O convorbire ex-tempore tinuta la conferinta Sfântul Grigorie Palama, San Luis Obispo, California 1999. Trasncrisa de pe banda audio de catre Anastasia Birou si pregatita pentru publicare de catre Makary Bieloivanov.

MISIUNEA PROFETICA

Înainte de a începe sa vorbesc despre rugaciune, as dori sa fac câteva precizari ca si o completare la lucrarea anterioara (Aparitia omului sfânt, de Anastasios Papademetriou). Atunci când vorbim despre aparitia omului sfânt, ca fenomen istoric, vorbim în acelasi timp si despre schimbari profunde în societate si în viata Bisericii. Exista anumite miscari si prefaceri în societate si în felul în care este conturata viata Bisericii, care par sa aiba nevoie de o punte între misiunea kerygmei evanghelice si misiunea profetica. Exista vremuri când avem nevoie de prooroci în loc de omileti. Proorocii au un mod diferit de a învata decât cei care predica, chiar daca acestia din urma sunt pe deplin ortodocsi. În societatea nord americana suntem confruntati cu multe scandaluri, printre cei din afara Bisericii, care pretind ca ar vesti Evanghelia. Apogeul acestor crize este reprezentat de asa numitii „tele-evanghelisti” , nu numai pentru ca se adreseaza atâtor oameni ci pentru ca stilul lor este caracteristic predicatorilor din gruparile evanghelice si cele fundamentaliste. Atât predicatorii se auto-intituleaza ’cruciati’ pentru Evanghelie, cât si cei de pe micul ecran sunt de fapt implicati într-o afacere religioasa, o afacere foarte profitabila care i-a îmbogatit pe multi dintre ei. Ei detin timpi de emisie foarte importanti si prezinta Evanghelia în asa fel încât a încurajat generatia tânara sa respinga crestinismul si pe Hristos. Predica acestora este adesea foarte teatrala, adesea vrednica de vodevil dar în acelasi timp extravaganta si foarte bine pusa în scena. Aproape toti dintre acesti predicatori populari folosesc aceeasi coreografie si aceleasi false inflexiuni vocale, îndelung studiate, care au devenit un ritual, pe care cineva le-a denumit „Dialectul Institutului Moody”. Ei cer oamenilor sa aiba o viata morala, pentru care este nevoie de multa nevointa, post si rugaciune si totusi resping cu totul sau cel putin ignora asceza. Aceasta maniera de a predica este asemanatoare cu tehnicile folosite de Adolf Hitler pentru a-i seduce pe germani. Chiar daca aceasta practica este hotarâtoare pentru a hipnotiza o multime, ea a subminat credibilitatea credintei crestine în America de Nord si în alte tari. Hitler declara ca a mobiliza masele este un lucru foarte important pentru ca oamenii abandoneaza ratiunea în favoarea unei simplificari pe care si-o doresc. În vremurile noastre s-a produs o schimbare în atitudinea pe care o avem fata de rugaciune când îi vedem pe acesti predicatori dansând în jurul podiumului, strigând isteric si înscenând false vindecari. În ideologia evanghelic-protestanta si cea fundamentalista (nu prea se poate chema teologie), credinta crestina are de-a face cu bunastarea materiala, cu bogatia, cu o atitudine romantic-emotional-morala a tapului ispasitor. Pentru ca aceasta ideologie a avut un impact atât de puternic în America - mult mai accentuat decât în Canada - conceptul de rugaciune a fost de asemenea alterat. Nu putem respinge faptul ca acest fenomen a avut un impact si asupra Bisericii Ortodoxe. Adesea îi putem vedea pe preotii nostri predicând o morala opresiva si o ideologie fundamentalista de inspiratie calvina, iar pe altii care au pierdut perspectiva patristica si au cazut în întunecimea erorilor lui Augustin. În aceste cazuri nu avem de-a face cu o versiune a evangheliei în care primeaza bogatia si prosperitatea ci cu un mesaj care aduce cu o morala opresiva si care are foarte putine în comun cu o morala autentica. Si acest lucru are un impact negativ asupra întelegerii rugaciunii si rolului ei. În mod ironic, desi acesti predicatori pretind ca ar fi plini de har, adopta un formalism radical, regizat si prefacut. În acelasi timp, în sânul Bisericii Ortodoxe, criza Ecumenismului submineaza constant credinta ortodoxa si îi duce pe crestinii ortodocsi catre duhul reductionismului si a minimalismului care este specific protestantilor liberali. Isihastii sau sfintii oricarei perioade istorice sunt oameni cu o misiune profetica, un dar profetic, care au asistat la propasirea raului în Biserica, la îndepartarea de viata traita în rugaciune, la abandonarea rugaciunilor ortodoxe pe care le avem prin revelatie. A spune ca ei vad un anume fel de decadere în societate, este o utopie. Întotdeauna au existat pacate în societate în ansamblul ei, asa cum a fost cazul Israelului, a Imperiului Roman crestin, inclusiv perioada bizantina a acelui imperiu. Misiunea profetica în Israel n-a avut de-a face cu întreaga lume ci doar cu viata acelui popor care forma Biserica Dumnezeului celui Viu în acel moment. Misiunea profetica concretizata prin aparitia sfintilor în viata Bisericii Ortodoxe, nu a avut de-a face cu lumea întreaga ci doar cu ceea ce influenta în mod direct vietile credinciosilor din Biserica. Sfântul Simeon Noul Teolog nu era din cale afara de preocupat cu ceea ce se întâmpla în societatea civila din jurul lui, ci si-a concentrat misiunea profetica în cadrul vietii Bisericii, mai ales în viata comunitatilor monastice si a clerului. Nu prea are rost sa critici societatea civila atâta vreme cât conducatorii Bisericii împiedica capacitatea acesteia de a face misiune. În cele din urma, contributia Sfântului Grigorie Palama a fost tot atât de importanta dupa cucerirea otomana cât si înainte de aceasta. Conducatorii societatii civile, Paleologii, Cantacuzinii precum si tarul sârb Stefan Dusan în lupta lor neobosita pentru putere, au vlaguit puterea statala si au adus statul în situatia în care nu a putut face fata invaziilor otomane dar contributia isihastilor si a Sfântului Grigorie Palama a întarit viata launtrica a Bisericii si viata de rugaciune a credinciosilor care a ramas o forta chiar si dupa ce statul laic, acea ramasita jalnica a Imperiului Bizantin, a încetat sa mai existe. Ascensiunea sfintilor cu o misiune profetica, adesea din sânul cinului monahal, este o revarsare harica asupra Bisericii. Daca acest lucru are vreun impact asupra societatii laice, acest lucru se datoreaza faptului ca misiunea profetica a permis Bisericii sa se adreseze lumii în limbajul adevarului – nu doar adevarul cuvintelor ci adevarul faptelor si al vietii traite de catre calugari si credinciosi în general. Aceasta misiune nu se manifesta prin predici histrionice sau pline de furie ci prin transformarea vietii credinciosilor si manifestarea în lume a acestor vieti înnoite, chiar transfigurate. Rugaciunea este miezul acestei misiuni profetice, a acestei învataturi profetice a sfintilor.

MISIUNEA PROFETICA SI RUGACIUNEA

Exista o diferenta între a avea o rugaciune orânduita, rugaciune cu o forma inteligibila si rugaciune de forma, tot asa cum exista o diferenta între formalismul din cult si aspectul coerent al cultului liturgic – o întocmire lasata de Duhul Sfânt. Alcatuirea actului cultic descopera mesajul evanghelic iar actul liturgic în forma sa organizata a fost rânduit direct de catre Dumnezeu înca de la începutul omenirii. Evanghelismul promovat la televizor întruchipeaza formalismul în predica si cult dar este golit de orice sens fiind instituit doar prin imaginatia si traditiile oamenilor. Actul liturgic organizat îsi are originile în revelatie si are un simbolism foarte pronuntat. El are un scop, o orientare si o finalitate si este antidotul haosului duhovnicesc si al neorânduirii. Rugaciunea organizata de Biserica, care a constituit dintotdeauna un instrument al misiunii profetice în Biserica Ortodoxa este la rândul ei un antidot al dezordinii si al neorânduirii. Astfel, rugaciunea are nu numai un înteles clar dar si o menire si o finalitate precisa. Atunci când cineva este rugat sa spuna o rugaciune pe neasteptate în fata unei multimi, sau i se sugereaza sa aiba o rugaciune pregatita pentru saptamâna urmatoare, el se preocupa cu ceea ce va gândi publicul în timp ce el va spune rugaciunea pe care tocmai a nascocit-o. O asemenea rugaciune este cât se poate de formala si adesea egoista. Persoana în cauza nu încearca doar sa I se adreseze lui Dumnezeu ci si sa impresioneze audienta, chiar si numai în mod inconstient. Formalismul este de fapt tocmai acest lucru. Un anumit fel de rugaciuni poate aparea unei persoane ceva prefacut, chiar daca acestea sunt descoperite de la Sfântul Duh si misiunea profetica din Biserica încearca de fapt sa îndrepte perceptia acestor oameni. Societatea bizantina a dezvoltat un formalism atât de încremenit, încât functionarea întregii conduceri imperiale a fost împiedicata de cele mai inutile si nechibzuite ritualuri pe care trebuia sa le respecte însusi împaratul, în loc sa se ocupe de bunul mers al Imperiului. Aceasta stare de fapt s-a transmis si în celelalte clase sociale, mai ales în cele nobiliare. Nici ierarhia bisericeasca n-a fost ocolita de aceasta problema, fapt care a dus la o alterare a mesajului evanghelic si la compromiterea mântuirii. La o asemenea raspântie a istoriei, misiunea profetica s-a manifestat prin aparitia curentului isihast, fiind strâns legata de sensul si menirea rugaciunii. Se spune ca într-o împrejurare de criza, tatal sfântului Grigorie Palama îsi ocupa functia sa în senatul de la Constantinopol. Acesta era foarte adâncit în rugaciunea inimii. Unul din senatori, i-a sugerat împaratului
sa-l „cheme îndarat” din starea sa de rugaciune, pentru a-i cere sfatul. Raspunsul împaratului a fost: “Lasati-l în pace. Face mai mult bine de acolo unde se afla, decât ar putea face de aici unde suntem noi”. În cele din urma, orice problema cu care se confrunta statul, îsi gaseste raspunsul în rezolvarea problemelor fundamentale ale firii omenesti cuprinse de pacat. Este limpede ca aceste raspunsuri nu pot fi gasite în supra-moralismul ipocrit si aproape salbatic al predicatorilor de la televizor si nici în ideologia falsificata a unor persoane ca Fallswell si Dobson. Acestia nu cauta sa gaseasca adevaratele cauze ale problemelor, ci asemenea lui Hitler, simplifica lucrurile pâna la extrem pentru a câstiga capital – în special capital financiar, si în loc de a încerca sa vindece adevaratele probleme, ei vor sa oprime credinciosii, sa instige la ura împotriva lor si sa sustina propria versiune despre “solutia ultima”. Cei care cunosc importanta misiunii profetice, cauta un raspuns la problemele lor, în realitatea firii umane cazute în pacat. Raspunsul la aceasta problema sta în lupta pentru transfigurarea si dobândirea firii înnoite în Iisus Hristos. Acest lucru îl putem înfaptui numai în urma unor mari nevointe, prin dobândirea Duhului Sfânt, care se primeste numai printr-o viata de post si rugaciune. Cel care vesteste cuvântul lui Dumnezeu, cauta sa înfatiseze adevarurile de baza din evanghelii, un preot sincer în mod cinstit iar un predicator care vâneaza profitul si care este mânat de ura, în mod josnic. Un prooroc adevarat nu este un prezicator si nici un ghicitor al viitorului pentru asigurarea bunei dispozitii. Proorocul încearca sa deschida natura umana luminii harice, mai întâi cercetând rana si apoi vindecând-o. De aceea misiunea profetica se poate identifica cu sfântul care propovaduieste rugaciunea adevarata, viata în rugaciune si mai ales rugaciunea isihasta. Adevaratii prooroci care au primit de la Dumnezeu descoperire despre cele ce au sa vina si porunca sa vesteasca lucrurile viitoare, fac acest lucru pentru a îndemna credinciosii la rugaciune si pocainta, pentru ca nu cumva sa nu mai aiba timp pentru îndreptare. Aceasta este tot ce am dorit sa spun despre sfânt: el este un ipostas al misiunii profetice. Daca ne uitam la proorocii Vechiului Testament, acestia erau întotdeauna la periferia societatii si nu în centrul ei. Nici un proroc nu poate fi parte integranta a societatii din care face parte si în acelasi timp sa-si îndeplineasca rolul profetic. Misiunea profetica situeaza automat pe cineva la marginea societatii, asa cum a fost cazul Sfântului Simeon Noul Teolog. Mai întâi, acesta trebuia sa se dea înapoi si sa priveasca lumea din afara ei, nu se putea afla în mijlocul lumii si sa-si îndeplineasca misiunea. În al doilea rând, un prooroc nu poate fi niciodata acceptat de societate pentru ca el critica societatea în lumina harului dumnezeiesc, cu harul Duhului Sfânt care i-a fost dat de catre Dumnezeu. În literatura, arta si chiar în benzi desenate gasim un anume tip de prooroc. Daca privim cu atentie caricaturile din ziare vom observa ca ele contin o anumita intentie critica. Exista profetii felurite, un anume tip care izvoraste din analiza atenta a unui observator al societatii care nu are alte daruri decât propria-i putere de patrundere, si prooroci care sunt inspirati în mod clar de catre Duhul Sfânt. Cei din al doilea caz trebuie sa ramâna la periferia societatii, sa o scruteze cu dragoste si mila mai degraba decât sa o condamne cu fatarnicie. Exact acest lucru îl realizeaza sfântul la anumite rastimpuri ale istoriei. Aceasta au facut si sfintii care au trait catre sfârsitul imperiului Bizantin. Cel mai de seama dintre acestia a fost Sfântul Grigorie Palama, propovaduitorul rugaciunii, miluit cu harul Duhului Sfânt. Acestia aveau darul proorociei si criticau societatea în virtutea acelui dar, nu pentru a o condamna ci pentru a-i oferi vindecare, cel putin celor care aveau urechi sa auda voia lui Dumnezeu. Rugaciunea era mijlocul principal prin care se concretiza vindecarea – îndeobste rugaciunea isihasta. Acum, as dori sa va îndrept atentia catre prima întrebare pe care am scris-o pe tabla, sa va las sa meditati putin asupra ei si sa cugetati asupra sensului ei: “Moralitatea este o erezie”. Voi explica de ce, putin mai târziu.

RUGACIUNEA STARUITOARE SI CU RÂNDUIALA

Mai întâi as dori sa vorbesc cu dumneavoatra despre rugaciune, mai ales de ce avem în acelasi timp o rugaciune rânduita de catre Biserica si o rugaciune spontana, pe care le folosim în viata noastra de zi cu zi dar si rugaciuni tipiconale care sunt folosite de catre credinciosi si cler în contextul liturgic. Când se vorbeste despre rugaciune în zilele noastre, asistam la afirmatii într-o maniera sentimentala, adesea cu conotatii teosofice si de factura New Age. Astfel auzim cele mai nastrusnice afirmatii: daca ti s-a stricat televizorul, atinge-l si roaga-te, probabil îl vei vindeca si nu vei pierde nici un episod din telenovelele tale preferate. Unii oameni îsi fixeaza aparatele de radio pe o anumita frecventa pentru a asculta un predicator oarecare si se vor ruga sa slabeasca, punându-si mâinile asupra aparatului de radio asemenea teosofilor care au obiceiul sa-si dea mâinile, obicei comun majoritatii sectarilor. Iata cât de mult a decazut notiunea de rugaciune. Daca nu avem nici un fel de avantaj material sau economic, atunci de ce sa ne mai deranjam cu rugaciunea? Ne rugam ca sa cerem lucruri trecatoare, ne rugam ca sa nu avem nimic de patimit în aceasta viata chiar daca Hristos ne-a promis ca ucenicii lui adevarati vor avea atâtea de îndurat. Pentru multi, viata de rugaciune s-a transformat într-o forma de egotism, de complacere si flatare de sine, o pledoarie pentru gratificarea imediata. În mod ironic, în timp ce vânzatorii ambulanti de religie îsi promoveaza propriile rugaciuni ’instant’, în acelasi timp propovaduiesc împotriva rugaciunilor rânduite în Biserica Ortodoxa. Tipologia rugaciunii predicatorilor de pe micul ecran este ticluita pe promisiunea ca va aduce bunastare materiala, sanatate si fericire – dobândirea unei oarecare pozitii lumesti fara efortul de despatimire – în vreme ce rugaciunile Bisericii Ortodoxe au un scop si o finalitate foarte precise. Motivul pentru care unii nu înteleg rugaciunea ortodoxa, este ca cel mai adesea rugaciunile celor din afara Bisericii nu au nici o finalitate sau notiune despre ceea ce încearca sa înfaptuiasca prin intermediul rugaciunii. Acestia nici macar nu-si dau seama de nevoia de a lupta pentru curatirea inimii. Majoritatea oamenilor, atunci când se roaga, nu încearca sa faca altceva decât sa împlineasca o nevoie afectiva sau o nevoie materiala asa- zis necesara. Adesea oamenii se roaga ca si cum ar înfaptui un act cultural. De fapt, în societate, religia însasi a devenit ceva putin mai mult decât o manifestare culturala. În America multi cred ca a fi religios este o datorie patriotica astfel încât ei practica o religie culturala si se roaga pentru ca asa se cuvine. Este ca si cum ai cânta un cântec patriotic. Chiar daca religia si rugaciunea pot fi o emfaza culturala, acestea nu devin o parte integranta a constiintei societatii. Religia si rugaciunea îndeplinesc o nevoie sentimentala elementara, dar nu-i acordam nici un înteles autentic, nici o profunzime. Mai întâi de toate nu cugetam la rugaciune în termenii procesului de purificare al constiintei, ca o cale catre iluminare si ca pe componenta de neaparata trebuinta în lupta noastra pentru mântuire. Când Sfintii Parinti au meditat la problema rugaciunii, nu s-au gândit niciodata ca ar fi o „datorie” catre Dumnezeu sau ca ar fi ceva ce trebuie împlinit „de dragul lui Dumnezeu”. Noi nu ne rugam pentru a-I aduce lui Dumnezeu ceva la cunostinta sau pentru a-I spune ceva ce nu stie. Ne rugam pentru a ne apropia de Dumnezeu, pentru ca nu putem cunoaste pe cineva caruia nu-I vorbim, pentru ca nu putem cunoaste pe cineva cu care refuzam sa dialogam. Prin urmare, ne rugam pentru a ne apropia de Dumnezeu si pentru a afla mai multe din ceea ce El ne descopera despre Sine. Multe din rugaciunile Bisericii care au fost fixate în scris sunt alcatuite în asa fel încât sa ne conduca la o astfel de rugaciune. Ele ne calauzesc si ne pun la îndemâna o scara pe care sa pasim în urcusul catre cunoasterea si întelegerea lui Dumnezeu, apropiindu-ne de El. Si nu în ultimul rând, ne ofera o perspectiva asupra noua însine.

RUGACIUNEA DOMNEASCA CA REVELATIE

„Tatal Nostru” este una dintre cele mai des rostite rugaciuni. La prima vedere, “Tatal Nostru” pare o rugaciune foarte simpla dar lucrurile nu stau deloc asa. Ceea ce ne uimeste cel mai tare la aceasta rugaciune, este ca din frumusetea ei izbitor de simpla, izvorasc asemenea profunzimi teologice. De fapt Rugaciunea Domneasca este foarte complexa. E un lucru extraordinar sa meditam la ceva care este incognoscibil, nevazut, incomprehensibil si infinit asa cum este Dumnezeu, Tatal nostru. El nu este ca si noi în nici o privinta. Nu avem nici o obârsie comuna cu El. Dumnezeu este absolut diferit fata de noi în toate privintele si totusi trebuie sa Îl numim Tatal nostru. Ba chiar mai mult, acest lucru influenteaza parerea despre noi însine si locul nostru în univers. Si totusi, noi oamenii reusim sa vulgarizam acest lucru. În numeroase cântari protestante si carti de rugaciune de factura recenta putem citi niste enormitati de genul „Tatal nostru / Mama noastra care esti în ceruri”, „Parintii nostri care sunteti în ceruri” si poate chiar „ Tuturor celor interesati” sau orice alta nebunie a zilelor noastre . Noi batjocorim notiunea de Dumnezeu ca Tata si o transformam într-un cuvânt duios, gol si fara înteles. Luând în desert cuvintele si continutul rugaciunii “Tatal Nostru”, noi vulgarizam atât întelegerea pe care o avem despre Dumnezeu ca Tatal nostru cât si mesajul mântuirii si chiar pe Iisus Hristos. Vedeti cât de usor luam în desert cuvintele Mântuitorului, prin reformularea rugaciunii Tatal Nostru, potrivit capriciilor si fanteziilor noastre? Hristos ne-a învatat sa ne rugam: „Tatal nostru care esti în ceruri”, „o en tis ouranis”. Spunem „în ceruri” si nu „în cer” pentru Dumnezeu este pretutindeni si le umple pe toate. Poate ne-ar veni mai greu sa batjocorim cuvintele pe care ni le-a încredintat Hristos daca am fi dispusi sa meditam asupra întelesului pe care îl au. Este uimitoare ideea ca Dumnezeu este Tatal nostru. Trebuie sa întelegem ca Dumnezeu este Tatal nostru pentru ca S-a îngrijit suficient de noi pentru a ne adopta drept copiii Lui, ca ne-a cautat pentru a-i gasi pe cei care doreau sa devina copiii Lui, în ciuda razvratirii si egoismului nostru, ne-a adus în la El si a încercat sa ne învete sa mergem pe caile Lui. Este un lucru minunat: „Tatal nostru care esti în ceruri”. Cuvântul ceruri se refera la lumea creata pe care o vedem atunci când ne uitam catre cer – luna, planetele, galaxiile si tot ce cutreiera universul. Cuvântul „ceruri” nu are nici un înteles duhovnicesc, nici o semnificatie metafizica, ci înseamna doar o alcatuire nedefinita de materie si energie care a fost orânduita în creatie, care umple universul si pe care Dumnezeu o modeleaza si-i da forma. Dumnezeu este prezent pretutindeni si umple toate lucrurile, aceasta ne-a învatat Hristos când ne-a aratat cum sa ne rugam, „Tatal nostru care esti în ceruri , sfinteasca-se numele Tau, vie împaratia Ta, faca-se voia Ta, precum în cer asa si pe pamânt”. Cuvântul folosit în versiunea originala a rugaciunii Tatal Nostru nu înseamna doar „împaratie” în întelegerea obisnuita ci se refera mai degraba la „împaratirea” lui Dumnezeu. „Faca-se voia Ta precum în cer asa si pe pamânt”. De aceasta data, Hristos restrânge sensul cuvintelor. Ne-a învatat sa spunem „cer”, la singular. Acum nu se mai refera la univers în general ci folosind cuvântul „cer” în sensul sau transcendental, vorbeste despre “împaratia cerurilor”, locul neasemuit al lui Dumnezeu. „Împaratia cerurilor” nu poate fi localizata geografic si nu este nici o entitate politica sau fizica cum este cazul unei împaratii lumesti. Împaratia cerurilor, împaratia lui Dumnezeu, este prezenta si se dezvaluie oriunde împaratirea lui Dumnezeu a fost acceptata. Aceasta rugaciune ne descopera taine negraite dar cu toate acestea, anumite jurisdictii ale Bisericii Ortodoxe (din America) desconsidera cuvintele si învataturile lui Hristos printr-o talmacire proprie a acestei rugaciuni, savârsita mai ales de dragul Ecumenismului . Aceasta rugaciune descopera taina caderii diavolului din „cer” pentru ca atunci când rostim cuvintele „precum în cer asa si pe pamânt” recunoastem faptul ca voia lui Dumnezeu a fost liber acceptata în acel „loc”, daca-l putem numi „loc” în mod metaforic . Revolta diavolului împotriva lui Dumnezeu a fost un lucru îngaduit pentru ca Dumnezeu doreste ca fiecare faptura sa ia o decizie potrivit libertatii cu care este înzestrata, fara constrângere, de a fi împreuna cu El sau fara El. Dragostea nu constrânge dragostea, ci vrea ca dragostea sa fie primita în mod liber si tot liber sa fie împartasita cu cel care o daruieste. Fara vointa libera, îngerii nu ar putea fi fiinte înzestrate cu ratiune si simtire. Diavolul a fost izgonit din ceruri, la fel cum Adam si Eva au fost izgoniti din rai. În urma împlinirii vointei libere, îngerii care au ales sa-L iubeasca pe Dumnezeu si sa ramâna în comuniune cu El, au ales sa-I accepte în mod liber împaratia si au fost pecetluiti vesnic în alegerea facuta. Prin urmare, Hristos ne-a învatat sa pretuim acel „cer” deosebit, unde voia lui Dumnezeu este împlinita cu adevarat si împarateste în fiinta ostilor îngeresti. „Faca-se voia Ta precum în cer asa si pe pamânt”. Dumnezeu doreste ca toti oamenii sa se întoarca din izolare si sa fie vii. Vrerea lui Dumnezeu este ca toti oamenii sa primeasca în mod liber dragostea Sa si sa o împartaseasca într-o viata fericita si fara de sfârsit. Voia lui Dumnezeu se va împlini pe pamânt, oriunde împaratirea lui Dumnezeu a fost liber acceptata, de aceea ne-a spus Hristos ca împaratia lui Dumnezeu este înlauntrul nostru, chiar în inimile noastre – adica în cei care primesc liber, asemenea îngerilor credinciosi, împaratirea Lui în inimile lor. Astfel, calea de a aduce împaratia lui Dumnezeu pe pamânt este de a primi în mod liber împaratirea Lui în inimile noastre. Dar si bogatia acestui mesaj este batjocorita pentru ca prea multi oameni nu considera important o traducere corecta a acestei rugaciuni si gasesc cele mai nerusinoase scuze pentru a nu corecta traducerile pe care le-au facut. Tot o nerusinare este sa spui ca “L-ai primit în inima pe Isus” dar de fapt, doar atâta vreme cât nu ne jeneaza sau nu face vreun zgomot care sa ne deranjeze. Nu ne referim aici la formula vehiculata la sfârsitul anilor 1800 de catre Miscarea pentru Renastere de “a-L accepta pe Hristos ca Mântuitorul tau personal”. Aceasta afirmatie este înteleasa dintr-o perspectiva juridica. Îl accepti pe Hristos ca si Mântuitorul tau personal iar El este obligat sa te mântuiasca, pentru ca ai ajuns la o întelegere juridica cu El. Astfel de oameni uita ca vechiul legamânt n-a fost o întelegere juridica între Dumnezeu si Israel; ci era vorba de o unire ca între sot si sotie. Toti sfintii prooroci, fara deosebire, încercau sa-i aminteasca lui Israel ca legamântul dintre popor si Dumnezeu nu era una de natura juridica ci conjugala. Relatia dintre sot si sotie nu înseamna respingerea implicarii. Sotii interactioneaza unul cu altul si unul cu viata celuilalt. Ei au o relatie în care sunt liberi sa se implice foarte temeinic în fiecare aspect al vietii celuilalt. Legatura dintre Dumnezeu si Biserica este asemanatoare cu relatia dintre soti, iar voia lui Dumnezeu nu se împlineste doar daca cineva spune “Da, îl accept pe Iisus”. Împaratirea nu înseamna o simpla prezenta ci calauzire, ea ne calauzeste vietile si alcatuirea fiintei noastre. Chiar daca vorbim despre inima atunci când spunem ca Îl primim pe Iisus în inimile noastre, de fapt ne referim la constiinta care este centrul duhovnicesc al omului. Inima, ca madular trupesc este o pompa electro-mecanica. Ea raspunde stimulilor emotionali doar datorita hormonilor eliberati de creier. Inima nu este nici centrul si nici sursa emotiilor, dispozitiilor sau a credintei. Inima duhovniceasca a omului este constiinta sa, iar constiinta este judecatorul suprem. Astfel, „curatirea” inimii, „acceptarea lui Iisus în inimile noastre” înseamna a îngadui lui Dumnezeu sa împarateasca în constiinta noastra. Vom vorbi în curând despre acest lucru, în contextul rugaciunii. Tatal nostru, Care esti în ceruri, sfinteasca-se numele Tau; Vie împaratia Ta; faca-se voia Ta, precum în cer asa si pe pamânt. Pâinea noastra cea spre fiinta "epiousion arton," "khleb nash nasushni" da-ne-o noua astazi. Nu se spune doar pâinea noastra cea „de toate zilele” ci "ton epiousion arton" – cu un înteles mai profund decât de toate zilele – pâinea cea spre fiinta, datatoare de viata. Da-ne noua astazi pâinea vietii, pâinea cea spre fiinta care se pogoara de la Tatal. Da-ne noua împartasire de Domnul nostru Iisus Hristos, cel Care a spus “Eu sunt pâinea vietii”. Mana nu a fost trimisa de Moise. Mana, pâinea datatoare de viata din desert, a fost trimisa de Dumnezeu iar Iisus Hristos este Pâinea Vietii care se pogoara de la Tatal. Da-ne noua astazi împartasirea de "epiousion arton”, pâinea cea spre fiinta, Domnul nostru Iisus Hristos. “Si ne iarta noua datoriile noastre”, cuvântul „greseli” nu apare în versiunea originala. Si ne iarta noua datoriile noastre, "ta ofelimata”, precum si noi iertam datornicii nostri. Sfânta Scriptura mentioneaza doua pacate ce nu vor fi iertate: hula împotriva Duhului Sfânt si refuzul de a ierta. Daca nu ierti, nici tu nu vei fi iertat, la rândul tau. Daca nu ierti, nici Tatal tau care este în ceruri nu te va ierta. Te închizi iertarii refuzând sa ierti, pentru ca refuzând sa ierti tagaduiesti sau desconsideri sensul misiunii lui Hristos si Îi refuzi un loc în inima ta. Când refuzi sa ierti, respingi împaratirea lui Dumnezeu în inima ta iar atunci când nu mai are loc împaratirea Domnului, nu se mai împlineste voia Lui. Dumnezeu vrea ca noi sa iertam precum si El iarta. „Iarta-ne noua datoriile noastre precum si noi iertam pe datornicii nostri si nu ne duce în judecati si necazuri, în încercare”. A cali sau a încerca este ceea ce face un fierar atunci când vrea sa dea mai multa duritate unui obiect pe care l-a creat. Daca vrei sa forjezi o lama de otel, trebui sa o scufunzi în apa rece când înca e înrosita. Acest lucru se cheama a forja sau a cali lama pentru a o face mai durabila si mai rezistenta. Atunci când ne rugam spunând sa nu fim dusi în ispita, nu sugeram ca Dumnezeu ne-ar duce în ispita în felul în care suntem obisnuiti sa gândim – ispita de a cadea în separare fata de El – ci suntem gata sa îngaduim aceasta atunci când Dumnezeu crede de cuviinta ca trebuie sa fim încercati pentru a fi întariti. “Si nu ne duce pe noi în ispita ci ne izbaveste de cel rau”. Hristos nu a spus niciodata „izbaveste-ne de rau” si noi nesocotim atât cuvântul Sau cât si pe El, când îngaduim sa fie folosita aceasta traducere gresita. Raul nu are o existenta ontologica, nu este un obiect si nici o fiinta ca sa putem fi izbaviti de aceasta ca si cum ar fi cea care ne tine prizonieri. Raul este un rezultat al despartirii de bine. Izbaveste-ne de cel rau [slavona ot lukavago, greaca paniroui]. Hristos nu S-a întrupat pentru a ne izbavi de Dumnezeu. Nu a venit pe pamânt pentru a împaca nevoia lui Dumnezeu de dreptate pentru ca asupra lui Dumnezeu nu actioneaza legile imutabile ale universului, asupra carora nu are nici o putere. Hristos ne-a rascumparat de sub robia celui rau, diavolul, iar nevointa noastra, asemanatoare cu a evreilor pe muntele Sinai, este de a nu cadea din nou în acea robie. „Izbaveste-ne de cel rau” este o formulare clara si precisa despre sensul mântuirii si o respingere a dogmei apusene despre „împacare”. Sa nu-L desconsideram pe Hristos si învatatura Lui ci mai degraba sa primim cuvintele Lui si sa cautam sa zicem rugaciunea Domneasca asa cum ne-a învatat. Este pur si simplu pagâna ideea ca Hristos S-a întrupat pentru a lua asupra Lui pedeapsa noastra si pentru a ne izbavi de dreptatea lui Dumnezeu, înteleasa juridic, pentru a satisface onoarea ranita. Aceasta este judecata care i-a determinat pe Moloh si pe Baal sa sacrifice copii. Domnul nostru Iisus Hristos a venit sa ne mântuiasca. Poti fi mântuit doar din puterea cuiva care te robeste. Nu suntem în robia lui Dumnezeu ci în robia Satanei prin pacat, pentru ca pacatul ne desparte de Dumnezeu. Cadem în robie, suntem „vânduti sub pacat” (Romani 7, 14) prin propriile fapte, prin propriile decizii, din cauza carora suntem lipsiti de slava lui Dumnezeu (Romani 3, 23) despartindu-ne de El deci de Viata însasi. Suntem rascumparati din robia diavolului si a mortii si ne întoarcem în casa lui Dumnezeu. Acestea ne sunt descoperite peste tot în Vechiul Testament prin legile rascumpararii. Vedem aceasta descoperire în persoana celui care purta numele de “întâi nascut” fie ca era vorba literal de primul nascut din mai multi copii sau singurul copil, fie ca desemna pe cel care purta acest titlu. În întelegerea vechi testamentara a mântuirii, titlul de “întâi nascut” este identic cu „rascumparator”. Fiul întâi nascut din oricare casa era obligat sa rascumpere la fiecare sapte ani casa tatalui sau, sau orice proprietate sau teren care a fost înstrainat în acest rastimp. La fiecare sapte ani fiul rascumpara proprietatea înstrainata, pentru bani daca era cu putinta, dar în orice an jubiliar putea sa rascumpere orice fara bani, doar cerând înapoi proprietatea înstrainata. Deci cel care purta titlul de întâi nascut purta si responsabilitatea de rascumparator. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a rascumparat ceea ce fusese înstrainat din casa Tatalui Sau, vândut sub pacat, tinut în robia fricii de moarte de catre diavol. El ne-a rascumparat înapoi în casa Tatalui. El nu ne-a rascumparat de la Tatal ci ne-a izbavit de cel rau. Taina mântuirii este taina iubirii jertfelnice a lui Dumnezeu pentru oameni.

RUGACIUNEA CA PARTE INTEGRANTA A PROCESULUI DE VINDECARE

Am discutat toate aceste lucruri pentru ca o întelegere mai profunda a rugaciunii care ne-a învatat Hristos, rugaciunea Domneasca, ne va ajuta sa ne formam o idee despre ce înseamna de fapt rugaciunea. Rugaciunea nu este un moft social si nici o împlinire a vreunei nevoi sentimentale nici ceva care ne atâta mândria asa cum se întâmpla adesea. Când ne rugam vrem sa simtim prezenta lui Dumnezeu în viata noastra si sa sesizam mai profund prezenta harului Duhului Sfânt. Acesta este scopul principal al rugaciunii. Totusi, acest lucru poate fi explicat si la un nivel mai superficial, sentimental, acolo unde emotiile pot trece drept comuniune în rugaciune cu Hristos. Dar rugaciunea are cu mult mai multe lucruri de spus si de daruit. Rugaciunea face parte din procesul de vindecare. Misiunea pe care a avut-o Hristos pe pamânt a fost sa tamaduiasca si nu sa judece. Hristos a venit sa vindece natura umana adica cu viata însasi. Toti ne împartasim de aceeasi natura umana pentru ca nu exista decât una singura si aceea e cazuta în pacat. Hristos S-a întrupat pentru a restaura firea noastra cazuta, înnoind-o prin firea îndumnezeita care salasluia în El. Împartasindu-ne de Iisus Hristos, ne împartasim de firea umana desavârsita care este unita pe deplin cu Dumnezeu, devenim purtatori ai umanitatii rascumparate, eliberati de robia firii cazute. Nu exista nici un alt motiv pentru ca Dumnezeu sa se faca om în ciuda unor încercari zadarnice si uneori blasfemiatoare ale teologilor apuseni, de a oferi o explicatie rationala, întemeiata pe conceptele juridice din codul roman si cel german. Dumnezeu nu avea nevoie sa se salasluiasca printre noi. Întruparea ar fi fost un lucru de prisos daca nu ar fi restaurat umanul în comuniune cu El – sau mai bine zis daca n-ar fi înlesnit aceasta comuniune. Toata viata lui Hristos pe pamânt este o revelatie despre comuniunea omului cu Dumnezeu. Aceasta cale este deschisa prin Iisus Hristos dar nimeni nu este obligat sa apuce pe acest drum. Depinde de noi sa acceptam rascumpararea lui Hristos, vindecarea si restaurarea pe care o aduce. Rugaciunea are mai multe în comun cu procesul de vindecare decât credem noi. Acesta este motivul pentru care avem rugaciuni orânduite de Biserica. Suntem vindecati în mod continuu si rugaciunea joaca un rol foarte important în aceasta privinta. În completarea rugaciunilor Bisericii pe care Sfântul Grigorie Palama si alti Sfinti Parinti le-au aparat de apusul augustinian, mai avem acele rugaciuni care izvorasc din inimile noastre, din preaplinul bucuriilor si tristetilor noastre, „în camara noastra” (Matei 6, 6). Când rugaciunea isihasta ne-a fost încredintata din cele mai vechi timpuri, îndemnul Sfântului Apostol Pavel „rugati-va neîncetat” ( 1 Tesaloniceni 5:17) a fost luat foarte în serios. Rugaciunea isihasta este calea lasata de Biserica prin care putem ajunge la masura rugaciunii neîncetate, fiind în acelasi timp la adapost de orice înselare. Rugaciunea este parte a procesului de vindecare duhovniceasca, în acelasi fel în care o reteta prescrisa de medic ajuta la vindecarea bolilor trupesti. De acea rugaciunea implica si ceea ce se numeste paza mintii, atât pentru a ne feri sa nu cadem în înselare cât si pentru a preveni “reinfectarea” ranii cu patimile de care am fost tamaduiti. Dar rugaciunea are si o latura foarte practica. Ea nu este un simplu exercitiu sentimental sau spiritual care ne duce catre cine stie ce forma de misticism sau care da nastere unei „spiritualitati” obscure. Misticismul si misticul nu desemneaza acelasi lucru. Când facem referire la mistic nu avem în vedere misticismul si când vorbim despre viata duhovniceasca nu avem în vedere „spiritualitatea”, dar acestea le voi explica ceva mai încolo. Vom putea întelege cum rugaciunea este parte integranta a procesului de vindecare daca aruncam o privire asupra mecanismului prin care pacatul intra în viata noastra de zi cu zi si analizam lucrarea rugaciunii asupra acestei realitati. Sa examinam felul în care au explicat Sfintii Parinti intrarea pacatului în vietile noastre si modul prin care acesta pune stapânire asupra ratiunii omenesti, transformându-se adesea într-o dependenta care istoveste fiinta noastra. Vom vedea cum folosim rugaciunea pentru a respinge sau a ne vindeca de navalirea virusului duhovnicesc care este pacatul. A pacatui nu înseamna a încalca legea ci a nu ne învrednici de menirea pe care a gatit-o Dumnezeu pentru noi. Menirea la care ne cheama Dumnezeu este primejduita de microbi, virusi, bacterii si altele asemanatoare. Tot asa stau lucrurile si în privinta sanatatii duhovnicesti. Pacatul este un microb duhovnicesc care navaleste în corp si se statorniceste ca un parazit în trup. Din aceasta cauza, trebuie sa ne gândim la niste antibiotice duhovnicesti. Ne interesam despre razboiul duhovnicesc cu acesti microbi, acesti virusi ai pacatului si ai înselarii care si-au facut culcus în noi. Ne infecteaza nu doar ca persoane individuale dar si ca popoare si culturi diferite. Sfintii Parinti ai desertului stiau foarte bine cum stau lucrurile atunci când au lamurit felul în care pacatul pune stapânire pe noi. Ei nu faceau afirmatii naive de genul „diavolul m-a pus sa fac cutare”. Diavolul poate sa ne atraga în cursa sau se poate folosi de avantajul a ceea ce suntem dispusi sa facem atunci când suntem în robia lui dar daca stim mecanismul prin care el lucreaza, putem folosi rugaciunea ca pe arma importanta împotriva lui. Ramânem uimiti sa vedem cât de limpede au înteles Parintii pasii prin care devenim victimele acestor virusi ucigatori, acesti microbi ai pacatului. Cât de deslusit au înteles Parintii ca trupul si sufletul sunt un întreg si ca lucreaza împreuna ca o echipa si ce greseala mare poate fi încercarea gnostica de a crea o dihotomie între trup si suflet. Omul nu are un trup ci omul este un suflet viu. Trupul si sufletul lucreaza împreuna si tot împreuna sunt binecuvântate, amândoua vor fi îndumnezeite si acoperite de slava în acelasi moment. Asadar, sa aruncam o privire asupra rugaciunii Bisericii, în legatura cu calea prin care pacatul intra în minte si preia controlul, creând chiar o robie în noi. Vom vedea cum chiar daca Sfintii Parinti nu cunosteau structura fiziologica si corelatiile din creier, ei totusi au intuit foarte bine cum functioneaza, etapele prin care ispita intra în minte si se manifesta, se dezvolta, devine o obisnuinta si apoi o robie. Ne-au avertizat ca atunci când pacatul intra pentru prima data în minte, noi trebuie sa stam neîncetat de veghe, pazindu-ne mintea asemenea unui câine de paza care vegheaza usa. Trebuie ca întotdeauna sa luam aminte la gândurile care ne intra în minte astfel încât ca nu cumva nefolositoare sa se salasluiasca acolo si sa prinda radacina. Trebuie sa ne pazim ca nu cumva lucrurile bune sa se preschimbe în pacat în noi. Acest lucru este parte integranta a rugaciunii, a vietii de rugaciune. Un vechi proverb englez spune ca “Putina profilaxie valoreaza cât luni de tratament”. Iata traseul pe care îl descriu Sfintii Parinti cu privire la patrunderea pacatului în minte . Atunci când un gând intra în minte, el cu siguranta nu este înca pacat, pentru ca nu l-am urmat, nu i-am dat atentie. Dar, mai pe urma, începe sa ne preocupe. Pe masura ce îi dam atentie, începe sa ne placa. Atunci când am început sa ne bucuram de gândul pe care l-am primit, ajungem în punctul în care îl acceptam si ne însotim cu el, chiar daca stim din propria experienta dar si cu ajutorul ratiunii – ca sa nu mai vorbim de semnalul de alarma pe care îl declanseaza constiinta - ca poate fi distrugator. În ce moment se transforma gândul în pacat? În clipa în care îl primim în minte sau în momentul în care începe sa ne placa contemplarea gândului? În momentul în care îl primim în minte si ne însotim cu el în mod voit. În acest moment ne-am hotarât sa nu luptam împotriva lui desi stim ce consecinte are decizia noastra. Acesta este momentul în care gândul se transforma în pacat. De ce? Pentru ca am am luat o decizie constienta de a ne desparti de voia lui Dumnezeu, pentru ca am respins împaratirea lui Dumnezeu în inima noastra duhovniceasca – constiinta – lucru care a dus la separarea de Dumnezeu. Acest lucru se întâmpla nu pentru ca am fi încalcat o lege ci pentru ca am ales sa primim hotarârea noastra împotriva a ceea ce stim ca este voia lui Dumnezeu, separându-ne de El, lucru care ne face sa nu ne învrednicim de idealul pentru care am fost creati. Ba chiar mai rau, am respins jertfa pe care a împlinit-o Hristos pentru a ne elibera de robia Satanei, din cauza ca am ales singuri sa intram iarasi în vechea robie. Prin asta am facut un “vitel de aur” în mintea noastra si ne-am întors la “caldarile cu carne” din Egipt (Iesire 16, 3). Dar chiar si acum constiinta ne cheama si ne vine în aparare. Acum avem de ales fie sa respingem vointa dumnezeiasca a constiintei noastre, fie sa cedam si sa luptam împotriva hotarârii noastre, împotriva caderii noastre în pacat. În acest moment suntem chemati la metanoia, la pocainta, sa ne gândim din nou, sa ne întoarcem în cealalta directie. Cuvântul metanoia înseamna a gândi din nou, a privi problema dintr-o perspectiva noua. Cu privire la paza mintii, atunci când un gând intra în minte, s-ar putea sa nu ne dam seama imediat, dar atunci când ajunge într-un locas al mintii unde începem sa ne însotim cu el, putem lua atitudine si sa-l gonim înapoi, putem sa ne împotrivim, sau daca e un lucru folositor sa îl primim si sa încercam sa-l asezam acolo unde trebuie sa se salasluiasca, ca nu cumva sa cadem în pacat prin ceva ce era bun. În mod ciudat, ne putem pierde sufletul si prin lucrurile bune. Astfel încât e de dorit sa îl analizam cu atentie si sa vedem daca trebuie sa primim gândul sau sa-l respingem. Atunci când acceptam un gând nepotrivit, acesta devine pacat. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a spus ca cel ce va comite adulter cu mintea este vinovat ca si cel care a comis acest pacat cu fapta. Nu a spus ca suntem vinovati pentru ca primi un gând ci devenim vinovati daca ne îndulcim cu gândul adulterului, daca îl pastram în mine si îl acceptam. Devii vinovat atunci când te împaci cu ideea, pentru ca te-ai împacat cu fapta în sine si chiar ai împlinit-o în imaginatie. Te-ai împotrivit glasului constiintei si nu ai facut nimic ca sa respingi ispita. Pe urma, dupa ce mintea preia controlul vom urma una din cele doua posibilitati: fie vom savârsi pacatul cu fapta, fie îl vom urma în gând. Glasul constiintei înca va încerca sa ne traga înapoi, sa ne determine sa ne caim si va încerca sa influenteze felul în care judecam problema. Dupa ce am hotarât care este pozitia noastra în acesta împrejurare, încercam sa o adaptam ca sa fie în acord cu faptul ca dam ascultare constiintei sau ne împotrivim ei. Daca am hotarât sa ne împotrivim constiintei, atunci pacatul se poate transforma într-o obisnuinta si sutem la un pas de dependenta. Glasul constiintei continua sa ne cheme si îi putem da ascultare în orice moment dar cu cât continuam pe calea pacatului ca atât mai dificila este lupta pe care o ducem. Când reflectam la situatia în care am ajuns, atunci cadem într-o cainta apriga si hotarâm sa ne curatim constiinta prin rugaciune si pocainta cautând iertarea lui Dumnezeu – prin asta de fapt cautând iertare de la propria noastra constiinta. Dumnezeu este întotdeuna gata sa ne ierte, iar noi nu trebuie decât sa facem acest pas. Când ne pocaim, cautam sa împacam constiinta cu sufletul nostru. Pe de alta parte am putea încerca sa împingem constiinta la o parte. Gândim în felul urmator: “Acest lucru îmi procura foarte multa placere. Atâta vreme cât mie îmi face placere, nu conteaza ca poate face rau altcuiva si ca ma poate desparti de Dumnezeu. O sa-l pastrez în memorie ca sa mi-l pot reaminti si îndulci cu el si alta data”. Acum am atribuit pacatului un loc în mintea noastra astfel încât chiar fara a savarsi pacatul cu fapta, putem sa-l scoatem de acolo ca sa ne desfatam cu el, reînnoind pacatul. În loc de a ne curati atât sufletul cât si constiinta, le-am stricat pe amândoua. Acum nu mai avem nevoie de un stimul exterior care sa ne ispiteasca, pentru ca-l avem în noi, fiindu-ne singuri ispita. Nu mai este nevoie de diavol ca sa ne ispiteasca tot timpul. De fapt, cred ca uneori diavolul sta si se mira si chiar îi e ciuda la cât de eficient stim sa ne ispitim singuri. Acesta este mecanismul prin care pacatul devine o obisnuinta, prin faptul ca îl scoatem din memorie în loc sa încercam sa ne curatam mintea si gândurile. Urmatorul stadiu este dependenta si robia în fata pacatului. Si apoi ne întrebam din ce fel de robie a vrut sa ne elibereze Iisus Hristos. În mare masura din robia mintii, apoi din robia Satanei dar si din puterea pe acare o are asupra noastra frica de moarte. “Deci, de vreme ce copii s-au facut partasi sângelui si trupului, în acelasi fel si El a împartasit acestea, ca sa surpe prin moartea Sa pe cel ce are stapânirea mortii, adica pe diavolul, si sa izbaveasca pe acei pe care frica mortii îi tinea în robie, toata viata“. (Evrei 2:14-15). Omul a fost tinut în robie toata viata lui, de catre cel care avea puterea mortii. Nu Dumnezeu îl tinea în robie ci diavolul, iar Satana are putere asupra mortii pentru ca noi însine îi cedam aceasta putere. Noi lasam în seama diavolului puterea asupra mortii duhovnicesti pentru ca primim toate înselaciunile în care ne atrage. El are si putere asupra mortii trupesti pentru ca acesta este plata pacatului, iar noi cedam diavolului aceasta putere pentru ca nu ne împotrivim pacatului. Calitatea de a fi muritor nu înseamna acelasi lucru cu moartea. Suntem muritori fara a fi neaparat si morti. Omul nu este nemuritor prin firea sa ci prin harul lui Dumnezeu. Daca am fi constienti de faptul ca suntem muritori, acest lucru ne-ar ajuta în procesul de tamaduire al firii noastre, astfel încât faptul de a fi muritori ne-ar descoperi nevoia de Dumnezeu. Cu toate acestea, frica de moarte ne leaga de duhul lumii cazute si de firea noastra cazuta. Murim pentru ca pacatuim, cadem în pacat din cauza fricii de moarte iar diavolul este un mânuitor foarte priceput, care ne face sa ne învartim la nesfârsit în acest cerc al slabiciunilor. Am examinat etapele despre care vorbesc Sfintii Parinti pentru a descrie traseul pe care îl urmeaza pacatul în mintea noastra. Ceea ce ne uimeste este cât de fidel se potriveste descrierea Parintilor cu procesul fiziologic prin care are loc ispita. Acum vreau sa arunc o privire asupra creierului si sa va arat, strict din punct de vedere fiziologic, ca rugaciunea rânduita de Biserica contribuie la vindecarea credinciosului, si de ce se înseala amarnic cei care au o prejudecata împotriva rugaciunii Bisericii, afirmând ca ar fi o ceremonie încremenita . Atunci când folosim termenii psihologiei si fiziologiei umane, descoperim acelasi proces pe care l-au descris Parintii, doar ca noi vom folosi un limbaj diferit pentru a-l descrie. As dori sa-mi limitez discursul doar la impulsurile negative, pentru a nu deveni prea tehnic. Mai întâi de toate haideti sa abandonam ideea conform careia, inima, privita ca madular trupesc, este centrul si izvorul tuturor emotiilor, ispitelor sau stimulilor emotionali. Toate acestea au loc în creier, iar inima nu este implicata decât la nivelul unui aflux suplimentar de sânge declansat de eliberarea de hormoni, în urma unei reactii emotive. Reactiile noastre sunt rezultatul unui impuls care în limbajul de specialitate poarta denumirea de stimul. Noi vom vorbi despre un stimul vizual, dar la fel de bine ar putea sa fie si un stimul auditiv. Sa presupunem ca mergem pe o carare si deodata ne dam seama ca suntem pe marginea unei stânci. Ne dam imediat înapoi si câteva clipe mai târziu constientizam de ce am facut asta. Totul s-a întâmplat atât de repede încât nu realizam ca de fapt frica precede constientizarea fricii si reactia noastra a precedat constientizarea motivului de ce am reactionat în acel mod. Iata ce s-a întâmplat de fapt si asa stau lucrurile de fiecare data. Poate parea un pic cam complicat dar totul se va lamuri într-o clipa. Creierul primeste un stimul. Când se întâmpla acest lucru, în acest caz prin intermediul ochilor, stimulul se îndreapta catre o zona din creier numita talamus. (Arhiepiscopul deseneaza pe tabla urmatoarea figura, în timp ce vorbeste). Talamusul este lucrul acela mic si rotund care sta deasupra amigdalei , în desenul pe care l-am facut. De fapt, arata ca o aluna dar se numeste “amygdala” ceea ce înseamna amigdala. Acest obiect care arata ca si o minge de golf – acelasi lucru care îi tin departe de biserica pe atâtia oameni, duminica dimineata – este talamusul. Stimulul ajunge în acea regiune din creier dupa care se îndreapta în doua directii. Merge în patrea superioara a creierului, catre cortexul vizual si în acelasi timp trimite un semnal în partea inferioara, catre amigdala, acea ‚amygdala’ despre care vorbeam. Mai întâi ajunge la amigdala si reactionam fara sa gândim. Nu gândim la ceea ce facem, ci doar reactionam, si acest lucru este foarte important pentru ca daca mergi pe o carare si îti pierzi echilibrul pe marginea unei stânci, daca analizezi înteaga situatie si te gândesti ce s-ar putea întâmpla daca o sa cazi pâna la jos, o sa ajungi acolo înainte sa reactionezi. În loc de a face asta, te dai înapoi imediat fara sa gândesti. Pe urma începi sa te gândesti prin ce ai trecut. “Era cât pe aici. Daca as fi cazut, m-as fi facut bucatele pâna jos”. Începi sa analizei problema imediat dupa ce s-a prudus dar ai reactionat la nivelul emotiv înainte de a reflecta asupra ei. Pe urma începi sa rememorezi întreaga întâmplare, pornind de la cortexul vizual, si întregul tablou se formeaza în fata ochilor. Procesul de analiza trece prin neo-cortex iar semnalul care a fost la început un stimul oarecare coboara catre patrea inferioara a creierului, la amigdala, pe o cale diferita de cea a primului semnal trimis de talamus. Acum am ajuns la amigdala. Aici doua curente ale primului semnal se întâlnesc într-a zona numita hipocamp – sau mai bine zis hipocampi, pentru ca sunt doi. Aici, creierul nostru contextualizeaza întregul incident si se pregateste sa-l trimita la centrul memoriei. Acest lucru se numeste potentarea memoriei dar nu vreau sa intru în detalii. De vreme ce am insitat asupra lui, întelegeti ca are o legatura cu sistemul care ne-a învatat Parintii si vom pune fata în fata vocabularul Parintilor si cel medical pentru a putea observa adevaratul sens si puterea sistemului de rugaciune aparat de Sfântul Grigorie Palama. Lasând la o parte povestea cu stânca, haideti sa examinam o împrejurare asemanatoare când un stimul ne poate duce la caderea în pacat. În acest caz, constiinta va trage un semnal imediat ce stimulul a trecut de la talamus la cortex. Imediat ce începem sa reflectam la felul acelui stimul, constiinta va începe sa lucreze în creier. Acum, în momentul în care analizam problema, constiinta se implica în aceasta problema foarte pregnant. Daca ne straduim sa avem o constiinta curata , sa o primenim potrivit credintei si moralei adevarate, ea ne-ar ajuta sa ne pazim mintea de la bun început de aparitia acestor stimuli pe care i-am putea numi “ispite”. Aceasta ne-ar ajuta sa luptam împotriva pacatului si acum ne ajuta sa constietizam mai bine întreaga situatie. Ne va aduce fie spre pocainta, fie ne va adânci mai adânc în prapastie. Acum ca am analizat problema, avem de-a face cu doua timpuri de memorie: de scurta durata si de lunga durata. Daca ne-am împotrivit constiintei si am interpretat situatia drept ceva care ne creeaza placere (chiar daca am primit gândul doar în minte fara sa-l fi savârsit si cu fapta) si vrem cu orice pret sa ne agatam de pacat si sa ne îndulcim cu contemplarea faptei, acest pacat va înregistrat în lobul creierului care comanda memoria de lunga durata. În asa fel va fi înregistrat în memoria de lunga durata încât la cel mai slab stimul, va putea fi extras de acolo si savurat. Deci, ce se întâmpla acum? Avem o mare predispozitie pentru a deveni dependenti, chiar daca nu savârsim pacatul cu fapta. Putem deveni dependenti doar gândindu-ne la el. Daca veti compara etapele prin care un stimul trage un semnal, se contextualizeaza si apoi creaza dependenta, e drept, foarte pe scurt, veti observa ca sunt identice cu etapele ispitirii descrise de catre Sfintii Parinti. Parintii ne-au vorbit foarte practic si concret, nu în fraze teoretice ambiguue. Au avut o extraordinara putere de patrundere în felul în care functioneaza creierul nostru si pasii pe care îi parcurgem pâna când cadem în pacatul propriu zis. Având o asemenea întelegere prin harul Duhului Sfânt, ne-au lasat rugaciunea rânduita de Biserica pentru a putea preveni acesta cadere sau pentru a ne putea vindeca dupa ce am cazut. Oamenii se pot pregati pentru a controla felul în care analizeaza faptele pentru memorie si chiar sa raspunda rational emotiilor care-i încearca pentru fiintele umane au un neurosistem bi-directional care permite cortexului sa comunice cu zona limbica din creier. Exista nenumarate tratamente în psihoterapie care au dovedit acest lucru iar rugaciunea este contributia Bisericii Ortodoxe în dezvoltarea psihoterapiei. Vrea sa insit ca rugaciunea nu înlocuieste tratamentul unui psihoterapeut calificat. Preotii nu ar trebui sa se amageasca ca ar putea trata singuri din punct de vedere psihoterapeutic pe cineva, fara ajutorul unui psihiatru. Sa privim cu mai multa atentie un exemplu în care raspunsul emotiv este contextualizat si patrunde în memoria constienta în cel mai distrugator chip cu putinta. În cazul nostru, asa cum am vazut reactia emotiva la un stimul poate fi folositoare, chiar salvând viata. Dar felul în care contextualizam problema poate fi foarte daunator. Mânia se naste din frica, nu exista alt izvor al mâniei decât frica chiar si atunci când frica este un rezultat al propagandei. Frica este mama mâniei iar mânia este mama urii, iar ura naste rautatea. Frica poate fi o simpla emotie care are loc fara sa mai stam pe gânduri – ca si când pe carare ne-ar taia calea un sarpe. Frica poate duce fie la o lupta fie la fuga, iar în cazul în care alegem sa luptam, frica naste mânie care ne ajuta sa luptam mai eficient. Atunci când ne contextualizam frica, o punem în context ca si ura, abandon sau sub forma a altor manifestari. În caz de razboi, acest lucru poate fi foarte folositor. Daca ti-e teama de dusman si trebui sa lupti împotriva lui, vei putea lupta mult mai eficient daca îl urasti, pentru ca în acest caz vei lupta cu mai multa tarie si mai putine retineri. De aceea masina de propaganda a oricarei tari, încearca sa inspire o teama fata de inamic, pentru a putea transforma acea teama în ura. De aceea vor demoniza dusmanul ca sa îl urasca si sa aiba mai putine remuscari atunci când vor trebui sa-l împuste. Frica poate fi folosita si atunci cand guvernul sau conducatorul statului doreste sa aiba controlul asupra ta, pentru ca frica este cel mai eficient instrument, mai mult decât orice alt sentiment. Hitler s-a straduit mult ca sa inspire un sentiment de frica fata de evrei, pentru ca pe urma sa poata transforma acest sentiment într-unul de ura, astfel încât poporul sa-l sprijine în orice ar fi facut. Hitler a devenit cel care avea sa “ne salveze de dusmanul care ne distruge societatea si cultura“, adica de evrei. Oricând un demagog vrea sa ne manipuleze sau sa detina controlul asupra noastra, mai întâi ne inspira frica fata de cineva din societate, fata un grup. Nu conteaza despre ce grup este vorba, oricine trebuie sa fie tapul ispasitor. Apoi va transforma frica în ura. Pe urma demagogul se prezinta pe sine ca si cel care are solutia, ca cel care ne poate conduce în lupta împotriva dusmanului care altfel ne-ar distruge societatea si cultura care ne sunt dragi. Istoria ne-a aratatt ca un astfel de demagog poate prelua controlul asupra oamenilor si îi poate conduce catre ura si fapte îngrozitoare. Nu conteaza ca este vorba despre Hitler sau despre un predicator de pe micul ecran, metoda folosita si rezultatele sunt aceleasi. Diavolul este cel mai priceput demagog. El poate sa ne inspire frica fata de cineva si apoi ne determina sa-l urâm ca în cele din urma sa cadem în robia rautatii. Odata adusi în acesta stare, devenim cel mai înclinati spre pacat. Constiinta va încerca sa intervina în nenumarate rânduri de-a lungul acestui proces, ca sa ne întoarca înapoi, chiar dupa ce am fost inoculati sa urâm pe anumiti oameni sau pe un grup de oameni. Constiinta ne va chema sa ne pocaim de ura pe care o avem si sa fim izbaviti de ea. Din pacate, putem sa fim proprii nostri demagogi si într-o astfel de situatie, vindecare este chiar mai dificila, pentru ca trebuie sa cerem ajutorul pentru a ne putea birui pe noi însine. Rugaciunea care ne-a lasat-o Biserica si mai ales rugaciunea isihasta pe care a aparat-o Sfântul Grigorie Palama, ne ajuta sa fim izbaviti si sa ne vindecam în orice etapa de-a lungul acestui proces. De ce aceasta rugaciune are atâta putere pentru a ne vindeca? Pentru ca actioneaza acolo unde trebuie, are o “destinatie” precisa, si este îndreptata catre un scop practic. Cunoastem etapele prin care ispita si pacatul se manifesta în mintea noastra iar rugaciunea ortodoxa este alcatuita prin mijlocirea harului sa se adreseze exact acestor etape. Trezvia este de maxima importanta pentru viata duhovniceasca. Rugaciunea Bisericii Ortodoxe, atât cea isihasta (Rugaciunea lui Iisus) cât si rugaciunile care apartin ciclului liturgic dar si cartile de rugaciuni, ne ajuta sa ne pazim trezvia în vietile si nevointele noastre. Mântuitorul facea referinta tocmai la aceasta trezvie, atunci când a spus: “strâmta este poarta si îngusta este calea care duce la viata si putini sunt care o afla” (Matei 7:14). Cei care cerceteaza cu atentie viata lor duhovniceasca, care au o tinta clara în viata si îsi canalizeaza întreaga atentie sa o atinga, sunt cei care vad poarta cea strâmta si calea îngusta. Rugaciunea ortodoxa este ca si o “reteta” prescrisa de catre Duhul Sfânt care are menirea sa ne vindece de virusii si parazitii duhovnicesti care ne-au invadat trupul si-l duc în robie, provoaca boala duhovniceasca care duce la moartea duhovniceasca. Creierul care a fost creat de Dumnezeu pentru a gazdui ratiunea, centrul facultatilor noastre rationale, adapostul emotiilor si salasul constiintei, inima noastra duhovniceasca. De aici trebuie sa începem vindecarea noastra. Rugaciunea isihasta este un medicament duhovnicesc. Aceasta este un proces prin care dobândim control asupra asupra stimulilor care ne invadeaza mintea, ne ajuta sa-i deosebim si în cele din urma sa le punem stavila, ne ajuta foarte mult la îndreptarea mintii, curatirea constiintei si întarirea vointei. Rugaciunea implica atât mintea cât si trupul, astfel încât ne ajuta sa ne adunam si sa ne unim cu duhul nostru. Rugaciunea este psihoterapie, tratamentul sufletului. Rugaciunea oranduita de Biserica este o componenta foarte importanta a vietii crestine pentru ca viata crestina este o nevointa pentru dobândirea vindecarii întregii fiinte, a întregii persoane.

RUGACIUNEA BISERICII SI ÎNDUMNEZEIREA

Rugaciunea ne ajuta sa fim în acord cu voia lui Dumnezeu ca sa ne învredicim de scopul pentru care am fost creati, adica a ne uni cu Dumnezeu si a ne împartasi din nemurirea, bucuria si viata Sa vesnica. Toti care au pacatuit nu s-au mai învrednicit de scopul pentru care au fost creati, adica slava lui Dumnezeu. Noi n-am mai ajuns sa participam la slava la care Dumnezeu vrea sa fim partasi prin îndumnezeire – adica la slava Sa si nu la idealul glorios pe care Dumnezeu L-a pregatit pentru noi, asa cum spun unele versiuni sectare ale Sfintei Scripturi ci literal la slava lui Dumnezeu, asa cum ne spune foarte clar Sfântul Apostol Pavel: “El ne-a harazit fagaduinte mari si de mare pret, ca prin ele sa va faceti partasi dumnezeiestii firi si sa scapati de stricaciunea poftei celei din lume”( 2 Corinteni 3:18;2 Petru 1:4). Noi atingem aceasta stare de participare la slava lui Dumnezeu înaltându-ne de la despatimire la iluminare si apoi la îndumnezeire. Raciunea este calea cea mai buna pentru acesta înaltare, pentru ca prin ea ne apropriem de Dumnezeu si putem birui prapastia pe care am creat-o între noi si Dumnezeu prin pacat. Orice membru al Bisericii este numit “sfânt” de catre Sfântul Apostol Pavel, pentru ca acest cuvânt în greaca si ebraica se talmaceste prin “daruit”, “pus de-o parte”, “sfintit pentru ceva”. Cu toate acestea noi mai facem referire si la cei pe care îi numim într-un mod cu totul special “sfinti” si îi zugravim în chip transfigurat pe icoane. Pentru a întelege acestea si pentru a întelege esenta nevointei crestine, sa lamurim idea ne-ortodoxa de a “canoniza” sfinti. În Biserica Ortodoxa nu canonizam sfinti. Aceasta ideea de canonizare nu este proprie Ortodoxiei ci un termen împrumutat de la apuseni. În Biserica Ortodoxa acest lucru în numim slavire. Scopul si finalitatea rugaciunii si nevointei noastre este înaltarea prin curatirea inimii prin iluminarea în baia harului Duhului Sfânt catre îndumnezeire astfel încât sa ne învrednicim de slava lui Dumnezeu. Cum putem sti daca cineva a ajuns la masura omului desavârsit fara sa ne fie descoperit lucrul acesta de la Duhul Sfânt? “Si de ce ar fi acest lucru descoperit de catre Duhul Sfânt decât daca sa ne arate ca este cu putinta? De ce Biserica îi cinsteste pe sfintii îmbracati în slava decât numai pentru ca ne-au dovedit ca desi nu ne-am învrednicit de slava lui Dumnezeu, ne putem întoarce la ea si ne putem ridica “la rasplata dumnezeiestii chemari de sus, întru Hristos Iisus” fiind “prefacuti în acelasi chip din slava în slava, ca de la Duhul Domnului (Filipeni 3:14; 2 Corinteni 3:18)“ si ne putem împartasi de slava lui Dumnezeu, astfel încât sa devenim cu adevarat temple ale Duhului Sfânt si ca Duhul Sfânt sa locuiasca si sa lucreze întru noi, asa cum face si cu sfintii. Aceasta este calea prin care credinciosii pot vedea slava lui Dumnezeu si o pot dori. Doar stând marturie în acest chip, omenirea poate întelege ca Domnul nostru Iisus Hristos S-a facut om pentru a-l uni pe om cu El si ca mântuirea înseamna sa facem tot posibilul pentru a participa si pentru a realiza înca o data slava lui Dumnezeu prin îndumnezeire.

RUGACIUNEA SI VINDECAREA FIRII NOASTRE;

UNITATEA OMULUI; ORDINE SI HAOS

Cea mai concreta forma de rugaciune rânduita de Biserica, este rugaciunea isihasta – careia Sfântul Grigorie Palama i-a luat apararea. Rugaciunea inimii este o cale de vindecare prin care firea noastra cazuta se poate aduna, izbavita din întuneric si redirijata catre un scop pentru care am fost creati. Prin intermediul acestei rugaciuni care aduna sufletul omului, putem înca o data sa facem cunoscute inimii caile vietii descoperite noua de Facatorul si Mîntuitorul nostru. Cu ajutorul harului dumnezeiesc, rugaciunea ne poate ajuta sa învingem lucrurile care ne despart de Dumnezeu si de ceilalti oameni. Printr-o viata de rugaciune traita în buna rânduiala si cu ajutorul Sfântului Duh, ne putem vindeca de microbii si virusii duhovnicesti care se acumuleaza în corpul nostru. În consecinta, când cineva denigreaza sau se împotriveste fatis rugaciunii Bisericii sau ragaciunii isihaste care au o importanta vitala în Ortodoxie, acela se împotriveste chiar Evangheliei. Numai cei orbi duhovniceste sau cei nepasatori ar putea cataloga drept ritualism formal, rugaciunile care ne calauzesc spre un scop precis, spre o destinatie clara, catre chemarea ce ne-a fost data în Iisus Hristos, catre restaurare si participare în slava lui Dumnezeu. Tocmai acest lucru îl face pentru noi rugaciunea rânduita de Biserica. Nu este un proces magic, ci este o decizie libera de a ne îndrepta cugetul catre curatenie, morala nefatarnica si unire cu Dumnezeu. Prin lupta care se da în vointa libera a credinciosului, prin rugaciunea în buna rânduiala, întreaga persoana se poate aduna laolalta, izgonind dezordinea si confuzia din vietile noastre. Acest lucru ne întareste “persoana” si ne aduce mai aproape de Hristos. Dumnezeu nu este un demagog si nici un dictator, El ne respecta întotdeauna libertatea. Ideea predestinatiei este o erezie gnostica. Omul nu sufera nici o predestinare asa cum nici universul creat nu este determinat de nimic. Suntem fiinte morale înzestrate cu libertate si prin urmare obligate sa luam propriile decizii bazate pe libertate în ceea ce priveste relatia cu Dumnezeu si viata viitoare. Nicaeri în creatie nu gasim predestinare sau determinism. Principiul lui Heisenberg despre incertitudine si principiul lui Hamilton, care este vectorul întregii creatii, dovedesc acest lucru. Dumnezeu a creat atât universul cât si pe noi. Universul nu este ceva ce a luat fiinta accidental, si nici structura universului nu este întâmplatoare iar noi, ca parte integranta a universului, suntem strâns legati de acesta. Prin urmare, nu exista predestinare sau determinism niciunde în univers si cu atât mai putin în ceea ce priveste mântuirea omenirii. Deci, trebuie sa ne folosim liberul arbitru. Dumnezeu nu ne trage de sfori ca pe niste papusi. Avem posibilitatea de a iubi si de a respinge dragostea, astfel încât sa avem de ales între o legatura conjugala cu Dumnezeu sau egoism crunt. În cele spuse pâna acum se poate întelege relatia dintre Dumnezeu si oameni. Atât legamântul Vechiului Testament cât si legamântul Noului Testament între om si Dumnezeu întruchipeaza o legatura conjugala si nu o învoire legala. De aceea Biserica este numita Mireasa lui Hristos. De aceea Dumnezeu îl numea pe Israel adulter sau târfa, atunci când cadea în idolatrie sau avea legaturi nepermise cu alte popoare, pentru ca încalca legatura conjugala a legamântului sfânt.

PUTEREA RUGACIUNII OBSTESTI

Viata de rugaciune, îndeobste cea isihasta, este procesul de vindecare pe care Sfântul Duh l-a descoperit oamenilor. Prin intermediul rugaciunii, si prin împreuna lucrarea cu harul lui Dumnezeu dobândim treptat vindecarea firii cazute. Începem acest proces prin tinerea mintii în rugaciune si trezvie iar mai apoi îngrijind sufletul ca pe o gradina, ca pe gradina raiului. Intram în gradina sufletului nostru ca sa o plivim, sa smulgem buruienile care sufoca roadele cele bune de dragoste si virtute. Daca ne îngrijim sufletul cu dragoste si rugaciune, acesta devine un loc potrivit salasluirii Duhului Sfânt. Când vrem sa dobândim pe Duhul Sfânt, îi cerem ajutorul ca sa ne pregateasca pentru aceasta salasluire. Plivind în continuu templul Duhului Sfânt si gradina sufletelor noastre, ajungem la curatia constiintei astfel încât sa putem primi iluminarea Duhului Sfânt. Trebuie sa ne amintim promisiunea “fericiti sunt cei care iubesc frumusetea casei lui Dumnezeu” si marturisesc ca trupul si sufletul sunt templul Sau, luate împreuna. Daca casa lui Dumnezeu va fi inima noastra, sufletul nostru, noi însine, persoana noastra, trebuie sa primenim templul în permanenta si viata noastra de rugaciune semnifica tocmai aceasta curatire si înfrumusetare a “templului” lui Dumnezeu. Rugaciunea Bisericii priveste tocmai aceasta dimensiune a vietii noastre. Putem sa spunem rugaciuni în clipe de amaraciune si plângere ca si proorocul Ieremia sau sa le spunem din adâncurile inimii, în clipe de bucurie. Rugaciunea rânduita de Biserica nu este doar o experienta personala, isihasta. Mult mai puternica este rugaciunea într-un singur glas al întregii comunitati slujitoare atunci când ne adunam în cadrul Sfintei Liturghii, pentru a ne ruga împreuna. O astfel de rugaciune este ca o armata care defileaza la unison. Soldatii dau mai multa putere marsului lor, atunci când bat pasul la unison. Daca ajung la un pod, ei trebuie sa rupa ritmul, pentru ca altfel puterea pasului cadentat ar putea cauza podul sa se prabuseasca. Rugaciunea obsteasca are o asemenea putere tocmai pentru ca ne uneste inimile, ne aduna în dragoste si unitatea cu semenii nostri si ne aduna ca pe o familie, o comunitate slujitoare în drum spre destinatia cea de pe urma, nadejdea pe care o împartasim cu totii. Este adevarat ca Dumnezeu stie ce avem noi nevoie înainte sa-I cerem si ca Dumnezeu este întotdeauna cu noi. Lupta noastra este ca si noi sa fim cu El. Apostolul n-a spus niciodata, “Gasiti vreun chip prin care Dumnezeu sa se împace cu voi” ci “Împacati-va cu Dumnezeu” (2 Corinteni 5:18,20). Dumnezeu este întotdeauna împacat cu noi, El nu se razgândeste în ceea ce ne priveste, dar trebui sa ne împacam cu El. Rugaciunea de obste care ne uneste în dragoste si slujire reciproca, ne deschide catre experienta dragostei de aproapele si comuniune cu acesta în harul Duhului Sfânt. Nu poti urma cuvântul Scripturii de a va iubi unii pe altii, atâta vreme cât esti singur. Daca esti numai tu, atunci nu exista nimeni pe care sa-l iubesti. Nu poti iubi decât în comuniune si nu poti iubi mai mult decât atunci când ne rugam ca o comuniune de persoane. Dumnezeu ne cheama ca pe o familie, ca pe o obste. Întreaga structura a universului se bazeaza pe principiul ierarhiei asemanatoare cu cea a unei familii. Nici macar galaxiile nu exista în izolare, ci sunt rânduite sub forma unor grupuri de galaxii. Asadar, totul în univers este orânduit dupa niste ritmuri si armonii care indica comuniunea, familia. În consecinta, noi ne rugam împreuna în cadrul Sfintei Liturghii într-un fel care reveleaza inima ca parte integranta a obstii slujitoare si familiei de credinciosi. Sfânta Liturghie este descoperirea si proorocia data noua în contextul comuniunii. Asa cum în Vechiul Testament, alcatuirea Templului a fost o descoperire si o profetie, tot asa fiecare aspect al rugaciunii obstesti rânduite de Biserica este tot o descoperire data noua. Pâna la urma, Sfânta Sfintelor simboliza raiul. Iar Dumnezeu Cuvântul, S-a descoperit personal omului atât în rai cât si în Sfânta Sfintelor. În templul din Noul Testament, altarul simbolizeaza în acelasi timp raiul, la care Dumnezeu ne cheama în permanenta înapoi. Perdeaua Templului a fost sfâsiata în doua când Hristos a fost rastignit, pentru ca crucea a fost cheia care deschis portile raiului. Perdeaua simboliza poarta raiului care nu a mai fost încuiata, ci deschisa prin Hristos. De aceea, când se începe savârsirea Sfintei Liturghii, deschidem usile împaratesti pentru ca si usile raiului sunt acum deschise. Cum sunt deschise si prin ce chip suntem chemati ca sa intram? Imediat dupa ce deschide usile împaratesti, preotul ia Evanghelia si face cu ea semnul crucii spunând “Binecuvântata este împaratia Tatalui si a Fiului si a Sfântului Duh”. Crucea este cheia care a descuiat portile raiului iar Evanghelia simbolizeaza vocea care ne cheama sa intram în împaratia care acum ni se descopera. Totusi, Evangelia este de folos numai daca oamenii o înteleg si hotarasc sa traiasca mesajul ei, nu doar sa o cinsteasca cu buzele. Evanghelia ne patrunde în inimi si ne transforma dar acest lucru se întâmpla numai daca depunem eforturi voluntare sa o întelegem si sa fim transfigurati prin ea. Rugaciunea este calea prin care aducem Evanghelia în inimile noastre ca sa ne transforme si sa fim înnoiti prin ea. Totusi, rugaciunea trebuie ancorata în preceptele evanghelice, o rugaciune care se vrea plina de Duhul de viata datator al Evangheliei si nu doar în acord cu litera. Aceasta este rugaciunea rânduita în Biserica, nu doar o rugaciune sentimentala pe care o spunem uneori în vreme de rastriste, chiar daca si aceasta ne aduce în legatura cu Dumnezeu. Rugaciunea pe care Duhul Sfânt ne-a descoperit-o în cadrul Bisericii si care a fost aparata cu atâta strasnicie de Sfântul Grigorie Palama, face ca Evanghelia sa ramâna vie în inimile noastre. Asa stau lucrurile pentru ca facem acest lucru în mod constient, stiind de ce facem asta, stiind catre ce finalitate nazuim, catre ce scop ne îndreptam dorinta si ce vindecare cautam. Aceasta este o rugaciune pregatita , pentru ca stim încotro vrem sa mergem si stim ce ne asteapta. Pacatul intra în noi si se prinde acolo radacini cu o anumita rânduiala, asa cum am vazut, iar noi îl gonim afara din noi în acelasi chip. Asa ajungem la destinatia noastra. Chiar si atunci când folosim numai rugaciunea Bisericii în mod individual, de fapt practicam o rugaciune obsteasca pentru ca rugaciunea synaxei liturgice – adunarea crestinilor - nu poate fi înlocuita. Parintii desertului spuneau adesea ca “un singur crestin nu este crestin”. Nu poti avea dragoste pentru ceilalti daca ramâi singur si egoist. Doar într-o comunitate de oameni poti avea dragoste pentru celalalt. Noi dam Împartasanie un copil de patruzeci de zile pe numele lui, imediat dupa botez, tocmai datorita acestui înteles adânc al comunitatii si al faptului ca recunoastem fiecaruia un loc anume în acea obste. Copiii primesc Sfânta Împartasanie cu numele pe care îl poarta, asemeni tuturor membrilor comunitatii crestine, pentru ca dupa ce au intrat într-o relatie conjugala cu Dumnezeu în Biserica, poarta un nume în cadrul comunitatii, un nume înaintea lui Dumnezeu. Atunci când copiii primesc Împartasanie cu numele lor, ei învata înca din frageda pruncie si încep sa înteleaga ca au un nume în fata lui Dumnezeu si prin urmare o relatie personala cu El si o un rol în cadrul comunitatii. Copii cresc, întelegând faptul ca sunt un organism viu, o parte a comunitatii liturgice chemati catre preotia împarateasca. Ei participa la slujbele si rugaciunile obstesti chiar si atunci când plâng sau par sa nu fie preocupati de ceea ce se întâmpla în biserica. Ei primesc Împartasania dupa numele lor pentru ca poarta un nume în fata tronului lui Dumnezeu, un nume care sta scris în cartea vietii a Mântuitorului. Viata de rugaciune orânduieste comunitatea credinciosilor si ne uneste într-un singur glas în cadrul Sfintei Liturghii, creeaza o identitate unica în fata lui Dumnezeu si ne face sa ne dam seama ca Dumnezeu este Tatal nostru, al tuturor. Acest fapt ne aduce de unde am plecat, la Rugaciunea Domneasca si acum putem întelege de ce Dumnezeu este Tatal nostru. Pentru ca suntem o comunitate, o familie, Dumnezeu ni Se descopera ca Tatal nostru, ca si noi la rândul nostru sa ne putem considera o familie. “Tatal nostru care esti în ceruri” , spunem tata pentru ca suntem o obste, o familie unita prin puterea si harul Duhului Sfânt. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a inclus în familia lui, primindu-ne ca pe fratii Lui (Evrei 2:11). Lui Hristos nu Îi este rusine sa ne numeasca fratii si surorile Lui, de aceea nici noua nu ne teama sa-L numim pe Dumnezeu, Tatal nostru. Ori suntem o comunitate si o familie, ori Dumnezeu nu este Tatal nostru. O familie nu este alcatuita din indivizi izolati. Daca as ar sta lucrurile, atunci nu am mai avea aceeasi parinti. Dumnezeu nu este Tatal nostru cu sotii diferite, pentru ca nici noi nu suntem copii vitregi, frati vitregi sau surori vitrege. Avem toti aceeasi mama, chiar si Biserica, iar Mirele Bisericii este Tatal nostru al tuturor. Dumnezeu S-a descoperit noua prin acea familie iar legamântul Lui prin Taina Cununiei. Taina mântuirii ne este descoperita prin intermediul Tainei Cununiei. Legamântul cu Dumnezeu este o relatie conjugala, nu un pact cu valoare legala, iar taina mântuirii este taina iubirii jertfelnice, jertfa Tatalui alaturi de copiii Sai. Iubirea jertfelnica a lui Dumnezeu pentru creatia Sa face posibila restaurarea si mântuirea noastra. Ea este dragostea cea mai desavârsita, dragostea care vrea sa-si dea viata chiar si pentru cei care o dispretuiesc. Rugaciunea Bisericii Ortodoxe, o rugaciune plina de sensuri si înteleasuri, o rugaciune care are o motivatie, tinta si un scop, acesta este procesul de vindecare care ne-a fost dat de catre Dumnezeu ca sa ne putem învrednici de dragostea Lui si ca sa o putem primi în noi, biruind piedicile pe care pacatul le sadeste în noi. Acesta este sensul rugaciunii Bisericii si rugaciunii isihaste în particular. Aici gasim si cauza „controversei isihaste”. Disputa între crestinismul ortodox si apusul lui Augustin s-a dat pe marginea relatiei noastre cu Dumnezeu, discutându-se posibilitatea de a-L cunoaste pe Dumnezeu prin intermediul energiilor necreate, posibilitatea de avea o relatie nemijlocita cu Dumnezeu, nu prin intermediul simbolurilor ci prin Iisus Hristos. Problema era daca putem fi restabiliti în slava lui Dumnezeu, daca avem posibilitatea de a gasi, prin rugaciune, vindecarea si restaurarea care a fost realizata prin Iisus Hristos – adica vindecarea naturii umane cazute. De aceea stim ca monahii care au plecat în pustie nu doreau doar sa se rupa de restul oamenilor, dând uitarii problemele omenirii. Împartasim cu totii aceeasi natura umana. Atunci când o persoana se nevoieste prin rugaciune sa-si purifice firea omeneasca si sa o aduca la nivelul vietii lui Hristos, ea se umple de lumina. Atunci când devin mai multa lumina si mai putin întuneric în ei însisi, atunci alunga întunericul afara din viata lor si aduc mai multa lumina. Atunci când împlinesc lucrul acesta, pentru ca exista mai putin întuneric în ei, în întreaga fire umana întunericul se risipeste si locul acestuia îl ia lumina. Biruinta lor este biruinta întregii omeniri – mai ales a acelora care cred. Deci, monahii raspânditi în cele mai îndepartate colturi ale pustiei, Sfânta Sara stând pe acoperisul casei, Sfânta Pelaghia în chilia ei, Sfântul Antonie cel Mare, Ava Sisoe, sau Parintele Iustin Popovici, toti acesti Sfinti Parinti si mame duhovnicesti s-au nevoit pentru vindecarea si mântuirea întregii naturi umane. În fizica, acest lucru este numit principiul non-localizarii. Orice se petrece într-o parte a universului, influenteaza întregul univers, toate celelalte parti ale întregului. Tot asa, fiecare sfânt care a ajuns la masura desavârsirii, influenteaza restul naturii umane cuprinse de pacat. Toata natura umana este cuprinsa de lumina si eliberata din întuneric pentru ca cineva a atins desavârsirea. De aceea noi cinstim sfintii si din aceasta cauza este foarte trist ca unii cred ca e ceva gresit în venerarea sfintilor. Cei care cred astfel, n-au reusit sa patrunda învatatura Bisericii si nici n-au înteles adevaratul sens al mântuirii. As dori sa închei întorcându-ma la prima afirmatie care este scrisa pe tabla. Este moralitatea o erezie? Moralitatea devine erezie atunci când se substitue vietii în Hristos, când reducem religia la un cod moral, când reducem credinta la un sistem de comportament acceptat în loc de a lupta pentru curatirea constiintei si dobândirea Duhului Sfânt. Nu putem dobândi Duhul Sfânt printr-un comportament moral, care se reduce doar la faptele oamenilor si la faptele legii. O asemenea abordare ne umple cu atâta judecare, condamnare, aroganta si fatarnicie, încât Duhul Sfânt ramâne cu totul strain de noi. Începem sa credem în moralitatea noastra si sa-i judecam pe toti care nu sunt ca noi, drept imorali. Ne înfatisam drept norma moralitatii dar nu poate exista o adevarata morala fara o transformare launtrica a persoanei noastre. Sfintenia desavârsita se atinge doar prin dragoste desavârsita si nicidecum prin comportament licit. Dreptatea nu este comportament admis ci o autentica iubire jertfelnica si credinta curata. Nici o fapta nu are valoare morala, numai atunci când izvoraste dintr-o inima arzând de iubire. Altfel nu este decât un comportament etic sau general acceptat, în acord cu un sistem legal sau altul – o fapta omeneasca pe care oricine, în orice cultura, cu sau fara credinta în Dumnezeu, o poate înfaptui. Legea Vechiului Testament putea pastra buna rânduiala în societate, dar nu avea putere mântuitoare, oricât de fidel ar fi respectat litera legii. Ba mai mult, de vreme ce nu putea transfigura inima, nu putea sa previna poporul sa nu se îndeparteze de Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos, singurul care a împlinit dreptatea desavârsita, a fost motivat numai de dragoste, de dragostea jertfelnica. De aceea pe cruce, Hristos a devenit dreptatea noastra, daruindu-ne si noua din aceasta prin credinta. Doar dreptatea este împlinirea legii, iar dreptatea este doar în dragostea jertfelnica. Ipocrizia, aroganta pe care o avem si care ne face sa-i judecam si sa-i condamnam pe altii, prin care punem piciorul pe capetele celor slabi si îi împingem si mai adânc în întuneric – aceasta este culmea nedreptatii si este un mare pacat. În cele din urma aici intervine toata rugaciunea, sa încercam sa dobândim dragostea desavârsita în noi însine, dragostea jertfelnica, sa devenim asemanatori chipului lui Hristos ca sa ne putem împartasi de slava Sa, slava Dumnezeului Celui Viu, primind harul prin credinta, „rasplata dumnezeiestii chemari de sus, întru Hristos Iisus”, fiind „prefacuti în acelasi chip din slava în slava, ca de la Duhul Domnului” (Filipeni 3:14; 2 Corinteni 3:18).