editie îngrijita de
Fabian Anton

Cuvînt înainte

La 26 iunie 1988 renumitul eseist Arsavir Acterian primea din partea monahului Nicolae Steinhardt, aflat la sfînta manastire Rohia, un colet cu nu mai putin de trei manuscrise.
Totul ar fi trebuit publicat, cu ajutorul lui Arsavir Acterian, de o renumita editura bucuresteana, într-o serie de „Portrete”, ca o continuare a volumului despre Geo Bogza . Însa felurite evenimente, moartea lui Steinhardt si apoi evenimentele din decembrie 1989, a facut ca proiectul sa fie abandonat.
S-au pastrat astfel, în Fondul Acterian din cadrul Arhivei Culturale Române, trei dosare ce contin manuscrisele volumelor „Mircea Eliade”, „Portrete” si „Constantin Noica” precum si un numar de pagini dactilografiate pe care Nicolae Steinhardt ar fi dorit sa le publice sub forma unei mici plachete în memoria lui Mateiu Caragiale.
Data fiind importanta acestor manuscrise am decis sa începem publicarea lor, acum, la 15 ani de la moartea lui Nicolae Steinhardt, cu volumul despre Mircea Eliade.
Dosarul contine 8 texte dactilografiate, cu corecturi efectuate de autor, si cu o introducere semnata de Arsavir Acterian.

Fabian Anton
Bucuresti 2004

Caci straini si calatori sîntem...

Cu Nicolae Steinhardt am fost coleg la liceul Spiru Haret, el fiind cu cîtiva ani mai mic decît Constantin Noica si Barbu Brezianu, care la rîndul lor au fost cu 2-3 ani mai mici decît mine, desi în aceeasi clasa, cu cei doi din urma, eu întîrziind prin coclaurile judetului Ialomita în timpul primului razboi mondial, în satul Tandarei, ce era pe atunci (prin 1917) fara scoala.
Cu Steinhardt m-am împrietenit mult mai tîrziu, ba chiar am figurat în aceeasi boxa a acuzatilor. Jurist prin învatatura, el s-a dovedit pîna la urma a fi un om toba de carte, si nespus de fecund în a scrie carte dupa carte, strecurînd în ele tot felul de întepaturi si gînduri îndraznete, cu subtilitati si abilitate, înselînd în acest fel cenzura apriga si vigilenta din trecutul nu prea îndepartat.
Din scrisul abundent si plin de seva al lui Nicolae Steinhardt desprind cîteva rînduri pe care, cu admiratie pentru curajul autorului, le-am citit în revista „Familia” din decembrie 1987 (ar merita citit articolul în întregime).
Transcriu din acest articol intitulat sfidator si fara pic de teama „Taina libertatii”:
„Comentîndu-l pe Hegel si Platon, filozoful englez Karl R. Popper observa ca pentru amîndoi <oamenii care se supun unei forte superioare sau nu mor mai degraba decît sa se supuna unui bandit înarmat sunt, din fire, robi înnascuti care n-au parte decît de ceea ce merita>.
Asertiunea i se pare lui Popper exagerata si reactionara. Sa-mi fie îngaduit a crede ca nu-i cîtusi de putin asa. Oare progresul se confunda cu lasitatea? Sînt razboiul defensiv si legitima aparare nascociri ale mintii retrograde? Nu voi înceta sa tot repet – luînd asupra-mi riscul de a fi socotit maniac si obsedat – ca taina libertatii nu-i alta decît curajul de a înfrunta moartea. Cel atacat are întotdeauna dreptul (si datoria) sa se apere. A ceda agresiunii ori santajului nu înseamna altceva decît a te învoi cu sclavia. Faimoasele <împrejurari> (subînteles: atenuante, justificative) nu-s decît pretexte, scuze ori siretlicuri ale miseliei (în întelesul vechi al cuvîntului, ba si în cel nou), frazeologie cu iz si pretentii sociologice, vorbe frumoase menite a încurca lucruri simple. Santajul, dintre toate, e faradelegea cea mai odioasa si mai respingatoare (– alaturi de turnatorie –). Ai face jocul e totuna cu a-l aproba, al raspîndi, a i te face partas. Hegel si Platon au deplina dreptate. Formularea lor este aspra, însa diagnosticul lor e lucid. Poporului care nu rezista cînd e atacat ori individul care pentru a scapa cu viata (ori neranit, ori nebatut) da ascultare pretentiilor unui bandit li se potriveste de minune calificativul care lui Popper i se pare exagerat. Nu si lui Brice Parain , filologul francez pe care nu ma satur a-l cita: <Trebuie sa stii sa platesti: daca vrei sa fii liber se impune sa nu-ti fie frica de moarte>".
Am ramas uluit citind aceste îndemnuri belicoase ale lui Steinhardt, nu pentru ca nu-l credeam pe acesta capabil sa spuna adevarul pe fata, ci de teama ca va fi imediat arestat.
Mai ales ca scriitorul articolului la care ma refer facuse cîtiva ani de puscarie alaturi de C. Noica, Dinu Pillat, Alecu Paleologu, Al. O. Teodoreanu, Theodor Enescu, Vladimir Streinu, Marietta Sadova si altii pentru completarea unui grup limitat la 25 de persoane.
Steinhardt a fost odata chemat la securitate deoarece tinea un jurnal (bineînteles, considerat primejdios si confiscat). De la cine s-o fi aflat? Dumnezeu stie!
Spre a trai viata în rugaciune N. Steinhardt s-a calugarit, fiind numit bibliotecar la manastirea Rohia (Maramures). Acolo a adus omul cîteva carti capatate de la Mircea Eliade, Emil Cioran, Alexandru Cioranescu etc., etc. ce i s-au trimis din strainatate de catre prietenii lui din Paris sau Madrid.
Într-o buna zi, un grup de literati, dintre care cîtiva buni prieteni, în excursie prin Maramures, s-au abatut pe la Rohia ca sa-l vada pe amicul si colegul lor scriitor, devenit calugar, dar membru mai departe al Uniunii Scriitorilor.
Steinhardt a continuat, dupa ce s-a calugarit, sa scrie pe la diferite reviste si sa publice carti despre care unii critici au scris nespus de elogios. Revenind la grupul de scriitori în vizita la Rohia, Steinhardt le-a dat o gustare, dupa care i-a invitat în biblioteca unde au stat la taifas. La un moment dat, calugarul a deschis sertarul lui secret cu tot felul de giuvaere bibliofile spre a suscita interesul prietenilor. Peste cîteva zile Steinhardt se pomeneste cu doi securisti „cultivati” care îi cer sa vada si ei cartile straine ascunse în sertarul secret. Calugarul a ramas perplex – dîndu-si seama ca unul dintre excursionistii prieteni ce-l vizitasera l-a pîrît. A fost invitat la securitate unde a fost supus unui lung interogatoriu, dupa care totul s-a limitat la confiscarea cartilor cu pricina. Unde or fi oare? Drept urmare, N. Steinhardt si-a vazut ultima lui carte aparuta cu barbare taieturi de o cenzura necrutatoare.
Nu mult dupa aceste întîmplari, calugarul de la Rohia a murit facînd un infarct în drum spre Bucuresti unde colegi de scoala si cîtiva prieteni îl asteptau în vederea unei aniversari.
Pentru multi credinciosi refugiul în lumea cealalta e o izbavitoare, suprema bucurie.

Arsavir Acterian

Întoarcerea din India

Pamîntul nu se vedea înca de pe vapor, cînd ma simtii de acum coplesit de reflectii jalnice. Eram numai fatigat de drum? Nu! Simtamîntul oribil care pusese stapînire – fatmic si inexpugnabil – pe fiinta mea iremediabila, irationala, orfeica, era travaliul deosebirii climatice. Dar nu al temperaturii concrete, ci, adînc, al latitudinii siccitive. Prin mijloacele promiscuei civilizatii europene ajunsesem în mai putin timp decît, famelic, îmi trebuia ca sa contemplu leprosii cadaverici sau crocodilii purificati, din tara divina în continentul cu dictionare. Alaturi de mine un glas concretizator rupe farmecul mai persistînd al nebulosului si anunta: Constanta.
Am încercat sa citesc, dar n-am reusit; am aruncat cartea „Karastrakruopatavana”, sinteza întelepciunii bengalice, pe care o citesc într-o excelenta traducere franceza. Ma las întreg si nud melancoliei indice. Tin un soliloquiu. Trec în gîndu-mi imagini ce par obscene aici. Îmi aduc aminte cum Panditul Rahimsedwarthan Penga îmi spunea: „Ma baiatule ma, asta s-o stii tu de la mine, ca eu îs popa...”, în gradinile sacre ale fantastikului Marawharwar, pe cînd Rabindranath Tagore cu un zîmbet biblic îsi mîngîia barba ireversibila. Barba lui alba ca un fluviu purificator cuprinde un cosmos kast, departat de cotidianul european. (Englezii si oamenii cu mintea întreaga nu ma vor întelege. Nu face nimic.) Doar sopotele havuzurilor umpleau atmosfera virgina de o inertie safica. Un gînd blînd ma cuprindea si ma simteam umil ca un copil onest si gîngav. Despersonalizare în apoteoza mistica. Biologizare în permanenta placida.
Dar vasul se apropie de tarm si în curînd vom fi sub semnul timpului împartit kalendaristic. Vom fi obligati sa scoborîm. Din tragicul mahagonic al hermitagiului nostru plutitor în locurile ankilozate de munca. Din visul introvert în activitatea unde fiecare e presupus sa actioneze extravert. Deodata îmi dau seama. Poate ca sînt asteptat. Rude, prieteni, mai stiu... Da, acum îmi reamintesc, tot din acest port am plecat, acum cîti ani? Eu i-am uitat, dar ei? Cufundat atîta timp în satanalogia unei lumi agonice, e necesar sa ma violentez acum ca sa reînviez figurile lor. Nu voi recunoaste nici fauna si flora; atîtea zile printre maimutele sfinte îmi vor da posibilitatea sa am prehensiunea altor animale? Dar pe mine ma vor recunoaste? Alterabilitatea trasaturilor nu ma va face oare nerecunoasterabilitativ? E evidential ca da. Parul meu palid, farmecul calugaresc care emana, matildic si universal, din omul paradoxal ce sînt, ma vor acoperi. Vine sara si, în cenusa pînzelor, sub globurile coplesitoare ale cheiului, ma voi strecura ascetic, inasimilabil, inacceptabil, transcendent si neutru. Ideea pretiozitatii unei primiri îmi da o suferinta carnala.
Dar stiu eu macar daca vor veni înaintea mea? De ce m-ar întîmpina? Viu ratacitor si gol, mîncat de un blestem cosmic, fara capatîi, rusinat. Ei m-au uitat, drumul înapoi spre India nu-l mai pot face din lipsa de bistari (cum se spune la Calcutta, în cartierul de nord-west al orasului, cartier dramatic, paradoxal). Ce voi face? Ma invadeaza o neliniste medo-persica, ma îndeamna sa aprind candela dezamagirii si sa încep non-viata; valurile sînt aproape, mai departe se disting havuzurile orasului, e usor sa-mi pierd virginitatea acvatica în apa-muma. Daca însa am ajuns de acum aici vreau sa ajung la mal ca sa nu se rosteasca despre mine un vechi proverb întelept al Indiei, care reveleaza caracterul ei organicistic si haotic: „L-amallunag itac taceni as” (adica, s-a înecat ca tiganul la mal).
Voi astepta deci.
Iute cobor în cabina, iau o oglinda în mîna. Privesc. Nimic deosebit în trasaturile mele. Am ramas acelasi. Creaturile care vor veni în întîmpinarea mea îsi vor spune ca nu m-am schimbat, la ce bun am mai plecat deci. Si ma vor persifla. Dar de ce sa nu aplic stravechiul procedeu indic, de care am aflat într-o sara apolonica, pulsativa, de mitologizare ascendenta, si care poarta nume: Ajukàteatru? O masca nu am la îndemîna si nici nu trebuie. E de ajuns un efort... privesc iar în oglinda si vad ca am reusit. Sînt acelasi si nu mai sînt. Modern mister al Schimbarii la Fata! Privirea mea a luat ceva dramatic într-însa, care reveleaza o mistica terifianta, o maximalizare a specificitatii din mine. Pun si o pereche de ochelari pentru ca sa par mai dezumanizat ca si cum as purta afurisenia lumii în mine. Sticlele din fata ochilor îmi dau un aspect sacru, kast, ca un hram divin în cine stie ce magie indica, o sarbatoare panteistica a pacatului suprauman. Parul bine pieptanat în sus: fruntea lata. Da, arat fascinant, e ceva mituitiv în mine, de parca as ascunde o dogma perversa de mult uitata. Mai trebuie ceva? Sa las buzele putin în jos, dezamagit ca stau pe loc si nu mondializat, planetizat, subsumat în cosmosul ozonizat. Înca o privire în oglinda, cobor putin umerii, psychodramatic. Am facut bine ca am pus ochelarii, ca si cum as fi suferit o orbire neîncercata. Se aude clopotul, lumea alearga, am sosit...
Repede pardesiul cenusiu, palaria, dar nu, mai bine fara palarie... Mîinile în buzunar, ies din cabina, urc scarile... Dar daca nu e nimeni, daca telegrama mea din Port-Said n-a sosit, daca m-am fatigat în van? Ma violentez ca sa nu par curios, ma stapînesc. Am ajuns pe punte. Sus cerul înstelat, jos portul. O privire îmi ajunge. Au venit toti, peste asteptare. Acum e clipa.
Cobor neuric în portul fantastik în noapte, rezultanta trudei mijlocizatorii. Ezit sa pun piciorul pe tarmul cu institutii si caractere: pamîntul institutional, caracteritional, unde experimentul nu e introvert, unde hambarele sînt irelevante si harnicia onesta o datorie. Pun totusi piciorul jos si privesc cu un mepriz bergsonian-cinic gramadatura din fata mea.
(Sunt fericit ca-i vad aici, îmi par niste angeli radiosi, dar sînt stapîn pe mine si nu arat nimic.)
Le întind mîna cu un gest eurasiatic si astept melancolic ca un autarh nestoric cu particula feudica.
Din grup înainteaza Zaharia Stancu Sahib si ambii Donescu Sahibs. În loc de ghirlande si serpi ei îmi ofera, unul o kolaborare la Vrêmea, si celalalt acelasi lucru la AZ. Comarnescu Sahib ma saluta în numele demonologiei experentialiste si al republicilor federale din America de sud, de mijloc si de nord. Iar Emil Gulian Sahib ma proclama sef absolut si incontestabil al tinerei generatii, unic ecou al ei. Pasesc – victorios – înainte. Toti sînt fascinizati. Ma uit la ei crunt si neronic si ei freamata, se îndoaie ca arbustii la suflarea vîntului faunic. Apoi deodata ma opresc, privesc desart, arat muribundic. Ei se reped, devin axa privirilor si atentiei lor, ma cred bolnav, ma întreaba ce am. Eu însa tac îndelung si vad ca ei trec prin clipe de teroare. Fiecare gest al meu e microscopizat. Asteapta. În fine, îmi revin, merg mai departe. Toti rasufla usurati. Ce-a fost? îmi zic. Deniez sa raspund: „Ignoranta voastra nu ma surprinde. Sînteti inapti sa prehendati goliciunea cosmica a unui om umilit. Afundati în electricitate si lichelism, ati uitat totul despre divinitatea biologiei si ritmica iluziei policentrice. Omul traieste substantial numai în dinamica floralica, în nemurirea kasta a ultimitatii, departe de magarologia ratiunii. Va invit la clowneria tragica, unde paradoxul teocratizat...”
„Destul, striga ei, e prea mult, nu putem rabda atîta dintr-odata.”
„Destul Maestre, spune Boz Sahib, esti asemenea unui traznet asiatic cazut printre noi, destul, nu vezi, valurile marii se umfla, femeile se înfioara, havuzurile se cutremura, cîinii latra, nu ne coplesi din prima data!”
Îi las sa rasufle, juisînd în sinea mea de succesul inesperat, privind însa în afara ca si cum as auzi cîntecul harfelor eoliene stimulate de vîntul lamentatiunii minerale a neotomismului divinatoriu.
Ma uit în sus, ridic mîinile dionisiac si teocratizat.
„Priviti! exclama tot grupul. A plecat om si s-a întors zeu! E un întelept, un hindus!”
Si toti, dinapoia grupului, pasagerii, se opresc. O liniste tibetana de o grandoare inexprimabila s-a lasat. Doar din departare, din întunericul unui colt al cheiului înapoia caruia se ghiceste orasul, un glas de copil mai repeta: „Hindus!”

Peste o jumatate de ceas, în gara portului, Dim. Gusti Sahib ma anunta ca mîine ma va introduce în Templul ce se numeste Universitate, si-mi va pune la dispozitie conform obiceiului tarii pe cea mai frumoasa dintre fiicele lui, pe neîntrecuta Facûl-Tatea, din nobila familie de Phil-Osophie. Dînsa, mi-o descrie Gusti Sahib, e cenusie ca piatra, dar e fecunda si în mai putin de o luna îmi va darui o dragalasa As-Istenta, de nu chiar o Con-Pherinta. Sînt împotriva onorurilor, îi spun eu însa cu glas vibrînd, eu nu voiesc fecioarele voastre, nu voiesc decît contemplatia blînda a castitatii intrazeificate. Iarasi cuvintele mele îi pironeste pe toti, dar se reculeg si ma supliaza sa accept. Voi accepta, sfîrsesc prin a zice, caci scrie în „Mahabharata”, cîntul al XXXVII-lea, linia 32–36: „Nu te împotrivi bucuriilor”.
Privesc o ultima data portul si vaporul, caci trebuie sa plecam spre oras. Acum, de aici, ceea ce a fost mi se pare cu totul altmintrelea. Pe Gandhi îl vad în adevarata lui lumina de om care nu stie ce vrea, se supara, vrea în fiecare zi altceva. India ca pe o tara care fara de sprijinul Angliei s-ar cufunda într-un razboi civil si religios nesfîrsit, poporul prada opresiunii fara limita a printilor, hindusii slabi prada mahomedanilor razboinici. Simpatia democratilor si socialistilor pentru Gandhi mi se pare inexplicabila, Rabindranath Tagore (pe care l-am zarit într-o zi pe strada) cu barba lui mototolita, ca un batrîn viclean si stupid. Si îmi pare bine ca n-am învatat sanscrita, si nici bengaleza, si aproape nici macar engleza. Vad bine ca nu era nevoie.
Dar pe cînd ma pot gîndi la teama dinainte de sosire ca venirea mea va trece cu totul inapersevata, fara durere, pe cînd îmi murmur mie însumi cu o stranie bucurie aceste adevaruri, grupul cu care pornesc spre iesire îmi solicita genuflexat cîteva cuvinte.
Si dupa o ultima privire spre vasul care m-a adus din calatoria care s-a sfîrsit atît de bine, încep sa vorbesc rar si adînc, cu oboseala nespusa, dezvaluind supremul:
„În fata civilizatiei voastre skaraotkizate, tulburarea assiro-babiloniana care ma invadeaza, înseamna jalea carnii, a comuniunii celeste, a mariajului cosmic...”

Mircea Eliade – cum îl vad

Nu s-a ascuns. În amintirile sale marturiseste ca atunci cînd, în adolescenta, si-a pus (cîtusi de putin indolent) problema formatiei culturale, a cunoscut ca-i stau înainte doua cai: a culturii franceze, a culturii germane. Era pe vremea absurdei si ridicolei împartiri a carturarilor si mondenilor români în doua tabere: francofili si germanofili. Francofilii precumpaneau cu mult, detineau un soi de întîietate. Lui Pîrvan, care încercase o evadare din infantila dilema, i se atribuisera neîntîrziat sumbre simtaminte germanofile. Eliade însa era decis, precum si raspicat scrie, sa nu faca parte din clientela asidua a librariilor devotate cvasi monopolului francez. Moda i se parea tiranica, strîmta, îl si împingea un duh launtric si frondor sa afle o solutie mai putin banala. Înfruntînd curentul comun nu s-a îndreptat totusi catre cartea germana, ci a optat pentru o terta dezlegare a necazului: s-a gîndit ca Italia e mai putin solicitata si ca-i poate oferi atît accesul la una din marile culturi europene cît si privilegiul unor descoperiri care sa-l scoata din prea batatoritele fagasuri ale celor doua bastioane, si în special din aglomeratul sir al cumparatorilor de carti franceze en vogue.
A mers mai departe. Invocarea italiana aducea o pala de aer proaspat dar nu constituia o extindere suficienta a liniei orizontului. Simtea nevoia unei largiri îndraznete a spatiului cultural, a unui demers slobod în directia tuturor azimuturilor. Italia nu era si ea decît un tarîm european. „Rien que l'Europe!” îsi va fi spus, cu vreo cîtiva ani înainte ca Paul Morand sa fi exclamat „Rien que la terre!”
Luase, în jurul anului 1930, o forma acuta si razletita aceasta vointa de sporire a capitalului cultural, de extindere a meleagurilor care se ofereau exploatarii, îndragirii si explorarii spirituale. Beneficiari ai ispravii nu puteam fi, desigur, decît noi. A fost o perioada de efervescenta (crescînda) si de cotitura pentru duhul românesc parca dintr-odata devenit lacom de înnoiri sau mai bine zis de adînciri si luare în discutie a tuturor sloganelor obisnuite, cu dreptul de a contesta chiar si axiomele, de a rasturna optica valorica în fiinta.
Cînd si-a oprit ochii cugetatori ai inimii si mintii asupra Orientului , cînd a intuit ce imense spatii, înca nedefrisate de noi, îi stau în fata, Eliade nu a luat numai o hotarîre personala – a marcat un moment parca harazit în evolutia culturii românesti care manifesta de cîtva timp certe semne de nemultumire, sastisire si nerabdare.
Eliade, Cioran si altii alaturi de ei, la începutul deceniului al patrulea, dadeau de înteles din ce în ce mai limpede ca simt o strîngere, o exasperare. Tineretul vremii îsi proclamase, pe cît posibil, aspiratia catre o rigoare si o puritate care sa înglobeze întreaga, viata sufleteasca a individului si a colectivitatii. Eliade a plecat în India, Cioran (fire patetica) a faurit o carte cu titlu fulgurant: „Pe culmile disperarii”. Se pasea pe o cale frecventata mai de mult, pe unde umblasera si universitari ponderati ca Radulescu-Motru („Cultura româna si politicianismul”) sau Garabet Ibraileanu („Spiritul critic în cultura româna”). Acum însa un glas nou largea si intensifica datele discutiei si introducea în perimetrul cultural notiuni inedite: nelinistea, universalitatea, autonomia viziunii nationale a lumii, schimbarea la fata si darea pe fata a sinei. Celelalte, cele, vechi – limitative, repetitive, înguste, preconcepute, stationare – prinsesera a fi luate în seama adversativ si pareau a fi devenit nesuferite.
Suflul acesta nou – de nesatisfactie si impetuoasa dorinta de extindere culturala si de luare la cunostinta a unui mirabil inventar înca nescormonit – Eliade si l-a însusit în forma-i cea mai înzestrata cu sorti de izbînda. Plecarea în India a semnificat un protest însa nu negativ ci adaugitor, un act (nu o expresie verbala) a sensibilitatii reflexive. Îl desemnau dealtfel însusiri evidente: bagajul de cunostinte, puterea de munca, talentul literar, inteligenta si o doza de echilibru, de bun simt de ordin superior, de moderatie în violenta care îndeobste caracterizeaza pe biruitori.
Însasi productia sa literara – prin fantezie si fantastic – a reprezentat o rupere cu trecutul si o (încîntatoare) depasire a fruntariilor unei culturi acuzata a fi cuibarita în europenism si patriarhalitate si mostenitoare a unui secol al luminilor ce-si traise traiul. Scopul nazuit de Eliade a fost dublu: universalizarea perspectivei culturale românesti si dovedirea capacitatii românilor de a-si asimila elemente spirituale aparent cu totul straine si îndepartate de ei. A obtinut cîstig de cauza si mai mult decît atît. Caci Orientul – în tot ce are el mai specific, mai neeuropean, mai nearistotelic, mai neluminist – de îndata s-a aratat perfect asimilabil noua iar fenomenul cultural românesc (fara a se rupe din latinitate si contrazice civilizatia mediteraneana) si-a vadit mult mai mult trasaturi comune cu Orientul decît siTar fi putut închipui o minte prudenta si conservatoare. Despre legaturile cu Asia si cu „mentalitatea orientala" erau, desigur, informati Eminescu, Pîrvan, Blaga, Brîncusi, Teohari Antonescu, etnologii, vizionarii.
Tînarul Eliade, cu entuziasm juvenil si vitejie de pionier (dar si cu aplicare stiintifica) a cutezat sa traga concluzii neînfricate. Din pozitia geografica si apetitul mitic al românilor a dedus ca ocupam – în lume si în duh – un punct strategic important: o rascruce, un loc de întîlnire si convergenta între cele doua mari sisteme: european si asiatic. Le putem întelege pe amîndoua, le putem îndragi neexclusivist, le putem chiar încuscri. Avem, în orice caz, intrare libera în ambele spatiotemporalitati si sîntem în fericita si cu totul exceptionala situatie de a ne putea pastra puterea de judecata fata de cele doua net diferite viziuni ale lumii. Nu ne sînt deloc straine nici una, totusi nu sîntem legati ori fagaduiti dinspre soare-rasare ori soare-apune.
„Nopti la Serampore” demonstreaza ca ne pazim nestirbita facultatea sceptica si putinta de a pretui din afara efectele halucinatorii ori produsele imaginatiei fabulatorii. (Ne lasam greu amagiti, greu sedusi.) Iar „O fotografie veche de 14 ani” ca rationalismul înversunat si fanatismul logic atît de afine unei parti a cugetarii occidentale nu au priza asupra „taranului de la Dunare”. Dumitru, eroul, nuvelei, contesta idolii toti, vechi si noi, ai filosofilor, sociologilor, lingvistilor. Buna si îndestulatoare îi este deloc naiva lui credinta stramoseasca.
Sîntem la mijloc, dar nu la temperatura calîie si nu la o medie aritmetica, ci mai degraba la interferenta a doua ansambluri. Aceasta-i una din principalele iscodiri eliadiene. Ne-am pastrat vioiciunea, adaptabilitatea, ba si (fara exagerare) disponibilismul, libertatea de actiune si apreciere, simtul depistarii lupului în vesminte de bunicuta si cu ochelari pe nas. Putem recepta pe mai multe lungimi de unda – si trebuie sa o facem, nu avem dreptul sa irosim privilegiile ce ne-au fost conferite – dar ne pricepem sa filtram, decantam, deosebim informatiile primite. Contrar aparentelor nu-l vad cîtusi de putin pe Eliade ca pe un antieuropean si nici ca pe un habotnic, al Indiei ori al Orientului. (Începînd cu „Maitreyi”, toate scrierile lui unde apare India sînt absolut „degajate”.) Portile sînt larg deschise în doua directii iar în centru se afla un ochi atent si treaz. Si apoi mai e libertatea, notiune esentiala, dragoste neintermitenta. N-a pregetat s-o aseze alaturi de yoga. (vezi volumul „Yoga et liberte”) si nu socot sa pot fi contrazis afirmînd ca o numara printre stihiile cele mai populare pe întinsul teritoriului locuit de români.
Nici în domeniul, atît de exploatat, al criticilor îndreptate împotriva „politicianismului” sau în polemica „formei fara fond” nu mi se înfatiseaza ca un absolutist. În raport cu Ibraileanu, Radulescu-Motru (sau cu junimistii, cu Hasdeu) si-a pastrat independenta. (Si nu-i un merit peste care sa se treaca la repezeala. Politicienii acestia rau famati si aspru dojeniti – printre care figureaza Mihail Kogalniceanu, P. P. Carp, Titu Maiorescu, Take Ionescu, Ion si Ionel Bratianu, I. G. Duca, Octavian Goga, Alexandru Averescu, Spiru Haret, Alexandru Marghiloman, Nae Ionescu, Constantin Stere, Barbu Delavrancea, Iuliu Maniu ori Vasile Lascar – n-au fost chiar toti niste vîntura-lume si niste Rica Vent.) Eliade a presimtit ca la noi fondul nu s-a lasat stapînit de forma si ca asadar problema se prezinta mai putin dramatic decît a formulat-o Maiorescu si mai putin optimist decît a rezolvat-o Lovinescu. I-a iscodit încîlceala. Cunoscator adînc al yogai care-i o doctrina psihosomatica (si un comportament existential psihosomatic), încrezator într-un duh care nu-i deloc abstract cu dinadinsul si nestiutor de lume si materie si caruia îi place a pogorî uneori în zone si momente de confuzie între cerebral si concret, cu totul lipsit de vindicta unui Antonin Artaud, Eliade nu putea sa nu ia aminte la fazele tranzitorii si intermediare dintre forma si fond, dintre idee si obiect. Nuvela „Pe strada Mîntuleasa” si romanul „Noaptea de sînziene”, citite atent, ni-l dezvaluie ca pe un autor complex, impartial, înfiorat dar si zîmbitor si cu antene apte a pipai deopotriva metarealul si infraspiritul. În „Strada Mîntuleasa” contrariile se intersecteaza. În „Noaptea de sînziene” destinul se lasa anticipat.
Cît despre dispozitia universalista a poporului român si despre dedesubturile panumane ale firii sale, realitatea nu numai ca i-a confirmat încrederea, dar a si exemplificat-o cu o darnicie uimitoare. El însusi, Cioran, Eugen Ionescu si foarte multi altii sînt probe neîndoielnice pentru ce este în stare a întelege, asimila, prelucra si face la o adicatelea mintea atît de usuratic defaimata a românului.
Cultura, a mai stiut de timpuriu Eliade, nu e numai literatura, filosofie sau arta. A conceput-o ca incluzînd chimia (si alchimia), etnografia, biologia, sociologia, arheologia, psihanaliza, misterul. Misterul: a-i asigura un loc onorabil în cuprinsul culturii, iata ce i s-a parut un imperativ categoric! Pe urmele lui Dostoievski, Novalis si Pîrvan, si paralel cu Jung, a izbutit în adevar sa schimbe statutul cultural al misterului care a încetat sa joace rol de mosafir doar îngaduit în sila si tinut de gazda cît mai în afara discutiilor purtate cu oaspetii vrednici de consideratie. Odata cu opera stiintifica si literara a lui Eliade, misterului (tainelor slavite de autorul „Fratilor Karamazov”) i se deschid portile Culturii si usile saloanelor frecventate de cugetatori, paginile cartilor citite de „oameni seriosi”. Miturile, visele, arhetipurile, simbolurile, metaforele, poezia populara, legendele, paremiile, basmele, tot cortegiul de marginalii se cuvenea introdus în centrul cercetarii obiective si supus atentiei celei mai nepripite. Înca de la începutul veacului (în fapt de la romantici) se lucrase în acest sens în Europa de vest, de la Durkheim la Frazer, de la Freud la Frobenius. La noi fusesera Hasdeu, Alecsandri, culegatorii de versuri populare, cîtiva foarte seriosi etnologi. Dar emulii lui Mircea Vulcanescu simteau ca nu se facuse deloc de-ajuns. Iar interventia lui Eliade a fost, pe plan mondial, hotarîtoare si parca a inaugurat în aria aceasta un alt ev.
Nu mai putin dornica de larga deschidere a usilor si ferestrelor si barierelor i-a fost activitatea româneasca de primenire a climatului, a bibliografiilor, a temelor; si de curajoasa, îndrazneata (nitel sfruntata) largire a cîmpului vizual. Enciclopedismul, pe care l-a practicat de foarte tînar, l-a ajutat asemenea unui scutier leal, dar a trait în constiinta lui ceva mai puternic: întîi intuitia, apoi convingerea intima si-n cele din urma certitudinea manifesta ca apartine unui popor cu înca nebanuite latente culturale de natura universala. Volumul fundamental despre yoga (în doua editii), vasta si ambitioasa istorie a credintelor si ideilor religioase (vai, neterminata) ori ametitor de numeroasele si variatele studii istorice, etnologice, filosofice, analitice sînt departe de a fi simple (si solide, impecabile) lucrari de specialitate ori de sinteza, sînt o cautare, un quest, un pelerinaj al spiritului românesc în lumea larga, o aventura as zice, ca a feciorului de împarat, a voinicului încrezator în calu-i nazdravan, a lui Fat-Frumos care se bizuie nu atît pe harnicia si desteptaciunea sa cît mai ales pe o arma secreta dînd rareori gres: vocatia culturala si spirituala a unui popor asezat spre nenorocul sau la întretaierea imperiilor si-n drumul invaziilor dar si spre fantastica-i norocire pe unul din punctele (magice?) unde se focalizeaza, convietuiesc si se completeaza duhuri, culturi, stime poate mai putin potrivnice decît ne obisnuisem a le considera. Si este vrednic de sesizat: ca autor de proza literara ori de proza stiintifica a purtat cu el, mereu, ca într-o desaga neîmpovaratoare înca o însusire româneasca: un fel de bonomie, nescortoasa si nebosumflata; un contact permanent cu principiul relativitatii generalizate; o smerita banuiala ca drumul spre adevar e, cine stie, asimptotic.
De presupus am presupus întrucîtva de mult; mi-au fost de trebuinta ani îndelungati ca sa-mi devina inteligibil si clar ce urmarea. Sînt bucuros ca odata în 1934 (într-o mica librarie bucuresteana ) si a doua oara în 1979 la Paris (în apartamentul din place Charles Dullin) mi s-a destainuit. Prima oara indirect si reticent, a doua data fatis si plin de voie buna. Asta a vrut (asta, nu altceva), sa demonstreze universalitatea puterii simtitoare si cugetatoare a neamului sau, pe de o parte. Iar pe de alta: sa cucereasca pentru tainele, semi-tainele si clar-obscururile – ce pareau ostracizate pe vagi, oropsite si dubioase terenuri – dreptul de a patrunde în cultura (ca auxiliare si la paritate cu experientele).
O dubla operatie care a reusit cu vîrf si îndesat, har peste har. Istoria, careia în româneste i se mai spune si ursita, si care nicicînd nu leapada o farîma de ironie, a potrivit lucrurile asa încît sa-si încheie viata la antipodul chiar al lumii de la care nadajduise radicala înnoire a metodologiei culturale (approach zic englezii si-i mai complet, înseamna totodata: apropiere, abordare, mod de atac). De nu cumva a fost nu o ironie ci opusul ei: o blagoslovenie, în sens universalist si de împacare.
Se pot încheia framîntarile culturale autentice, fie ele oricît de aprige, altminteri decît printr-o sinteza obiectiva?
Iscusitul Eliade s-a supus venerabilei reguli dar i-a smuls o fericita si poznasa derogare: paralela productie literara în româneste unde pîna la sfîrsit vechile patimase interogari si chemarile tainelor din tinerete nu pierd nimic din farmecul si vigoarea de altadata, în vreme ce autorul din tîlcuitor (explicant) ce a devenit, redevine – o! minune – psihopomp de suflete moarte si triumfal vii.

Opera lui Mircea Eliade

Dintre eroii antici, André Gide nu-l iubea pe Hercule pentru ca sovaise îndelung între vitiu si virtute. L-ar fi admirat pe Mircea Eliade tocmai pentru ca acesta nu si-a pus problema unei alegeri între stiinta si literatura. De la început, din prima tinerete, le-a îndragit, le-a înfruntat, le-a supus entuziasmului, curiozitatii si atentiei sale pe amîndoua. Mineralogia, arheologia, orientalistica, gramatica, psihologia, chimia, speculatiile spiritului l-au atras simultan si deopotriva de intens ca si romanul, nuvela, jurnalul intim. Si trasatura aceasta juvenila s-a prefacut într-o constanta a întregii activitati a scriitorului, explicînd de ce si cum a izbutit sa fie, totodata, literat si om de stiinta.
„Romanul adolescentului miop” a ramas nepublicat. Începînd cu anul 1930 („Isabel si Apele Diavolului”) si pîna în 1938 („Nunta în cer”) apar însa nu mai putin de sapte romane, iar în 1940 volumul cuprinzînd nuvela „Secretul doctorului Honigberger” . Mai tîrziu (1956, o a doua editie marita în 1977) sînt tiparite „Noaptea de sînziene” (tradusa în franceza de Alain Guillermou sub titlul de „La foret interdite”) si numeroase nuvele, paralel cu nesatioasa lucrare a eruditului cercetator al fenomenului religios.
Caracteristic si precumpanitor este împrejurarea ca între cele doua domenii – opera literara si opera de cercetare – a existat o continua perihoreza. Literatura lui Mircea Eliade – scrisa mereu în româneste – nu a fost nicicînd o simpla beletristica; romanele si nuvelele sale nu apartin genului epic al „analizei”, al „actiunii”, al descrierii, al conflictelor morale, al sonoritatii verbale ori jocurilor lingvistice; nu vadesc scopuri sociale sau distractive. Nu concretul si nici psihicul îl retin pe scriitor, si nici ideile. Literatura aceasta nu se semnifica pe sine, nu recurge la temele proprii si traditionale ale prozei narative, ci – din prima fraza chiar, si neîncetat – cu o perseverenta obsesionala trimite la alte împaratii, la substraturi si esente numenale. Sînt romane si nuvele „cu tîlc”, axate pe cazuri de ceea ce anglo-saxonii numesc extra sensorialperception, de parapsihologie, de încercare a deslusirii unor simboluri, a întelegerii unor „semnale”, a gasirii unor „chei”, a prezentarii unor cai de acces la ori macar de apropiere de o lume alta decît a datelor nemijlocite ale constiintei. Nimeni nu s-a lasat mai cu bunavoie învins de ceea ce Blecher, dupa sfatul lui Geo Bogza, a numit irealitatea imediata.
Literatura eliadiana, ca atare, joaca un rol de semnificant iar semnificatul pe care-l exprima tine de o înjghebare paralela celei fenomenale, posesoare a unor enigme si orînduiri ce singure pot oarecum lamuri sau macar produce licariri fugitive (ca ale „ochilor de pisica”, noaptea, pe sosele, indicînd discontinuu conducatorului unui vehicul traseul pe care înainteaza), macar isca „momente de adevar”, adica de perplexitate si nesiguranta, de uimire ori euforie, capabile a pune în salutara stare de necumpana si neautomatism pe adeseori prea grabitul sau nebagatorul de seama trecator (vietuitor).
Roland Barthes a pomenit de un grad zero al scrisului. La Mircea Eliade e mai curînd vorba de un punct de fierbere al scrisului; mai bine zis de gradul la care scrisul explodeaza si-si dezvaluie, prin dezintegrare, semnificantul; nu se „face literatura”, ci se efectueaza explorari si se emit ipoteze, explorari si ipoteze referitoare la realitati inaccesibile atît stiintei mecaniciste cît si inteligentei pragmatice ori vreunei metode infraimaginative oarecari. Numai hazardul (altfel spus „fantasticul”) poate – uneori si în mod arbitrar, fara explicatie, motiv, justificare, merit sau previzibilitate – declansa iruperi de vremelnica perturbare a legitatilor si de prehendare a unor fenomene initiale abil tainuite scurgerii deterministe a timpului, evolutiei legitime a seriilor de evenimente.
„Noaptea de sînziene”, bunaoara, e romanul destinelor: ce li se întîmpla eroilor, relatiile sentimentale, ostile, simpatetice, anodine, tragice, derizorii, încîntatorii dintre ei, urzeala textului, digresiunile naratiunii nu sînt decît ceea ce matematicele numesc determinanti nerezolvati. Opacitatile, coincidentele, recurentele se clarifica doar partial, precar, tîrziu, prea tîrziu. Ursita e „morala” cartii, reamintind povestirea istorica a lui Hasdeu, ce poarta drept nume însusi acest cuvînt. Fantasticul, pentru Eliade, e singurul mijloc de care se poate folosi literatura spre a-si îndeplini menirea ei de trezire, de zbuciumare, de discreta cutremurare a mintilor si sufletelor, chemîndu-le spre dorinta si nevoia de a pune cît mai multe întrebari sfincsilor pazitori ai unor porti grijuliu sigilate.
Dar partea istorisitoare si imaginativa a operei mai adevereste înca un semnificat: e acela al specificului national. Mereu gîndita si formulata în româneste, ea demonstreaza caracterul ineluctabil al prezentei unei aure nationale în tot ce li se întîmpla personajelor. „La tiganci” evoca (o cît de pregnant si cuceritor!) un „universal”: moartea. Materialele de constructie, luminile, umbrele, vrajile, condimentele sînt strict bucurestene. „Noaptea”, desi actiunea se desfasoara si în strainatate, e întru totul de neînchipuit în afara unui mediu românesc. În „O fotografie veche de 14 ani”, autorul nu sovaie a preamari bunul simt si candoarea unui român simplu, confruntat cu cele mai sofisticate produse ale iscusitelor minti occidentale.
Pîna si pe sine se ia autorul în gluma cu savantele sale teorii cu tot, închinîndu-se, ba si batînd metanie în fata blîndului dar stiutorului si curajosului fiu al unor tarîmuri unde adevarurilor ancestrale li se acorda nezdruncinata si calda încredere. În „Strada Mîntuleasa”: aici ceasul ales e al unor aprige ciocniri între oameni cu pozitii, interese si opinii perfect antagonice. Nuvela nu le evita, nu le edulcoreaza, nu se straduieste a le învalui în ceturi uniformizante. Intrigat, cititorul simte ca exista un fel de spatiu închis si comun în care se perinda întîmplarile, în care dibuie oamenii, în care se sfideaza provinciile. În ciuda faptelor, în contradictie cu vrerea firilor si duritatea structurilor – si spre stupoarea cititorului – devin din ce în ce mai vizibile niste retele de legatura, niste îmbinari cu cheag prins dincolo de perimetrul logic si abstract al dualitatilor si complicatiilor.
Specificul national, Dumitru, eroul „Fotografiei”, l-a dus involuntar si inconstient cu sine. El îi permite sa nu se lase tulburat de sisteme frumoase, coerente, implacabile si sa le opuna – în fraze pastratoare ale farmecelor locului sau de obîrsie – un crez inexpugnabil.
Specificul national i-a ajutat poate lui Eliade sa înteleaga – mai bine decît de pe alte puncte ale globului – rostul miturilor, aportul gîndirii orientale, deosebirea dintre sacru si profan, profunzimea stilului metaforic si celelalte elemente de baza ale expunerii sale. E cert însa ca în partea literara a creatiei sale, toate scenariile poarta pecetea indelebila a unei atmosfere anume, a unui ce pe care, fara pretentie de pedanta referire la o Volkerpsychologie, mi se pare ca-l putem cel mai coerent denumi specific national.
Nuvelele si romanele lui Mircea Eliade îl singularizeaza pe om si pe literat la fel de puternic si de staruitor ca si firele ascunse ale soartei, hazardului, implicatiilor si conexiunilor vietii. Spre deosebire de covîrsitoarea majoritate a scriitorilor, el nu s-a lasat rapit de seductiile semiologiei strict literare, de îmbierile estetismului autarhic; le-a smerit, pe acestea, în fata altor autoritati mai importante, mai grave, mai ametitoare.
Într-o vreme în care de multe ori fauritorul nu-i decît sclavul uneltei sale, în care literatura se multumeste a-si executa (juca, spun francezii, englezii si germanii) variatiunile pe clapele ori coardele cu numar limitat ale unor instrumente restrictive, Eliade, în decursul cîtorva decenii. Îndrazneste a propune o literatura care nu se reflecteaza pîna la satietate numai pe ea însasi, ci vesteste, capteaza ultrasunete, exercita functia de radio-telescop, de radar, de neobosit receptor, de fidela straja de veghe la hotarele constiintei si în avanposturile cunoasterii.

Istorie la rece

Cu privire la Mircea Eliade ca istoric:
Poate ca niciodata si nicaieri n-a fost regula bergsoniana a simpatiei (autorul, pentru a întelege în adîncime subiectul tratat, se cade sa-l priveasca si sa-l analizeze nu numai cu inteligenta, ci afectiv, cu amenitate si bunavoire, iubindu-l cu o iubire obligator egala celei pentru sine) mai sfidata decît în volumul întîi din „Istoria credintelor si ideilor religioase” de Mircea Eliade, aparuta în traducere româneasca în 1981. De eruditie, documentare si impartialitate cititorul va da din belsug. Dar de „caldura” ori „participare” bergsonist-scheleriana nici urma, nici gînd. Într-adevar, cartea se arata fidela titlului ei: este, în cel mai aspru sens al termenului, istorie, istorie critica si inflexibila. Expunere, descriptie, relatare numai a „ce s-a întîmplat”. Cu alte cuvinte stiinta, al carei pogoramînt stabileste fapte sigure, marturisiri indiscutabile. Sînt riguros excluse nu numai conceptiile personale, spovedaniile si nazuintele (atît de frecvente la unii istorici) ori parerile cladite pe dovezi indirecte („circumstantial evidence” le zice limbajul juridic anglo-saxon) sau chiar pe deductii perfect logice si presupuneri izvorîte din probabilitati serioase, ca orice fel de interpretari ce ar întretine legaturi (suspecte, de buna seama) cu tot ce sta în afara perimetrului statornicit, adica a materialului disponibil. Interpretarea – întrucît exista si e tolerata – as numi-o strict juridica, redusa la aprecierea pieselor aflate la dosar. Iata exact opusul imperativului bergsonian: nu se iese din dosar.
(Trag nadejde ca-mi va fi îngaduit sa amintesc un film de altadata si replica actorului francez Victor Francen, în rol de amiral; unui bun prieten al sau, ofiter de marina si el, dat în judecata si care-i povesteste pe larg cum s-au petrecut lucrurile încriminate, el îi raspunde: esti nevinovat, de, te cred. Dar oare presedintele curtii martiale te va crede si el? Si cine-i presedintele? întreaba acuzatul. Eu, îl dumireste Francen, dar ce mi-ai destainuit si dovedit nu figureaza în actele de la dosar...”)
Exactitate, neosteneala, temeinicie, constiinciozitate, darul evocarilor limpezi. O extraordinara dibacie în a sintetiza si un autentic, rarisim talent conspectiv. O „lucrare magistrala”, o investigatie exhaustiva, uluitoare, pasionanta (as spune, daca acest cuvînt n-ar distona în totalitatea aleasa de istoric). Fenomenala e biografia: imensa, dinspre infinit, pusa la punct pîna la clipa chiar a introducerii colilor de hîrtie sub tipar, dovedeste o putere de munca uriasa, o memorie fara pereche (aceasta-i o însusire majora a lui Mircea Eliade, cei care-l cunosc au încercat adesea ameteala auzindu-l cum reproduce fraze publicate cu patru sau cinci decenii în urma, indicînd revista, anul, numarul, pagina ori si aliniatul respectiv), o metoda de lucru incoruptibila, o perseverenta supraomeneasca, mecanizata, nepamînteana. Bibliogarfia (atît notele din subsol cît si cele aproape o suta de pagini, din totalul de circa cinci sute, de la sfîrsit: „Tabloul problemelor” – Bibliografie critica) trebuie citita de oricine, nu numai de specialisti (ori – pacat strigator la cer – „rasfoita”, „parcursa”); nu-i defel mai putin instructiva si antrenanta decît textul însusi: si-i limpede ca miile ori zecile de mii de lucrari mentionate – în nu stiu cîte graiuri – nu figureaza acolo numai spre justificarea autorului ori spre îndrumarea cercetatorilor ori din ratiuni de probitate documentara ori din prea prea firesti motive de „fala stiintifica”: au fost citite, studiate, comparate, puricate. Si supuse verificarii si exegezei „la bani marunti”. Nu. oricît as cauta alt cuvînt mai nimerit nu aflu: ameteala, ca si în cazul memoriei.
(O similitudine se impune. „Etymologicum Magnum Romaniae” a lui Hasdeu – unul din favoritii lui Eliade – se citeste, desi nu-i decît un dictionar, cu tot atîta placere, interes si nesat ca un roman; parafrazînd lozinca de pe volumele lui Edgar Wallace, as exclama: e imposibil sa nu fi captivat de „Etymologicum Magnum Romaniae” ori de capitolele bibliografice ale „Istoriei credintelor”.)
Asadar: precizie, claritate, nepartinire de balanta model, sobrietate, informatie absoluta, cunostinte dincolo de obisnuitele ori neobisnuitele forte ale omului de stiinta si cultura. Toate. Drept care admiratia fara reticente ori fatarnicie. Dar si o raceala. O mistuire în biblioteci si clasificari zecimale. Un iz de ordinator cibernetic. O distantare meritorie (si inevitabila, necesara unei performante stiintifice), însa cu de netagaduit repercusiuni în relatiile dintre autor si cititor, reduse la ceea ce germanii numesc Ehrfurcht. Un efect de înaltime care spaimînteaza.
Înseamna ca, indusi în eroare de titlurile lucrarii ori de cine stie ce nelamurite complexe psiho-semantice ne-am fi asteptat la „misticism”? Cîtusi de putin. Misticism? Nici macar emotie. Emotie? Nici macar o tresarire a inimii! A inimii? Nici macar a cugetului mereu mentinut în conditie actoriceasca paradoxala (Diderot: actorul transmite altora stari emotive, el e în starea perfectei stapîniri de sine si a impasibilitatii controlate fara gres) ori chirurgicala (chirurgul nu-i stiutor decît de atentie, necrutare, pricepere: el „opereaza”, nu simte, s-ar parea ca nici „nu traieste” pe durata îndeplinirii mandatului ce i-a fost încredintat).
Nu apar totusi în mersul vastei naratiuni – atîtea tari, locuri, popoare, mentalitati, perioade, ere – nu apar, ici si colo, momente – o, foarte scurte, o, foarte discrete – care sa divulge oarecare preferinte, oarecare atractie, cedare, slabiciune, oprire, accentuare, mai stiu eu cum sa ma exprim? Deloc. Am putea banui ca momentul Amenhotepp IV care a provocat entuziasmul atîtor istorici, al încercarii de a realiza un monoteism solar, îl va îndupleca fie si nitel (dinadins folosesc adverbul popular – duios al vocabularului nostru) pe carturar. Nu, reconstituirea e seaca: faraonul si-a schimbat numele în acela de Akhenaton, pe Amon l-a înlocuit cu Aton, dar si înainte si dupa reforma de la Amarna, Amon ori Ra au fost si ei numiti „singurul zeu, în afara caruia nu exista altul”. Apoi, e desemnat „zeul personal al regelui”, iar faimosul monoteism a fost de fapt un dualism, deoarece Akhenaton „era el însusi adorat ca o divinitate”. Fara a mai uita ca Aton nu-i o inovatie: se iveste si din alte inscriptii mai vechi. Iata legenda spulberata.
Dar Sumer? Cartea lui S. N. Kramer, „Istoria începe în Sumer”, e citata si pusa respectuos în discutie; si e contestata. Debuturile istoriei – probele nu pot fi respinse – apartin unui trecut mai îndepartat, iar titlul iscodit de S. N. Kramer e doar eufonic, ademenitor si senzational. (Se admite, ce-i drept ca, totusi, sinteza sumero-akkadiana reprezinta „o viziune tragica a existentei umane”.) Dar Creat? Alta „minune” ce a inspirat însufletit si înflorit numeroase panegirice. Atîta eleganta, rafinament, civilizatie: dansatoarele acelea precursoare ale lui Botticelli, confortul acela premergator al apartamentelor moderne, misterele labirintului, minotaurul, Minos si Pasifae? Evazionism, poezie (marire tie, Racine), paseism de viitorologi. Tot ce se omologheaza: „experienta religioasa provocata de descoperirea solidaritatii mistice între om si planta”.
Si Moise, omul decalogului, purtatorul de cuvînt al unei divinitati personale si unice? Mesagerul formulei „Eu sînt cel ce sînt”? I se atribuie doar calificativul „seful charsmatic prin excelenta”.
Iar Grecia? Nu va înfrînge oare nici ea rezerva istoricului, nu-i va dezlega limba de vraja laconismului? Într-o oarecare masura si sub un limbaj grijuliu codat, da. Nu prin Dyonisios, care a facut sa explodeze pentru un timp, prin comuniune, conditia umana dar nu a reusit sa produca o transmutatie; personaj, alminteri, nici fundamental si nici revolutionar. Ci prin aceea ca i se recunoaste Eladei a fi descoperit „bucuria de a trai”. Care nu-i o „placere de tip profan”; ea „reveleaza beatitudinea de a exista, de a participa – chiar la modul fugar – la spontaneitatea vietii si maiestatea lumii”. Pertinenta, splendida observatie si important aport la o poetica universala a menirii omului fiinta-antihaos. Au stiut-o „atîtia altii de dinainte si de dupa ei (grecii)” se grabeste, vai, Eliade sa se comenteze spre a nu se lasa prins în flagrant delict de înflacarare. Dar cititorul ipotetic înzestrat cu aparatajul trebuincios va depista, aici, pe electrocardiograma o foarte mica deviere a traiectului neîntinatei detasari. Sa nu fie scapat din vedere nici un alt moment de curaj hermeneutic, de rapida parasire a terenului unde analogiile surprinzatoare si paralele istorice sînt de principiu interzise ori si penalizate: citirea, într-un acelasi duh existentialist, alaturi de biblicul Avraam, a filosofilor Sören Kierkegaard si Leon Chestov!
Aproape imperceptibile clipiri, aproape subconstient freudiene scapari de sub obedienta rigorismului vrajmas literaturizarii, efervescentei, salturilor. Departe, cum nu se poate mai departe de tezismul unui Gibbon, de dramatismul profetic al unui Spengler, de prea putina severitate criticista si selectiva a unor Durkheim si Frazer, de nu si de sistematizarea (teoretizarea, legiferarea) încercata de Toynbee. (Toynbee e un istoric pentru care procesul dialectic se desfasoara pe plan religios; Eliade e un analist al credintelor si religiilor urmarite în dezvoltarea lor istorica.) Departe chiar si de schemele unui Georges Dumezil (prea închegate), ca sa nu mai vorbim de stratagemele pseudoestetice ale lui Salomon Reinach, de oratoria patimasa inspirata si naiva a lui Michelet, de tendentioasele virtuozitati stilistice si lingvistice ale lui Renan. E depasit pîna si Claude Levi-Strauss. Obiectiv si structuralist un sociolog care a cutezat a scris cartea numita „Triste tropice”? Trist! Un adjectiv atît de sentimental, de intimist pe chiar coperta unui demers pretins stiintific! Si acele neîncetate referiri si exemplificari muzicale si raportari la melodii, compozitori, frazari tonale! Aida-de, Levi Strauss e un „literator”.
Nimic din acestea în impecabila si implacabila „Istorie a credintelor si ideilor religioase”. Nimic, desigur. E gîndita si scrisa la rece. În creatia sa româneasca însa, nu nuvelele sale fantastice, în romanul „Noaptea de sînziene”, Eliade, dimpotriva, e cald. E parca altul. „Istoria”, de aceea, poate (trebuie?) fi considerata ca un produs (un monument) al metodei stiintifice americane – metoda net documentara, persecutata de frica neindicarii unei surse bibliografice, rabduriu cautatoare a tuturor indiciilor si amanuntelor (defectiva, prin urmare), partizana hotarîta a utilizarii ordinatoarelor. „Istoria credintelor si ideilor religioase” e în consecinta o întreprindere la temperaturi joase, o extindere în metodologia istorica a indignatei rostiri mallarméene: în poeziile mele nici nu plîng nici nu-mi sterg nasul, un triumf al stiintei în ipostaza ei parosistic (în sens total nepeiorativ) înfrînata, expozitiva, completa, lipsita (necontaminata) de orice interventie individuala a cercetatorului: sa se paraseasca, sa intre în imponderabilitate intelectuala, sa-si taie propria voie, sa-si anihileze sensibilitatea. (Si chiar logistica, matematizata prin suprematizarea probelor certe – întelegeti: actelor susceptibile a fi inventariate si trecute în complexul arhivistic –, eliminarea ispitelor extranee teritoriului, înabusirea personalismului, anatematizarea generalizarilor, obtinerea unei corectitudini derivata nu atît din consideratii morale cît din imitarea tenacitatii militare a unui „tir corect”, a unor manevre tactice nu mai necronometrate si dirijate decît lansarea unei nave cosmice.)
Dar pentru ca ecuatia personala nu poate fi exclusa vreodata – nici de cosmolog, nici de fizician, nici de biolog – ea se cere comprimata la un minimum, la un inexorabil minim; într-atîta de filtrat, de purificat, de prigonit, încît sa fie cel mai plastic scos în evidenta de potentialul de ascutime ori de energia scîrtîitoare a penitei stiloului. Dar ce-am spus, ce cuvînt arhaic mi-a descoperit vechimea? Voiam fireste sa zic: de sunetul iscat prin bataia clapelor masinii de scris.
Care si ea, dealtfel, nu-i neidentificabila. Dimpotriva. Lesne poate fi reparata; Îsi are si ea „personalitatea” ei, nu mai putin decît buricul degetelor, principiu al dactiloscopiei.
Nu cumva, dincolo de impasibilitate si retinere, un soi de înca nenumita testare ori niscaiva aparat pentru „detectarea sinceritatii” la anchetati, ne-ar duce spre luarea în consideratie a unui factor care „tradeaza” la istoricul Eliade un simptom de neprimejdioasa, nevinovata si necompromitatoare modesta „febra”?
O asemenea imensa opera, o asa extenuanta si îndelungata munca presupun – totusi, macar, oricum – o doza de îndragire pentru subiect. (Macar un apel. Iar stiut ramîne ca unde ti-e comoara, acolo ti-este si inima). Desi limbajul e cu sîrguinta mentinut în cadrul terminologiei cele mai neangajate (referat, scenariu, rit, simbol, simbioza, sincopa, metafora, epifanie, teofanie, ocultare, sacralizare, solarizare etc. etc.) si n-ar permite, nici celei mai intransigent cenzor tehnicist sa ridice vreo obiectiune, nu încape dubiu ca ideile si credintele religioase îl intereseaza, îl atrag, îl farmeca (sic!) pe Mircea Eliade. Vor fi chiar în volumul al doilea (înca netradus la noi) pasaje care vadesc o anume bunavointa pentru gnostica si manicheism, doctrine placute de multi din generatia sa si care si-au exercitat influenta asupra unei parti a miscarii culturale interbelice românesti. Sacrul, misterul, fenomenul credintei ca atare, legendele, miturile, liturgiile sînt tot atîtea notiuni si forme sub care mocneste afinitatea cu aprioricul religios al lui homo erectus, faber ori sapiens. Semnele si ritualurile paleoliticului, imaginile rupestre, ansamblurile megalitice se învrednicesc a fi considerate ca marcînd functii religioase. Teoria ca monoteismul a precedat politeismele e si ea un indiciu în acest sens, ca si mentionarea – în alta carte – a ipotezei ca natura este „cultural conditionata”. De nu-i imobilizat ori biruit de fenomenul religios, de vreo simbolica teologala, de nu-i un liric, un rapsod, un efuzionat al lui, nu-i nici un simplu savant de aseptic laborator în alb si indiferent halat ori un glacial astronom de pe Sirius.
Cazul Eliade se aseamana mult cu al lui G. K. Chesterton. Ideile filosofice ale acestuia nu sînt cel mai pe larg si mai explicit expuse în volumele sale teoretice, polemice ori apologetice; nu, în romanele si – mai ales – nuvelele sale politiste. Scandalos procedeu pentru orice fanatic al formei didacticiste, dar întru nimic diminuant al valorii si tariei celor (stralucitor) afirmate.
Tot astfel adevarata, calda si semnificativa istorie a credintelor a lui Mircea Eliade se afla în nuvelele lui fantastice, în romanele sale, în opera sa româneasca. În „La tiganci” si în „O fotografie veche de 14 ani” acolo scrisul nu se mai întepeneste la gradul neutru, acolo condeiul românesc nu mai e „nepasator si rece”, iar omul nu-si mai poate lua înfatisare de stana de piatra; e impetuos si foarte la cald – si e revelatoriu. Solarizarea, de pilda, se întîmpla sa poarte cîte o data mai patriarhalele denumiri de soarele dreptatii ori de rasaritul cel de sus.
Dar nu-i aceasta sectiune sloboda de zapisurile academismului electronico-omniclasificator simpla si deci inferioara (secundara, în orice caz) închipuire, fantezie, „literatura” (oricît de izbutita)? Nu-i mai de seama si mai glorioasa pentru noi enciclopedica lucrare? Peremptoria prezenta pe plan mondial a unei culmi a spiritului si capacitatii stiintifice românesti? Stiinta, a declarat careva, cuprinde ce credem, succesiv, despre lume, cosmos si materie; literatura ori arta (altfel spus credinta artistului) dezvaluie ce stie. Stiinta ne ofera neîncetat ipoteze; arta, certitudini.
Asa încît nu ma sfiesc a da, cu îndrazneala, glas unei experiente personale: opera stiintifica a lui Mircea Eliade mi-a fost si-mi este spre învatatura, cea literara spre desfatare si zidire.
Atît de putin despre opera. Ceva mai mult despre om, ori mai exact despre implacabilul tînar ucenic al cunoasterii ce si-a impus a fi.

Tineretea monahului mirean

Poate ca nu sînt singurul care, dupa citirea volumului „Amintiri” (I), aparut în româneste la Madrid (colectia „Destin”, 1966), a paginilor de amintiri din tinerete de la începutul Caietului omagial „Herne” (Paris, 1978) ori a mai recentului „Memoire I” („Les promesses l'equinoxe”, Paris, Gallimard, 1980) sa se fi întrebat daca Mircea Eliade, asa cum se înfatiseaza în anii adolescentei si tineretii, nu da mai degraba – si cu putere – impresia de a se fi pregatit pentru viata monahala decît de a fi avut în vedere acumularea cunostintelor necesare unei cariere închinata studiului si culturii.
Se socoteste în general ca esenta monahismului o constituie credinta. Aceasta este o eroare. Credinta, monahii o socotesc de la sine înteleasa, iar numarul mirenilor a caror credinta este egala ori chiar depaseste pe a vietuitoarelor din manastiri e mai mare decît s-ar presupune. Nu credinta caracterizeaza pe monah, nu ea figureaza ca „materia cea mai grea” la examenul de primire în viata lepadarii celor lumesti. Altele sînt însusirile specifice, indispensabile modului de existenta ales. Ele izvorasc ori tin de un tarîm extraneu misticii, tarîmul volitional; si care din punctul de vedere al decorului si terminologiei se încadreaza în ritualurile si scenografia stradaniilor fizice si lumii sportului. Nu credinta semnifica elementul de baza al calugariei ci smerenia si ascultarea. Acestea însa ce sînt? Sînt eufemisme ori termeni tehnici ori sinonime ale vointei (unei vointe de fier) care se invedereaza a fi, ea, miezul problemei.
Într-o clasificare conforma realitatii, vointa e rubrica înlauntrul careia trebuie examinata problema ce s-a pus, aidoma, pentru toti marii scriitori existentialisti ai veacului nostru, începînd cu Maurice Barres (obsedat – v. mai cu seama „Un om liber – de modul de traire”, acel care mai tîrziu va fi anglicizat „Way of life” si caruia ecleziastic i se zice rînduiala vietii de sine), apoi: Jünger, Hamsun, Motherlant, Sartre, Papini, Malraux. Mishima, Drieu. Iar pentru Eliade parca si mai acut, mai perseverent, mai cotidian. În mansarda copilariei si studentiei, în ashramul himalayian, la Calcutta, la tara la Clinceni, chestiunea se pune la fel, invariabil: e a metodei de lucru, a înfrîngerii somnului, a stabilirii unui program si unui orar cît mai prielnice subjugarii (vechile noastre texte monahicesti spun: tîmpirii) nevoilor trupesti. Atît de des si de nostalgic evocata mansarda din strada Melodiei e de fapt o chilie, îndeplineste aceleasi functiuni si trebuie sa dea multumire acelorasi cerinte: sobrietate, izolare, putinta unei cît mai accentuate concentrari. Mansarda, ca si chilia, e un loc privilegiat, un loc de asceza si nevointa.
E adevarat ca fiul capitanului Gheorghe Eliade e cunoscut în cartier drept golan ori derbedeu. Dar vecinii, ei, ce stiu? Tot atît de putin ca si auditorii lui Henri Lacordaire ori colegii lui de la Academia franceza; habar nu au de lantul de fier pe care ilustrul orator îl poarta sub impecabila sa rasa stralucitor de alba si care-i chinuieste în ascuns trupul.
Ca si patricienii ori locuitorii Bizantului: o vad pe împarateasa Teofana învesmîntata în porfira, aur si vison, dar nu banuiesc adevarul: sub gateli ea îsi chinuie trupul cu zdrente. De dormit doarme pe jos, nu în patul ei împaratesc, iar de bucatele alese nu se atinge, manînca în ascuns pîine si verdeturi.
În mansarda lui, Eliade Gh. Mircea nu-i înfruntat decît de greutatile caracteristice vietii monahale; asceza lui, desigur, e culturala si laica, dar tot asceza e. Rucodelia lui are aspect enciclopedic, tot în categoria munca îsi afla locul. Mortificarile auto-impuse nu urmaresc spiritualizarea, altminteri tot de aceleasi piedici se loveste truditorul si are a le rezolva: somnul, lenea, oboseala, descurajarea. Eliade n-a fost niciodata un credincios în întelesul precis si comun al cuvîntului, desi avea sa devina un colaborator al „Gîndirii” si unul din ucenicii îndeosebi apreciati ai profesorului Nae Ionescu. A dovedit însa de foarte timpuriu un indiscutabil temperament de tînar monah fervent.
Cum altfel, ma întreb, ar putea fi calificat elevul ori studentul care, fireste nu pentru sporirea duhovniceasca însa nu cu mai putina rîvna si staruinta se supune celor mai aspre nevointe? Nevointe nu ale desavîrsirii, ci ale asimilarii unei (uriase) culturi laice? Tot nevointe sînt, si nu altceva alegerea grijulie a cartilor celor mai utile, cresterea gradata si fara încetare a orelor de lucru în dauna celor menite somnului ori odihnei, pastrarea riguroasa a luciditatii si treziei (i se zicea odinioara, în limbaj clerical: trezvie), severitatea necrutatoare fata de corp. Pe acesta, monahul îl mai leaga si prin votul abstinentei, ceea ce nu e cazul cu tînarul Eliade. Cerbicia, însa, împotriva ostenelii si patimirilor trupului suprasolicitat prin eforturi vizînd concurarea si chiar depasirea unui Pico della Mirandola e poate si mai neînduplecata. Blînda indulgenta a unui Francisc de Asissi fata de „fratele magar” îi este cu totul straina navalnicului studios Eliade, mereu în regim de cantonament anterior unei probe decisive.
Deschizînd „Fagaduintele echinoxului”, la pag. 93 bunaoara, ce aflam?
Tînarul Eliade se culca la ora doua noaptea. De cîte mai avea de facut si de cît de putin izbutise a face, nici nu putea dormi. De necaz, de suparare pe sine. Se framînta în pat. Refuza totusi a lua aminte la insomnii si numara orele si minutele consacrate somnului din momentul cînd stingea lumina chiar daca nu putea adormi decît peste un ceas ori doua. Dupa masa de prînz, frînt, pica de somn, cu toate ca bause cafea cu nemiluita si se spala cu zor cu apa rece pe fata. Pîna la sfîrsit îsi acorda o jumatate de ora de odihna, cu ceasul desteptator la îndemîna – avînd grija sa scada jumatatea aceea de ora din scriptele contabile ale noptii urmatoare. Cu mari cazne ajunge a dormi numai patru din cele douazeci si patru de ore ale ciclului diurn-nocturn.
Trecînd, acum la „Tipicul Sfintei Rugaciuni cea cu mintea, precum de la Parintele Iosif”, citim: „Dupa ce suna clopotelul de sculare, îndata sa te scoli facînd trei închinaciuni pîna la pamînt. Începe...” Iar în „Rînduiala cea buna a vietii de sine”: „Pune toata silinta, o calugare, ca noaptea sa nu dormi mai mult de trei ceasuri sau, fiind iarna, cel mult patru. Si îndata, desteptîndu-te din somn, sa-ti speli ochii cu apa rece...”
Scopul difera; cartile sînt altele; terminologia; dar atmosfera mai ca as declara-o identica. Tot pravila: nevoitorul din strada Melodiei nu citeste zilnic întreaga Psaltire, nu recita ceasurile toate, nu bate sute de metanii; se ascunde totusi, cu sîrg, si dînsul; si-si tine trupul în frîu; nu-i este mila de sine, îsi nesocoteste miopia galopanta, citind pîna ce-i lacrimeaza ochii; îsi schiteaza si-si aplica un program întru nimic mai putin riguros ca al unui athonit; respecta cu intransigenta o disciplina careia faptul ca-i faurita de el însusi nu-i scade o iota din duritate.
Nu este vorba de un simplu elev-model, extrem de vrednic, de un zelos al împlinirii datoriei? Deloc. Mai întîi pentru elevul nu se multumeste cu materiile predate la cursuri, ci are veleitati universale. De note nu-i pasa, se alege si cu cîte o corigenta-doua. Si în al doilea rînd – pentru ca nu „toceste”, nici nu lucreaza cu aplicatie ori sistematic ascultator, ci cu entuziasm si avînt, cu bucuria totala, înfrigurata si nedesmintita de nici un incident a nevoitorului autentic.
Vointa, asadar. Totul pentru scopul urmarit, pentru „ideal”. Numai disciplina si mustruluiala. Stapînire de sine. Efortul „gimnastic” al ascetului. Nici o cedare, cît de mica. Nici o sovaiala. Nici un hatîr. Indulgenta? Substantiv necunoscut. Oboseala? Ce-o fi aceea? Catania cea mai exemplara, organizata de însusi înflacaratul recrut, la domiciliu si fara nici o zi de permisie. Si, obsesional, controlul cel mai vigilent (veghetor) asupra preocuparii primordiale: lupta cu somnul, marsul fortat împotriva acestui vrasmas principal si cumplit, pîna la victorie si la capitulare în conditiile cele mai netrebnice pentru el.
Asa fiind, întrucît se deosebeste mansarda – rug nestins – de chilia unei manastiri catolice sau ortodoxe, de o chilie budista, zen, tibetana? De un ashram? De camerele unui asezamînt cu slujitori în vesminte albe, negre, galbene, rosii ori cafenii? Dogmele, ceremoniile, culorile, ritualul se vadesc felurite.
Înapoia zidurilor, portilor si gradinilor, taina se dezvaluie a fi una si aceeasi: implacabila, militara disciplina.
Sa nu fi fost lipsit de importanta faptul ca tatal si unchiul lui Mircea Eliade au fost ofiteri? Sa nu fi fost întîmplatoare atractia înspre istoria religiilor si filosofia indiana, în care practicarea întelepciunii joaca un rol de capetenie? Sa fi studiat si expus (atît de convingator, de amanuntit) yoga înca înainte de a fi cunoscut-o hermeneutic si teoretic, o traia si banuia în adîncurile fiintei sale?
Citirea amintirilor marelui istoric si scriitor – expunerea foarte laicelor dar si foarte grelelor nevointe ale unei desavîrsiri culturale – duce oare catre aprobarea formulei atribuite lui Buffon: geniul e o îndelunga rabdare? Întrucîtva.
Cine cu toate acestea, îi cerceteaza cu atentie opera, stiintifica si literara, nu poate sa nu constate prezenta în personalitatea lui Mircea Eliade, în afara de munca, rabdare si disciplina, a înca unui element care în limba româna e cunoscut sub inefabila vocabula de „har”. Cît priveste sentinta lui Buffon, nu s-ar cuveni ea mai pe drept cuvînt înlocuita în cazul compatriotului nostru cu zicerea – da, nitel prea sentimentala si patetica, dar cît de româneasca si adevarata – a lui Musset: „A! Da glas inimii, acolo-si afla geniul salas...”
Oricum, de pe treptele de sus ale scarii – paralela celei a lui Ioan Scararul – privindu-si opera si cu gîndul la neirositele sale tinerete, la talantul din belsug rodit, el poate astazi mireneste rosti: „Am biruit, exegi monumentum.”

Mircea Eliade – Omul

Anevoie este a vorbi despre Mircea Eliade omul. El face parte din categoria (întru totul fericita) a celor pentru care viata si opera se identifica, pentru care, mai bine zis, viata se da de-a-ntregul în slujba operei.
Asemenea oameni nici nu concep sa traiasca daca, zi de zi si ceas de ceas, nu-si menesc existenta mai întîi acumularii de cunostinte si informatii si apoi comunicarii reflectiilor si tumultului irupt de acestea în sinea lor.
Viata si opera? Ar trebui sa figureze în vocabular un singur cuvînt complex, androginie, în stare sa le cuprinda pe amîndoua, sa anuleze diferentele dintre a trai, pe de o parte, si a gîndi – a fauri pe de alta.
Harnicia lui Eliade a fost exemplara, însa mai cu seama spaimîntatoare. Adjectivul nu-i exagerat. Nu si-a crutat trupul, i-a dat somn si odihna doar atît cît trebuia ca sa poata dainui si functiona. Cu strictete, cu parcimonie, cu zgîrcenie de stapîn de sclavi nemilos, de exploatator brutal de munca salariata. Nu a cunoscut îngaduinta ori blîndetea în relatiile cu „fratele magar”. Cugetele si vointa au înfrînt veleitatile organismului caruia nu i se acorda nimic peste limitele precise ale necesitatilor minimale impuse de natura. Numai apriga munca a muzicianului virtuos poate oferi o comparatie adecvata stilului de viata a lui Eliade, devotamentului sau fanatic pentru cultura si creatie. Profanilor le sta dincolo de întelegere cum au putut asimila marii solisti ori dirijori cunoasterea pe dinafara a unui atît de mare numar de lungi partituri. Iar asta pentru ca nu cunosc metoda de lucru a unui virtuos. Iar cititorului sau criticului fiindca nu pot realiza cît de exclusive si de intransigente au fost programul si orarul de lucru ale unui om ca Mircea Eliade. Spaimîntator, acesta-i cuvîntul, singurul potrivit si adevarat.
Mircea Eliade a fost si un om cinstit: cu sine, cu ceilalti, cu sorocirea ce asumase. Bibliografia cartilor sale de stiinta depune marturie absoluta în acest sens. Nu sînt însirate titluri de carti si nume de autori, ca îndeobste, ci fiecarui volum sau articol citat i se arata contributia la rezolvarea problemei respective, aportul de noutate, întrucît înseamna un pas înainte ori o luare de pozitie în materie. O astfel de bibliografie – de fapt un sirag de recenzii sintetice – vadeste nu numai o eruditie impecabila, o „vlaga cititorie” inepuizabila, ci si o cinste fara gres. Se dezvaluie în scrierile sale spoveditoare, în interviuri, în amintiri o sinceritate, o simplicitate, un mod de rostire direct alimentate de o cinste launtrica mereu de veghe.
Mircea Eliade a fost si un om modest, dintotdeauna. Pe masura ce anii treceau si devenea mai bine si universal cunoscut, modestia aceasta fireasca se accentua în loc de a se retrage în fata unei mîndrii lesne de priceput si de iertat. Modest, tolerant, dispus oricînd a cerceta alt punct de vedere decît al sau, asa l-am aflat si la batrînete, si ce-i poate sade mai bine unui mare scriitor si savant carunt decît lipsa de orgoliu si infatuare, decît smerenia neostentativa, decît moderatia, simtul realitatii celor lumesti si amabila blîndete în raporturile sale cu oamenii comuni?
Îl mai pot caracteriza, si tot sub semnul norocirii, drept om perfect echilibrat si normal. Nu-l colora nici una din excentricitatile ori nazbîtiile care atît de frecvent însotesc talentul, care nu-l stirbesc defel, dar cer din partea contemporanilor o doza de îngaduinta ori un surîs condescendent. Nu a fost o fire anosta, lipsita de umor, voiosie si vivacitate; însa era profund „normal”, întelept, cuminte, se învrednicea de însusirile pe care judecata dreapta, sanatatea mintala si cumpatarea nervoasa le genereaza la cei mai numerosi dintre alcatuitorii neamului sau. La un autor de multe si minunate povestiri fantastice ne-am fi putut astepta sa gasim oarecare ciudatenii sau capricii: nu la el, neîncetat sobru în gesturi, purtari, reactii psihice.
Apoi a fost si un om bun în cel mai puternic, mai complet si, poate, dezarmant înteles al cuvîntului. Gata mereu sa ajute, sa sprijine, sa gazduiasca: nici urma de invidie la el, de tinere de minte a raului, de îndaratnicie în suparari. Iar prejudecatile – cîte va fi avut, ca mai toti vietuitorii lumii acesteia – stia sa le înfrînga, sa le corecteze cu o buna-credinta, o candoare si o buna voie care convingeau si fermecau.
Mi se va spune ca nu-i descopar decît însusiri frumoase, ca idealizez: din solidaritate de generatie, din simpatie, admiratie ori din saracie a duhului discriminatoriu, din neacces la sesizarea unei personalitati în întregimea ei si cu multiplele ei inevitabile meandre.
Cred ca nu asa stau lucrurile.
Sîntem prea tematori si prea putin imaginativi: ni se cere un efort pentru a fi pe deplin convinsi ca exista oameni cu adevarat rai, canalii, jigodii. Ne vine deopotriva de greu sa acceptam existenta reala a unor oameni cu inima senina si gîndul curat. Deficienta (ori neputinta) aceasta e aducatoare numai de formulari nedrepte si de greseli neroade. Se cuvine sa dam totodata crezare amînduror posibilitati. Iar un om ca Mircea Eliade ne întareste mai întîi în credinta ca talentul, inteligenta si cumsecadenia sînt bine raspîndite în rîndurile neamului din care face parte.
La Liceul „Spiru Haret” din Bucuresti eram cu cinci ani în urma lui, diferenta uriasa în portiunea aceea a vietii.
Îl tin însa minte, vioi, volubil, parca neîncapînd în timp, de pe atunci hotarît a preface fiecare secunda în izvor de informatie si comunicari, electronic parca, dar si adolescentin zburdalnic. N-a excelat la toate materiile, cum si povesteste în memoriile sale, apartinea totusi tipului de elev exceptional; cîtusi de putin celui tocilar, caci avea preferinte, iar subiectele care nu-l atrageau nu se sfia sa le trateze cu fatisa desconsideratie. Amanuntele acestea erau stiute de toata scoala, Eliade fiind (precum Noica, Elian, Vanici, Brezianu, Acterian) una din vedetele cursului superior.
Ca orice adevarat scriitor, aidoma oricarui om de stiinta autentic, a iubit viata, a fost fascinat de ea. Se vede aceasta din cartile sale filosofice si de eruditie, se vede parca si mai limpede si mai cu tarie din operele sale de fictiune, din „O fotografie veche de 14 ani”, de pilda, ori în „Pe strada Mîntuleasa” ori din romanul (obsedat de întîlnirile cu moartea) „Noaptea de Sînziene”. Se vede si în viata cotidiana, prin felul sau de a se purta: exuberant, însetat si înfometat de cunoastere, iscoditor de tot ce este (ori ar putea sa fie), niciodata obosit sau blazat. Geniul, în general, nu stie ce-i plictisul, sastisirea, descurajarea. O conversatie cu Eliade însemna pentru interlocutorul sau si imensa bucurie si prilej de usoara ameteala. Într-atîta se pricepea, întocmai ca Iorga (nu s-au iubit, gîndesc, pentru ca semanau în mare masura), sa treaca saltînd dintr-un domeniu în altul, de la o imagine la alta, de la o idee la cine stie ce notiune doar tainuit corelata ei. Desi se straduia sa fie mereu clar si nu se complacea în mistere inutile (era înzestrat cu darul descifrarii misterelor, nu cu al încîlcirii celor deslusite), desi nu ceda nicicînd urîtei ispite de a-si „epata” interlocutorul si de a juca rolul de „mag”, se întîmpla sa iste dificultati în urmarirea pas cu pas a gîndirii sale exprimate oral. Aceasta mai ales cînd se produceau fenomene de interferenta între logica omului de stiinta si libera imagine a scriitorului de texte asa-zis fantastice.
Îl vad si acum, uluindu-i pe specialisti, la Paris, în 1980, într-o discutie despre simbolica arhitecturii catedralelor, tema cu deschideri aproape infinite; un fir nevazut îi permitea sa circule dezinvolt si strengar pe tot cuprinsul labirintului.
Nu, nimic extravagant, iritant, exacerbat la omul acesta cu desavîrsire firesc si senin cît priveste legaturile cu semenii, cu mediul. Iesite din comun erau la el numai desertaciunea, puterea de munca, memoria, „concupiscenta cunoasterii”, stapînirea de sine, stralucirea fortei cugetatoare. „Omul” a fost bun, cinstit, curat si avut în acel farmec al normalitatii cînd nu se confunda cu naravul monotoniei, platitudinii, caldicelului salciu. Rezulta de aici ca geniul nu este negresit blestemat ori abscons. Proza literara a lui Eliade e supraîncarcata cu fantezie, contraste, freamat, adîncuri si uimiri.
Opera omului de stiinta implica puncte de contact cu toate marile taine si sisteme ideative ce pot fi între cer si pamînt. Pentru a le aborda si pe unele si pe celelalte nu a fost nevoie de un personaj enigmatic; numai de mintea cuprinzatoare si de acuta simtire a unui ins care de la început pîna la sfîrsit nu si-a trait viata pentru sinele slab si comod, ci pentru a cunoaste, ghici si decoda lumea în care s-a trezit ca fiinta cugetatoare si constienta de constiinta sa.
Îndraznesc sa împrumut expresia folosita de André Maurois pentru a-l defini pe Antoine de Saint-Exupery si sa-l numesc pe Mircea Eliade un mare „intercesor” al nostru, al românilor si al geniului omenesc pe lînga puterile binevoitoare fiintelor care – în cosmosul acesta pornit a ni se dezvalui din ce în ce mai extins si mai încifrat – simt, rationeaza, se înfioara, iubesc, dibuie, staruie si neîncetat se întreaba.
Iar de la Dostoievski iau afirmatia ca bine este ca lumea e plina de taine, de taine pe care congeneri ai nostri – ca Mircea Eliade – sa le îndrageasca, sa încerce a le explicita, dîndu-le totodata respectul cuvenit, cladind cu ele mirifice scenografii simultan destinate a ne desfata imaginatia si a ne îmboldi mintea întru perplexitate si gravitate.

O fotografie veche de 14 ani
Predica la Duminica Ortodoxiei

Cred ca bun lucru fac, în aceasta Duminica, încercînd sa rezum si sa comentez pentru dumneavoastra o nuvela asa-zis fantastica a ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade, nuvela intitulata „O fotografie veche de 14 ani” si care de fapt reprezinta un document de deosebita valoare si importanta pentru teologia ortodoxa si pentru gîndirea româneasca.
Eroul povestirii e un tînar român, Dumitru cu numele, stabilit în Statele Unite. Pe frumoasa lui sotie, Tecla, o letona grav bolnava de astm, o tamaduieste în mod miraculos, de la distanta si numai prin cuvînt – avînd în fata doar fotografia ei – un pastor canadian, în a carui biserica Dumitru a intrat din întîmplare si încurcînd niste date calendaristice. Pastorul acela, doctorul Martin, opera în mod obisnuit vindecari prin rugaciuni si concentrarea mintii. Minunea are loc la zece ani dupa casatoria lui Dumitru, iar fotografia înmînata doctorului Martin o înfatiseaza pe letona la vîrsta de 18-19 ani.
În momentul savîrsirii miracolului ea are 30 de ani. Patru ani mai tîrziu, Dumitru se afla din nou în orasul unde obtinuse însanatosirea nevestei sale. Si simte nevoia sa aduca multumiri pastorului facator de minuni. Dar nu-l mai gaseste la Biserica Mîntuirii, unde i se spune ca pe Martin îl cheama în realitate Dugay, ca nu e doctor în teologie, ca e un fals tamaduitor si un escroc, un înselator lipsit de orice puteri taumaturgice, care a stat doi ani în puscarie, iar acum îsi cîstiga viata lucrînd într-un bar tinut de un cumnat al sau.
Dumitru da de fostul pastor la barul cu pricina si vrea sa-i exprime caldele sale multumiri si sa-i aduca aminte de ce s-a petrecut cu patru ani în urma, însa Dugay Martin nu îi îngaduie sa lungeasca vorba. „Sînt un farsor, îi spune, nu am facut nicicînd minuni, vindecarea sotiei dumitale e o simpla sugestie. De altfel „am platit” pentru minciunile si înselatoriile mele cu doi ani de închisoare. Cît despre Dumnezeu afla ca Dumnezeu nu exista! Dumnezeu a murit! Lasa-ma, nu-mi aminti trecutul, pleaca de la mine”!
Si, deoarece Dumitru tot staruie sa-i arate fotografia, si-l copleseste cu multumirile si-L slaveste pe Dumnezeu, Dugay–Martin, exasperat, face urmatoarea confesiune de credinta:
„Cum se poate mîntui cineva într-o Biserica? Dumnezeu s-a retras din lume, a disparut. Pentru noi, oamenii, e ca si mort. Putem spune, fara urma de nelegiuire, ca Dumnezeu a murit pur si simplu, pentru ca nu ne mai este accesibil. S-a retras, s-a ascuns undeva. Acel „undeva” nu face parte din lumea noastra, e ceva pe care filosofii îl numesc transcendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendenta este o forma a mortii. Deci, daca Dumnezeu a murit pentru noi, cum de mai poate omul sa se mîntuiasca într-o Biserica?”
Acestei raspicate formulari a doctrinei mortii lui Dumnezeu si a nietzescheismului, cum îi raspunde Dumitru? Prin contra-argumente apologetice, polemizînd, tunînd si fulgerînd, debitînd o alta declaratie de principii? Cîtusi de putin. Ci în modul cel mai neasteptat si surprinzator cu putinta: printr-o urare în stil sfatos-istet în limbaj popular-taranesc viu si saltaret, parca închipuit de un Creanga de zile mari:
„Sa va dea Dumnezeu noroc, doctore Martin. Noroc si sanatate. Dar degeaba încercati sa ma speriati Dumneavoastra cum ca Dumnezeu ar trage sa moara. Nu ma las eu asa usor pacalit de o gluma!” Si înca: „Nu ma pacaliti cu una cu doua!”
Vrednice de multa luare aminte sînt sintagmele: „nu ma speriati D-voastra, nu ma las asa usor pacalit” si mai cu seama acel fermecator, acel irezistibil conditional: „ar trage sa moara”.
Moartea lui Dumnezeu nu poate fi pentru un om sanatos la minte (sa fie cît de mare numarul învatatilor pedanti teologi care au nascocit sloganul mortii Sale) decît o gluma si o pacaleala. Iar sarmanului doctor Martin, bunului tamaduitor fara voie, încaput în mreaja unor nocive fantasmagorii, ce altceva i se poate ura decît sanatate si noroc?
(A se remarca: baiatul cuviincios, în ciuda marturisirii auzite, nu înceteaza de a-l numi pe Dugay–Martin „doctor”, ceea ce, în limbaj anglican, este echivalent cu „parinte”. Apelativul se mai tîlcuieste si asa: orice ar fi harul nu vi l-ati pierdut.)
Pe baiatul curat de la Dunare, pe fiul lui Mutter Natur, pe evlaviosul si recunoscatorul tînar român care, drept riposta la atîtea blasfemii, se margineste la a-si face smerit cruce, nu-l zdruncina nici una din marile ispravi recente ale culturii occidentale: nici semantica, nici sociologia, nici Spiritul Absolut si nici limbajul universal. El stie ce stie si nu se sfieste a-si rosti sus si tare crezul: „Dumnezeu este, harul e lucrator, sîntem înconjurati de taine ( si nu se cade a le iscodi cu prea apriga rîvna), Dumnezeu poate, milostivindu-se, prin alesii sai, face minuni, omul se poate mîntui”.
Vindecarea Teclei, de la distanta si numai prin cuvînt, i se pare cu totul posibila, iar toate îndoielile si framîntarile lui Dugay–Martin le da hotarît la o parte.
Cît despre faimoasa teorie netzscheiana a mortii lui Dumnezeu–temelie a doctrinei unor teologi saxoni si germani ai deceniilor sase si sapte – el o socoteste o nasaramba, o nazdravanie a mintii, curata hula si divagatie ce nu poate fi întîmpinata mai eficace decît cu urari calmante, cu vorbe de exorcizare, cu „Doamne fereste” si cu facerea semnului Sfintei Cruci.
Credinta simpla, neabatuta, necoruptibila, sta potrivnic fata catre fata, în nuvela lui Mircea Eliade, nu desigur cu adevarata cultura, ci cu deviatiile, cu absolutizarile si pervertirile ei. Ori de cîte ori cultura, prin feluritele ei manifestari, se straduieste sa picure în sufletul omului necredinta, subrezirea temeiurilor dreptei judecati si haosul mintal ea se cuvine înfruntata de omul cu mintea întreaga.
Dumitru nu e un teoretician, un partener de discutie abstracta si erudita. E un uimit, un indignat, dar totodata un blajin: orbecairile psiho-patologice ale bunului doctor, vas ales, care nu se învoieste a realiza ce este si a crede ca, prin vrerea si cu ajutorul lui Dumnezeu, poate faptui minuni, el le întîmpina cu un surîs întelegator, cu o politete impecabila, cu un soi de mila pentru cel încaput înlantuirile diavolului, diavol împodobit cu straie mincinoase ale unui intelectualism scapat de sub controlul ratiunii sanatoase, bunului simt si dreptei socotinte.
Pe scurt spus, Dumitru e un ortodox si mai ales un ortodox român. Crede în Dumnezeu, har, minuni, în harul preotesc, în puterea rugaciunii si în putinta de mîntuire a omului în Biserica. Credinta aceasta simpla cuprinde însasi bazele sistemului teologic specific fapturii acesteia pe care Eliade îi place a o numi: omul de la Dunare, un ins nesofisticat, dar nu prost, nu usor dus cu vorba, de îmbrobodit cu fraze spaimîntatoare, de convertit la solutia deznadejdii prin cuvinte ademenitoare si goale.
Neîncetata bonomie a lui Dumitru, nedepartarea lui de la o rabdatoare compatimire pentru bietul pastor vrajit de teologii si filosofii abstruse si izvorîte din minti ratacite, constituie puterea de atractie fascinanta a nuvelei. Dugay–Martin se chinuie, stapînit de remuscari si înrobit de conceptii catastrofale, Dumitru e senin, stapîn pe sine si puternic sprijinit de credinta lui. Doctorului nu-i vine a crede ca nu numai a lecuit-o pe Tecla de astm, ci si a întinerit-o. Dovada sta fotografia aceasta, acum veche de 14 ani, pe care Dumitru o arata biruitor pastorului si clientilor din bar, în vreme ce o gurista cînta un slagar stupid. O fotografie în care „timpul nu a trecut”, caci doctorul a facut-o pe Tecla de acum aidoma cu cea din fotografie, asa cum se înfatisa cînd aceasta împlinise 18 ani.
În cele din urma, Dugay–Martin, rascolit, cucerit de atîta buna credinta, caldura, statornicie si puritate, recunoaste ca: „Asa cum e Dumitru, cu credinta lui naiva, idolatra si vana, e mai aproape de Dumnezeul adevarat decît noi toti. Si tot el are sa-L vada cel dintîi, cînd Dumnezeul adevarat îsi va arata din nou fata”.
Biruinta lui Dumitru (relativa ce-i drept, caci pastorul tot îl socoteste idolatru si naiv) e biruinta ortodoxiei, asa cum a fost marturisita la Chicago, în 1959, nu mai putin limpede si de tare decît Petru Movila si de Sinodul de la Iasi din 1642.
Iata de ce am avut fericitul prilej în vara anului 1970, la manastirea Varatec, sa-i solicit lui Constantin Noica îngaduinta de a-i citi pasajele din nuvela lui Eliade. Noica însa, la sfîrsitul lecturii, îmi spunea: „Adevaratul înteles al propozitiei: „Cu noi este Dumnezeu!” acesta este: Dumnezeu este si cu noi si cu voi, numai sa întelegeti lucrul acesta si sa nu va închideti, sa nu va baricadati, sa-I dati viata, sa-I dati crezare!”

Despre Mircea Eliade... cu N. Steinhardt

– Stimate Domnule Steinhardt, personalitatea Dv. e strîns legata de cea a lui Mircea Eliade, asa ca nu puteti lipsi din proiectata mea carte de interviuri: „Convorbiri cu si despre Mircea Eliade”.
Va propun mai întîi sa ne întoarcem în urma cu o jumatate de secol. În 1934 aparea în Editura Cultura Poporului, sub semnatura Antisthius, volumul „În genul... tinerilor”, unde aproape 20 de pagini îi erau consacrate lui Mircea Eliade. Nu mai este nici un secret asupra identitatii pseudonimului. Ce gîndeati în 1934 despre India si Maitreyi? Ce gînditi acum? Cum priviti dupa cinci decenii aceasta parodiere?
– Ce gîndesc dupa o jumatate de veac despre acea parodiere? Ca mai bine nu o scriam si mai bine nu aparea... Ma simt, acum, atît de îndepartat de textul de atunci... Am fost dur, pripit, exuberant, superficial. Ma rasfatam. Eliade s-a numarat printre autorii parodiati la care prima reactie n-a fost de suparare, ci de îngaduinta si amuzament. Citatul din La Bruyere folosit drept moto al cartii (accentua vointa parodistului de a nu da mustrarilor sale o coloratura personala) i-a placut îndeosebi. Antisthius, caracter al lui La Bruyere, fagaduieste într-adevar ca se va mentine în aria principiilor, ca nu va coborî în arcanele vietii particulare. Izbutit-am a proceda astfel? Oarecum. Cît de surprinzator ne putem schimba! Ce diferit privesc astazi multe din temele luate la refec în '34! Intrasem în literatura, la douazeci si doi de ani, cu bastonul de nu cumva cu bîta! Pacate ale tineretilor! Iata ca timpul nu le-a înghitit. Iata ca fantomele au viata lunga si apar cînd li se nazare lor.
Vorba lui Paul Bourget: „Nos actes nous suivent”.
Eliade, în '79, la Paris, mi-a confirmat deplina lui absolvire. M-au iertat si Noica si Cioran si Comarnescu si Bogza... Si-apoi sa stiti ca-n vremurile acelea, ale tineretii noastre, scriitorii nu erau exagerat de susceptibili si nu considerau criticile (fie ele drastice) ori glumele (fie ele îndrasnete) ca atacuri la onoarea personala sau tragedii ireparabile. Atmosfera era bonoma, mai persista mult din spiritul Junimii (unde anecdota prima), iar oamenilor în general nu le sarea artagul cu una cu doua si din te miri ce. Am impresia ca astazi în rîndurile scriitorilor s-a insinuat si statornicit o sensibilitate excesiva la critici ori simple rezerve. Striga ca fripti (si parca napaditi de panica) daca nu sînt aclamati si proclamati perfecti in toto. Ce Dumnezeu! Între camarazi se cade ca raporturile sa fie mai destinse si limbajul mai liber.
– Cînd si în ce împrejurari l-ati cunoscut pe Mircea Eliade omul?
– Pe Mircea Eliade îl stiu din anii de liceu, de la „Spiru Haret”. Zic: îl stiu, nu pot spune ca l-am cunoscut. E cu cinci ani mai în vîrsta ca mine, diferenta serioasa în perioada copilariei. Cei dintr-a saptea ori a opta nu se uitau la noi, pustanii din clasa a doua ori a treia. Apoi, Eliade nu a fost un elev model si stralucit, o fala a scolii ca, bunaoara, Alexandru Elian (istoricul, elenistul, bizantinologul) ori ca Rafael Cristescu (colegul meu de clasa – colegi de clasa mi-au fost si Alexandru Cioranescu, acum profesor la Universitatea din Canare, alt perseverent premiant, si Gh. Eliade, varul lui Mircea), dascal de franceza, mort tînar pe cîmpul de onoare.
Abia în vremea studentiei si dupa înapoierea lui Eliade din India am început a lua cunostinta de el ca scriitor, teoretician, conferentiar si ziarist. Era prodigios de activ, de harnic, de multilateral, de viu si bine dispus. Lesne observai ca pentru el cultura e o expresie a elanului vital. Pretutindeni prezent, pretutindeni atragea atentia.
Viata mai tîrziu – cum vine vorba – ne-a despartit. La Paris în '79 ne-am revazut – nu fara emotie – si marturisesc: gentiletea, modestia, bunatatea lui m-au fermecat. Timpul putea nadajdui sa fi faurit un bloc de gheata între noi: un zîmbet si o strîngere de mîna au topit instantaneu orice asemenea iluzorie gheata. În '80 am locuit cîteva luni în apartamentul sau parizian din Montmartre. Nici o clipa, asadar, Mircea Eliade nu a contrazis imaginea mea despre firea românului: generos, degraba iertator, ospitalier, priceput în a primi loviturile soartei si „valurile istoriei”, în a le opune rabdarea, seninatatea, dîrzenia sau – precum atît de frumos a demonstrat Eliade însusi în studiul sau consacrat „Mioritei” – a le transfigura, uneori si cu o scaparare de veselie discret exprimata de cautatura ochilor.
– Sînteti unul dintre cei mai profunzi cunoscatori ai operei lui Mircea Eliade. De ce nu ati publicat nimic despre el pîna în primavara lui 1977 ? De-abia în aprilie 1977 a aparut prima Dv. exegeza despre Eliade, în Steaua, nr. 4, „Fantasticul în opera lui Mircea Eliade”, inclus ulterior în volumul „Incertitudini literare”.
– De ce nu am publicat nimic despre el pîna în 1977? E o poveste prea lunga, cu tîlc si cîntec, pentru ca sa o pot rezuma în cadrul acestor raspunsuri pe care ati binevoit a le pofti redactate „cît mai pe larg”, dar carora eu doresc sa le mentin o extindere neostentativa. Oricum, n-am scris deloc din 1947 pîna în 1972 (si atunci doar cîteva mici note). Asa încît Eliade a fost de fapt unul dintre primii despre care m-am încumetat a scrie, luînd aminte ca articolul publicat de Steaua în '77 fusese conceput cu destul de mult timp înainte de a fi tiparit.
– Pentru Dv., ca si pentru Sergiu Al-George si Constantin Noica, opera lui Eliade este legata în mod direct de (daca se poate spune asa) schimbarea cursului vietii...
– Da, pentru Constantin Noica, Sergiu Al-George si pentru mine „evenimentul existential” la care va referiti n-a însemnat o simpla întîmplare, o aventura, un accident neplacut, ci nespus mai mult, o experienta cutremuratoare, o cotitura decisiva. N-a fost asa pentru toti: pe unii „întîmplarea” nu i-a marcat, altii au îndurat-o anevoie, ca pe un blestem. Pot adeveri ca n-a fost o simpla „pacoste” pentru Sergiu Al-George ori pentru Dinu Pillat. Pentru mine unul cred ca evenimentul a luat amploarea cea mai larga si a dobîndit semnificatia cea mai puternica: m-a schimbat întru totul, a facut din mine „o faptura noua”.
Stiti ca Eliade, Cioran si Eugen Ionescu au fost întru cîtva prezenti la întreaga tevatura? Copertele „Noptii de Sînziene”, „Ispitei de a exista” si volumului I din „Teatrul” lui Ionesco au figurat la loc de cinste în dosarul nostru. I-am simtit atunci pe toti trei foarte aproape de noi – „în duh si adevar".
– Credeti ca ati putea prezenta unele amanunte despre receptarea operei lui Eliade de catre unii intelectuali români în a doua jumatate a deceniului al saselea?
– Îmi cereti sa va spun ceva despre receptarea operei lui Eliade de catre intelectualii români în a doua jumatate a deceniului al saselea. Receptare! Ce cuvînt rece, tehnic, belferesc (sa nu va suparati!). A fost o imensa bucurie, un suflu de aer proaspat, ca de iesire dintr-o camera cu miros greu, un colt de cer albastru dupa boala si apasare, ca în „Ciuma” lui Camus, unde, atunci cînd flagelul începe a da înapoi, oamenii din nou îndrasnesc a privi firmanentul (acum nu mai e uniform plumburiu) si a-si surîde unul altuia. Gasirea din nou a lui Eliade pentru cei mai vîrstnici, descoperirea lui de catre cei tineri a fost o astfel de minune, de început de reluare a contactului cu o cultura nefalsificata, cu spiritul national, cu libertatea gîndirii... Doamne, ce greu îmi vine a dibui cuvinte care sa nu fie emfatice, dar nici prea straine de o realitate întru totul aflata sub zodia entuziasmului si palpitarii.
– Comentînd „Noaptea de Sînziene” ati facut cîteva patrunzatoare observatii. As retine printre altele si nota din subsolul paginii studiului „Fantasticul lui Mircea Eliade”:
„Nici în romanul realist-fantastic (dar Dostoievski spune ca alt fel de roman nu poate fi, ca realitatea si fantasticul sînt homozigote) „Noaptea de Sînziene” nu stau lucrurile altfel: tema cartii e misterul ursitei, al fatalitatii. Eroul nu-l poate rezolva (desi primeste numeroase avertismente si-i asaltat de premonitiuni). Taina – poate, în parte – i se dezleaga doar în clipa mortii. De remarcat este ca titlul traducerii franceze („Forêt interdite”) este mai potrivit decît cel dat de autor. „Padurea interzisa” este tarîmul rezervat, incognoscibil, care-i oprit (ca si fructul paradisic) capacitatii de pricepere a omului în general. Romanul e scaldat în mistere si aureolat de taine, dar nimeni nu paseste peste pragul hotarîtor. Dam si aici de o alta notiune a realismului românesc: cenzura transcendenta, recunoscuta de Blaga...”
Ce ati mai avea de adaugat? Ce parere aveti despre interpretarea facuta de Sergiu Al-George (în „Arhaic si universal”) acestei capodopere?
– Pasajul pe care ati binevoit sa-l citati este, nadajduiesc, destul de limpede. Nu mai am, prin urmare, ce adauga. Cît priveste interpretarea lui Sergiu Al-George în „Arhaic si universal”, o subscriu. Îmi pare adînca si revelatoare. În „Arhaic si universal” prefer, totusi, capitolul consacrat lui Brîncusi: acolo sînt convins ca autorul a dat în cel mai intens grad masura maretului sau dar de a întelege participatoriu, acolo comentatorul e cel mai frateste aproape de creatorul comentat.
Al-George îl admira si îl iubea – si întelegea – nespus pe Eliade, iar „Noaptea de Sînziene”, ca si „Fragmente de jurnal” îi erau – nu mai putin decît uriasul studiu al lui Paul Mus despre Barabudur – carti de capatîi.
(Sa folosesc prilejul, adica momentul acesta al raspunsurilor mele, pentru ca sa exclam: cît de fericit sînt, cît de covîrsit si blagoslovit ma simt pentru a ma fi învrednicit de prietenia unui viteaz si întelept ca Al-George si de simpatia unui om ca Mircea Eliade! Cît de neverosimil îmi pare! Ce aspra se pricepe viata a fi – dar si, uneori –, cum se mai întrece în a-si manifesta, în postura de zîna buna, capacitatea alintatoare!)
– Ar fi interesante opiniile lui N. Steinhardt despre „Tratatul de istorie a religiilor” (1949). Pastrati însemnarile de lectura ale acestei carti? Dar cele ale monografiei despre Samanism? Puteti face publica o pagina din aceste impresii?
– La întrebarea aceasta am raspuns pe larg în articolul intitulat „Istorie la rece" (tiparit de „Vatra” în 1982). Textul figureaza si în volumul „Critica la persoana întîi” (Editura Dacia, 1983). N-are sens, cred, sa repet.
Samanismul: despre acesta nu am scris, astfel încît pot raspunde (pe scurt). Este excursia la cer a samanului o realitate (fie ea „mitica”) ori o simpla asertiune ce-si afla temeiurile într-o credinta naiva? Este ori nu este o înselaciune (sau înselare; deosebirea fiind ca primului substantiv îi corespunde verbul a însela, iar celui de al doilea verbul a se însela)? Solutia sînt pornit a crede ca ne-o da teoria unui autor citat (dar nu si chezasuit) de Mircea Eliade în „Proba prin labirint”: italianul De Martino.
Natura, zice el, este „culturalmente conditionata”, ceea ce se talmaceste astfel: pentru cei care cred în samanism si apartin cadrului cultural unde o ascensiune materiala la cer nu-i o imposibilitate, samanul cu adevarat se urca. Pentru cei, însa, care cugeta la alte niveluri de cultura si ale caror procese cognitive se desfasoara în alte cadre culturale, o asemenea înaltare se arata a fi o simpla iluzie (ori o farsa): samanul deci nu se urca. Asa încît vraciul–vrajitor respectiv si se urca si nu se urca, dupa cum e cazul si-i este proiectia culturala celui chemat a se pronunta. Eliade se declara foarte sceptic fata de biunivoca solutie a italianului, neferindu-se totusi a o mentine. Eu îndraznesc a o socoti ipoteza interesanta si plauzibila.
– Ce ar trebui sa stie orice intelectual român despre volumele omagiale dedicate în exclusivitate lui Eliade: cele americane (din 1968 si 1981), cel francez (din 1978) si cele din RFG (1983, 1984)?
– Ce ar trebui sa stie? Vorba lui Sieyes: nu stie nimic si ar trebui sa stie totul! Sa aiba, adica, respectivele carti la îndemîna. În consecinta: volumele sa fie aduse în tara si vîndute în librarii; apoi sa fie talmacite (integral) în limba noastra. Cel francez din 1979, care se bucura de colaborarea cîtorva intelectuali de frunte de la noi, se impune a fi urgent adus si tradus si pus la dispozitia publicului.
– Daca vi s-ar solicita de o revista prezentarea romanului interbelic al lui Mircea Eliade, pe care-l apreciati cel mai mult, ce ati scrie în esenta?
– Cel mai reusit – literar vorbind – roman al lui Eliade în perioada interbelica e „Maitreyi”, desigur. A si cunoscut un mare succes. E si „exotic” si „intelectual” si foarte sincer tineresc si foarte artistic facut, poseda ca si „Le grand Meaulnes” al lui Alain Fournier o ciudata forta de atractie rezultînd probabil din bine dozatul amestec de fantezie, mister, adolescentism, aventura, reflectie, melancolie si voioasa placere de a trai. Capodopera lui Eliade în genul acesta e însa un roman de mai tîrziu, „Noaptea de Sînziene”. În epoca interbelica „esentialul” mi se pare ca l-a spus Eliade în cartile sale de eseuri: „Oceanografie”, „Fragmentarium”, „Santier”, „Insula lui Euthanasius”. „Santier” e de altfel un roman-jurnal, un „roman indirect”. Romane ca „Huliganii”, „Lumina ce se stinge” ori „Nunta în cer” sînt mai ales promitatoare. Si un cititor atent ar fi putut intui care sînt preocuparile spirituale ale autorului si încotro se îndreapta. Mai „esentiale” decît romanele se arata, în perspectiva timpului, a fi fost nuvelele epocii: „Nopti la Serampore” si „Secretul doctorului Honigberger”. Dar se cuvine sa recunosc: nutresc o predilectie, o înfocata predilectie pentru nuvelele fantastice ale lui Eliade!
– Ce parere aveti despre felul cum e prezentat Mircea Eliade în volumul lui Henri H. Stahl „Eseuri critice”? Dar în cartea lui Valeriu Mangu „De vorba cu Iorgu Iordan”?
– Despre felul cum e prezentat Mircea Eliade în volumul „Eseuri critice” de H. H. Stahl mi-am expus negrabit parerea într-un text intitulat „Asta sa fie tot?” Textul a fost predat revistei Vatra. Trag nadejde sa vada lumina tiparului. N-ar avea rost sa repet cele spuse acolo. Tin totusi sa mentionez ca textul meu are un caracter critic si dezaprobator, modul în care H. H. Stahl a vorbit despre Mircea Eliade si Lucian Blaga parîndu-mi-se cu totul nedrept. Îi lipsesc atît buna credinta cît si moderatia; e partinitor, zacas, uneori odios. În cartea lui Valeriu Mangu „De vorba cu Iorgu Iordan” batrînul savant filolog si lingvist îl desfiinteaza pe Mircea Eliade în doi timpi si trei miscari si pe nepusa-masa, cu o repeziciune si o sprinteneala de mirare la un om de vîrsta si eruditia sa. Stahl, cel putin, desi mai vindicativ, e mai elaborat, face o expunere, foloseste citate si formuleaza consideratii (pseudo-stiintifice). Iorgu Iordan nu are pentru „lichidarea" lui Eliade mult ragaz. Sumar, fugitiv, subiectiv, pe baza de informatii gen „am auzit”, „mi s-a spus ca” si „pare-se ca” enunta sentinte care amintesc nitel de ale tribunalelor franceze din anii Comitetului de Salvare Publica.
– Ce pasaje din scrisorile primite de Dv. sînt de interes general? Reproduceti cîteva fragmente din aceasta corespondenta.
– O buna parte a corespondentei (1979 – l984) si a convorbirilor de la Paris prezinta un aspect particular. Consider demn de mentionat: aprobarea chipului cum am interpretat (în scris, oral) „Pe strada Mîntuleasa” si „O fotografie veche de 14 ani”. Povestirile acestea doua le calific absolut „esentiale”. În „O fotografie...” Eliade îsi dezvaluie (stralucit si cu verva !) atasamentul pentru credintele românesti traditionale si o foarte picanta pozitie de adversitate (ori, sa-i zicem, pronuntata rezerva) fata de principalele sisteme filozofice occidentale. „O fotografie...”, zic, nu este o marturisire de credinta româneasca si ortodoxa.
Mi s-a explicat si de ce „Istoria” a fost scrisa „la rece”: pentru ca autorul a trebuit sa se conformeze metodelor obligatorii în mediile academice americane, metode cît mai învecinate de ale ordinatoarelor.
Îi „reprosasem” într-o scrisoare ca în mod gresit se refera (în „Amintiri”) la Calea Calarasilor ca vecina cu strada Melodiei. Si-a „recunoscut greseala” de îndata: memoria l-a înselat dupa trecerea anilor!
I-am surprins o slabiciune pentru explicatia gnostica a elementelor arhitecturale în bisericile si catedralele crestine. N-a contestat seductia exercitata asupra gîndirii lui de gnosa. (Se cuvine poate sa revin asupra cuvîntului „slabiciune”; mai exact e o preferinta, interpretarea gnostica a elementelor arhitecturale bisericesti nefiind o erezie! Cît priveste relatiile dintre filozofia lui Eliade si maniheism, e nevoie de tratarea aparte a subiectului.)
Opera lui literara si-o confirma ca stînd sub semnul unui „patriarhalism” analog celui din „O fotografie...” si unui „ezoterism profan” înrudit cu simbolurile calauzitoare din „La tiganci” (si aceea o biruinta literara). Fantezia libera i-a îngaduit sa sugereze mai mult si mai departe în opera literara decît în opera stiintifica (de unde nu lipseste – nici de acolo!) cîmpul magnetic al supra si subtextului).
Eliade vorbeste si scrie cald, fara urma de morga, suficienta, afectiune, solemnitate. E – în epistole, în convorbiri – slobod, amical, cuceritor, întocmai ca în nuvelele, romanele si eseurile sale carora nimeni nu le-ar putea contesta spontaneitatea si puterea fascinatorie. Ferice de toti acei carora – ca mine – li s-au vadit!
Sa ne bucuram, adaug eu batrîneste, sa ne bucuram ca un compatriot al nostru se numara printre marii eruditi si savanti ai lumii, dar si pentru faptul ca e un fermecator romancier si nuvelist – un mare scriitor român – si ca, pe deasupra, e un om de mare omenie si mare distinctie sufleteasca. Nu tradeaza observatia aceasta din urma o mentalitate desueta si copilaroasa? Ba da, însa a fi desuet e o inevitabilitate în trimestrul al patrulea al vietii; iar a fi copilaros e un privilegiu al batrînetii, unul din putinele ei privilegii de care înteleg sa ma folosesc fara de reticenta ori de rusine!
– La sfîrsitul acestor captivante raspunsuri permiteti-mi, iubite Domnule Steinhardt, sa va multumesc si sa regret ca nu am putut reda stralucirea privirii Dv., tonalitatea vocii si farmecul neîntrecutului causeur.