si o alta cale care este lasata la posibilitatea fiecaruia dintre noi. Aceasta este numita calea „sfaturilor evanghelice.”
„De vrei sa intri in viata pazeste poruncile” iar „de voiesti sa fii desavirsit… vino si urmeaza-Ma!”
Hotarirea de a merge pe aceasta cale face pe crestin sa se dedice pe sine, integral, lui Dumnezeu, sa dea tot ce are si tot ceea ce este: trup si suflet.
Este o vocatie launtrica, o chemare.
Daca cineva nu poate face un lucru nu inseamna ca altii nu-l pot infaptui.
Astfel apare viata monahala si de aici decurg cele trei voturi monahale. Iar cel intrat in acest mediu de viata isi asuma de buna voie o sarcina, se angajeaza intr-o continua exercitare a virtutilor pentru atingerea scopului inalt ce si-a propus.
Voturile monahale sint, dupa cum am spus mai sus, trei la numar:
– Saracia de buna voie;
– Castitate;
– Ascultarea neconditionata.
Respectarea acestora este de un real folos mai intii pentru ca „prin votul saraciei monahul desprinde si indeparteaza inima sa de bunurile pamintesti, prin votul castitatii o indeparteaza de placerile simturilor iar prin votul ascultarii (sau supunerii) el infrineaza tendintele dezordonate ale vointei.”
Temeiul vietii monahale este „stapinirea de sine” care consta intr-o dreapta cumpatare si in „satisfacerea rationala si nevinovata a trebuintelor vietii.”
Aceasta viata, numita asceza, este o tendinta spre desavirsire care presupune o lupta cu sine insusi, cu patimile, in scopul de a indeparta raul prin infrinare, renuntare la avere, la lux, abtinere de la unele alimente, post si alte practici destul de aspre.
O astfel de viata cere un mediu ferit de excese, locuri mai ferite, unde conditiile pot fi de asa natura incit sa nu pericliteze linistea monahului.
Fara indoiala ca cel sarac de bunavoie se poate ingriji mai usor de curatia si inaltarea sufletului sau.
Pentru cel ce-si alege viata de continua rugaciune casatoria cu grijile, necazurile si ispitele ei ar putea fi o piedica in calea ce si-a propus.
„Nevoia de ascultare de un dascal este ca si aracul pentru vie in luna lui cuptor,” mai ales „pentru a scapa de robia patimilor”. Dar, cum spun si cuvintele Mintuitorului, „cine poate sa cuprinda, sa cuprinda!”
Daca in crestinism aceasta viata a luat o mare amploare, ajungind la o organizare complexa, vom vedea ca si in Vechiul Testament au fost totusi practici care amintesc de voturile monahale.
Infrinarea, stapinirea de sine si ascultarea au fost impuse si protoparintilor nostri, in Eden, ca sa nu doreasca cind nu se cuvine si sa nu faca ce nu este ingaduit.
Curatia si gingasia cu care Abel aduce jertfa lui Dumnezeu insasi pirga curata a ostenelii lui, sacrificiul vietii atitor drepti ai Vechiului Testament – despre care Sfintul Apostol Pavel spune ca, fiind: „... de toate lipsiti, prigoniti si chinuiti au ratacit prin pustiuri, prin munti, prin pesteri si prin crapaturile pamintului”, ceea ce au trait dreptii Vechiului Testament, „in chip instinctiv si nelamurit”, pentru dreptii Noului Testament a devenit inteles acestia fiind ajutati de exemplele marilor inaintasi si de puterea infierii harice.
Devotat lui Dumnezeu, Noe renunta la tot ce era in jurul sau si lucreaza la ce nu vrea caci: „a aflat har inaintea lui Dumnezeu” ca sa ridice corabia salvarii sale sufletesti si trupesti, facindu-se astfel ascultator chemarii de Sus precum Avraam, care se smulge dintre ai sai si umbla pe cai necunoscute, lucrind la realizarea „unor planuri pe care nici el nu le intelegea.”
Scriptura spune:
„Iesi din casa ta si din pamintul tatalui tau si mergi in pamintul ce-ti voi arata Eu.” Asa si monahul trebuie sa iasa din casa parintilor sai si sa se desparta de ai sai, retragindu-se la manastire.
Au fost cazuri cind unii au parasit nu numai casa parinteasca ci si pamintul (tara) in care s-au nascut, salasluindu-se in locuri pustii, traind necunoscuti, straini precum Avraam si stiuti numai de Dumnezeu.
Putem da multe exemple de acest fel:
– Purtarea lui Iosif, fiul lui Iacov, in casa lui Putifar, sfetnicul lui Faraon, cind a refuzat sa se invoiasca la pacat cu atita hotarire, infruntind defaimarea si inchisoarea pe nedrept e un exemplu unic in istoria Vechiului Testament.
– Moise, cel mult incercat inca din scutecele copilariei si pina la adinci batrinete, pe care „primejdiile lui Abel il urmaresc, ispitele lui Noe il pindesc, asteptarea lui Avraam il chinuieste”, s-a invrednicit si el sa primeasca legea.
– Indelunga rabdare a lui Iov, in suferinta si in saracie deplina, care nu s-a plins si nici n-a cirtit impotriva lui Dumnezeu.
– Nazireii, care se obligau solemn, prin vot, sa se abtina de la unele bucate si bauturi, si sa nu-si tunda parul, nerespectarea votului atragind pedeapsa lui Dumnezeu pentru ca nazireul era inchinat Domnului.
– Parintii inchinau pe noii nascuti lui Iahve, cum e cazul lui Samson.
– Sfintul Ioan Botezatorul n-a baut toata viata lui vin si derivatele lui „putind fi un nazireu.”
– Iar lui Ilie Tezviteanul, care se rupe de lume, cu greu i se poate gasi altul asemenea in istoria Vechiului Testament, caci „mina Domnului era peste el.”
– Famenii se dedicau slujirii lui Iahve, ei putind sa traiasca la templu si intre zidurile lui asa cum si monahii traiesc in jurul unei biserici.
Abtinerea de la unele bucate alese din masa lui Nabucodonosor II, regele Babilonului (598 – 587 i. e. n.), a lui Daniil si a celor trei tineri, Anania, Misael si Azaria, preferind bucate din zarzavaturi, a facut ca ei sa arate mai frumosi si mai sanatosi decit aratau ceilalti tineri care au primit regimul impus.
Dreptul Simeon si proorocita Ana apar „nestiuti si dispar necunoscuti.” Si citi nu vor mai fi fost ca ei despre care nu se stie nimic, fiindca „au disparut ca niste dire de lumina aparute pe albastrul intunecat al istoriei ca apoi sa dispara fara de nume si fara de urme.”
Despre abstinenta se poate vorbi si la pagini, care din fire fac cele ale legii – lege care era fondul natural al vietii lor si care dainuia in adincurile sufletului lor. Ei si-au impus o viata morala fara excese si mai rationala, fara inspiratie harica si departe de legea mozaica.
Este binecunoscuta practica schimbarii numelui celui care primeste tunderea in monahism.
In Vechiul Testament gasim citeva exemple care pot fi explicate prin faptul ca cel tuns in monahism isi schimba felul de viata de pina atunci, fapt ce se rasfringe si asupra numelui. Astfel, exersind o viata noua, viitorul monah va purta un nume nou.
Astfel, dupa porunca lui Dumnezeu, Avram „s-a numit Avram” iar prima sotie a acestuia, Sara, s-a numit „Sarra”.
In fine, Iacov, fiul lui Isaac, s-a luptat pina in zori cu cineva si Acela i-a spus: „Israel te vei numi!”

Cele de mai sus par a indreptati practica schimbarii numelui de botez al monahilor la depunerea voturilor monahale, luind in considerare ca ceva extraordinar, care a dus la schimbarea numelui, a intervenit in viata lor.
Din putinele temeiuri amintite pina aici se poate sustine ca radacinile voturilor monahale isi trag seva si din Vechiul Testament, desi au fost umbre trecatoare.
Aceste umbre s-au conturat pe deplin odata cu venirea in lume a lui Iisus Hristos, cel cu trup luat din feciorescul singe al Pururea Fecioarei Maria.
„Acum umbra legii a trecut si harul a venit!” iar „din plinatatea Lui noi toti am luat har peste har!”
Iar numeroasele exemple ce am aratat aici sint tot atitea jertfe curate arse pe altarul dragostei pentru Dumnezeu, fara de care nimic nu foloseste acestei trude.