Revista „The Canadian Orthodox Missionary”, a primit mai multe scrisori la redactie cu privire la monahism. Din ele am înteles cât de prost este înteles monahismul în America de Nord, atât de catre sectari cât si de catre ortodocsi. Ca o consecinta a acestor scrisori, ne-am decis sa adaugam si tema monahismului la editiile noastre despre ESENTIALUL CREDINTEI. În acestea, Arhiepiscopul Lazar ofera raspunsuri si îndrumari pe baza întrebarilor puse, problemelor care privesc credinta crestin ortodoxa. Pentru a raspunde întrebarilor despre monahismul ortodox, am retiparit prefata la ’Organizarea spirituala’ a mânastirii Tuturor Sfintilor din America de Nord. Aceasta paragraf a fost alcatuit acum douazeci si cinci de ani, la întemeierea mânastirii, de catre Preasfintitul Lazar. Cu ocazia cuvântarii despre motivele înfiintarii acestei mânastiri ortodoxe din Canada, Sfintia sa a facut o tâlcuire a vietii monastice si a reliefat temeiul scripturistic si cel patristic care stau la baza monahismului ortodox.

ROLUL MONAHISMULUI ORTODOX

“Monahismul este barometrul vietii Bisericii. Progresul sau declinul vietii duhovnicesti a fiecarei perioade din viata Bisericii, este oglindit de starea monahismului din acel timp. Daca mergem pe aceasta idee, ne vom da seama ca stralucirea relativa a idealului monastic din fiecare Biserica locala (Nationala) scoate la iveala felul în care fiii ei duhovnicesti traiesc si cu ce duh se adapa la un moment dat”. Acest dicton nu este nou dar a fost întotdeauna bine înteles în Biserica Ortodoxa si a fost formulat din adâncul constiintei Bisericii din cele mai vechi timpuri. Sa aruncam o scurta privire asupra monahismului si asupra punctelor esentiale ale nevointei pentru atingerea desavârsirii lui Hristos. Se spune ca atunci când trimisii marelui print Vladimir al rusilor, ajungând la Constantinopol, au luat parte la Sfânta Liturghie în catedrala Sfânta Sofia si au crezut ca sunt în Ceruri. Într-adevar, slujbele ortodoxe sunt o icoana a Cerurilor. Dar rusii din vechime au vazut o reprezentare a lucrurilor ceresti nu numai în Sfânta Liturghie ci în aproape fiecare latura a vietii duhovnicesti din Bizant. Unul din aspectele duhovnicesti ale lumii ortodoxe care i-a impresionat cel mai mult pe ambasadorii rusi, au fost monahismul si viata ascetica. Vazând în Bizant icoana lucrurilor ceresti transmise de traditia apostolica precum si Sfânta Scriptura, popoarele ortodoxe încrestinate mai târziu s-au straduit sa imite acea imagine în toate privintele. Nu este lipsit de importanta faptul ca în teritoriile slave, monahismul a luat fiinta imediat dupa acceptarea crestinismului. Mai mult, nu este deloc surprinzator faptul ca în Canada, ancoram ortodoxia în monahism. Monahismul este stradania de a imita si a fi la fel ca cei din ceruri, pentru ca un calugar se osteneste sa devina ca si Adam înainte de cadere, întocmai ca îngerii. Dar monahismul nu este, în nici un caz, despartit de vietile oamenilor în general. De fapt, calugarii îndeplinesc într-o maniera mai profunda si mai completa, ceea ce se cere tuturor crestinilor ortodocsi. Cei din lume, asaltati de grijile pamântesti, nu pot înfaptui atât de deplin desavârsirea la care ne cheama Hristos, ca si cei care printr-o viata de asceza îsi dedica întreaga fiinta acestui scop.

SENSUL MONAHISMULUI ORTODOX
SI TEMEIUL SAU SCRIPTURISTIC

Toata lupta monahului nu este nimic altceva decât nevointa de a atinge viata duhovniceasca a lui Adam, înainte de cadere. Sfântul nostru parinte, Sf. Ioan Damaschin ne vorbeste despre acest lucru: “Dumnezeu nu a vrut ca noi sa fim coplesiti de griji si tulburati de multe lucruri, nici sa gândim sau sa strângem cele de trebuinta vietii noastre. Dar în cele din urma aceasta a fost soarta lui Adam. Înaintea caderii, Adam si Eva erau goi si nu se rusinau. Prin asta întelegem ca Dumnezeu a vrut ca noi sa fim liberi de orice patima. Într-adevar, a vrut sa fim eliberati de orice grija si sa nu avem decât un singur lucru de facut: sa dam slava Creatorului, asa cum fac îngerii, sa ne desfatam contemplându-L si sa ne concentram toata atentia asupra Lui. Aceasta ne-a îndemnat proorocul David când a spus ‘grija ta sa fie Domnul si El te va sprijini’. Iar în Evanghelii, Hristos si-a învatat ucenicii spunându-le ‘nu va îngrijiti pentru viata voastra ce veti mânca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti îmbraca’. Si în continuare, ’cautati mai întâi împaratia lui Dumnezeu si toate acestea se vor adauga voua’. Iar Martei i-a spus ’Marto, Marto, te îngrijesti si pentru multe te silesti. Dar un lucru trebuie: caci Maria partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la ea’, caci Maria statea la picioarele Domnului si asculta cuvintele Lui”. Viata monahala în general si cea a isihasta în special, este o stradanie pentru îndeplinirea acestor porunci la care am fost chemati si care sunt clar exprimate în Imnul Heruvic din cadrul Sfintei Liturghii: “Noi, cei care pe heruvimi cu taina închipuim, si facatoarei de viata Treimi, întreit sfânta cântare aducem, toata grija cea lumeasca de la noi sa o lepadam ”. Scopul adevaratului calugar este de a lepada toate grijile lumesti, de a râvni catre o viata duhovniceasca eliberata de patimi încât devine întocmai cu cea a îngerilor si de a se elibera de grijile trupului astfel încât întreaga fiinta se daruieste cântarii imnurilor de slava lui Dumnezeu. Sfintii cei dintre calugari, care au atins aceasta culme a nepatimirii, au în slavona o denumire speciala - prepodobny- care înseamna „prima asemanare” sau „chipul dintâi”, întelegând prin asta ca sfântul a atins „chipul originar” a lui Adam, înainte de cadere. Monahismul este acea albie pe care Dumnezeu a orânduit-o în Biserica, pentru cei pe care i-a chemat sa îndeplineasca chemarea mai înalta, despre care ne vorbeste în Scriptura Apostolul Pavel: “Celor ce sunt necasatoriti si vaduvelor le spun: Bine este pentru ei sa ramâna ca si mine” si iarasi “Eu as vrea ca voi sa fiti fara grija. Cel necasatorit se îngrijeste de ale Domnului, cum sa placa Domnului. Cel ce s-a casatorit se îngrijeste de ale lumii, cum sa placa femeii. Si iata-l împartit: si femeia nemaritata si fecioara poarta grija de cele ale Domnului, ca sa fie sfânta si cu trupul si cu duhul. Iar cea care s-a maritat poarta grija de cele ale lumii, cum sa placa barbatului” (1 Corinteni 7: 8-34). Mântuitorul însusi explica aceasta învatatura într-o pilda: „…si sunt fameni care s-au facut fameni pe ei însisi pentru împaratia cerurilor. Cine poate întelege sa înteleaga” (Matei 19:12). Pentru ca de acum înainte, spune Mântuitorul, “împaratia cerurilor se ia prin staruinta si cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11:12). Aici este vorba despre silinta împotriva patimilor, proprii oamenilor dupa caderea în pacat, pe care diavolul le foloseste în prigoana împotriva sufletelor noastre. Aceasta staruinta este ‘Razboiul nevazut’ despre care ne vorbeste Sfântul Nicodim Aghioritul. Isihasmul ne pune la îndemâna mijloacele pentru a purta acest razboi si reprezinta esenta adevaratului monahism ortodox.

ISIHASMUL

“Daca, într-adevar L-ati ascultat si ati primit învatatura Lui, asa cum este adevarul întru Iisus: sa va dezbracati, fata cu vietuirea voastra de mai înainte, de omul cel vechi, care se strica prin poftele amagitoare si sa va înnoiti în duhul cugetului vostru, îmbracându-va în omul cel nou, care este facut dupa chipul lui Dumnezeu, în dreptatea si în sfintenia adevarului” (Efeseni 4:21-24). Aceste cuvinte ale sfântului Apostol, par ca cea mai potrivita descriere a esentei monahismului, pentru ca acesta este o întreaga strategie de lupta împotriva patimilor din firea umana cazuta, patimi care ne împiedica de la comuniunea cu Creatorul nostru. De fapt, aceasta strategie ne-a fost transmisa de la Parintii din vechime, motiv pentru care o numim „monahism patristic” si o acceptam drept criteriu al monahismului crestin ortodox. În mod esential, isihasmul este un proces de purificare interioara, de stârpire a patimilor din adâncul sufletului, de curatire a inimii si de paza a mintii pentru a preîntâmpina revenirea gândurilor pacatoase care au alimentat patimile si au dus la pacat. Practica rugaciunii neîncetate pe care ne-o cere Scriptura (1 Tesaloniceni 5:17) este realizata prin Rugaciunea lui Iisus, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul” si se învata sub obladuirea duhovnicului. Rugaciunea lui Iisus, deprinsa cu ajutorul duhovnicului, este principala arma în aceasta lupta. Pentru a întelege acest lucru, trebuie sa privim sufletul ca pe o tarina nelucrata, pe care suntem chemati sa o transformam într-o gradina a mântuirii. Aceasta tarina este napadita de spini (patimi). Pilda spune ca semanatorul a semanat seminte datatoare de viata. Dar unele au cazut între spini si când au încercat sa creasca, au fost înabusite. Totusi, Semanatorul seamana aceste seminte toata viata si atunci când vedem ca vlastarele sunt înabusite de spini, trebuie sa întelegem ca avem datoria de a plivi gradina sufletului nostru, astfel încât urmatoarea semanatura sa poata aduce rod. Aceasta munca este launtrica. Ea începe cu paza mintii, astfel încât gândurile sa nu influenteze munca noastra în gradina.

PAZA MINTII

Paza mintii este o alta practica care se deprinde cel mai bine sub obladuirea duhovnicului. Pacatul intra cel mai adesea în inima prin intermediul mintii, ca rezultat al sugestiilor ce vin din exterior, îngaduind patimilor sa se înalte pâna la nivelul înfaptuirii. Trebuie sa fim întotdeauna într-o stare de trezvie, pentru a opri ispitele imediat ce ele intra în minte, pentru ca ele sa nu se salasluiasca acolo suficient de mult, încât sa duca la împlinirea lor fie în gând, fie în fapta (cf. Matei 5:27-28). Pentru a explica acest lucru mai clar: toata lumea stie la modul general ce este bine si ce este rau, iar daca nu, acea persoana poate învata. Daca o persoana este într-o stare de trezvie, poate recunoaste cu usurinta daca a primit în minte gândul poftirii la cineva sau la ceva. Oricine poate simti cum gândul initial creste catre gelozie si ura. Pentru a se dezvolta astfel, gândul trebuie sa primeasca învoirea noastra, adica un fel de permis de libera trecere catre inima. Daca ispita este pofta lacoma, atunci mintea poate fi repede pazita prin repetarea troparului sau a condacului catre unul dintre Sfintii Doctori fara de arginti sau prin repetare în minte a rugaciunii: „Sfinte martire Pantelimon, roaga-te pentru mine”. Când acest lucru se face cu credinta, sfintii se silesc sa-l ajute pe cel cazut în ispita. Cel mai folositor ajutor în cazul ispitelor trupesti este sa zicem “Troparul Nascatoarei de Dumnezeu” (Nascatoare de Dumnezeu, bucura-te…) sau „Axionul”, daca se spun imediat ce ispita intra în minte, pentru ca laudele aduse Pururea Fecioarei nu pot sta laolalta cu gândurile necurate. Totusi, cel ispitit va alege pe cele ce sunt mai puternice: laudele sau gândurile. Într-un cuvânt: orice persoana harazita cu ratiune, poate deprinde trezvia mintii împotriva gândurilor pacatoase, chiar daca nu de fiecare data în chip desavârsit. Pentru a sti cum sa lupte împotriva acestor gânduri, monahul trebuie sa se consulte cu duhovnicul. Cea mai importanta problema este vointa. Este foarte usor sa primesti cele mai necurate gânduri si în acelasi timp sa spui rugaciuni. Trebuie sa avem dorinta sincera de a ne pazi mintea de gândurile pacatoase, amintindu-ne înainte de toate ca fara Hristos, nu putem face nimic. Mintea este ca si o poarta la templul Duhului Sfânt. Cel care pazeste aceasta poarta este raspunzator cu deslusirea daca cele ce sunt aduse la templu sunt pentru împodobirea sau pentru întinarea lui, în acest caz, mintea este ca si un lucrator vamal care examineaza cu atentie ceea ce intra în tara, respingând lucrurile daunatoare si acceptându-le pe cele folositoare. În acelasi chip, ceea ce patrunde în minte se cuvine sa fie cercetat. Totusi, paznicul nu trebuie sa se încreada în propriile puteri, ci mai degraba ca un câine de paza care latra ca sa-si trezeasca stapânul atunci când vine un strain, tot asa trebuie sa-L chemam pe Domnul sa alunge ispita. Fiecare are putinta de a practica aceasta paza a mintii, potrivit puterilor lui. Cu toate acestea, este evident ca aceasta pricepere trebuie îmbunatatita si consolidata. În cele din urma, cu cât vin mai putine lucruri la “usa”, cu atât este mai usor de pazit. Cu cât ne retragem dintr-o lume a pacatului si a lucrurilor nefolositoare si patrundem într-un mediu al problemelor sensibile, cu atât este usa mai usor de pazit (daca nu cumva vom cadea în trândavie, pentru ca diavolul va nascoci ispite tot mai iscusite). Temelia isihasmului este aceasta retragere din ceea ce este nociv din punct de vedere duhovnicesc si înaintare catre cele folositoare sufletului si catre tacere. Daca trupul este templul Duhului Sfânt, atunci ce poate fi acel lucru care patrunde în el si care este mai important decât destinatarul sau? Atunci este foarte folositor sa intram în templu, ca si slujitori si liturghisitori; sa curatam, sa maturam si sa primenim templul cu pocainta, spovedanie, luare aminte, cercetarea Sfintelor Scripturi si împartasirea cu Sfintele Taine; sa staruim în acestea pentru ca sa existe o împlinire în templu, pentru ca Duhul Sfânt nu salasluieste împreuna cu lucrurile întinate, cu mândria, întunericul si duhoarea gândurilor pacatoase. Fie unul va creste si celalalt se va micsora, fie cel din urma va avansa iar primul va bate în retragere. O “cale de mijloc” nu exista si nimeni nu se înseala mai grav decât cel care crede ca a dobândit Duhul Sfânt fara a fi lucrat mai întâi pentru curatirea si primenirea templului. În aceasta privinta, cel mai adesea nu putem spune ca stam pe loc: fie suntem în progres duhovnicesc, fie în regres. Ceea ce intra în minte ori este ziditor, ori daunator. Paza mintii depinde de intentie si de gânduri, si este o sarcina mult mai mare decât cea de a sorta niste ‘pachete’ care ajung la usa. Ea începe cu marturisirea libera si sincera catre duhovnic, a fiecarei ispite si a fiecarui gând. Pe lânga aceste lucruri trebuie sa înlaturam ispitele care vin din afara si sa le înlocuim cu hrana duhovniceasca, citirea cartilor sfinte, a dumnezeiestilor Scripturi, asa cum am mai spus, rugaciune neîncetata si participarea la sfintele slujbe, pentru ca acestea sunt uneltele indispensabile pentru cei care vor sa zideasca în suflet o gradina a mântuirii. Cel mai bine, aceasta zidire se face sub ascultarea duhovnicului. Rugaciunea este taria, forta, ‘plugul’, pentru ca orice izbânda va fi înteleasa ca un dar a lui Dumnezeu. Ascultarea poate fi asemuita cu ’grapa’ si ’discul’. Ascultarea este încredintarea ca vom avea recolta si prin ea se ocrotesc tinerelor vlastare dupa ce se ivesc din pamânt. Ascultarea este o cultura care previne reaparitia buruienilor. Împartasirea deasa cu Sfintele Taine este ultima cale care arde buruienile, astfel încât tarina sufletului sa poata primi samânta si sa rodeasca. Nimic nu poate fi împlinit fara o nevointa sustinuta, si orice împlinim este darul harului lui Dumnezeu ca raspuns la alegerea noastra.

RAZBOIUL

Acest cuvânt este folosit pentru a exprima toate înselarile, ispitele si amagirile folosite de cel rau împotriva noastra, vazute sau nevazute, fatise sau foarte subtile. Amagirile pe care diavolul le foloseste ca sa ne lipseasca de mântuirea noastra sunt ticluite în functie de personalitatea fiecaruia, pentru ca diavolul este un psiholog cu mii de ani de experienta – mai mult, el a modelat trasaturile emotive ale omului cazut. Fie ca avem de-a face cu ispite fatise, sau înselari subtile si viclene, însasi uneltirea plina de subtilitate duce la cadere. În aceasta privinta nu ne putem lipsi de experienta vasta si descoperirile facute sfintilor si de Dumnezeu purtatorilor Parinti, marilor nevoitori ai Sfintei Biserici. Pentru ca pericolul înselarii duhovnicesti este atotprezent în razboiul nevazut. Îndrumarea primita de la un staret sau de la un duhovnic, si ascultarea de el sunt absolut necesare în acest razboi nevazut.

ÎNSELAREA

Înselarea duhovniceasca ( plani în limba greaca sau prelest în slavona) este starea care rezulta prin cedarea la amagirea diavolului sau dintr-o auto-amagire duhovniceasca. Este o stare în care pot cadea cei care se nevoiesc fara rânduiala în razboiul nevazut. Poate afecta o singura persoana sau un grup de oameni. Sfântul Grigorie Sinaitul ne avertizeaza împotriva amagirilor duhovnicesti în Filocalia, iar parintele Bisericii al secolului al XX-lea, Sfântul Antonie (Khrapovitsky), Mitropolitul Kievului, descrie înselarea în masa a preotilor cu privire la Sfânta Spovedanie: ”credinta firava si nepasarea sunt expresii ale ireligiozitatii oamenilor. Dar pâna si o persoana evlavioasa nu este imuna bolii duhovnicesti daca nu are o calauza înteleapta- fie o persoana în viata sau un autor duhovnicesc. Aceasta boala se numeste înselare duhovniceasca sau închipuirea de a te afla în preajma lui Dumnezeu si în împaratia dumnezeiasca. Chiar si ascetii staruitori, din manastiri, cad uneori victime ale acestei înselari, dar bineînteles, cei din lume care îsi concentreaza eforturile cu preocuparile lumesti, sunt înselati mult mai des. Nesocotind exemplul celor care se nevoiesc într-o viata de rugaciune si post, îsi închipuie ca sunt alesii descoperirilor dumnezeiesti sau macar al viselor trimise de Dumnezeu. În fiecare moment al vietii, ei vad îndrumari precise din partea lui Dumnezeu sau îngerului pazitor. Apoi încep sa-si imagineze ca sunt alesii lui Dumnezeu si încearca adesea sa prezica viitorul. Sfintii Parinti au luptat atât de înversunat împotriva acestei boli a înselarii, cum nu s-au mai împotrivit nici unei alte devieri. “Înselarea este periculoasa pentru sufletul unei persoane luata individual dar pune în pericol si viata întregii Biserici locale atunci când societatea cade în capcana acestei devieri, sau atunci când îsi face aparitia oriunde, sub forma unei epidemii sufletesti si viata unei întregi…” categorii de oameni devine „cu totul cuprinsa de aceasta”. În continuare, cuvintele Sfântului Antonie de Kiev ilustreaza foarte bine vremurile pe care le traim:….”oricine poate sa treaca drept profet, cu conditia sa nu-i fie rusine sa faca asta si nici lene. Oricât de multi oameni vor fi dezamagiti de prezicerile acestuia, nu vor înceta sa creada în darurile lui (extraordinare), ci vor pune nerealizarea profetiilor în seama lipsei lor de întelegere. Dar falsii profeti ai lui Hristos se vor bucura la fel ca pâna atunci de tot respectul, cinstea si toate darurile cu putinta. Toata lumea stie cât de nocive sunt consecintele faptului de a te lasa dus de acest ’hlistism’ (vezi nota), el începe cu osteneli de rugaciune si post, si sfârseste în anihilare si depravare sexuala de neînchipuit. Nu toate cazurile de înselare în masa sfârsesc în depravare, unele sunt exemple de buna purtare în exterior. Dar diavolul se foloseste de acestea în alte chipuri pentru a le rapi oamenilor mântuirea, cum ar fi înselatoarea Miscare Ecumenica, care apare atât de laudabila la suprafata dar de fapt dauneaza în toate privintele credintei si învataturii celei drepte. Tinta acestei înselaciuni este pierderea sufletului fie a unei singure persoane, fie a unui grup. Neascultarea de Sfânta Biserica si de canoanele ei, este semnul cel mai sigur care descopera aceasta boala si pe falsii învatatori.

ASCETUL: ATLET DUHOVNICESC

Apostolul Pavel prefera adesea sa compare crestinul cu un atlet si tocmai acesta este întelesul cuvântului ascet: cel care îsi impune o disciplina si se antreneaza ca si în competitia atletica, ca sa concureze în arena razboiului nevazut pentru a primi coroana mântuirii. Atletul care s-a antrenat pentru concursul placerilor trupesti, si-a dezvoltat cu totul diferit calitatile sufletesti si cele trupesti, sistemul nervos si tonusul muscular, fata de cineva care s-a antrenat sa concureze pentru coroana mântuirii. În primul caz, ‘antrenorul’ a fost diavolul. Pentru ca ne-a obisnuit cu cele trupesti, el provoaca anumite dorinte imorale sau patimi în inimile si sufletele noastre, prin intermediul unor sugestii felurite: -anumite amagiri, gânduri, ispitiri fatise sau siretlicuri mentale. Oricum, o persoana cu preocupari senzuale va cauta aceste ispitiri. Cineva care citeste sau priveste pornografie, se sinucide din punct de vedere duhovnicesc. Daca cel cu îndeletniciri senzuale doreste sa participe la concursul dumnezeiesc este ca si cum un atlet ar vrea sa devina luptator în arena. Pentru aceasta este nevoie sa-si refaca tonusul muscular, sa-si formeze alte reactii ale sistemului nervos, etc., pentru ca virtutile atletului îi sunt de folos numai acelui luptator din arena care, din lasitate, va dori sa fuga de adversarul sau. La fel stau lucrurile si în cazul luptei pentru desavârsirea duhovniceasca. Obisnuintele vechi, patimile trebuiesc smulse asemenea buruienilor. Lupta începe cu o marturisire sincera catre duhovnic, a tuturor lucrurilor care declanseaza patimile si o ocolire atenta a lor. Muschii care nu sunt antrenati îsi pierd din forta si în cele din urma se atrofiaza. Paza mintii este lucrul cel mai de pret, pentru ca momentul în care ispita se strecoara în minte este o simpla sugestie si poate fi înlaturata, astfel se fac primii pasi pe noua cale. Obisnuintele trupesti pot fi învinse prin plivirea buruienilor din gradina sufletului, pentru ca daca ispita nu mai provoaca un raspuns –nu mai gaseste cooperare din partea patimilor si a dorintelor imorale – va înceta sa se concretizeze sub forma pacatului. Si aici, nimic nu poate fi îndeplinit fara o lupta apriga. Oricine se nevoieste cu staruinta si smerenie, se apropie cel mai tare de cununa de martir si „si-a rastignit trupul împreuna cu patimile” (Galateni 5:24) cu adevarat. Dar sa bagam bine de seama ca Apostolul ne avertizeaza: “Iar când se lupta cineva, la jocuri, nu ia cununa, daca nu s-a luptat dupa legile jocului”.

LUPTA (ASKESIS)

Într-un sens mai restrâns, termenul askesis (în slavona, podvig) este de obicei folosit cu sensul de “lupta”. Sensul mai deplin, duhovnicesc, al acestui cuvânt este acesta: sa lupti dupa regulile jocului, ca atlet duhovnicesc, pentru mântuirea sufletului si pentru cresterea duhovniceasca. Acesta desemneaza acea forma de întrecere duhovniceasca, dupa regulile jocului, pe care un crestin si-o asuma pentru a “lucra cu frica si cutremur la mântuire” (Filipeni 2: 12). Pentru calugari, isihasmul este cea dintâi lupta. Este nevointa pe care ne-au transmis-o Parintii din vechime. Pentru crestinul care traieste în lume, osteneala de a creste o familie cu valori crestine este principala lupta - pentru ca nu exista decât doua cai care duc la mântuire: calugaria si casatoria; si o a treia posibilitate va exista numai pentru o persoana chemata într-un mod extraordinar de Dumnezeu si daruita cu o harisma aparte. Este important sa ne amintim ca ascultarea este o conditie atât pentru cel casatorit cât si pentru calugar.

DUHOVNICIA

“Cine se va sui în muntele Domnului?” (Psalmul 24, 3). Într-adevar calea care duce spre mântuire este un drum abrupt si este întesat de dusmani vicleni si primejdii de tot felul. Hristos însusi ne-a descoperit cât de grea este aceasta cale. Când a vorbit despre ce anevoios lucru este mântuirea, unul din ucenicii Sai, L-a întrebat plin de mirare: “Dar cine poate sa se mântuiasca?”. Mântuitorul a raspuns: „La oameni aceasta e cu neputinta” (Matei 19: 25-26) si chiar asa este, daca ne gândim la sensul strict al cuvântului - om. Dar pentru a nu cadea în deznadejde, El adauga, „la Dumnezeu însa toate sunt cu putinta”. Din acest motiv, Dumnezeu a orânduit ca nimeni sa nu urce singur acel munte , întemeind Biserica chiar înainte de a crea omul. În cadrul Bisericii, Dumnezeu a chemat si asezat calauze, Sfinti Parinti care ne-au lasat scrieri inspirate de Dumnezeu, parinti duhovnicesti si stareti, astfel încât nici în interiorul Bisericii nimeni nu urca si nici nu poate urca în izolare. Daca cineva urca un munte singur, daca se împiedica si cade, nu va avea pe nimeni care sa-l sprijine si fie va muri, fie va suferi rani grave. Daca un grup de alpinisti pleaca pe un traseu necunoscut, în virtutea faptului ca sunt legati cu frânghie unul de altul, vor fi în stare sa se ajute la catarare; dar daca se catara fara un ghid cu experienta, pot sa se rataceasca sau, apucând într-o directie gresita sa ajunga la o prapastie unde ar putea sa cada cu totii. Dar daca alpinistii pleaca la drum dupa rânduielile lui Dumnezeu, sub îndrumarea unei calauze cu experienta care cunoaste bine traseul, atunci vor putea sa prinda un catarator care a cazut, cu ajutorul frânghiei cu care sunt legati iar calauza îl va aseza din nou pe cale. Astfel, ghidul îi va tine împreuna pe munte, ajutându-se si ridicându-se unul pe altul, tematori sa nu cada în neascultare fata de ghid ca nu cumva sa piara în vreo prapastie, sau sa îmbrânceasca pe cineva de pe cale, iar coloana odata destramata, sa cada cu totii pentru ca „daca orb pe orb va calauzi, vor cadea amândoi în groapa” (Matei 15:14). Sa luam cu totii aminte la faptul ca sunt condusi nu de un „orb” ci de catre cel care „vede”. Daca simplificam putin lucrurile, avem aceeasi situatie într-o manastire cu staretul ei. Pentru ca vietuitorii mânastirii sunt uniti prin dragostea lui Hristos si prin dragostea pentru Dumnezeu si pentru aproapele. Cu cât este mai mare dragostea, cu atât este mai strânsa comuniunea si viata jertfelnica. În virtutea acestei iubiri, daca un frate cade, ceilalti îl sprijina si-l ridica iar staretul poate sa-l salveze si sa-l aseze din nou pe cale. Pentru ca cineva sa piara în aceste conditii, este nevoie sa rupa comuniunea cu buna stiinta, acest ‘colac de salvare’ al cataratorului si sa întrupa orice contact cu ceilalti frati si cu duhovnicul sau. În astfel de împrejurari, pierzania lui este o certitudine. Pe masura ce obstea mânastirii continua urcusul, duhovnicul - ghidul – trage în sus pe toti vietuitorii, iar fratii însisi crescând în dragoste si ascultare se ridica unul pe altul, cel mai puternic pe cel mai slab, cei mai sprinteni ajutându-i pe cei mai înceti prin puterea exemplului si prin dragoste. Duhovnicia înseamna calauzirea cataratorilor pe muntele mântuirii, gasirea celor pierduti, salvarea celor raniti, jelirea celor care au pierit pe cale, duhovnicul luptându-se sa ajunga el însusi pe culmea muntelui. Si nimeni nu poate face asta fara chemarea lui Hristos si numai daca primeste harul de a duce lucrarea la bun sfârsit. Duhovnicia este probabil cea mai grea lupta a vietii crestine. Pentru ca presupune, la modul cel mai serios, responsabilitatea în fata lui Dumnezeu pentru sufletele credinciosilor. În acelasi timp este si cea dintâi „lupta”, pentru ca Apostolii au fost calauzitorii Bisericii si Hristos Însusi a fost Calauzitorul prin excelenta, modelul desavârsit al duhovnicului- mai întâi în gradina raiului, apoi pe Sinai si mai lamurit prin Întrupare. Diavolul este antrenorul celui care vrea sa concureze în cele trupesti si cele ce duc spre pierzanie. Dumnezeu ne-a dat un duhovnic care sa ne calauzeasca spre o viata curata si mântuire. Duhovnicia este o misiune importanta, cu implicatii profunde si trebuie tratata cu multa atentie. Cel mai bine putem încerca sa o întelegem citind vietile sfintilor, si mai ales Patericul. Dumnezeu revarsa darurile duhovniciei numai peste acei oameni care s-au nevoit în ascultare fara crâcnire, vreme îndelungata, sau asupra câtorva alesi prin providenta Sa. O asemenea persoana îsi stapâneste suficient patimile, ca sa poata auzi netulburat cele mai tainice gânduri ale fiilor sau fiicelor duhovnicesti, iar în cazul marilor duhovnici, Dumnezeu revarsa harul vederii launtrice sau chiar cunoasterea prin descoperirea nemijlocita a Sfântului Duh. Pe de alta parte, fiul duhovnicesc trebuie sa traiasca în ascultare fata de duhovnicul sau, în cele ce privesc viata duhovniceasca dar si în toate lucrurile binecuvântate care nu contravin credintei si moralei Bisericii. În acest caz, termenii desemneaza relatia dintre acestia: cel care înca are statutul de fiu trebuie sa asculte si sa învete de la cel care s-a maturizat duhovniceste. Parintele îsi calauzeste, hraneste si învata copilul, iar cel care primeste toate aceste binefaceri si le foloseste cu chibzuinta, a dobândit întelegerea dreapta a Scripturii si îsi va mântui negresit sufletul.

Nota

Autorul face aici referire la secta „hlistilor” sau a „auto-flagelatilor” (în limba rusa “khlysty” înseamna „oamenii lui Dumnezeu”). Secta a fost asemanata cu penticostalii de azi si a aparut în jurul anului 1700 în Rusia. Misterul era o latura importanta a sectei, elementele de doctrina sunt în mare masura de factura gnostica, practicau ‘entuziasmul’ ca si penticostalii moderni si au cazut în asemenea extreme în avântul lor de miscare ‘sfânta’, încât multe femei îsi taiau sânii iar unii barbati se castrau. Ei credeau ca acesta este singura modalitate de a-si stapâni pornirile sexuale care se pare ca erau un rezultat al ’entuziasmului’ pe care îl practicau, doar pentru a se abandona patimii în cele din urma. Membrii sectei pastrau aparentele de pietate dar în realitate erau robiti de felurite pacate. Rasputin este un bun exemplu în aceasta privinta. Chiar daca pastra aparentele unui calugar ortodox si afisa multa credinta, se stie ca apartinea acestei secte si sunt chiar dubii daca ar fi fost botezat în Biserica Ortodoxa. (n. trad.)