Psalmii fac parte din cartile poetico-didactice ale Vechiului Testament si sint in numar de 150 canonici si 1 necanonic.
Psalmii uniti la un loc formeaza cartea numita Psaltirea. Avind in vedere cuprinsul si valoarea ei practica ea este cea mai popularizata carte din Vechiul Testament; folosita din cele mai vechi timpuri si nu trebuie sa ne mire faptul ca la noi românii, ca si la alte popoare increstinate, cea dintii traducere a unei parti din Sf. Scriptura a fost Psaltirea sau Psalmii lui David.
Psaltirea a fost numita de unii “Biblia mica” caci toate cite sint pe larg in Sf. Scriptura, le gasim tilcuite pe scurt de Duhul Sfint in Psalmii lui David.
Ce este soarele intre celelalte corpuri ceresti, aceea este Psaltirea intre celelalte carti insuflate de Dumnezeu.
Caci precum soarele lumineaza toate marginile lumii, asa si Psaltirea lumineaza toate simtirile inimii, toate cugetele sufletului si toate ascunzisurile mintii.
Psaltirea este o carte in care sint infinite posibilitati de aplicare pentru viata crestina din toate timpurile, o carte mereu prezenta in cultul bisericii crestine si in sufletul credinciosilor ei.
Sf. Ioan Gura de Aur (344 – 407), teolog si mare predicator, patriarh de Constantinopol, autor a nume-roase scrieri religioase si al unei Sf. Liturghii ce se foloseste in Biserica Ortodoxa, ne spune in cuvintul sau despre Psalmi ca vechii crestini, “mai toti stiau Psaltirea pe de rost si o cintau in Biserica cu multa evlavie”.
Cunoscind folosul citirii Psalmilor tot acest mare ierarh, adauga in cuvintul sau,”ca mai bine sa inceteze soarele din miscarea sa decit sa inceteze citirea Psalmilor”.
Psaltirea este oglinda dreptei credinte si a privirii catre Dumnezeu, ea pentru pacate mustra, la calea dreptatii aduce, spre lauda lui Dumnezeu desteapta, credinta si dragoste a avea in Dumnezeu invata, spre iubirea de aproapele si implinirea datoriilor indeamna.
Cintarea Psalmilor este izgonitoare de demoni caci aceasta in fapta ne-a aratat David, cintind in fata lui Saul.
În Psalmi gasim nenumarate insusiri ale lui Dumnezeu, care ne intaresc credinta, ne lumineaza mintea, ne veselesc sufletul, cu alte cuvinte ideea de Dumnezeu este prezenta in fiecare verset al Psalmilor lui David. În cele ce urmeaza, mi-am propus sa schitez insusirile lui Dumnezeu in Psalmii lui David oprindu-ma ceva mai mult asupra VESNICIEI, insusire ce deriva din Fiinta Sa.
Mai intii sa vedem ce este Psalmul si cine este autorul?

Ce este Psalmul?

Cuvintul Psalm poate insemna un nume general si unul special.
În sens general prin Psalm se intelege un instrument muzical cu 10 corzi, pe care se cinta prin miscarea miinilor, in felul lirei sau harfei, care se numeste PSALTIRION, in evreeste peric sau mizmoerim si inseamna cintec, de la cuvintul grecesc "a lauda prin cintari din organe".
Pe linga muzica vocala, evreii la cult foloseau si instrumente muzicale.
Din Sf. Scriptura vedem ca evreii aveau instrumente cu coarde ca:
– Harfa, cu coarde inegale dispuse intr-o cutie de rezonanta si o consola ale carei sunete se obtin prin ciupire.
– Chinorul.
– Nebelul.
– Sambuca.
– Psaltirionul cu 10 strune de forma triunghiulara.
Mai aveau instrumente de suflat ca:
– Ugabul, un fel de nai sau cimpoi.
– Chalilul, un fel de flaut.
– Hasosera, trimbita.
– Sofarul corn.
La care se pot adauga si instrumentele de lovit ca:
– Taful, un fel de tamburina.
– Selselin, discuri de metal.
– Salisin.
– Menaanim.
În sens special, Psalmul este o cintare ce se executa si cu instrumente muzicale ce simbolizeaza “faptele cele bune”, spre pilda cele 10 corzi ale Psaltirionului, inchipuiesc cele 10 porunci din Vechiul Testament ce trebuiesc realizate de crestin pentru mintuire sa.
Deci Psalmul in ambele sensuri isi are originea din “timpul lui David regele Iudeilor” (1013-973 i.e.n.).
Asa cum in trecut la evrei, cintarea Psalmilor se acompania cu harfa sau Psaltirionul, pentru a-i da o armonie, tot asa noi crestinii trebuie sa cintam nu numai cu vocea, ci si cu faptele cele bune, stiut fiind ca Dumnezeu, n-asculta armonia cuvintelor ci pe cea a faptelor bune.
Asadar a cinta Psalmi nu inseamna a cinta numai cu vocea, ci a uni si mina cu vocea pe instrumentul muzical.
Este adevarat ca exista mai multe instrumente muzicale dar nu este mai putin adevarat ca profetul David a armonizat Psalmii cu instrumentul numit Psaltirion, pentru ca dupa cum se pare, a vrut sa arate Harul Sf. Duh, care rasuna in acest instrument muzical deoarece dintre toate instrumentele muzicale numai Psaltirionul isi are cauza sunetelor de sus pe cind la celelalte instrumente sunetul rasuna dedesuptul locului unde sint atinse coardele indemnindu-ne si pe noi sa ne obisnuim a cauta la cele de sus si a nu ne deda patimilor trupului.
Sf. Vasile cel Mare (330-379) ca unul dintre cei mai reprezentativi parinti bisericesti ne da una dintre cele mai izbutite tilcuiri asupra unui numar de 13 Psalmi lasind si o omilie introductiva de un neintrecut elogiu al Psalmului, ca mijloc de zidire duhovniceasca.
Printre altele zice Sf. Vasile cel Mare:
“Psalmul esta arma pentru teama de noapte, liniste pentru oboseala zilei, pavaza si mingiierea oamenilor credinciosi, iar pentru femeile credincioase una dintre cele mai potrivite podoabe”.
“Psalmul face ca pustiurile sa fie locuite si patimile infrinte, crestere pentru cei ce propasesc pe calea virtutii si sprijin pentru cei ce merg pe calea desavirsirii”.
“Psalmul este glasul Bisericii, el veseleste sarbatorile si face sa se nasca in inimile credinciosilor dorul dupa Dumnezeu”.
Apoi adauga: “Cind Psalmii se citesc cu luare aminte chiar si din inima cea mai impietrita stoarce lacrimi”.
Cu alte cuvinte zice: “Psalmul este o fapta ingereasca, o traire cereasca, o mireasma duhovniceasca" comparind Psaltirea “cu o comoara bogata, pusa la indemina tuturor”.
Psaltirea a exercitat intotdeauna o atractie exceptionala asupra parintilor si scriitorilor bisericesti care au dat cel mai mare numar de comentarii in epoca patristica, una din punct de vedere al ideilor si a formei poetice si in al doilea rind pentru folosirea zilnica la slujbele bisericesti.
De fapt caracterul dominant al Psalmilor este cel Hristocentric si Eclesiocentric, ceea ce l-a facut pe fericitul Augustin, episcop de Hipona (354-430 e.n.) sa spuna, cu drept cuvint, ca este o mare munca sa studiezi si sa patrunzi adevaratul sens al Psalmilor si cu atit mai greu este sa predici si sa lamuresti continutul lor destul de variat.

Cine este autorul?

Autorul Psalmilor este David, regele iudeilor, dupa cum reiese din stihul: “Miinile mele au facut organul si degetele mele au alcatuit Psaltirea”.
Noi stim ca toata Sf. Scriptura “este inspirata de Dumnezeu” si ca atare Duhul Sfint a pus in miscare priceperea si vointa scriitorului dupa masura si puterea lui ca sa scrie ceea ce Dumnezeu voieste si cum voieste.
Din cartile I, II, III si IV Regi rezulta ca David a fost un suveran al poporului evreu, deosebit de evlavios in felul lui Stefan cel Mare, voievod al Moldovei (1457-1504), care a intreprins o vasta reorganizare a cultului religios la cortul sfint, fiind un bun cunoscator al legii mozaice si initiat in literatura veche ebraica, creind un gen de poezie religioasa Psalmul.
Prin David si apoi prin fiul sau Solomon (973-933) i.e.n. literatura ebraica ajunge la apogeu, in special poezia religioasa a ajuns la forma desavirsita.
Autorul cu multa rivna pentru Dumnezeu cauta sa-si exprime dragostea fata de Dumnezeu pentru bunatatea si binefacerile nenumarate revarsate asupra sa si a poporului ales.
De aceea zice: “Duhul Domnului graieste prin mine si cuvintul Lui e pe limba mea”.
Preocupat in toata viata lui cu coordonarea activitatii zilnice dupa preceptele legii rezulta si frumosul stih: “Faclie picioarelor mele este legea Ta si lumina cararilor mele”.
Tot din dorinta firbinte de a slavi pe Dumnezeu zice: “Cinta-voi Domnului in viata mea, cinta-voi Dumnezeului meu cit voi trai”.
Afectiunea aceasta o lauda in cuvinte alese cautind in acelasi timp sa impartaseasca si celor din jurul sau dragostea sau simtamintele sale religioase.
Din studiul amanuntit al Psalmilor rezulta ca nu toti Psalmii sint ai lui David. Totusi David are cel mai mare numar de Psalmi. Apoi urmeaza Asaf, Moisi, Solomon si alti proto Psalti.
Iezechia, rege in Iuda, reinoind slujba la templul lui Solomon porunceste levitilor sa slaveasca pe Dumnezeu cu “cuvintele lui David si ale lui Asaf”.
Ideile doctrinare nu sint sistematizate in cartea Psalmilor ca de altfel si in celelalte carti ale Vechiului Testament.
Cele mai importante idei doctrinare ce se gasesc in Psalmi sint:
– Ideea de Dumnezeu care se afla exprimata pretudindeni in Psalmi si care scoate in evidenta insusiri ale lui Dumnezeu ca:
I. Însusiri ce se refera la firea dumnezeiasca ce deriva din infinitatea lui Dumnezeu:
– Aseitatea – Ps. LXXXIX, 2; Ps. CI, 13.
– Spiritualitatea – Ps. CIII, 31.
– Ubiquitatea – Ps. CXXXVIII, 7-16.
– Atotputernicia – Ps. XXXII, 6-7 si 9.
– Neschimbabilitatea – Ps. LIV, 22.
– Vesnicia – Ps. CI.13, 26-28.
II. Însusiri intelectuale:
– Atotstiinta – Ps. CXXXVIII, 5-6.
– Atotintelepciunea – Ps. CXLVI, 5; CIII, 25.
III. Însusiri morale:
– Sfintenia – Ps. XCVIII, 5 si 10.
– Bunatatea – Ps. XXIV, 9; Ps. LXXXV, 4.
– Iubirea – Ps. CII, 8.
– Drept judecator – Ps. XVIII, 10; Ps. CII, 6.
– Vointa – Ps. CXIII, 11.
Pe linga ideea de Dumnezeu in Psalmi se afla si alte idei ca: despre om, despre Parusie, despre Judecata si despre Viata viitoare.
Potrivit ideii despre om acesta este creat de Dumnezeu din doua elemente constitutive: trup si suflet. Trup ca parte materiala si suflet ca parte spirituala. A fost creat cu mari posibilitati de a deveni nemuritor prin respectarea poruncii lui Dumnezeu.
Avem si idei despre existenta ingerilor ca slujitori fara de trup care slujesc lui Dumnezeu, implinesc poruncile si voia lui cea sfinta si sint pazitori si calauzitori ai oamenilor.
În fine, Psalmii au un rezumat al tuturor ideilor mesianice din partile Vechiului Testament pina si in Noul Testament gasim referiri la cartea Psalmilor.
Din cele de mai sus vedem ca Psaltirea a fost folosita de-a lungul timpurilor si recomandata pentru bogatia ideilor doctrinare si constituie pentru toate timpurile o adevarata comoara la indemina oricui.
Pe scurt putem spune ca este podoaba slujbelor bisericesti si o calauza pentru viata practica a crestinului precum si o arma de lupta a monahului impotriva patimilor.

Vesnicia in Psalmii lui David

Dumnezeu s-a daruit omului spre cunoastere in masura puterii acestuia de a cuprinde ceva din ce e necuprins si in masura in care aceasta cunoastere ii era de trebuinta si folositoare pentru mintuirea si fericirea lui vesnica.
Orice incercare de a depasi limitele creaturale, de a cunoaste pe Dumnezeu mai mult decit ni s-a descoperit ar repeta jocul copilului de pe malul marii, oare voia sa adune marea intr-o gropita mica de nisip, despre care vorbeste Fericitul Augustin in cartea sa “Confessiones”.
Sf. Apostol Pavel ne previne de altfel de marea greutate de a strapunge transcendentul, cind ne spune: “S-a invaluit intr-o lumina neapropiata” , pentru ca Dumnezeu in fiinta Sa, ramine oceanul de nepatruns, abisul insondabil, intunericul divin, care invaluie de pretutindeni in transcendenta Ei, pe cel care se ispiteste sa cunoasca, mai mult decit ni s-a dat.
Printr-o viziune Sf. Apostol Pavel a fost martor la cunoasterea slavei lui Dumnezeu, dar ezita sa descrie aceste lucruri, negasind cuvinte potrivite.
Omul nu are posibilitatea rationala sa defineasca fiinta lui Dumnezeu. Omul ca fiinta marginita – creata – nu gaseste notiuni corespunzatoare pentru a defini ce este Dumnezeu in fiinta Sa.
Cea mai scurta si completa definitie despre Dumnezeu ramine tot ceea ce El insusi i-a descoperit lui Moise ? ????? ??, “Eu sint cel ce sint!”.
Deci Dumnezeu este o existenta Atotcuprinzatoare care intruneste, la gradul superlativ absolut, o infinitate de calitati sau insusiri.
O parte din aceste insusiri ne-au fost descoperite de Dumnezeu fie in natura, fie in cuvintele revelatiei, iar o parte din ele ramin totusi necunoscute pina in ziua cind Dumnezeu isi va descoperi slava Sa in fata alesilor Sai.
Sf. Ioan Damaschin, mare teolog, invatat si scriitor sirian (c.700 – c. 754), spune: “Singura posibilitate de cunoastere ramine doar prin descrierea insusirilor lui Dumnezeu ca fiinta”.
Pentru a intelege aceste insusiri Sfintii Parinti au luat ca prim element de cunoastere – analogia – asemanarea omului cu Dumnezeu, pornind de la textul: “Sa facem pe om dupa chipul si asemanarea noastra” dupa care se poate stabili ca Dumnezeu trebuie sa fie o fiinta ce poseda cele mai alese si desavirsite insusiri, pe care le poseda si omul in mica masura, ca fiinta creeata superioara.
Asadar, pentru a intelege intr-o oarecare masura ca oameni, starea de absolut sau de infinit a lui Dumnezeu, ne vom folosi de doua cai:
I. Calea pozitiva – prin care lui Dumnezeu I se atribuie toate insusirile, din care s-au formulat atributele pozitive sau amplificative ca: Atotbun, Atotputernic, etc.
II. Calea negativa, prin care lui Dumnezeu I se neaga, cu alte cuvinte I se inlatura tot ceea ce este marginit, din care s-au formulat atributele negative sau privative ca: Dumnezeu este necuprins, nevazut, nemarginit, neschimbat, etc.
Din aceste insusiri amplificative sau privative, ne facem o idee foarte vaga despre ceea ce este Dumnezeu, care poseda toate perfectiunile, insusiri carora nu li se adauga nimic si nu li se ia nimic. O plenitudine absoluta a tuturor insusirilor care in manifestarile Sale se descopera prin revelatie, dar ramine necunoscut in fiinta, esenta Sa.
“Toate insusirile lui Dumnezeu stau intr-o singura simultaneitate”.
Pe cind omul este incompatibil, nu poate gindi decit pe rind, nu simultan, ori la Dumnezeu “toate sint cu putinta” , are toate insusirile deodata, care se concretizeaza sub imaginea unei clipe indivizibile, care nu vine, nici nu trece si care e simultana sub imaginea unui vesnic prezent.

Însusirile ce privesc infinitatea lui Dumnezeu

I. Aseitatea.
În lumea creeata domneste legea cauzalitatii. Dumnezeu insa nu e cauzat de nimeni si de nimic.
Dumnezeu exista prin Sine si nu este cauzat de o alta existenta pentru ca El este plinatatea fiintei si a vietii, caci Dumnezeu conditioneaza existenta a tot ce exista, deoarece “Cine a dat lui Dumnezeu ceva?”, “pentru ca de la El si prin El si intru El sint toate”.
Psalmistul zice: “Mai inainte de ce s-a facut muntii si s-a zidit pamintul si lumea, din veac si pina in veac esti Tu”.
“Eu sint Alfa si Omega, Cel ce a fost, Cel ce va fi, inceputul si sfirsitul”. Cel care este mereu ? ?? ?? ???,incit in Dumnezeu nu este trecut, nu este viitor, ci un permanent prezent.
II. Spiritualitatea.
Materia este compusa si sortita descompunerii, pe cind spiritul absolut este si ramine simplu, nelimitat de timp si spatiu, de puteri ceresti si pamintesti, conditie absoluta a libertatii.
“Duh este Dumnezeu” este cea mai scurta definitie cu privire la aceasta insusire a lui Dumnezeu, la existenta lui Dumnezeu, nevazuta dar simtita. În analogie cu omul, partea cea nevazuta – sufletul, gindirea – care sint nevazute, dar care se manifesta concret prin lucrare. Daca ar lipsi sufletul ar fi inexistent, deci spiritualitatea Lui Dumnezeu, se descopera omului in mintea noastra. Cum zice Fericitul Augustin: “Spiritualitatea lui Dumnezeu este forma proprie de existenta”. Dumnezeu s-a facut cunoscut noua prin intrupare, care este “marea taina a crestinatatii”.
Psalmistul spune de spiritualitatea lui Dumnezeu: "Doamne unde ma voi duce de la Duhul Tau”, convins ca Duhul lui Dumnezeu umple universul, cu slava Lui, fara a se confunda cu lucrarea miinilor Lui, inzestrat cu personalitate si cu toate facultatile analoage celor omenesti, un duh absolut nelimitat, nematerial.
Psalmistul se mai roaga asa: “Duhul Tau cel bun sa ma povatuiasca la pamintul dreptatii”.
III. Ubicuitatea, Atotprezenta lui Dumnezeu.
Aceasta insusire a lui Dumnezeu se manifesta prin aspatialitate, adica mai presus de spatiul pe care L-a creeat.
Prin supraspatialitate adica depaseste dimensiunile lui si prin ubicuitate: “Deus est semper et ubique”.
“Unde ma voi duce de la Duhul Tau si de la fata Ta, unde voi fugi?”, “De ma voi sui in cer Tu acolo esti, de ma voi pogori in iad, de fata esti.” Apoi continua: “De voi lua aripele mele de dimineata si de ma voi salaslui la marginile marii si acolo mina Ta ma va povatui si ma va tine dreapta Ta".
În fine, adauga: “poate intunericul ma va acoperi… ca intunericul nu este intuneric la Tine si noaptea ca ziua va lumina. Cum este intunericul ei, asa si lumina ei”.
Sf. Ioan Gura de Aur, cind a fost exilat pentru a doua oara, in 404, de catre Eudoxia – sotia imparatului Arcadie (395 – 408), fiindca criticase neorinduielile prilejuite de ridicarea unei statui aproape de Biserica unde slujea ii spune imparatesei: "Crezi tu ca ma inspaiminti cu aceasta exilare? Nu stii tu oare ca Dumnezeu este pretutindeni de fata? Numai atunci ai fi in stare sa ma inspaiminti cu adevarat daca ai putea sa gasesti un loc unde nu este Dumnezeu!"Dar un astfel de loc nu exista.
IV. Atotputernicia.
Aceasta insusire a lui Dumnezeu nu este marginita cu nimic. Raportul dintre vointa si putere la Dumnezeu este altul decit la om. Pe cind la om vointa este mai mare decit puterea la Dumnezeu puterea e in armonie cu vointa caci poate face tot ce vrea: "Dumnezeul nostru in aer si pe pamint, toate cite a vrut a facut".
Sf. Ioan Damaschin referindu-se la cele de mai sus, zice: "Dumnezeu poate cit vrea, dar nu vrea cite poate; caci poate pierde lumea dar nu vrea!"
De fapt capodopera atotputerniciei lui Dumnezeu este creatia: "A zis si s-a facut, a poruncit si s-a zidit."
V. Neschimbabilitatea.
Prin aceasta insusire intelegem ca Dumnezeu poseda toate perfectiunile insusirilor carora nu li se adauga nimic si nu li se ia nimic.
Dumnezeu nu se schimba in hotaririle Lui si nici in fiinta Sa , "E linistea vesnica si neschimbata" , caci "la Dumnezeu nu este schimbare si nici umbra de mutare."
Psalmistul spune: "Dintru inceput Tu Doamne pamintul l-ai intemeiat si lucrurile miinilor Tale sint cerurile", dar spune mai departe: "Acelea vor pieri iar Tu vei ramine si toti ca o haina se vor invechi si ca un vesmint ii vei schimba si se vor schimba. Dar Tu acelasi esti si anii Tai nu se vor imputina."
VI. Vesnicia.
Fara de inceput, fara de sfirsit, neterminat, mereu prezent, nu are durata.
Vesnicia e o insusire a lui Dumnezeu in raport cu timpul care inregistreaza schimbarea, succesiunea.
Dumnezeu insa nu este supus timpului, este supratemporal, dupa cum nu este supus spatiului caci timpul si spatiul sint in dependenta de El.
Dumnezeu creeaza timpul si-l umple fiind vesnic prezent in el si vesnic deasupra lui ca: "Cel ce este si Cel ce era si Cel ce va sa vina."
Timpul este un mod de existenta a lumii create. Viata omului se masoara in ani dar Dumnezeu n-are o masura. Caci zice Psalmistul: "Iar Tu acelasi esti si anii Tai nu se vor imputina" si a "nascut pe Cel fara de ani sub ani."
Spre a intelege o farima din ceea ce este vesnicia putem sa ne inchipuim un munte de nisip al carui virf sa ajunga pina la cer si, chiar de ar fi sa se ia in toate zilele cite un bob de nisip din acel nemarginit si nemasurat munte, tot nu s-ar termina vreodata. Vesnicia nu se va termina niciodata pe cind viata a omului e nimicnicie.
Psalmistul spune: "O mie de ani inaintea ochilor Tai Doamne sint ca ziua de ieri care a trecut si ca o straja a noptii."
Un monah cerca de multe ori sa inteleaga cu mintea sa cuvintele de mai sus si se ruga lui Dumnezeu sa-i descopere taina acestui stih. Si Dumnezeu a ascultat rugaciunea sa.
Într-o zi, dupa serviciul divin, monahul a ramas singur si se ruga dupa obicei ca Dumnezeu sa-i descopere sau sa-l faca a intelege cind, iata, un vultur de toata frumusetea zbura prin biserica si se apropie de monah in asa fel incit sa se lase prins.
Monahul cerca sa prinda aceasta frumusete de pasare rara dar vulturul se departa putin cite putin. Astfel, urmat de monah, au ajuns intr-o padure, aproape de manastire, intr-un loc ascuns.
Atunci a inceput acel vultur a cinta o cintare atit de frumoasa incit monahul a ramas in uimire ascultind fara sa simta foame, sete, frig sau alta nevoie a trupului, vreme de 300 de ani, dupa care vulturul s-a facut nevazut.
Venindu-si in fire din acea uimire s-a grabit sa se intoarca la manastire gindind ca numai o ora a lipsit din mijlocul fratilor sai. Dar pe drum nu mai cunostea pe nimeni iar la manastire totul era schimbat, alti monahi, alt staret. Facindu-se cercetare s-a constatat ca au trecut 300 de ani de cind erau fratii si monahii pe care ii cunostea acel monah.
Un vechi dicton latin spune: "Tempora mutantur et nos mutamur in illis."
Timpurile se schimba si noi ne schimbam odata cu ele. Dar acest dicton nu ne spune tot adevarul ci numai o prea mica doza din esentialul nimicniciei noastre fata de vesnicia lui Dumnezeu.
De aceea si Psalmistul ne spune: "Împaratia Ta este imparatia tuturor veacurilor iar stapinirea Ta din neam in neam."
Iar in alt loc spune: "Iar Domnul ramine in veac."
Dealtfel in Psalmii lui David avem si alte marturii despre insusirile lui Dumnezeu, drept care, "avind atita nor de marturii" , putem sa spunem ca "Orice concept rational despre Dumnezeu ramine totusi departe de fiinta vie, atotputernica, atotprezenta, care este Dumnezeu."
Asadar omul, ca fiinta creata, inzestrata cu insusiri dumnezeiesti, nu va putea formula niciodata o notiune corespunzatoare referitor la Dumnezeu, pe care nu-l incap cerurile cerurilor.
Caci cum va putea cuprinde omul, ce este marginit, pe Cel nemarginit? Omul are ca inceput pe Cel fara de inceput, creatia pe Creator, nimicul pe Absolutul Desavirsit, pentru ca depaseste putinta de intelegere omeneasca.
Si totusi omul este incununarea creatiei lui Dumnezeu pentru a carui mintuire si fericire Dumnezeu s-a facut om ca omul sa se indumnezeiasca.
De aceea Psalmistul spune: "Te voi lauda ca sint o faptura asa de minunata."
Caci: "Mare esti Doamne si minunate sint lucrurile Tale si nici un cuvint nu este indeajuns spre lauda minunilor Tale."

©Arhiva Culturala Romana 2002