Amintiri despre Sandu Tudor

(Pagini de jurnal)

 

(...) Primul dintre noi care a scos o revista, a lui, a fost Sandu Tudor. Tiparea, fireste, Neagu Radulescu publicatii efemere, dar ele aveau caracter mai mult umoristic si prelungeau oarecum atmosfera adolescentina a ultimelor clase de liceu.
De asta data, treaba era mai serioasa, desi mai dezorganizata. Cum putea sa fie altfel decît haotica o publicatie condusa de Sandu Tudor? Îl cunoscusem ca poet „barbar” în „Ritm hun”, apoi ca mistic neoortodox în poemele aparute prin diverse publicatii. Dar Sandu Tudor avea în plus idei, sau pretindea ca are. Ceea ce nu avea, în mod indiscutabil – atît în gîndire, cît si în lirica – era un fir conducator. „Floarea de foc” a oglindit cu fidelitate felul de a fi al directorului, lipsa unui program, a unui „profil". Se întîlneau în paginile ei cele mai contradictorii semnaturi ale generatiei, iar titlul spunea, cu oarecare emfaza, ceea ce directorul urmarea – fara nici un fel de convingere – sa realizeze: o împlinire, sau cel putin o afirmare a tineretului de pretutindeni, respins. Era pe undeva, nemarturisita, o supraveghere, daca nu chiar o subventie, de sorginte religioasa, dar cine dintre noi avea timp, în acei ani, sa controleze intentiile si subsidiile publicatiilor la care colabora, de vreme ce avea asigurata o coloana unde scria ce-i trecea prin cap? Deocamdata se multumea sa vaticineze în conferintele redactionale, fie ca sa ne dovedeasca existenta lui Dumnezeu, fie ca sa comenteze ultima carte a lui Maritain. Frumos, cu parul roscat, cu ochi albastri si cu barbison, privea lumea cu un sentiment de suprema superioritate si purta, permanent, la subsuoara, un volum de filozofie adînca. Femeile îl priveau cu interes, semidoctii cu admiratie si capitalistii cu oarecare spaima. Sandu Tudor nu „ajunsese" înca, dar se afla pe drum. Poezia era pentru el si în acelasi timp un „violon d'Ingres" si o treapta. Confuz si confuzionist, omul era însa „baiat bun" si degaja o simpatie umana mai presus de principii si de comportamente.
Fiindca destinul lui Sandu Tudor n-a fost banal. În orice caz, cînd scotea „Floarea de foc”, n-am fi fost surprinsi daca i s-ar fi prevestit ca va muri calugar, cum s-a si întîmplat. Mai mult ne-ar fi mirat sa aflam însa ca va ajunge, ca director de ziar, inculpat... într-o afacere necurata, cum de asemenea a ajuns. Naiv si dubios în acelasi timp, era greu sa stabilesti la el fruntariile acestor contradictorii esente.
Ion Anestin – pictorul si caricaturistul bine cunoscut – a avut, cu acel prilej, un cuvînt de spirit care a circulat prin cafenele si prin redactii: „Sandu Tudor a compromis... pîna si santajul”.
Cele mai neasteptate semnaturi se întâlneau în paginile revistei „Floarea de foc”. Fireste, nici unul nu scria în „Floarea de foc”, la 20 de ani, în felul în care a scris mai tîrziu, necum astazi. La multi, pîna si atitudinea s-a schimbat cu 180°.
N-am jucat mare rol în redactia revistei, iar în paginile ei n-am publicat decît doua articole: unul la moartea lui Aristide Briand, altul: „Falimentul maurrasismului”, dar amîndoua anuntînd orientarea viitorului redactor al „Faclei”.
Dintre prietenii mei de atunci, mai apropiat îmi era Eugen Ionescu. Îmi placea felul lui de a fi, o sinceritate manifestata cu toate riscurile, pasiunea adevarului si un dispret absolut al vietii contingente. Îi placeau copiii si era el însusi un copil mare, gata sa se joace, sa rîda sau sa cînte. Nimeni nu descoperea mai repede, sub bombarea pieptului, defectul armurii si nimeni nu se oferea mai prompt sa darîme idolii consacrati ai literaturii si artei contemporane. Ca înfatisare, nu lasa deloc impresia acestei crunte intransigente. Ceea ce mai tîrziu urma sa devina, pentru întregul glob, figura de clovn infantil, amuzat de propriile sale glume, mijea în germene. Eugen Ionescu nu se lua, deocamdata, în serios, dar nu cruta pe nimeni de verificarile nerespectuoasei sale ironii. Deranja, în concluzie, toate ierarhiile si toate socotelile. Avea admiratii totale – destul de putine – si, în schimb, refuzuri destul de numeroase si de neiertatoare. În paginile revistei se arata activ si plin de atitudini, de imprecatii, de ample desfasurari demonstrative. În 1933, el începe o necrutatoare polemica împotriva lui Camil Petrescu. Pentru autorul lui „Nu”, dezlantuit violent în multe directii, „Patul lui Procust” era cartea cea mai slaba „de zece ani încoace". Aceeasi atitudine fata de Camil, poate chiar mai vehementa, va fi adoptata de Toma Vladescu, polemist de dreapta, cronicar literar si apoi dramatic al „Gîndirii”. (La „Floarea de foc”, el se va desfasura de-abia în 1936, în noua serie a revistei, cu articole de felul celui intitulat caracteristic : „Pentru apararea fanatismelor”.)
Iata, de exemplu, cum îsi menaja Toma Vladescu pozitia, grijuliu ca sa nu se confunde cu a publicatiei în care scrie: „Daca rasfoiesc, paginile acestei reviste, ca toata lumea si eu observ ca Floarea de foc nu este o publicatie de dreapta. Lucrul acesta, dintr-un punct de vedere absolut personal, as putea sa-l regret în ce ma priveste, dar n-ar avea cum sa ma mire... Dar mai mult decît tot, Floarea de foc îmi ofera într-adevar acest cîmp elegant de lupta, acest lirism de prietenie care trece printr-un vîrf de floreta si care – va asigur – este înca una din frumoasele bucurii ale vietii."
Sandu Tudor, fara sa fie legionar, plutea în ape mistice, nationaliste, explicînd cititorilor sai ce era si ce trebuia sa fie „Sfînta Românie”. Raspicata, în schimb, atitudinea lui Zaharia Stancu în articolele premonitorii: „Privire asupra satelor românesti”, „Generatie in pulbere”, „Asasinate in perspectiva”. Autorul „Poemelor albe” nu îsi mesteca alene vorbele; nici nu evita riscurile cele mari.
În seria din 1936, pene noi se remarca: Petru Manoliu, Al. Mironescu, Al. C. Constantinescu, Anton Holban, Ion Biberi. Iar polemica împotriva „Criterionului” va duce la rupturi dramatice, la pamflete, la procese în fata tribunalelor si la altele, numai de constiinta.
Pentru generatiile de mai tîrziu, toata dezbaterea va fi greu de înteles. Atunci însa a fost o limpezire de ape, absolut necesara, si o precipitare „chimica" greu de evitat.
Ce a fost „Criterionul"? Pur si simplu o asociatie de tineri intelectuali care, la început de variate orientari politice între partidele existente, dar si de înrudite pozitii literare, încercau sa bata la poarta notorietatii. Generatiile mai vechi si personalitatile consacrate ale stiintei si ale literaturii utilizau sala Fundatiei „Carol I" din Piata Palatului pentru conferinte în jurul doctrinelor politice si economice, aceasta mai ales sub impulsul personalitatii agitate si agitante a profesorului Dim. Gusti, sociologul umanist, de o certa deschidere spre democratie. „Criterionul" încerca sa deschida, de la aceeasi tribuna, portile spre un Occident al imediatei actualitati. Trebuie sa recunoastem ca un public restrîns, dar entuziast si constant, urmarea conferinte consacrate lui Adolf Hitler, lui Mussolini, lui... Andre Gide. (Dictatorii „promiteau" la acea data, dar nu devenisera înca vizibil odiosi.) Conferintele se straduiau sa pastreze o atmosfera de neutralitate ideologica, adica de autenticitate. Erau, în general, dezbateri în contradictoriu, cu scopul de a instrui – în primul rînd – si apoi de a convinge. „Criterionul", prin mentorii sai principali, ei însisi foarte diferiti ca orientare, se afla în buna parte sub influenta lui Nae Ionescu. Profesorul de logica de la Universitate, directorul ziarului „Cuvîntul” si animatorul „Ideii europene”, exercita o adevarata dominatie intelectuala asupra unora din studentii daruiti care trecusera prin salile lui de cursuri, prin redactiile conduse, de el.
Dar doua elemente urmau sa duca – sub presiunea atacurilor exterioare – la destramarea „Criterionului". Pe de o parte, înclinarea majoritatii membrilor lui spre ideile de dreapta, la moda în Europa si nu fara ecou în aceasta grupare; pe de alta, climatul de tulbure sexualitate în care se complaceau unii din practicantii dubioasei confrerii.
Cum a ajuns Sandu Tudor (el însusi „criterionist"- tip) sa ia atitudine, prin „Credinta”, împotriva „cavalerilor de Curlanda”, este greu de explicat pe cale logica. Atitudinea celor cu înclinatii spre stînga, aflati în trecere prin aceeasi redactie si mai statornic în redactiile „Lumii românesti”, ale „Faclei”, si ale revistelor „Azi”, „Cuvîntul liber”, era de înteles. In larga masura – dincolo de diversionismul încurajat de stapînirea liberala – a jucat si surplusul de energie al unui tineret care, de multe ori, se batea pentru ca avea „muschi" si credea ca din aceasta cauza trebuie sa aiba si dreptate.
Bineînteles, intra si o doza de exagerare si chiar de rea-credinta în atacurile împotriva „Criterionului"; nu toti membrii miscarii erau de moravuri dubioase, dupa cum nu toti atacantii meritau premii de morala. In asemenea dispute, vehementa injuriei si imposibilitatea de a raspunde la acelasi tiraj pentru a lamuri opinia publica jucau rol decisiv. Criterionistii, atacati de la dreapta de „legionarii" în plina ascensiune si de la stînga de polemistii cei mai necrutatori ai generatiei, s-au prabusit. Nici nu aveau, dealtfel, între ei luptatori oare sa poata riposta, nici organe de presa la dispozitie ca sa-i apere. Caracteristic si, în oarecare masura, decisiv a fost episodul conferintei despre Andre Gide, conferinta anuntata la Fundatie cu „surle si timbale". În ziua si la ora fixata, desi sala era arhiplina, un grup destul de numeros de legionari, condusi de Mihail Stelescu (ulterior asasinat de proprii sai „camarazi"), a navalit în incinta, a molestat pe conferentiari si pe participanti, strigînd: „Jos jidanii!” (în conceptia lor, Gide... venea de la „jidan", confuzie care nu era deloc surprinzatoare, dat fiind nivelul de cultura al agresorilor.) Spre surprinderea generala, însa, si sub influenta directa a lui Mihail Polihromiade, majoritatea criterionistilor a raspuns la bataia încasata... înscriindu-se a doua zi în Legiune. Îmi reamintesc explicatiile practice ale prietenului meu Misu Polihroniade: „Sînt mai tari ca noi, sînt organizati, au curent în opinia publica si, date fiind împrejurarile europene, vor progresa vertiginos. Le lipseste un singur lucru: o elita intelectuala care sa-i conduca. Le-o oferim noi." Era greu de raspuns la acest argument de politica machiavelica. Mihail Polihroniade avea, dealtfel, „Principele” drept carte de capatîi. Dar era departe de a-si da seama în ce masura acest oportunism urma sa-1 faca raspunzator pentru crimele fanaticilor.
Numai Ion Vinea avea o bizara presimtire cu privire la soarta legionarilor. Ne spunea deseori: „Priviti-i. Ei nu-si dau seama. Sînt senini, sînt fericiti! În realitate, niste morti în concediu ! Toti vor pieri. Toti vor fi asasinati. Burghezia nu le va ierta tradarea..."

 

Nicolae Carandino

(„De la o zi la alta”, editura

Cartea Romaneasca, 1979)