Amintiri despre Nicolae Steinhardt

 

Cuvînt înainte

 

În fondul de manuscrise al Arhivei Culturale Române se păstrează două dosare (nr. 75, 76) ce conţin crestomaţia “Amintiri despre Nicolae Steinhardt” alcătuită de regretatul scriitor Arşavir Acterian.

Cele două dosare sînt aproape identice, deosebindu-se doar prin cele 5 scrisori dintre N. Steinhardt – Theodor Enescu ce alcătuiesc addenda primului volum şi care, potrivit dorinţei lui Arşavir Acterian, nu se potrivesc structurii actuale a volumului.

Încredinţînd astăzi tiparului textul “Amintirilor” Arhiva Culturală Română redă cititorilor poate cele mai importante texte ce prezintă personalitatea scriitorului şi monahului Nicolae Steinhardt Delarohia.

 

Fabian Anton

 

 

Cîteva idei şi păţanii ale unui călugăr: Nicolae Steinhardt[1]

 

Din scrisul abundent şi plină de sevă al lui Nicolae Steinhardt des­prind cîteva rînduri pe care, cu admiraţie pentru curajul autorului, le-am citit în revista “Familia” din decembrie 1987 (ar merita citat articolul în în­tregime). Transcriu din acest articol intitulat sfidător şi fără pic de teamă, “Taina libertăţii”: “Comentîndu-i pe Hegel şi Platon, filozoful englez Karl R. Popper observă că pentru amîndoi «oamenii care se supun unei forţe su­perioare sau nu mor mai degrabă decît să se supună unui bandit înarmat sînt din fire, robi înnăscuţi care n-au parte decît de ceea ce merită.»

Aserţiunea i se pare lui Popper exagerată şi reacţionară. Să-mi fie în­găduit a crede că nu-i cîtuşi de puţin aşa. Oare progresul se confundă cu laşitatea? Sînt războiul defensiv şi legitima apărare, născociri ale minţii retrograde? Nu voi înceta să tot repet – luînd asupră-mi riscul de a fi so­cotit maniac şi obsedat – că taina libertăţii nu-i alta decît curajul de a în­frunta moartea. Cel atacat are întotdeauna dreptul (şi datoria) să se apere. A ceda agresiunii ori şantajului nu înseamnă altceva decît a te învoi cu sclavia. Faimoasele “împrejurări” (subînţeles atenuante, justificative) nu-s decît pretexte, scuze ori şiretlicuri ale mişeliei (în înţelesul vechi al cuvîntului, ba şi în cel nou), frazeologie cu iz şi pretenţii sociologice, vor­be frumoase menite a încurca lucruri simple. Şantajul, dintre toate, e fărădelegea cea mai odioasă şi mai respingătoare ( – alături de turnătorie –), a-i face jocul e tot una cu a-l aproba, a-l răspîndi, a i te face părtaş. Hegel şi Platon au deplină dreptate. Formularea lor este aspră, însă diagnosticul lor e lucid. Poporului care nu rezistă cînd e atacat ori individului care pen­tru a scăpa cu viaţă (ori nerănit, ori nebătut) dă ascultare pretenţiilor unui bandit li se potriveşte de minune calificativul care lui Popper i se pare exa­gerat. Nu şi lui Brice Parain, filologul francez pe care nu mă satur a-l cita: “Trebuie să ştii să plăteşti: dacă vrei să fii liber se impune să nu-ţi fie frică de moarte.”

Am rămas uluit citind aceste îndemnuri belicoase ale lui Steinhardt, nu pentru că nu-l credeam pe acesta capabil să spună adevărul pe faţă, ci de teamă că va fi imediat arestat. Mai ales că scriitorul articolului la care mă refer şi făcuse cîţiva ani de puşcărie alături de C. Noica, Dinu Pillat, Alecu Paleologu, Al. O. Teodoreanu, Theodor Enescu, Vladimir Streinu, Marietta Sadova şi alţii pentru completarea unui grup limitat la 24 de persoane. După ieşirea din temniţă Steinhard a fost odată chemat la secu­ritate deoarece scria un jurnal (bineînţeles considerat primejdios şi confis­cat). De la cine s-o fi aflat? Dumnezeu ştie. Spre a trăi viaţa în rugăciune Steinhard s-a călugărit fiind numit bibliotecar la mînăstirea Rohia (Mara­mureş). Acolo a adus omul cîteva cărţi căpătate de la Mircea Eliade, Emil Cioran, Alexandru Ciorănescu etc. etc. ce i s-au trimis din străinătate de către prietenii lui din Paris sau Madrid. Într-o bună zi, un grup de literaţi, printre care cîţiva buni prieteni, în excursie prin Maramureş s-au abătut pe la Rohia ca să-l vadă pe amicul şi colegul lor scriitor, devenit călugăr, dar membru mai departe al Uniunii Scriitorilor. Steinhardt a continuat după ce s-a călugărit să scrie pe la diferite reviste şi să publice cărţi despre care unii critici au scris nespus de elogios. Revenind la grupul de scriitori în vizită la Rohia, Steinhardt le-a dat o gustare, după care i-a invitat în bi­bliotecă, unde au stat la taifas. La un moment dat călugărul a deschis ser­tarul lui secret cu tot felul de giuvaere bibliofile spre a suscita interesul prietenilor. Peste cîteva zile Steinhardt se pomeneşte cu doi securişti “cul­tivaţi" care îi cer să vadă şi ei cărţile străine ascunse în sertarul secret. Că­lugărul a rămas perplex, dîndu-şi seama că unul din excursioniştii “prieteni" ce-l vizitaseră l-a pîrît. A fost invitat la securitate, unde a fost supus unui lung interogatoriu, după care totul s-a limitat la confiscarea cărţilor cu pricina. Unde or fi oare? Drept urmare, N. Steinhardt şi-a văzut ultima lui carte apărută cu barbare tăieturi de o cenzură necruţătoare.

Nu mult după aceste întîmplări, călugărul de la Rohia a murit, făcînd un infarct în drum spre Bucureşti, unde colegi de şcoală şi cîţiva prieteni îl aşteptau în vederea unei aniversări.

Pentru mulţi credincioşi refugiul în lumea cealaltă e o izbăvitoare, supremă bucurie.

 

Arşavir Acterian

 

 

“Jurnalul Fericirii”[2]

 

Am citit cu nesaţ “Jurnalul Fericirii” al lui Nicolae Steinhardt. Îl cu­noscusem pe acesta din liceu – de la Spiru Haret –, el fiind cu cîţiva ani mai mic decît mine, printre elevii eminenţi şi eu printre chiulangii. Ne-am împrietenit mult mai tîrziu. Îl priveam uneori cu anumite rezerve cînd, de pildă, mi se părea că face paradă de erudiţie. Mă înşelam. Omul era tobă de carte. După o scurtă durată de mondenităţi şi manifestări sprinţare în timpul studiilor universitare, Steinhardt încercă şi reuşi să se lepede de preocupările uşuratice şi trufia de atotştiutor, spre a deveni sobru, ba chiar smerit în comportare, căutînd să se ancoreze într-o credincioşie spiritual salvatoare. În faza acestei schimbări la faţă, năucit de lecturi de tot felul, omul a căutat un punct de sprijin absolut şi l-a descoperit în creştinism. Momentul convertirii a coincis cu implicarea lui într-un proces al unor oa­meni de cultură anticomunizanţi ca Noica, Alexandru Paleologu, Mariana şi Titus Vasile-Lemeny, Mihai Rădulescu, Th. Enescu, Dinu Pillat.

Virgil Ierunca a fost omul de încredere, căruia Steinhardt i-a încredin­ţat una din cele două versiuni ale “Jurnalului” său. După moartea autorului acestui “Jurnal al Fericirii”, Virgil Ierunca a prezentat şi comentat multe din gîndurile şi pătimirile de puşcăriaş ale lui Nicolae Steinhardt ca şi ale altor victime ale comunismului, nu îndeajuns de cunoscute în Occident.

Cea de-a doua versiune pe care am citit-o a apărut la Editura Dacia din Cluj sub îngrijirea lui Virgil Ciomoş care a adăugat şi o “Postfaţă sau despre curajul de a crede”, precum şi “Note”, plus o listă a prescurtărilor onomastice. Această versiune fusese la un moment dat confiscată de se­curişti la o percheziţie, dar – după lungi tratative şi intervenţii ale Uniunii Scriitorilor – a fost restituită nu înainte ca autorul să fi reconstituit manus­crisul respectiv cu multe adăugări. Ar fi desigur interesant de confruntat cele două ediţii în cazul apariţiei celei de-a doua versiuni a “Jurnalului Fericirii”.

S-a reproşat de către unii critici autorului acestui jurnal abundenţa ci­tatelor, ceea ce nu mi se pare decît parţial justificat. Invocarea nenumăraţilor autori citaţi explică din plin faptele întîmplate la care se referă cu lux de amănunte autorul jurnalului.

E experienţa infernală a unui om care a trecut prin Malmaison, Jilava, Gherla, prin puşcăriile în care şi-a ispăşit pedeapsa. Nicolae Steinhardt îşi rememorează păţaniile şi pătimirile, fără să uite de a se raporta la operele unor Platon, Pascal, Scheler, Peguy, Proust, Eminescu, Caragiale (Ion Luca şi Matei), dar şi la texte teologice cu deschidere escatologică, pe care numai ignoranţii, monştrii şi ucigaşii le dispreţuiesc din amvonul puţinătăţii lor.

 

Arşavir Acterian

 

Cartea unui om tobă de carte[3]

 

“Între viaţă şi cărţi” (Editura Cartea Românească, 1976) de N. Steinhardt e o lucrare unică prin conţinut şi stil în eseistica românească. Este, de fapt, un jurnal de lector, lucid şi împătimat. Cărţile devin adeseori pretexte pentru ca N. Steinhardt să spună ce crede, ce-l doare, ce-l exaltă, să dea glas îndoielilor, indignă­rilor sau bucuriilor, entuziasmelor, sentimentelor de omenie, de dreptate, de dragoste faţă de prieteni, ca şi faţă de duşmani. Pentru cei cărora le plac cărţile cu eseuri ce pot fi stenice autorul a citit fabulos. Cultura lui literară, filozofică copleşeşte. Te trezeşti prins şi, uneori, ameţit de jocul nelipsit de o anume virtuozitate al asociaţiilor, analogiilor, referinţelor la text. Mihai Gafiţa, care prefaţează această carte şi semnează o “Pledoarie pentru cititorul ideal”, notează în chip definitoriu: “N. Steinhardt combate... cititul redus la dimensiunea viciului. El integrează explorarea unei cărţi de către cititor – iar , foarte adesea, chiar şi a unui singur crîmpei din ea – în opera de cunoaştere şi însuşire a lumii, nu numai pe cale estetică, ci mai ales pe calea revelării unei ideologii aparte, a unei filosofii, istorii, antropologii – şi în genere a unui domeniu al vieţii. Punctul său de vedere... e că arta (în cazul de faţă literatura) e o «formă concentrată şi intensă de viaţă»”.

Cartea lui N. Steinhardt revelează un om pentru care spiritul, sufletul şi natura se înfrăţesc întru autenticitatea înţeleasă ca un fel anumit de a fi, nu numai de a exista, întru libertate şi ome­nie, între curaj creator şi desăvîrşire.

Un singur cusur în unele pagini ale acestei înaripate cărţi: o anume cascadă a erudiţiei literare, parcă autorul s-ar teme că n-o să ajungă să spună tot ce ştie şi tot ce are pe suflet.

Nicolae Steinhardt a fost fără îndoială un om tobă de carte, dar mai presus de asta un creştin, un exemplar călugăr care a avut şi de pătimit în închisorile comuniste în care, de altfel, pe ascuns, în taină s-a creştinat.

 

Arşavir Acterian

 

Amintiri despre Nicolae Steinhardt[4]

 

Am fost cîteva zile la Cumpătul­ – Sinaia, la una din vilele Uniunii Scri­itorilor. Am stat la vila 5, într-o cameră mică, mansardată, cu o fereastră mare prin care soarele, în zilele senine, se năpustea copios şi sedativ. La început, a fost o vreme frumoasă. Cînd atmosfera era clară, se vedeau munţii Bucegi într-o limpezime de cristal; conturele pure ale piscurilor pe cleştarul cerului albastru, ozonificat, şi pădurile de brazi pudraţi cu nea păreau o povestire feerică de Andersen. Într-o odăiţă învecinată a stat Nicu Steinhardt. Am as­cultat muzică clasică la tranzistorul meu şi am pălăvrăgit cu el îndelung despre cărţi şi oameni. Ce figură uluitoare!

L-am cunoscut prima oară pe N. Steinhardt – schimbînd doar cîteva fraze cu el­ pe culoarele redacţiei “Revista Fundaţiilor Regale”, cînd cumplitul marasm al războiului îşi trăia agonia. Îi apreciasem profunzimea şi erudiţia articolelor sale din cea mai prestigioasă publicaţie a vremii, unde îşi dădeau întîlnire penele măiestre ale epocii şi ne era carte de căpătîi, nouă celor care părăsisem de curînd băncile Universităţii din Bucureşti. Apoi nu l-am mai văzut şi nu am ştiut nimic despre el, aproape un pătrar de veac.

…Labuntur anni! Fiecare în acea perioadă de beznă şi-a urmat drumul sinuos al destinului cu nebănuite stavile. Al lui N. Steinhardt mai înnămolit în suferinţe ca al altora. Dar, în acele zile ploioase ale anului 1970, în lungile ore de zăbavă cînd am tradus împreună o selecţie din operele lui Alain, pentru editura Minerva, am avut prilejul să-l “descifrez” mai îndeaproape, să-l cunosc cu ai săi perimetrii multipli de autenticitate. Reîntîlnirea spirituală cu N. Steinhardt a fost o revelaţie, cu atît mai mult întrucît nu ştiam nimic din trecutul lui recent, nici de activitatea sa literară de peste bolta anilor de cînd nu-l mai văzusem. M-a stăpînit atunci un simţămînt oarecum asemănător aceluia ce-l avusesem cînd asistasem la cursurile lui Nicolae Iorga, în primele luni de studenţie la Facultatea de Litere din Bucureşti, în toamna lui 1933. Bogăţia cunoştinţelor marelui Dascăl era uriaşă, deconcertantă pentru un neofit. La fel şi cu N. Steinhardt. Avea o cultură cu o paletă de asimilare incredibilă. Cele mai varii discipline umaniste – pe toată gama artelor frumoase – litera­tura, plastica, muzica, dramaturgia, baletul – le-a străbătut cu nesaţ, ştiindu­-le potecile cele mai întortocheate. Şi-a însuşit temeinic operele de seamă ale culturii clasice şi contemporane. Nu mai pomenesc de marile lucrări filozofice şi Biblia ce i-a devenit familiară, ştiind-o aproape pe de rost. Te uluieşte cît de informat este şi cu ultimele date ale ştiinţei, fie că-ţi pomeneşte de astro­nomie sau genetică, de biologie sau fizică. A citit operele lui Gaus şi Einstein, precum şi ale lui Heinsenberg şi Frederic Hoyle, precum şi ale multor savanţi recenţi. Le-a prins miezul gîndirii. Are o memorie prodigioasă. În scris, ca şi în vorbirea obişnuită, cuvîntul este întotdeauna pentru el calculat pe idee cu o acurateţă inconfundabilă. Un veritabil renascentist contemporan.

Omul însuşi era fermecător. Nu împlinise pe atunci 60 de ani şi mi se părea în plină vigoare spirituală şi chiar biologică, deşi nu fusese scutit deloc de furcile caudine ale regimului comunist şi ieşise din grele încercări cu bogate rodiri sufleteşti ducîndu-l la limanul creştinismului. Mai degrabă mărunt de statură, dar cu mişcări vioaie, chiar repezite, cu gesturi brusc întrerupte, parcă dialoghează permanent nu cu cel sau cu cei din preajma lui, ci cu un interlo­cutor invizibil şi drag care-l însoţeşte pretutindeni. Fascinantă îi este şi privirea. Pătrunzătoare, şăgalnică, ironică, vag bănuitoare. Ea grăieşte la fel ca verbul scînteietor.

Înzestrat cu daruri spirituale rar întîlnite, N. Steinhardt a trecut prin în­chisorile regimului comunist cu un curaj şi o seninătate ce nu le-ai fi bănuit niciodată la o fiinţă în realitate nevolnică şi firavă ca a lui. Dar harul l-a călăuzit să-şi păstreze adevărata demnitate umană într-o epocă de beznă.

...Şi acum timpul se dilată pînă la exacerbaţie ascultîndu-l! Este mereu consecvent cu el însuşi. Neînfricat şi după anii grei din închisoare. Chiar la începutul prînzului şi al cinei – în sala de mese plină desigur şi cu destui securişti – îşi făcea cîteva cruci binecuvîntînd mîncarea, spre stupoarea tuturor comesenilor. O desfătare să fii în preajma lui...

 

Alexandru Baciu

 

Cum l-am cunoscut pe Steinhardt[5]

 

Pe Nicu Steinhardt eu l-am cunoscut la Jilava. El scrie în “Jurnalul fericirii”, are acolo un capitol intitulat “Celula 13. Jilava”. Acolo, în bunătatea lui, spune cum m-a cunoscut el pe mine.

În sfinţenia lui Steinhardt pomeneşte numai de ceea ce i-am dăruit eu, cum l-am învăţat liturghia Sfîntului Ioan Gură de Aur - liturghie pe care am învăţat-o şi eu tot în închisoare, împreună cu Missa[6] latină, catolică. Aceste liturghii le-am învăţat tot la Jilava, cu 3-4 ani înainte de întîlnirea cu Steinhardt. Era acolo o cameră de infirmerie unde se aflau episcopul catolic Cherteş şi amicul meu Matei Boilă. Episcopul Cherteş îmi transmitea prin zid, prin morse, aceste liturghii. Vă imaginaţi încetineala cu care se desfăşurau aceste lecţii...

Nicu Steinhardt nu pomeneşte însă nimic de cele, foarte multe, pe care mi le-a dăruit el. El a intrat în închisoare cu mult după intrarea mea şi avea o serie întreagă de noutăţi de afară. Avea veşti despre o mulţime de prieteni comuni, prieteni care, în unele cazuri, erau şi ei alături de mine şi de el, în închisoare. Dar îmi aducea veşti şi în legătură cu unele cărţi pe care izbutise să le citească în cei 5 ani în care eu fusesem închis. Citise, printre altele, pe Eugene Ionesco. Cînd eu am fost arestat, la sfîrşitul anului 1955, încă nu auzisem foarte multe lucruri despre marile succese ionesciene pe scenele pariziene şi mondiale. Dar nu apucasem să citesc aceste piese iar de văzut nici măcar nu se putea imagina în acea perioadă. Ei bine, Steinhardt apucase sa citească primele două volume din opere lui Ionesco apărute la Gallimard. Căci începuseră să pătrundă şi în România unele cărţi din străinătate.

Steinhardt citise deci aceste volume şi le avea foarte proaspete în minte. Astfel m-am delectat în sordida celulă de la Jilava, ascultîndu-l cum povestea, cum interpreta, în cele mai mici amănunte, piesele ionesciene din aceste prime două volume. Era ceva să asişti la “Cîntăreaţa cheală” interpretată magistral de Nicolae Steinhardt în celula de la Jilava, pot spune - văzînd şi revăzînd apoi, în libertate, această piesă interpretată de mari actori ai lumii, pot spune că nimeni nu a interpretat mai frumos ca Steinhardt aceste piese. L-am văzut şi pe J.L. Barrault cînd a venit la Bucureşti montînd “Rinocerii”, l-am cunoscut apoi şi pe Ionesco şi i-am spus aceste lucruri, l-am văzut lăcrimînd cînd îi povesteam de jocul lui Steinhardt, dar nu voi putea uita vreodată acest minunat om, jocul lui, umorul evreiesc cu care interpreta toate aceste piese, sarea şi piperul specifice lui, toate acestea  făcînd savuroase aceste piese într-o închisoare.

 

Nicolae Balotă

 

O notă pentru “Jurnalul Fericirii”[7]

 

Prietenia cu Nicu Steinhardt am legat-o pe la începutul anilor ‘50, cei mai rodnici ai tinereţii mele, cînd dascăli providenţiali îmi dezvăluiseră adevărul creştin, din care îmi făcusem preocuparea de căpetenie. Îl cunoscusem prin Paul Simionescu, care mă introdusese într-un cerc de oameni aleşi, cu orientări intelectuale diferite, dar apropiaţi prin deschiderea spre spiritualitate, educaţia înaltă şi dorinţa comunicării libere, sever supravegheată în regimul totalitar de la noi. Erau între ei prieteni mai vechi, ca Alexandru Duţu şi Paul, sau unii pe care i-am cunoscut acolo, Alexandru Paleologu, Sergiu Al. George, Paul Dumitriu. Pe Nicu îl revedeam apoi la slujbele de la Mănăstirea Antim, la profesorul Ştefan Todiraşcu sau la părintele Mihai Avramescu, sau ca cititor asiduu în Biblioteca Academiei unde lucram pe atunci.

Timp de cîţiva ani Nicu Steinhardt m-a vizitat în locuinţa mea din strada Popa Tatu, unde petreceam ceasuri de discuţii pe teme de spiritualitate şi cultură. Despre cărţile pe care le-a descoperit acolo aminteşte el însuşi în “Jurnalul fericirii”. Rostul lor în apropierea sa de creştinism (era cu şapte-opt ani înainte de Botez) apare din fidelitatea cu care menţionează autori şi titluri, drept lecturi memorabile. Ar fi putut deopotrivă cita cărţi de Chesterton şi Şalom Aş, Luigi Valli, Guenon, Ananda Coomaraswami, de spiritualitate ebraică, hindusă, islamică şi chineză, sau operele erudite ale lui Marcel Granet, Gustave Schlumberger şi Etienne Gilson. Nimic nu scăpa setei lui neistovite de cunoaştere. Dar în “Jurnal” s-a mărginit la descrierea unui anume itinerariu intelectual, care l-a dus la fericirea Revelaţiei.

Acest itinerariu a fost presărat, fireşte, nu numai cu lecturi fundamentale, dar şi cu întîlniri providenţiale, experienţe pilduitoare, suferinţe şi spaime, descoperiri cutremurătoare, fulguiri ale luminii celei adevărate. Aşadar, datorez amintirii Părintelui Nicolae de la Rohia observaţia că episodului cărţilor împrumutate şi întîlnirilor lui cu un tînăr – pe atunci – prieten nu trebuie să li se atribuie un rost excesiv în Botezul de la Jilava din 15 martie 1960. Metanoia lui Nicu Steinhardt, schimbarea lui în monahul Nicolae este o taină a întîlnirii cu Dumnezeu şi răsplata sincerităţii, consecvenţei cu care a căutat-o.

De altfel, cine l-a cunoscut personal sau prin scrisul lui pe Nicu Steinhardt îşi dă seama că nu putea fi altminteri. Acest căutător al adevărului şi luptător al Duhului nu era din rîndurile celor ce pot fi “convertiţi”, măsura lui intelectuală ar fi deznădăjduit orice încercare naivă de acest soi. Iar prozelitismul – cu rare excepţii – nu este practică ortodoxă, ci ţine de obsesiile altor confesiuni.

Respectul faţă de libertatea şi personalitatea celuilalt cere să-i laşi în întregime hotărîrile capitale, îndeosebi celui capabil să le ia. Părintele Arhimandrit Mina Dobzeu care l-a botezat în celula de la Jilava spune limpede: “O dată a venit la mine cu dorinţa de a-l creştina” (“Telegraful român” nr.17–18, 1991).

În corabia care duce către limanul ceresc – cum numea dumnezeiescul Hrisostom Biserica (vezi în Pidalion) – Nicu Steinhardt s-a suit doar cu ajutorul Cîrmaciului ei, Iisus Hristos, nu împins de alţii.

 

Virgil Cândea

 

Pe plan spiritual Steinhardt ne este superior tuturor[8]

 

[Paris,] 28 iulie 1978

 

Dragă Arşavir,

Ţi-am trimis ieri nişte cărţi, nu prea grozave. Vanitate sau nu ce contează, încearcă să publici ceva. E surprinzător felul în care cunoşti limba noastră. Tinerii trebuie să profite de pe urma ta. M-am bucurat mult să-l cunosc pe Nicu Steinhardt. Pe plan spiritual, ne e superior tuturor. E într-adevăr un miracol cum în preajma lui te simţi dintr-o dată mai bine. – E de necrezut că nu reuşeşti să publici “Jurnalul” lui Jenny[9]. Caută-l pe Sorescu[10]: cred că te-ar putea ajuta. – Mircea[11] e plin de elanuri şi mai tînăr ca niciodată. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Eugen[12] şi despre mine, amîndoi obosiţi, excedaţi, disperaţi. De la o vîrstă încolo omul ar trebui să se ascundă şi să tacă. Încerc şi eu, dar fără succes, deşi, ce-i drept, tot mai puţin dar şi atunci constrîns.

 

Cu drag,

E[mil] C[ioran]

 

Paris, 23 ianuarie 1981

 

Dragă Arşavir,

 

Am citit cu interes textul lui Nicu despre Mircea[13], trimis de Barbu[14]. Sihastrul de la Rohia e un spirit profund şi, ceea ce este mai important, un suflet bun. S-ar putea să se înşele însă. Mircea are imense calităţi şi multe înzestrări, dar nu cred că ar fi fost bun călugăr. E prea scriitor, adică ţine prea mult la aparenţe, cele care sînt însăşi substanţa romanului. Mă poţi contrazice cu Dostoievski. Atenţie! Şi el ar fi fost un sihastru fără vocaţie!

Am să-ţi trimit cîteva cărţi, mai precis romane. Am auzit că Marieta Sadova n-o duce prea bine cu sănătatea. Bătrîneţea e o înfrîngere greu de suportat.

Cu drag,

 

Emil [CIORAN]

 

Fericita fire a lui Nicolae Steinhardt[15]

 

Cred că prima oară mi-a vorbit despre Nicolae Steinhardt, prin anii '60, Sanda Şora (fiica lui Mi­hai şi a Marianei), care-l admira şi-l vizita la Spitalul Pantelimon unde se afla internat, iar după aceea, cu la fel de înaltă preţuire, Floriana Avramescu. De tatăl ei, preotul Mihai Avramescu, om cu totul neo­bişnuit, am fost în ultimii săi ani destul de apropiat şi îmi povestea multe, dar nu mi-a pomenit nicioda­tă de Steinhardt, cu toate că se cunoşteau bine, aşa cum se poate vedea în cîteva pasaje din “Jurnalul Fericirii”, i-adevărat, trădînd unele neamicale rezer­ve, lucru oarecum mai ciudat dacă ţinem seama că cei doi aveau în comun o situaţie într-adevăr extra­ordinară, aceea de “alogeni” cu ferventă angajare creştin-ortodoxă. Propriu-zis l-am cunoscut ceva mai tîrziu, în subsolul ticsit cu cărţi de negăsit alt­undeva, al lui Virgil Cîndea, amintit de Steinhardt cu gratitudine (ca şi Paul Simionescu), întrucît căr­ţile împrumutate de la ei l-au marcat considerabil. De altfel şi eu, încă din tinereţe şi mereu pînă as­tăzi, m-am tot înfruptat din bogata bibliotecă “sapi­enţială “ a acestui vechi prieten. Pe Steinhardt îl mai întîlneam după aceea – şi schimbam cîteva cuvinte, prea puţine, căci era totdeauna grăbit, deşi perfect amabil, la început “în civil” – fie pe sălile spi­talului unde lucram (Colentina, azi N. Gh. Lupu), al­tădată din întîmplare pe stradă, în fine ultima oară în sutană neagră, dar tot aşa de aferat, la biserica Silvestru, cu prilejul slujbei la moartea lui Mircea Eliade.

Alexandru Paleologu, care l-a cunoscut bine, i-a creionat, în recent reeditatul volum “Alchimia exis­tenţei”, un succint dar exact portret, sub titlul “Sep­tuagenarul neastîmpărat”. Într-adevăr, neastîmpă­rul îi era principala caracteristică, febrilitatea, pe lîngă (spicuiesc tot din textul pomenit) vitalitatea neînchipuită în pofida sănătăţii şubrede şi a repeta­telor popasuri prin spitale, tenacitatea, apetenţa in­telectuală nepotolită, capacitatea uriaşă de infor­mare în cele mai diverse domenii, sociabilitatea (care-l făcea să cunoască imens de multă lume), generozitatea, încrederea, optimismul, buna dispo­ziţie, politeţea obsecvioasă. În fine, ca aspect fizic, cu chelia şi barba lui deasă, îi apărea amicului său ca avînd – imagine memorabilă – “ceva între duhov­nic şi general ţarist". Cînd am citit micul studiu al lui Steinhardt despre Geo Bogza şi poezia sa de tine­reţe, pagini în care îşi revarsă incontinent dragos­tea nostalgică pentru epoca adolescenţei lui, cea imediat următoare primului război mondial, rămasă cunoscută cu numele de “les annees folles” la fran­cezi, “the roaring twenties” la englezi şi americani ­el le spunea anii nebunatici sau fluşturatici – m-am gîndit fără să vreau că, la data apariţiei, autorul îm­brăcase deja austera haina monahală şi de aceea îi ticluisem în sinea mea, cu ireverenţă afectuoasă, porecla de uz personal: călugăraşul nebunatic... Steinhardt scria că îndrăgea această epocă pentru că fusese aceea a unei mari bucurii de a fi, a trăi (re­acţie firească după cumplitul măcel), o frenetică do­rinţă de fericire, ceva ce el însuşi a simţit mereu, singur mărturisind că “iubea viaţa cu nesaţ, cu pasi­une, fierbinte, nebuneşte". Lucrul poate într-adevăr părea nepotrivit din partea unui bătrîn călugăr, ţinut să se desprindă de cele lumeşti, trecătoare şi deşarte – cum tot aşa şi într-o viziune budistă, în care ştim că “trsna”, setea de a trăi, e socotită cauza adîncă şi originea suferinţei omeneşti. Numai că aici se im­pune un distinguo care schimbă registrul cu totul: ceea ce de fapt iubea Steinhardt nu erau atîta plă­cerile şi bucuriile pămînteşti (nefiind totuşi deloc in­sensibil nici la acestea, aşa cum reiese de pildă din “slăbiciunea” ce avea pentru lumea lui Mateiu Ca­ragiale), ci el era îndrăgostit de viaţa în sine şi pen­tru ea însăşi, indiferent de condiţiile în care-i e dat insului să şi-o trăiască, întărit în această stare şi de credinţa lui (creştinismul e religia lui “a fi” , iar “via­ţa e un dar minunat făcut de Dumnezeu”), ceea ce dă seama, măcar în parte, de împrejurarea, altfel de necrezut, că în mijlocul suferinţelor, mizeriilor, înjo­sirilor şi ororilor trăite în închisorile comuniste între anii 1959 şi 1964, el a putut vorbi despre această perioadă cumplită a vieţii lui ca despre una fericită (de unde şi titlul “Jurnalului”), cînd i se întîmpla “să se deştepte în plină noapte de cît de fericit era”. Mi-am adus aminte de pianistul Arthur Rubinstein, care şi el spunea: “iubesc viaţa fără condiţii, e ceva din lăuntrul tău, nu depinde de ce dobîndeşti, ori de ce te înconjoară, aş fi fericit, în felul meu, chiar şi în temniţă (s.m.) sau în spital, căci eu am un ca­racter fericit, nimeni nu-mi poate lua asta, nimeni nu ne poate lua ce avem înlăuntru”.

Mai rar potrivire atît de vizibilă între alcătuirea interioară a omului şi felul său de a scrie. Căci neas­tîmpărul, voioşia, isteţimea, mobilitatea, libertatea (“a-şi îngădui să hoinărească absolut slobod printre idei, imagini, cărţi, amintiri şi vise”) care-l caracteri­zau, se regăsesc în stilul lui: vioi, sprinţar, zglobiu, năstruşnic, zbenguitor. Pe de altă parte cald, apro­piat, familiar, prietenos, comunicativ, darnic, fericit că ştie atîtea lucruri şi are prilejul să le spună şi al­tora, bucuros de comunicare şi înfrăţire, de comu­niune, căci era cu adevărat un om bun, bun la suflet (ţinea la expresia asta), însetat să iubească şi să fie iubit. Poate că intra aici şi ceva din dorul lui de asi­milare, precum şi o restanţă copilăroasă, căci era în acelaşi timp un înţelept cărturar şi un fel de copil mare (numea asta “pornirea copilăroasă a inimii”, ceva ţinînd de încredere). E lucru de tot hazul, în treacăt fie zis, dacă nu vreun efect de molipsire, că cine încearcă, aşa cum fac eu acum, să-i definească scrisul, cade el însuşi în abuzul impenitent de adjec­tive, ajunge, ca şi el, vai, “awfully adjectival”... Dar să revin: făcea ceea ce s-a numit critica de întîm­pinare şi găsea în aproape orice text citit, orice pla­chetă de versuri, ceva demn de atenţie, substanţial, valabil, meritoriu, pe care se ostenea să-l scoată în relief şi să-l amplifice prin analize, comentarii, re­flecţii, meditaţii şi interpretări savante şi subtile, chit că nu rareori textul de plecare, aparţinînd vre­unui tînăr care nu avea să-şi ţină promisiunile, sau vreunui autor mediocru, era minor, insignifiant, în­cît mi se părea uneori că situaţia avea asemănare cu ce se credea despre hanurile spaniole de pe vre­muri, cum că: “on y trouve ce qu 'on y apporte...” Asemenea dispoziţie mult binevoitoare (îl pome­nea pe Jules Romains cu al său “Les hommes de bonne volonte”) şi nevoia de a admira (trăsătură ne­cesară criticului, sublinia Alex. Paleologu), chiar proslăvi, lămuresc asupra fericitei lui alcătuiri sufleteşti şi de aceea pretextul literar al exaltării lui aproape că nu mai contează. Vorba tot a Conului Alecu, a propos de Sainte-Beuve: “cei mai mulţi dintre autorii despre care a scris nu se mai citesc, dar ce a scris el despre ei se citeşte”. În aceste dez­voltări personale punea o mare acribie şi migală analitică, dar mai cu seamă vădea o cultură generală (cum se spunea pe timpuri) înfricoşătoare, ameţi­toare: citise tot, ştia tot! Avea şi o excelentă memo­rie, dovadă că “Jurnalul fericirii” l-a putut rescrie după ce-i fusese confiscat. Orizontul lui cultural cu­prindea, pe lîngă piesele de rezistenţă, în cîteva limbi, familiare oricărui frecventator serios al “uma­nioarelor", şi romane moderne de toată mîna, in­clusiv cele poliţiste, felurite piese de teatru şi filme (căci a fost şi un pasionat cinefil), avea temeinice cu­noştinţe în artele plastice (am impresia că mai puţin în muzică), precum şi altele din domeniul ştiinţific, fizica recentă îndeosebi, încît vorbea cu dezinvoltu­ră de cuante, quarci, neutrino şi determinanţi nere­zolvaţi. Dar aproape nelipsite, strecurate cu subţire pricepere pe sub ochii ostili ai cenzurii timpului (sîntem în anii '80), erau aluzii şi îndemnuri morali­zatoare, ba chiar citate din Evanghelii, Psaltire, Pa­teric, căci, cum observa şi Ov. S. Crohmălniceanu, Steinhardt “desfăşura un sclipitor arsenal de arme moderne spre a apăra valorile tradiţionale, credin­ţele cuminţi”. Bineînţeles că, lăudînd în dreapta şi în stînga, exagera uneori, exagera chiar enorm, ca de pildă vorbind despre Guica (din “Moromeţii” lui Preda), care i se părea a fi “un personaj de factură shakespeariană, balzaciană, dickensiană”, sau cînd se deda la un veritabil desfrîu encomiastic prilejuit de o expoziţie de tapiţerii. Uneori scrisul lui dens, supraîncărcat, insistent, adăugitor, proliferativ (ba­roc, s-a spus) ajungea un fel de joacă voioasă şi sprin­ţară, de experiment ghiduş, cum e de pildă fraza lungă (fără nici un punct, vreau să zic, de două pa­gini şi jumătate!) despre Salvador Dali (pe care-l ad­mira). Tot o particularitate într-un fel înduioşătoare a scrisului său e şi folosirea unor expresii fie neaoşe (ogoire, de istov, năpristan, glie), fie argotice şi go­lăneşti (garagaţă, ne uşchim, manglit, miştocară, feştelit iacaua, le vede, duci cu muia, scurt pe doi), din nou restanţă adolescentină, dar şi, iarăşi, expre­sie a aspiraţiei lui spre o cît mai totală asimilare. (“Sînt jidan după sînge, dar de gîndit şi de simţit, gîndesc şi simt româneşte”, i-a replicat odată, la Gherla, unui caraliu ţigan care-l insultase).

Şi totuşi o adiere de îndoială şi neîncredere mă încearcă uneori: această modalitate de a face litera­tură, aceea de a comenta mereu pe marginea tex­telor altora, nu cumva e o antrepriză reprobabilă şi oarecum facilă ? George Steiner, în a sa “Real Presences, is there anything in what we say?” din 1989 , deplînge împrejurarea – caracteristică, după el, epocilor alexandrine sau bizantine, cum e şi a noas­tră de acum – cînd textul literar propriu-zis – actul de creaţie, de invenţie, de sursă în sensul originar de poiesis – e strivit sub greutatea comentariilor şi gloselor, asfixiat de piramide de interpretări. Cărţile nasc alte cărţi, eseurile alte eseuri, articolele alte ar­ticole. Textul de plecare devine pretext pentru me­tatexte tinzînd să devină autonome. Arborele viu moare înăbuşit de o iederă lacomă, geloasă şi para­zitară. Trăim o epocă a epilogului, a postfeţei, post-­literaturii, post-culturii. Sîntem victimele unui im­perialism al comentariului şi comentariului la alt comentariu, şi asta din cauza unor comentatori care nu sînt în stare să fie decît aşa ceva (Steiner însuşi se recunoaşte a fi printre ei!). Şi culmea: toa­te aceste recenzii şi eseuri critice sînt în cel mai înalt grad efemere, uitate de pe o zi pe alta şi acoperite de praful bibliotecilor (ştiu că şi la noi Ion Frunzetti, întrebat odată de cineva: ce mai scrie? răspunsese, cu amărăciune calamburlescă şi făcînd aluzie la aşa-zisa literatură “alimentară”: efemerinde!).

Cam la fel crede şi Jean-Marie Domenach în a sa “Le crepuscule de la culture francaise?” din 1995, căci vorbeşte despre “primatul interpretării asupra creaţiei, al comentariului şi aluziei asupra invenţiei”, ajungînd să se teamă că asistăm la o “sin­copă a culturii franceze, începînd cu expresia sa cea mai populară, cea mai legată de starea unei so­cietăţi: romanul". Şi Gaetan Picon se întrebase, in­augurînd un congres literar: “această luxurianţă a criticii compensează ea oare raritatea vegetaţiei creatoare?” Încă mai de mult Tolstoi îi scria, amu­zat, lui Strazov, despre criticii săi: “Ils en savent plus que moi!”

Asemenea dezabuzate constatări şi exagerate acuzaţii au, cu siguranţă, darul să-l irite pe Alexan­dru George sau pe Alexandru Paleologu, care şi mărturiseşte undeva: “Eu scriu despre cărţi cum al­tul scrie despre amor sau despre ambiţie". De alt­fel, Steiner însuşi admite că există studii critice pu­tînd pretinde în mod legitim la demnitatea creaţiei. Sînt şi eu încredinţat că au existat nu puţine exege­ze care au deschis ochii cititorilor asupra unor înţe­lesuri şi valori care altfel s-ar fi putut să le scape, de exemplu, ale eseiştilor spanioli despre semnificaţia simbolică şi mitică a lui Don Quijote, sau studiile despre Shakespeare, despre Dante, etc. Încît nu-mi trece prin gînd să pretind că spusele lui Steiner s-ar aplica întru totul volumelor de critică literară (şapte, dacă nu greşesc) publicate de Steinhardt în ultimii săi treisprezece ani de viaţă. Şi totuşi ceva e adevă­rat şi în cazul lui, motiv pentru care unele pagini (mai ales cele prea entuziaste, adevărate “catedrale de elogii”), se citesc mai greu acum. Altceva e însă “Jurnalul fericirii”, pe bună dreptate celebru, deşi nu e deloc o lectură uşoară, din pricina cronologiei voit dezordonate, dar şi pentru că e suprasaturat cu citate. Excelente sînt şi predicile din culegerea inti­tulată “Dăruind vei dobîndi”, pe care nu-i plăcea să le numească aşa, ci cuvinte de credinţă, sau eseuri teologice, o mostră a ceea ce ar putea fi o bună re­laţie între Biserică şi intelectuali. Pentru interesul documentar, de mărturii directe cu ocazia unor convorbiri sau răspunsuri la chestionare, sînt inte­resante şi alte două volume mai subţiratice, tot pos­tume şi acestea.

Îi mai este particular lui Steinhardt şi faptul că anumite gînduri, păreri şi judecăţi, repetate în dife­rite ocazii (“nu mă repet destul”, spunea) pot servi ca repere şi elemente pentru reconstituirea univer­sului său moral de convingeri şi credinţe. Spusa lui Brice Parain, cum că, dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ţi fie frică de moarte, să ai curaj, curaj fizic. La îndemnul bătrînului său tată, deseori pomenit, “amestec de Regulus şi de Cambronne”, care-l salu­tase milităreşte şi-i spusese: “să nu fii jidan fricos, să nu te c... pe tine” (el scrie vorba en toutes iettres), s-a dus la închisoare hotărît să fie, în orice situaţie, demn, să aibă ţinută, to keep the face (faţa fiind chipul divin în om). Îi preţuia pe englezi (ca şi pe japonezi), călătorise în tinereţe în Anglia, tradusese din Kipling, îl admira pe Churchill care preconiza ca, în caz de înfrîngere, să arăţi mîndrie, dispreţ şi bravură, să-ţi sfidezi duşmanul.

Se entuziasma de magnifica jertfă de sine a preo­tului polonez Maximilian Kolbe, pare-mi-se canoni­zat. Detesta laşitatea, frica o socotea păcat teribil şi grav, păcat de moarte (îl cita pe Dostoievski: “frica e blestemul omului”), cerea creştinului, şi mai cu sea­mă monahului, să aibă bărbăţie, vitejie, dîrzenie, voinţă de fier, virtuţi ostăşeşti, să fie strunit, călit. Şi invers: detesta minciuna (crezută de el a fi o boală mai fatală decît cancerul), compromisul, făţărnicia, cruzimea, trădarea şi cu precădere turnătoria (aici încadra şi vînzarea apostolului Iuda). Pe de altă parte şmecheria autohtonă şi descurcăreala (impli­cînd “mită, şperţ, minciună, linguşire, făţărnicie, furt”) îi erau odioase, vorbea cu mare întristare de “limbajul ţigănesc, şmecheresc, bişniţar, videocase­tar, gestionar”, de “gradul de nemernicie la care am ajuns”, ura, ca şi Noica, netrebnicia româneas­că, deplîngea nenorocul lui “n-a fost să fie”. Admi­tea (ca şi Eminescu) că au contribuit la această situa­ţie influenţele (Mircea Vulcănescu le numea ispitiri) corupătoare ale străinilor (greci, turci, evrei, ma­ghiari, ţigani, ruşi, levantini), de care au fost însă mai puţin atinse cîteva “vetre” precum Bucovina, Maramureşul, Vrancea, zona Bran–Rucăr–Dragosla­vele. Deşi atît de aspru şi intransigent, spunea cu îngăduinţă că “opera artistului trebuie voit deosebită de evenimentele vieţii sale, de preferinţele lui politi­ce, ori de cusururile sale personale". Dar cu alt pri­lej era de părere că “talentul nu face doi bani în lipsa unei viziuni morale” şi îl cita aprobator pe Wittgen­stein cu aşa-numita lui ecuaţie conform căreia “eti­cul şi esteticul sînt identice".

România tinereţilor lui îi apărea însă ca o “for­mă paradisiacă a condiţiei omeneşti” şi o regăsea cel mai bine în literatura azi uitatului Brătescu-Voi­neşti. Îşi amintea de mahalaua “din vremuri bune” unde se născuse, Pantelimonul (“comuna purtînd nume de sfînt ori de tîlhar”), cu biserica Capra şi dangătul clopotului ei, care-i va fi dat şi primul gust al creştinării. Mai pe urmă a fost strada Armeneas­că cu vechi case boiereşti. Evoca amenitatea de odinioară a poporului român, bunăvoirea lui, şi re­găsesc şi aici dorinţa lui de integrare deja amintită, de care nu vor fi fost străine nici arestarea (în parte provocată, voită, din solidaritate), botezarea şi chiar călugărirea finală. Tot aşa îmi explic şi simpatia (în cazul lui paradoxală) pentru legionarii cunoscuţi în închisoare (vorbea chiar, după înfrîngerea şi moar­tea lui, de măreţia lui Codreanu), cu reversul meda­liei, criticile aduse coreligionarilor săi de origine (acuzaţi chiar şi de rasism) pentru contribuţia lor ne­fastă la instaurarea comunismului în România, ur­mată de oportunista plecare masivă ulterioară. Îi păstra o bună amintire lui Ion Antonescu pentru că a refuzat să aplice la noi în ţară programul lui Hitler de exterminare a evreilor şi aminteşte gesturile “de omenie” ale bucureştenilor faţă de evreii obligaţi să cureţe zăpada pe străzi. Se bucura a fi făcut parte dintr-o generaţie de excepţie, căreia îi spunea une­ori, cu umor, “trăiristă” (după vorba lui Şerban Cio­culescu), aceea a lui Eliade, Cioran, Noica (căruia îi era recunoscător pentru că îi datora detenţia lui!), Mircea Vulcănescu (cu precădere preţuit dintre toţi, socotit un spiritus rector al ei), Anton Dumitriu, Alex. Ciorănescu. În închisoare legase strînse prie­tenii de suflet, menţinute şi după aceea, cu Alex. Paleologu, doctorul Sergiu Al-George (cel mai ad­mirat), Dinu Pillat, Th. Enescu. Călătorind în străi­nătate se regăsea, după ani, cu Cioran, Eugen Io­nescu şi Eliade, care îi ştiau bine valoarea. Ultimii doi îl şi misionaseră “să se roage pentru ei ca Dum­nezeu să le dea şi lor harul credinţei”.

Asupra creştinismului avea o viziune nouă, vie, proaspătă, repeta ideea că Iisus a venit printre noi, oamenii, nu ca să întemeieze o nouă religie, ci ca să introducă un nou way of life, ca să ne scandalizeze, în sensul de trezească, scuture, tulbure, zgîlţîie, şocheze, violenteze, scoată din certitudini facile, prejudecăţi şi apucături înrădăcinate. Asocia imagi­nea lui Iisus Hristos cu ideea de nobleţe, boierie, aristocraţie, de gentilom şi cavaler. Respingea “fa­natismul fundamentalist", personificat în călugărul Ferapont din Fraţii Karamazov, “habotnicia strîm­tă şi zăvorîtă în sine”, în excelentele lui predici de la Mănăstirea Rohia (singur le socotea neconformis­te) condamna “vorbirea standardizată, tipizarea ver­bală, platitudinea stilistică, stereotipia ecleziastică" la fel ca, astăzi, H.-R. Patapievici şi Andrei Pleşu. Se declara “neplictisit, nedezamăgit, nescîrbit, ne­supărat", întrucît avem, dimpotrivă, datoria şi obli­gaţia să fim fericiţi, bucuroşi şi toată vremea bine dispuşi. Dar într-un lung interviu din anul 1988 (“Despre agonia Europei”) dăm peste opinii politi­ce virulent antioccidentale, provenite din unele idei mai vechi ale lui Spengler şi Toynbee, expuse cu patimă şi într-un limbaj accentuat polemic. Cu pri­vire la unii politicieni şi conducători americani din trecut foloseşte epitete ca: imbecil, nătîng, netot, nerod, etc, în cel mai bun caz îi acuză de copilărie şi naivitate de bebeluşi, de sugari! Citite acum, după ‘89, frapează nepotrivirea, cel puţin pentru mo­ment, dintre previziunile sumbre ale lui Steinhardt şi evoluţia evenimentelor istoriei contemporane.

Părerile lui despre destinul lumii occidentale, – cre­zută de el pierdută, condamnată (doomed), urmare a “laşităţii, gudurelii şi linguşirii faţă de Rusia Sovi­etică şi a “angelismului” (înţelegea prin asta abando­narea, cedarea continuă în faţa ei), – nu s-au confir­mat, slavă Domnului! măcar deocamdată. Într-altă parte, diagnosticul lui e şi mai cumplit, chiar sinis­tru: Occidentul ar suferi de “un cancer cu metastaze generalizate neexteriorizate”, formulare criticabilă şi strict medical vorbind, dar mai ales de tot prăpăs­tioasă şi parcă de negîndit, totuşi. În aceeaşi apo­caliptică vînă, anul 2000 şi-l imagina “groaznic, un triumf al haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fa­natismului fundamentalist... un coşmar de pe acum în curs de înfăptuire”. Asemenea pesimism extrem, explicabil în trecutul relativ apropiat, astăzi poate nedumeri prin inactualitate, dar va fi intervenit şi o anumită desfrînare verbală imputabilă oralităţii (ca şi la Ţuţea), sau îl va fi influenţat într-asta – pe lîn­gă mizeriile de tot soiul exacerbate în faza finală a domniei monstruosului dictator autohton – şi boala de inimă (cardiopatia ischemică) de care suferea la urmă şi din care i s-a tras şi moartea, la începutul anului 1989.

 

Dr. Mihail Constantineanu

 

Ce reprezintă botezul lui Nicolae Steinhardt?

– O comunicare cerească –

 

De cîte ori mi se dă posibilitatea să evoc botezul părintelui Nicolae Steinhardt, mi se oferă prilejul de a evoca providenţa divină, prin aceea că eu am fost o mînă întinsă din partea Bisericii Ortodoxe Creştine în numele Sfintei Treimi, iar fostul evreu, părintele Nicolae, să fie o mînă întinsă către intelectuali şi tineret şi să le spună: “Iată, eu am cunoscut pe Hristos prin Taina Sfîntului Botez, ca Pavel pe drumul Damascului, căci altfel cum se poate explica starea de fericire pe care am trăit-o eu, imediat după săvîrşirea botezului, de către călugărul meu ‚(Pr. Mina), decît că botezul este adevărat, că Sfintele Taine sînt adevărate” (Jurnalul Fericirii, Cluj, 1995, p. 85).

Da, vin să spun, că aici vedem o mînă a proniei dumnezeieşti. un mod de a ne vorbi, un mod de a comunica cu noi, fiii Bisericii, fiii Împărăţiei Sale, într-o perioadă cînd puterea întunericului păgîn se abătuse asupra noastră şi omenirea (o treime din lumea creştină) căzuse pradă puterii antihristice. Soarele, Evanghelia lui Hristos, a fost umbrită de întunericul ideologiei materialiste, comuniste. Ierarhia bisericii a fost dată la pămînt de pe firmamentul Bisericii Cereşti, iar societatea creştină fusese însîngerată, iată ce putem spune diferitelor categorii sociale din Răsărit, care au pătimit ca şi Nicolae Steinhardt, pe cînd se afla în penitenciarul Jilava, în anul 1960.

La acelaşi penitenciar mă aflam şi eu în acea perioadă, în celula 18 de pe reduit. Era o celulă foarte aglomerată, paturile supraetajate la trei nivele, eu aveam patul la etajul al treilea; cînd, într-o noapte, uşa se deschide cu zgomot şi este împins în celulă un om cu bocceaua sub braţ, înspăimîntat şi nedumerit, neştiind ce are de făcut, toate paturile erau ocupate, ba erau şi cîte doi în pat.

Eu, observîndu-l, i-am făcut semn să se urce la mine. El a gîndit atunci că nu are altceva de făcut decît “să se urce ca maimuţa pe cracă” (Jurnalul Fericirii, pp. 82-84). Îi zic: “Hai să mai dormim o ţîră, căci acuşi se face ziuă”. “Multe mulţumiri” – răspunde noul venit şi se supune docil.

Dimineaţa facem cunoştinţă, aflu că este evreu şi face parte din grupul intelectualilor Constantin Noica. Sînt condamnaţi pentru că aveau clubul lor şi convingeri creştine şi de spiritualitate românească, nefiind de acord ci ideologia materialistă atee, motiv pentru care au fost condamnaţi la ani grei de temniţă, pedepsele fiind cuprinse între 10 şi 20 de ani de închisoare. Evreul fusese condamnat la 11 ani de închisoare, pentru că era membru al acestui grup (toţi, membri ai Uniunii Scriitorilor) şi nu a primit să-i denunţe, rămînînd fidel prietenilor săi. Deşi nu era creştin şi nici de naţionalitate română, scriitorul Steinhardt s-a dovedit a fi un om cu demnitate, rămînînd alături de colegii lui din Uniunea Scriitorilor, apărînd alături de ei o cauză dreaptă.

De la început, deţinutul evreu s-a ataşat foarte mult de mine, l-a impresionat faptul că eu n-am manifestat nici un fel de reţinere faţă de persoana sa, chiar dacă el era evreu, iar eu, un paroh monah creştin. De asemenea, l-a impresionat şi faptul că eu eram condamnat tot pe motiv că luasem atitudine faţă de abuzurile autorităţilor comuniste, manifestate vis-a-vis de biserică. Aceasta a fost pentru el un sprijin moral, întărindu-se în convingerea că nu a greşit cînd a ales să lupte pentru o cauză dreaptă.

“Iată cu adevărat israelitean în care nu este vicleşug” (Ioan, I, 46-48).

Da, Nicolae Steinhardt a aflat pe cel despre care a scris Moise în lege. Iar Domnul îl scoate în evidenţă, arătînd că este cu adevărat fără vicleşug. Cînd l-a chemat Domnul, el a răspuns cu dăruire pînă la jertfă, cu o mortificare întreită.

Da, de trei ori a dat dovadă că acceptă lepădarea de sine (mortificarea) şi anume:

–        cînd s-a hotărît să rămînă fidel grupului alcătuit din oameni de cultură creştini şi romîni, fără să-i trădeze;

–        cînd a cerut botezul creştin, renunţînd la Legea Vechiului Testament;

–        cînd a cerut să depună votul monahal în Mănăstirea Rohia, lepădîndu-se întru totul de duhul lumesc.

Iată că Domnul ne cercetează prin grupul de intelectuali care s-au dovedit solidari în credinţa lor, mărturisind-o chiar cu preţul vieţii. Pentru aceasta, Domnul le confirmă credinţa lor şi atitudinea lor statornică şi demnă pe care o scoate în evidenţă prin faptul că îl cheamă pe Nicolae Steinhardt la botez. Arătînd că botezul este adevărat şi adevărate sînt toate Sfintele Taine.

Deci, cu alte cuvinte, şi voi, cei din grupul Noica, apăraţi o cauză dreaptă şi sfîntă.

Autenticitatea botezului creştin, a prezenţei harului în Sfintele Taine, este confirmată şi de starea de fericire pe care Nicolae Steinhardt o trăieşte imediat după botez.

Iată cum ne vorbeşte Domnul într-o perioadă foarte critică, cînd în mod grav în special intelectualii se lepădau de credinţă, propagînd ateismul şi raţionalismul păgîn.

Da, Domnul ne vorbeşte prin israeliteanul în care cu adevărat nu este vicleşug. “Veniţi la Hristos, eu l-am aflat pe Mesia despre care a scris Moise în Lege.”

Am vrut, prin prezentarea de faţă, să atrag atenţia intelectualilor şi tineretului despre felul cum ne vorbeşte Domnul.

Intelectualii din grupul Noica au mărturisit credinţa, iar Domnul le răspunde că într-adevăr credinţa lor este sfîntă şi dreaptă. Luptaţi pentru credinţa cea dreaptă, apăraţi credinţa cea adevărată

Aş vrea să fie, cele spuse, un imbold pentru ca şi noi, astăzi, să facem mai mult pentru apărarea dreptei credinţe.

Cel mai mic dintre muritori,

 

Arhimandrit Mina Dobzeu

 

Moment de convertire la creştinism

 

Era către sfîrşitul lunii februarie 1960, cînd deja avusese loc procesul meu la Tribunalul Militar Bucureşti şi mă alesesem cu condamnarea de 7 ani. Încă nu mi se comunicase sentinţa.

În plină noapte, cu ochii legaţi, un număr de deţinuţi sîntem transportaţi în dubă de la securitatea de pe Uranus la închisoarea Jilava.

Momentul primirii şi trecerea pe poartă era important.

Iată-mă şi pe mine intrat la rînd pe poarta principală, pe unde am fericirea să trec a doua oară (în închisoare). Prima oară fusese în anul 1949, iar acum eram la închisoarea Jilava.

După zăngăniturile de arme ale soldaţilor de pază şi figurile încruntate, după înjurături şi lovituri, urma dezechiparea şi percheziţia amănunţită. Apoi eram conduşi la celulă, în picioarele goale, pe zăpadă, avînd pe noi numai indispensabilii.

Sînt condus de un gardian pe un culoar întunecos şi strîmt. Gardianul deschide o uşă şi mă invită înăuntru. Acolo la început  mi s-a părut că e o celulă goală dar printre paturi am observat o fiinţă umană în haină vărgată, ce se bucura că nu va mai fi singur.

Nu trece mult şi efectivul de deţinuţi din celula noastră începe să crească de la zi la zi. Toate paturile sînt ocupate. Eu mă aflam cu patul la etaj căci erau paturi suspendate.

În plină noapte între deţinuţii intraţi observ pe unul că rămăsese fără pat şi îi fac semn. Zic: “Urcaţi-vă aici la mine!” Persoana respectivă, necunoscută, s–a bucurat că îi dă cineva atenţie şi că este primit în pat să se odihnească. Mi-a mulţumit: “Mii de mulţumiri, cu multă afecţiune!”, zice dumnealui.

După ce ne-am cunoscut mai bine s-a creat între noi o bună prietenie şi am putut să-l cunosc şi după nume. Era domnul Nicolae Steinhardt, un om respectuos şi cu bune maniere. Făcea parte din grupul de scriitori din Bucureşti printre care era domnul Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Sergiu Al. George, etc. Dintre aceştia numai el era evreu.

În celulele prin care ne-am perindat, dintre cei încarceraţi erau preoţi de diferite confesiuni, romano-catolici, preoţi ortodocşi, pastori calvini, evanghelişti, unitarieni, baptişti, adventişti, Martori ai lui Iehova. Însă de nici unul dintre aceştia nu s-a ataşat aşa de mult.

Fără primejdia de a mă lăuda trebuie să spun că acolo, pe cît mi-a ajutat harul lui Dumnezeu, îi mai ajutam pe deţinuţii bolnavi, le făceam masaje, cîte o frecţie, mă aflam la căpătîiul lor. Pe cel ce nu putea să se poarte îl serveam la pat cu mîncarea pe care o primeam.

Dealtfel, pe unde am fost – fie în coloniile de muncă, fie în închisorile în care am stat – eu eram preotul garnizoanei

La dorinţa lui, fără zăbavă i-am administrat botezul cu formula rostită:

“Se botează robul lui Dumnezeu Nicolae în numele Tatălui – Amin, şi al Fiului – Amin, şi al Sfîntului Duh – Amin”.

Curînd după botez, la 11 martie 1961, ne-am despărţit şi nu ne-am mai întîlnit decît în anul 1964, anul eliberării noastre, la penitenciarul Gherla.

Doream să ne întîlnim şi în alte condiţii.

Eram la Mănăstirea Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Huşi, unde mi-a făcut o vizită şi unde ar fi dorit să rămînă. Însă n-am găsit înţelegerea din partea chiriarhului.

L-am îndrumat să meargă la I. P. S. Teofil şi P. S. Justinian de la Cluj.

Astfel, prin recomandarea mea, domnul Nicolae Steinhardt a fost primit la Mănăstirea Rohia unde şi-a găsit rostul de cărturar şi scriitor, ocupîndu-se şi de biblioteca mînăstirii, ţinînd legătura cu Asociaţia Scriitorilor şi cu Academia Română şi în special cu scriitorul Ioan Alexandru, om de suflet şi gîndire creştinească. Un moment important a fost ultima mea întîlnire cu dumnealui, în penultima zi a suferinţei sale, la 29 martie 1989, înainte de a-şi da obştescul sfîrşit în spitalul de la Baia Mare.

Iată acum cîteva gînduri de confesiune intimă:

Îmi spune dumnealui: “Dragă părinte, gîndul meu îmi spune că Dumnezeu nu m-a iertat de păcatele ce le-am săvîrşit în tinereţe, în viaţă. Şi merg să mă înfăţişez în faţa Dreptului Judecător şi voi fi osîndit aspru pentru toate nelegiuirile mele”

Am căutat să-l liniştesc şi totodată să-l conving că aceste gînduri sinistre de disperare sînt şoapta diavolului: “Dumnezeu te-a iertat atunci cînd ţi–ai mărturisit păcatele şi ai primit botezul, căci prin botez se spală păcatul original şi toate păcatele personale. Cînd te-ai mărturisit şi ai luat hotărîrea să te îndrepţi şi te-ai îndreptat, Dumnezeu ţi-a iertat păcatele prin dezlegarea ce o dă duhovnicul în numele Sfintei Treimi. Intrat în monahism ai făcut încă un alt act de pocăinţă. Te-ai lepădat de duhul lumesc şi te-ai hrănit cu hrană duhovnicească şi ai trăit viaţă de evlavie în frăţie şi dragoste şi cu suflet blajin. De ce mai puneţi la îndoială că Bunul Dumnezeu nu v-a iertat? Nu mai ascultaţi şoapta satanei! Căci “ce se tem de Domnul se aseamănă muntelui celui sfînt şi nu se tem nicidecum de bîntuirile lui veliar.”

 

Arhimandrit Mina Dobzeu

 

Mărturisiri ale monahului Nicolae Delarohia[16]

 

În noiembrie 1973, Nicolae Steinhardt venea pentru prima dată la Rohia. Venirea i-a fost pregătită de Constantin Noica, după ce şi el vizitase pentru prima dată Rohia, în acelaşi an, rămînînd impresionat de frumuseţile şi calităţile duhovniceşti ale acestui loc, şi tot atunci cunoscînd la Cluj pe fostul stareţ şi proaspătul episcop Justinian. Constantin Noica i-a scris o scrisoare prin care-i făcea cunoscut prietenului său că i-a găsit locul pe care-l caută. Se vede că-i cunoştea bine dorinţa lui N. Steinhardt de a se retrage într-un astfel de loc unde să-şi pună în lucrare noua lui calitate de creştin şi apoi să-şi îndeplinească dorinţa lui supremă de a deveni monah.

Iată ce scria în cartea de aur a mănăstirii la prima lui întîlnire cu Rohia:

“Iordan Chimet spune că aici la Rohia e Ţara Crăciunului. Pentru mine, e şi răspunsul Domnului. “La response du Seigneur” a lui Alphonse de Chateaubriant, romanul posibilităţii devenirii, care e metanoia. Aşa cum mi-am dorit, şi-am visat şi nu am îndrăznit, (păcătuind, aşadar pentru că a nu îndrăzni e un păcat), a crede că-mi va fi dat a vedea aevea. Rohia: un loc, fără doar şi poate, un vrednic şi adevărat loc de închinare Celui care răspunde atunci cînd îl chemi, Celui care te aşteaptă, care stă la uşa inimii tale şi bate, care dă fără măsură. Celui ce a spus mai întîi: «Eu sînt cel ce este», iar în vremea din urmă «Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa». Domnul răspunde oricui, Domnul poate face din oricine făptură nouă. Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, care m-ai învrednicit a-Ţi auzi răspunsul la nedesluşita mea chemare, a Te cunoaşte şi a mă închina Ţie şi-n acest minunat loc al Crăciunului, care se tălmăceşte Bucurie.” (Cartea de Aur a Mănăstirii Rohia, pag.98).

An de an, după întîlnirea şi logodna în duh cu acest loc isihast, Steinhardt vizita mănăstirea, stînd aici cîte o lună sau două şi făcîndu-şi de lucru în biblioteca încă neorganizată şi care număra atunci cca. 25.000 volume. Se contura tot mai mult portretul noului monah, care avea să-şi depună la pragul mănăstirii cu smerenie rar întîlnită la oameni de talia lui, viaţa întreagă şi voturile monahale care erau o pură formalitate.

El devenise monah de fapt cînd primise Botezul creştin în închisoare. Ceremonialul tunderii în monahism va avea doar menirea de a încununa această arzătoare dorinţă, deocamdată nemărturisită.

În iulie 1977 , la plecare spre Bucureşti, scrie din nou în Cartea de Aur:

“După trecerea a patru ani, în cursul cărora am vizitat în repetate rînduri Rohia în toate anotimpurile şi sub toate vremile: iarna sub omăt, toamna, cînd drumurile foşnesc sub covoare groase de frunze, vara, cînd se întîmplă ca cerul să fie de-un albastru desăvîrşit şi să nu ştie de ploaie – iată-mă din nou în locul acesta privilegiat: s-au schimbat multe, s-a înălţat o clădire impunătoare, numărul cărţilor a tot crescut, însă duhul e acelaşi: duhul curăţiei, evlaviei, simplicităţii şi smereniei voioase. Puterea de farmec a Rohiei e aceeaşi; şi se menţine la nivelul cel mai de sus" (pag.136).

Era în vremea cercetării: el se cerceta pe sine şi nu îndrăznea a cere, stareţul îl lăsa la deplina alegere, ne-ispitindu-l deloc. În 1980 s-a hotărît definitiv spre a se stabili la Rohia şi, venind la stareţul Serafim[17], i-a spus acest lucru, făcînd tot atunci şi-o sfîntă înţelegere care suna cam aşa:

“Eu mă angajez să rînduiesc biblioteca şi făgăduiesc să trăiesc pînă ce o termin, iar Prea Cuvioşia Voastra să mă călugăriţi.”

Stareţul n-a stat pe gînduri, avînd de altfel în spatele său pe episcopul Justinian, care-i dăduse acordul (să nu uităm că era în 1980, iar N. Steinhardt fusese deţinut politic), au pecetluit primirea definitivă la Rohia. În vara aceluiaşi an, i s-a îndeplinit dorinţa şi a fost tuns în monahism, îmbrăcînd haina smereniei şi-a pocăinţei, fără a avea nevoie de pocăinţă. Trecuse prin penitenciarele necruţătoare de la Jilava, Aiud, Gherla, timp în care se născuse omul duhovnicesc, omul lepădat de lume şi de toate ale ei şi-n care doar credinţa şi chemarea Domnului l-au salvat dăruindu-i învierea cea dintîi, înainte de Înviere. Hristos luase chip în el.

Din moment ce-a devenit monah, n-a încetat să dea mărturie cu cuvîntul şi vieţuirea cum că a înţeles cu adevărat viaţa monahală şi că nu doreşte să aibă nici un privilegiu. O chilie modestă, un altar de rugăciune şi-un altar de muncă intelectuală care a fost biblioteca, masa de obşte cu bucate mult mai modeste decît de obicei, din cauza regimului alimentar impus doar de starea sănătăţii şi nu din motive de zel ascetic. Nelipsit de la Sfînta Liturghie şi Miezonoptică, pe care le considera vitale pentru viaţa adevăratului monah.

Voios şi degrabă săritor spre a fi de folos chiar şi-n probleme gospodăreşti, unde nu se prea pricepea, însă avea multă bunăvoinţă; gata să spună un cuvînt bun, cînd i se cerea, de cîte un părinte sau frate mai tînăr, dar mai ales gata să asculte orice i s-ar fi încredinţat să facă, chiar şi de cei foarte tineri. Un chip paterical, un suflet care şi-a găsit împlinirea prin logodna cu Rohia, această mireasă care nu se oferă, ci care aşteaptă să fie descoperită, dăruindu-se apoi şi răsplătind cu darurile ei pe cel ce a găsit-o. Monahul Nicolae, de acum se putea considera, şi-a şi mărturisit-o dealtfel, un fericit. Un favorizat al Domnului care i-a dăruit aşa o mireasă. Vrednică şi e feciorelnică şi ea, mireasa, iar el după multă căutare, vrednic de răsplată şi pe măsura locului, cu har şi credinţă dăruit.

Convertirea lui la creştinism, alegerea Ortodoxiei pentru bogăţia tradiţiilor, dar şi pentru paradoxul posibilităţilor de a te mîntui, 'potrivit cu diversitatea firii umane (unul se mîntuieşte postind şi rugîndu-se neîncetat, altul se mîntuieşte mîncînd şi bînd cu măsură, ­dar iubind şi smerindu-se rară măsură, unul retrăgîndu-se în pustie prin înstrăinare de lume, altul în mijlocul lumii, ajutîndu-şi semenii), te intrarea lui în monahism au avut la bază o deplină cunoaştere a credinţei creştine.

El însuşi spunea, de altfel, că Hristos răstigneşte pe cei ce-L iubesc: “Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” şi iubeşte pe cei ce-L răstignesc: “Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”.

Dar mai ştia şi avea experienţa unei vieţi care nu-l implica pe Hristos. De multe ori ne spunea: “Voi care v-aţi născut în familii creştine, care sînteţi creştini de mici, fii ai Împărăţiei, voi nu vă daţi seama ce însemnează să nu-L ai pe Hristos. N-ai nimic! Totul este în zadar; viaţa este un coşmar; nu există bucurie, nu există nădejdea Învierii. Eu am trăit această dramă, iar acum îi sînt recunoscător Domnului că m-a chemat şi m-a primit dîndu-mi lumina.”

Toate acestea le mărturisea în faţa credincioşilor de la amvonul mănăstirii, de unde predica adesea, cu toată încărcătura credinţei de care era pătruns. Îi făcea o plăcere deosebită să stea de vorbă la biroul mănăstirii cu credincioşii, care veneau cu problemele lor, cu necazurile lor, dar cu credinţa fermă că numai Dumnezeu le poate rezolva toate acestea.

Într-una din duminicile cînd eram de rînd la predică, venind la birou spre a mă înlocui ca eu să pot merge la biserică, mi-a spus: “Părinte Justine! Mă preocupă din ce în ce mai mult dorinţa de a ajunge la credinţa simplă a credincioşilor de rînd. Ei sînt foarte fericiţi. Cred cu toată tăria în Dumnezeu, în Dumnezeul acela vechi de zile care stă pe tronul înconjurat de heruvimi şi serafimi, vede tot, ştie tot, ascultă şi împlineşte dorinţele tuturor şi din cînd în cînd pedepseşte pe cei ce greşesc. Îşi fac datoria de creştini, vin cu regularitate la biserică în duminici şi sărbători, respectă posturile şi rînduielile bisericii şi lasă restul în grija lui Dumnezeu. Cînd vine ceasul de pe urmă, mor cu credinţa fierbinte în dreptatea lui Dumnezeu şi aşteaptă întîlnirea cu Hristos. Este o credinţă odihnitoare şi mîngîietoare şi plină de nădejde, iar faţa lor în acest moment are un nimb, o aureolă. Aş dori să o pot avea şi mă străduiesc să mă eliberez de tot ce am acumulat şi nu-mi este de folos pentru acest pas ultim pe care trebuie să-l facem fiecare dintre noi”.

Avea dreptate, aşa este, creştinii noştri au acea credinţă nestrămutată a părinţilor filocalici care şi ei ajungeau la starea aceasta a credinţei inimii curate, care vede pe Dumnezeu. A primit părintele Nicolae şi acest ultim dar pe care-l mai dorea de la Dumnezeu. După o scurtă, dar grea suferinţă, împărtăşit cu Trupul şi Sîngele Domnului, deci cu merindea-n traistă, cu lumînarea în mînă şi-n timpul citirii rugăciunii de pe patul de moarte a trecut din moarte la viaţă.

Cinstitele lui oseminte au căzut în veşnică odihnă, iar faţa lui, cu un tainic zîmbet şi aureolată de o lumină tot atît de tainică, era ca o carte în care se putea citi “că L-a găsit pe Cel Care l-a căutat” şi că a fost întîmpinat de El cu cuvintele: “Iată israelit în care nu este  vicleşug”.

 

Justin Hodea Sigheteanu

 

“Escale în timp şi spaţiu”[18]

 

Pentru recentul volum al lui N. Steinhardt, “Escale în timp şi spaţiu”, am fi preferat alt titlu, “Tinereţe fără bătrîneţe”, caracterizînd mult mai exact pe autor şi scrisul său. Din această tinereţe intelectuală şi sufletească, neîntinată de vîrstă, N. Steinhardt nu păstrează doar permanenta deschidere la tot ce i se pare, în acelaşi timp, nou şi de o certă calitate (vezi elogiul pe care-l face generaţiei ‘80), dar şi un anticonformism îndrăzneţ, pledînd pentru îmbinarea eticului şi esteticului (într-un climat care e de parte de a genera astfel de concluzii), ca şi pentru o litera­tură “nobilă şi sentimentală”, în ciuda şi împotriva formulei gidiene planînd încă asupra literelor contempo­rane, şi conform căreia nu cu bune sentimente se face literatura bună. Asupra acestui anticonformism vom reveni, nu înainte de a sublinia că “tinereţea fără de bătrîneţe” mai este atestată de fervoarea, de bucuria fremătînd în toate aceste pagini, fie că e vorba de Jurnal de călătorie, de interviuri, de cărţi sau peisaje intelectuale. E drept că, ne spune el, plecînd de la cazul lui Oscar Wilde în închi­soare, după o atare suferinţă “fericirea devine obligatorie”. Or, şi N. Steinhardt a cunoscut aceeaşi încercare, e drept, din motive cu totul diferite, avuabile, în fond “no­bile şi sentimentale”. “Obligaţia fericirii” corespunde însă cu un har propriu, N. Steinhardt trăieşte faptul estetic ca pe o sărbătoare pentru care se miră, se bucură, se entuzi­asmează, evitînd însă retorismele despletite. Entuziasmul său e comunicativ, nu şi declamatoriu.: În plus, de la literatură la cinematograf, trecînd prin pictură şi muzică, nici  o formă artistică nu-i este străină. Afară de asta, N. Stein­hardt aduce în peisajul nostru critic o notă aparte, referinţele sale nelimitîndu-se, pentru literatura străină, la fenomenul strict contemporan, ci extinzîndu-se – fapt mai rar – la epoca dintre cele două războaie, deseori absentă din intertextualităţile la modă.

Tinereţe fără bătrîneţe –­ evident că modestia lui N. Steinhardt, pe care am numit-o, mai exact, smerenie, îl îndepărtează de un astfel de titlu, ce-ar corespunde cu o prea falnică autorecunoaştere. Nici nu i-o cerem.

Dar N. Steinhardt duce modestia mult prea departe atunci cînd, într-un interviu, declară:

”Nu sînt scriitor. Cel mult un diletant, un amator. Aş vrea să fiu scriitor.”

Şi, într-altul:

”… nici critic nu sînt, sînt doar un diletant a cărui prezenţă în viaţa noastră literară cred că se datorează, îndeosebi, faptului că vîrsta n-a răpit scrisului meu decît puţin din entuziasmul lui juvenil”.

De două ori fals. Mai întîi că N. Steinhardt este şi scri­itor şi critic, apoi “juvenilitatea”, cum numeşte el, cu un termen uşor, şi voit, depreciativ, capacitatea sa de entuziasm şi de  tinereţe intelectuală, nu poate înscrie pe nimeni – aşa cum s-a înscris el – în perimetrul literaturii. Mai există un critic literar care-şi neagă această situare: Alexandru George, însă o face pentru a da prioritate prozatorului din el. N. Steinhardt nu se recunoaşte însă nici ca scriitor, ca şi cum acest termen ar fi rezervat doar autorilor de ficţiune. Or, N. Steinhardt este şi una şi alta, modestia aceasta excesivă nefiind, totuşi la locul ei, deoarece adumubreşte luciditatea de care altfel ştie să dea dovadă, ori de cîte ori nu priveşte propria-i persoană. După cum bucuria sa în faţa operei de artă şi-a atitudinii de­ demnitate a artistului, ceea ce s-a putut numi “blîndeţea” sa, faptul de a căuta “binele”, oricît ar fi de ascuns în oameni şi opere, nu-l împiedică să lovească, să biciuiască, indignat, pe fariseii fraudulos introduşi în templul artei. Cu o violenţă care, prin contrast, pare şi mai eficientă.Pe drept, în general. Numai că oricare dintre noi, fie şi cel mai smerit, se mai poate înşela  şi trimite săgeţi în ţinte părelnice. Astfel, chiar dacă are dreptate înfierînd preţiozităţile uneori molieresc-ridicole ale unor curente din critica modernă franceză, şi adoptarea lor prea grăbită de către unii adepţi bucureşteni, credem că se înşală atunci cînd îşi ia drept exemplu un studiu de calitatea celui al Irinei Mavrodin “Poetică/Poietică” –  studiu ce nu dă dovadă de nici un “savantlîc”, nici de “preţiozitate”, ci pur şi simplu de ştiinţă, o ştiinţă obligată uneori să-şi aibă propriul ei limbaj, de neconfundat cu un “ritual”. Uneori mînia, punînd stăpînire pe un spirit atît de opus ei ca N. Steinhardt, e şi mai prost sfătuitoare. Şi pe bună dreptate vorbeşte Andrei Pleşu de “blîndeţea sa sîngeroasă”, referindu-se la articolul nedrept , “Catharii de la Păltiniş”, pe marginea publicării “Jurnalului de la Păltiniş” al lui Gabriel Liiceanu.

Am întîrziat însă prea mult asupra acestor rezerve, riscînd să lăsăm impresia că ele ar fi esenţiale. Evident, esenţialul stă altundeva. În scrisul, în cultura lui N. Steinhardt, în însăşi  concepţia asupra culturii.

Mai întîi, anticonformismul ce-l face să privilegieze o “literatură nobilă şi sentimentală”, aducînd acestui termen toate corecţiile necesare:

“Nu m-a purtat gîndul – dar izbutit-am oare să fiu limpede? – la o literatură, «graţioasă», «elegantă», pudică, mai ştiu eu cum; sau la o literatură temătoare de adevăr ori  de rostirea lucrurilor pe şleau. Nu! La o literatură bătăioasă […] îndrăzneaţă, care nu se complace în amănunţita şi obiectiva descriere […] a cruzimii, sadismului, răutăţii şi prostiei  triumfătoare, ci – cunoscîndu-le pe acestea, numindu-le fără falsă ruşine ori fandosită plecare a privirii – le vrea exterminate spre a reintroduce în lu­me puţină bunăvoinţă generală şi cîteva din hulitele simţăminte necorosive.”

Concepţiei despre literatură îi răspunde şi corespunde şi un fel de a privi pe scriitor, mergînd împotriva atît de răspînditei păreri că talentul scuză aproape totul, că opera contează, doar ea rămîne, că esteticul n-are nimic de a face cu eticul, marginalizat, dacă nu alungat de pe tărîmul literaturii, ca străin indezirabil.

“Opera –­ scrie N. Steinhardt – se cere să fie în ace­laşi timp şi deopotrivă etică şi estetică: sută-n sută morală şi tot sută-n sută impecabil meşteşugită şi perfect struc­turată.”

În acelaşi fel, responsabilitatea artistului:

”Deosebindu-mă de părerea generală (nu i se iartă ar­tistului încălcarea prescripţiilor morale în domeniul vieţii particulare, i se îngăduie aproape orice în al vieţii publi­ce), sînt încredinţată că «moralitatea» autorului nu influ­enţează opera şi nu împietează asupra valorii ei. Îl com­promit însă şi uneori iremediabil – actele infamante cu caracter public: laşitatea, delaţiunea, nelealitatea. Sînt mereu pornit a lua drept exact – cu toate că-i probabil exagerat – verdictul lui Andre Suares: nu există artişti mari, nu există decît oameni mari […] Cu sine – acesta-i domeniul dreptului comun – artistul e liber a face tot ce voieşte. Ci a vinde liniştea, libertatea, bunăstarea unui semen al său, ori a semenilor săi, a se arăta orb, rece, distant faţă de suferinţele lor, ba a le desconsidera cu dinadinsul şi a-şi alege locul printre opresori, ori a lovi în cel lovit sau a-şi ridica vocea întru apărarea nedreptăţii mi se par fapte de flagrant ne-estetism”.

Pledînd pentru curaj, “virtute esenţială”, e normal ca “şmecheria” să-i apară lui N.  Steinhardt “cea mai atroce dintre toate soluţiile pentru înfruntarea vieţi contemporane”. E normal şi e salutar, cînd şmecheria a devenit trăsătură de caracter practicată de mulţi: salutar deci ca cineva să tragă, cu tot  dezgustul şi urgenţa, semnalul de alarmă.

Mînia sau dezgustul lui N. Steinhardt sînt cu atît mai semificative cu cît el este împătimit după valori pe care le consideră specific româneşti, exaltîndu-le pînă la limite ce-ar putea părea unora – în contextul actual – aproape himerice. Astfel, “Mioriţa” sau “Meşterul Manole” sînt revi­zitate de el pentru a le smulge un plus de “splendoare”, a dezbăra gestul ciobanului de orice urmă de resemnare, pe acela al zidarului de orice rămăşiţă de inutilitate a sacrifi­ciului şi încheind astfel:

”Asta-i şi ciudăţenia cea mare – ca să nu zic taina finală a fenomenului românesc, că de­ păţaniile unor simpli ciobani şi zidari mai direct decît de orice altceva e legată ideea de splendoare.”

Dar, dacă asupra celor două celebre balade s-a glosat la infinit, şi continuă să se facă, versiunile succesive şi ­– uneori – contradictorii nefăcînd, în fond, decît să se completeze şi să adîncească complexitatea interpretati