Amintiri despre Sandu Tudor

(Pagini de jurnal)

Marti 12 februarie 1935

(...) Dezgustator numarul pe care l-a inchinat „Credinta” lui Nae. Petru Manoliu, Sandu Tudor si Zaharia Stancu despre Nae Ionescu!

Simbata 7 septembrie 1935

(...) Comarnescu mi-a comunicat un lucru care, daca as fi pentru moment într-o dispozitie mai putin sceptica, mi s-ar parea monstruos. A facut propuneri de împacare „Credintei”. A dejunat cu Stancu! As spune ca e incalificabil. Ma multumesc doar sa observ înca o data cît sunt de naiv. M-am certat cu cei de la „Credinta” în chestia asta. Am refuzat sa-i mai dau mîna lui Sandu Tudor. – Toate astea pentru ca acum sa se ajunga la o astfel de capitulare. Cînd ma voi deprinde sa fiu mai putin entuziast în relatiile mele cu oamenii? Indiferenta, neutralitate, refuz de a ma indigna sau de a aproba, iata care e cea mai buna dintre atitudini. Sunt destul de batrîn pentru ca macar atîta lucru sa fi învatat.

Aseara, la „Continental", la o masa. Sandu Tudor cu Devechi si Onicescu. Cu doi ani în urma ma ruga pe mine sa intervin pe lînga Nae Ionescu sa-l primeasca în redactie. Nae a rîs, iar Devechi cred ca ar fi gasit abracadabranta o asemenea afacere. Un redactor imbecil! asta ar fi fost pentru el Sandu Tudor.
Dar nu exista imbecili si destepti, buni si rai, onesti si escroci. Exista doar putinta de a fi tare – nu importa cum, prin bani. prin santaj, prin importanta, prin orice. Atunci orice alt criteriu înceteaza.
Dar mi-am facut o placere sa ma apropiu de masa lor, sa vorbesc cu Devechi si Onicescu, fara sa-l vad pe Sandu Tudor. Am si eu micile mele razbunari, de care evident ceilalti se sinchisesc putin, dar care pe mine ma satisfac.

Miercuri, 27 noiembrie 1935

Sa mai însemn procesul „Credintei”, unde pledoaria mea a lovit bine. Am simtit-o nu numai dupa atentia tribunalului, dupa felicitarile celor de pe banca mea si dupa iritarea celor de pe banca adversa. Am simtit-o din tacerea ce se facuse si dupa acel fluid nervos care ridicase brusc dezbaterile deasupra glumelor si hartelor de pîna atunci.
Evident, toti aparatorii „Credintei” au avut grija sa ma reclame tribunalului ca sunt jidan. Medrea a promis ca ma va bate. I-am spus Marysei, numai pe jumatate glumind, ca astept ziua în care Vulcanescu, Gabriel, Titel si Tell vor face pace cu Sandu Tudor, Stancu si Medrea, descoperind ca singurii vinovati ai certei sunt jidanii si, în speta, eu, care am provocat zîzanie între fratii crestini. Pare o gluma, dar e destul de plauzibil.

Mihail Sebastian

(„Jurnal 1935-1944”, editura Humanitas,

Bucuresti 1996)