Ne vorbeste Pr. Arsenie Papacioc - vol. 3

CUVÂNT ÎNAINTE

Dupa primele doua volume, din seria Ne vorbeste Parintele Arsenie, aparute în ultimii ani, iese de sub tipar si al treilea volum, care înma-nuncheaza, ca de obicei, scurte cuvinte si sfaturi duhovnicesti, adresate tuturor vârstelor, dar înde-osebi tinerilor si intelectualilor.
Si de data aceasta, Parintele Arsenie captiveaza pe cititori prin barbatia, curajul si sinceritatea cu care ne vorbeste, reusind sa atraga în jurul sau tot mai multi credinciosi, majoritatea loviti de tristete pentru viitorul lumii crestine si, în special, al Ortodoxiei.
Este destul sa citam aici doar câteva fraze din primul capitol, intitulat Taina iubirii: „Lumea aceasta nu e vinovata. Suntem vinovati noi, ca nu stim sa o iubim, nu stim sa o apreciem! Ce-am facut noi pentru lumea aceasta – asta ni se cere! O institutie, ca si un neam, traiesc prin cei care tâsnesc, care stau pe Cruce fara sa cedeze!”
Iata ce parinti minunati si întelepti ne sunt batrânii si, mai ales, marii nostri duhovnici! În frun-tea acestora se afla si Prea Cuviosul Parintele nostru Arhimandrit Arsenie, care se apropie de 85 de ani. Este un parinte al iubirii, al barbatiei si al rugaciunii. Este un neegalat duhovnic al României, spre care alearga oameni de toate vârstele.
Ce mare bucurie purtam în noi ca mai avem înca acesti iscusiti parinti duhovnicesti, care ne ras-pund la toate marile noastre framântari si ispite!
În continuare urmeaza si alte capitole cu în-trebari si raspunsuri cerute de numerosii sai ucenici, despre viata monahala, despre Sfintele Taine, despre rugaciune si post, care sunt cele mai puternice arme ale crestinilor, prin care izgonim pe diavoli si ne unim cu Hristos.
Multumim Domnului nostru Iisus Hristos, Preacuratei Sale Maici si tuturor sfintilor, ca ni s-au rânduit acesti parinti alesi spre calauza si mângâiere.
De aceea recomandam tuturor aceasta carte de suflet, în care s-a picurat o mare parte din sufletul, din jertfa si din iubirea bunului nostru Parinte Arsenie, ca pe un testament de taina pentru fiecare dintre noi.
Fie ca acest volum sa ne hraneasca sufleteste pe toti si sa ne ajute pe calea mântuirii.

Arhimandrit Ioanichie Balan

Acoperamântul Maicii Domnului
1 octombrie
Anul mântuirii 1998

Taina iubirii

Lumea aceasta nu e vinovata, suntem vinovati noi ca nu stim sa iubim si nu stim s-o apreciem! Ce-am facut noi pentru lumea asta, daca este vorba sa intram în amanuntele drumului mântuitor? Ce-am facut noi pentru lumea aceasta – asta ni se cere!
O institutie, ca si un neam, traiesc prin cei care tâsnesc, care stau pe cruce fara sa cedeze. O iubire mare pentru Dumnezeu cere o permanenta jertfire. Niciodata nu vom trai fara probleme si fara sabii îndreptate împotriva noastra! Nu vedeti învatatura crestina? N-am venit sa aduc pace pe pamânt, ci sabie... Dusmanii omului sunt casnicii lui. Dar toate acestea nu trebuie sa descurajeze pe nimeni cu nimic. Chiar daca omul este afectat de aceste nenorociri, asta nu înseamna sa renunte. Nu! Dumnezeu stie de necazul tau, iar aceste suferinte te încearca pentru a te putea defini, pentru a merita sa fii încununat de Dumnezeu, caci El asta doreste.
Nu ne putem închipui un om mântuit fara merite. De unde vin aceste merite? Din lupta cu suferintele, iar lupta fara jertfa nu se poate! Crucea a mântuit neamul omenesc! Nu dreptatea lui Dumne-zeu, nici minunile Sale, ci Crucea! Atunci când Iisus S-a rastignit, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul triumfa pe Cruce, iar satana era învins. Deci, nici un crestin nu este scutit, sub nici un chip, de crucea sa, pentru ca e dar de la Dumnezeu suferinta, dragii mei! Nu este numaidecât o pedeapsa. Dar, chiar pe-deapsa în sine, canonul înseamna putinta revenirii, a întoarcerii la bine.
Se constata ca nu vine lumea la biserica. Dar nu trebuie sa fie o preocupare în sine, sa se faca atâta caz. Pentru ca aceste lucruri slabesc forta per-sonala a fiecaruia, semanând confuzii. Din cauza greselilor multimii, fiecare om ajunge sa se scuze în sinea lui: „Ce, numai eu fac? Vad ca toti fac!” Deci, cel mai bine este ca noi sa ne rugam pentru rezol-varea acestor lucruri pentru oamenii acestia. Si chiar va rog, sa fie o mai mare dorinta de iubire adeva-rata! Nu o iubire înregistrata si difuzata ca atare de oameni: „Auzi, domnule, ca trebuie sa iubim!” Nu! Trebuie sa simti nevoia sa iubesti.
Nu este niciodata nimeni degeaba lânga tine. El este cu stiinta lui Dumnezeu, ca tu sa-l ajuti sau sa te folosesti. Te folosesti, ca poate are o putere de duh mai mare. Sau îl ajuti tu, în sensul de-al suporta. Este o mare greseala atunci când certam pe unul sau pe altul! Îl rabda Dumnezeu si pe acela, si de aceea l-a pus în calea ta, ca sa-l rabzi si tu si sa te încununezi!
Daca se întâmpla sa facem fapte bune, nu este bine sa le facem numai din obligatie, pentru ca de-venim cazoni. Sa le facem dintr-o dragoste cu orice chip, si atâta cât putem. Pentru ca Dumnezeu nu ne tine ca suntem noi foarte vrednici. Ne tine ca este foarte milostiv El, si de aici vine si toata mila noastra.
Bunaoara, daca se gaseste cineva în situatia sa dusmaneasca pe cineva, se gaseste în situatia sa-l judece, pentru ca este într-adevar incorect si nu se aseaza deloc. Deci, îti este incomod si tie si celorlalti. Dar daca ar zice omul asa, ar sta de vorba cu Dumnezeu: „Mai draga, Eu îl iubesc si pe acela asa cum e. Da-te de partea Mea, ca sa-l iubesti si tu. Eu îl iubesc asa cum este. Caci de aceea îl tin în viata. Da-te de partea Mea si lasa, nu-l mai dusmani; Eu sunt Dumnezeu si tot Eu te tin si pe tine. Tu câte greseli faci si ti le trec cu vederea?” Acest dialog intim, cu smerenie sa se faca, si tu esti asigurat. Si rasare cu orice chip iubirea, fara de care nu se poate face nimic, chiar daca ai da muntii la o parte; chiar daca ti-ai sfâsia trupul sa arda pentru Hristos.
Milostenia nu este numai sa dai din traista. Milostenie este ca accepti pe un om sa stea lânga tine, fara sa îl alungi în gând. Ai un coleg care are un necaz, trebuie sa stii sa-i faci o mângâiere, sa-i descretesti fruntea. La saraci poti sa faci o rugaciune scurta: „Doamne, miluieste-l!”, daca nu poti sa-i dai, ca esti în tramvai si el este pe trotuar. Întrebarea se pune, cum ne este inima noastra în legatura cu su-ferinta din jur? Cel mai mare lucru de care vom fi întrebati la Judecata de apoi este: „De ce nu am dat mai multa atentie semenilor nostri?”
Exista porunca în învatatura crestina: sa se respecte toata faptura, cu atât mai mult fiinta o-meneasca, care are „chip” si „asemanare”. Si firea pervertita, bineînteles, te îndeamna sa tii cont numai de al tau, si foarte greu te rupi si pentru celalalt. Si tocmai asta e porunca: sa te rupi. Eu v-am spus uneori; daca nu, spun acum: Era într-o situatie, parca era vis, dar tare a fost parca real, asa... Murisem, si ma uitam, cum se spune, la moartea mea, caci sufletul nu moare. Ma uitam la mine în cosciug si când a ajuns cosciugul sa intre în groapa am zis: „Ce bine este daca lasi ceva din tine afara! Aceea te va ajuta si pe tine sa traiesti mereu”. Milostenia este ceva din tine. Si Alexandru Vlahuta zice: „Mila e toata Scriptura!”
A milostivi pe unul, pe altul, aici se arata ca tu esti Hristos. Apoi, nici nu stii ca acela pe care îl ajuti poate sa fie Hristos. El nu întinde mâna sa-i dai. El întinde mâna sa-ti dea Împaratia cerului si tu nu observi. Si, de regula, oamenii cauta banutul cel mai mic.
Fratii mei, tineti minte: cersetorii sunt perso-naje biblice! Ai trecut pe lânga mântuirea ta asa de usor! Si mai grozav, l-ai dispretuit pe cersetor! Cersetorii nu pier niciodata. Fac sobor la margine de drum si împart ce s-a capatat, si zic: „Asta-i de la cutare. Pomeneste-l, Doamne, întru Împaratia Ta!” Si are valoare. Mântuitorul, ca sa ne încurajeze, a spus: Însutit veti primi!
Vrei sa te îmbogatesti? Da tot ce ai! Primesti însutit! Lucrul acesta nu-l vorbesc de la mine. Daca ati cunoaste viata Sfântului Ioan cel Milostiv, v-ati înspaimânta! Sfântul Ioan, când s-a dus în respectiva arhiepiscopie, a întrebat: „Cât aur are arhiepis-copia?” Si i s-a raspuns: „Atâtea litre de aur!” „Dati-i la saraci!” Când au auzit, economii aia au zis ca îi saraceste. Si a venit înapoi însutit fata de cât a dat. Iar dadea, iar venea însutit. Economii cârteau mereu! Vezi, nu observa omul când primeste, dar observa când da. Dar venea însutit cu precizie! Este cuvânt din Scriptura. Eu nu am dreptul sa-l contrazic pe acest cuvânt. Si obisnuiti-va cu autoritatea cuvintelor din Sfânta Scriptura. Tainele Bisericii s-au facut pe temeiul cuvintelor din Scriptura. „Ce dezlegati voi, dezleg si Eu”. Asa a luat nastere Taina Pocaintei.
A venit o doamna la arhiepiscopie sa dea o donatie. Si a întrebat-o Sfântul Ioan: „Cât doriti sa dati, doamna?” „Atât!” Sfântul Ioan se astepta sa primeasca însutit, iar cât dadea doamna asta nu era însutit. Si a întrebat-o: „Atât ai vrut cu adevarat sa dai?” „Nu! Am vrut sa dau atâta, dar când am scris suma, o mâna nevazuta a sters si a scris cât dau eu acum”.
Ce se întâmplase? Economii nu au dat la saraci cât a zis Sfântul Ioan. Au dat mai putin. Si corespundea cu cât a adus femeia asta însutit. Sfântul Ioan i-a mustrat: „Uite cine saraceste arhiepiscopia!” Si s-a ajuns sa dea câte o corabie cu aur, si veneau o suta înapoi; si s-a umplut Marea Mediterana cu corabii pline cu aur mergând la Sfântul Ioan. Si s-a auzit glas din cer: „Sa vedem, Ioane, cine este mai mi-lostiv: tu sau Eu?" S-a verificat cu ape, cu corabii si cu aur cuvântul Scripturii. Deci, obisnuiti-va sa nu traiti numai voi, ci sa traiti în toti care sunt cu voi.
Exista porunca mare repetata de Iisus Hristos, încât insista: Sa va iubiti unul pe altul. Vedeti, cu orice chip trebuie sa fim controlati, daca avem acest sentiment de iubire pentru toti. Practic e greu. Nu poti chiar sa iubesti pe toti. Bine, asta se întelege. Dar, cu nici un chip sa nu urâti! Daca nu urasti, nu mai esti în apa, esti pe scara, pe prima treapta. Dar esti pe uscat! Si sigur ca treptele merg pâna la treapta dragostei de sus. Esti liber si ai posibilitatea de a urca, daca nu urasti. Deci este un început doar. Ce se numeste scara: „Doua lemne hodo-lemne si un brat de alea maruntele!” Adica, daca esti pe prima treapta esti salvat. Dar ceva sfânt din noi, creân-du-ne Dumnezeu singur numai pentru Dumnezeu si poruncindu-ne sa iubim, ne-a dat si putinta sa iubim. Si atunci ceva sfânt din noi ne spune: „De ce sa stau chiar asa pe ultima treapta? Ia sa pasesc mai sus!” Se întâmpla de capeti o bucurie pe care nu o cunosteai, dar care te odihneste si te sileste la a treia treapta. Si tot asa, si tot asa, pâna când ajungem la dragoste, care este legatura desavârsirii.
Mântuitorul nu spune ca sunt treizeci de trepte, cum arata Sfântul Ioan Scararul. Spune: Sa va iubiti – vorbeste la superlativ si termina. Dar acum, noi, care ne întâlnim cu neputintele noastre si cu frecusul, lipsa de educatie la un adversar, dintre doua rele, alegem raul cel mai mic. Decât sa-l urasc, mai bine ma asez pe prima treapta si nu-l urasc. Si ma tin cu mâinile de treapta de sus. Daca te tii cu mâinile de treapta de sus, înseamna ca e posibil sa ajungi la ea, ca e deja în mâna ta. Este porunca. Nu mai avem voie sa comentam, decât, cu orice chip, sa stabilim re-latii macar la „Buna ziua”, sau sa nu urasti pe nimeni.
Degeaba ne zbatem, degeaba împlinim alte po-runci crestine, daca n-avem relatie cu cineva. Fratiile voastre trebuie sa stiti ca inima noastra trebuie sa fie mereu libera pentru Hristos. Ca un dusmanel, care sta cocotat pe acolo pe undeva în zona asta grozava a inimii, îl îndeparteaza pe Hristos din inima ta. Adica nu vrea Hristos sa stea cu dusmanelul ala. Ca nu exista relatie între rau si bine. Mântuitorul zice: „Sa-mi dai toata viata, toata fiinta ta!” Dracul zice: „Mie sa-mi dai numai un deget!” Ca prin asta el te stapâneste cu totul. Deja e lânga tine. Nu mai este Hristos lânga tine, daca tu i-ai dat o unghie de la un deget. Nu trebuie recunoscut.
De aceea, nici nu se sta de vorba cu dracul. E o greseala mare când mai spun unii: „L-am certat pe dracul!” Lui îi convine foarte mult dialogul cu omul. Sa te rogi! El fuge de rugaciunea pe care o faci tu. Daca îl simti ca într-un fel te munceste fizic, sau te deranjeaza te miri cum, roaga-te la Hristos: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!” Ca va este la îndemâna o ruga-ciune ca asta. Dar nu cu agitatie, ci cu calm si cu stapânire de sine. Pentru ca, va repet acum, sunt sigur ca v-am mai spus, oricare ar fi motivul unei întristari, sau al unei mâhniri, este numai si numai de la draci. Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel de bogatie nu stii ce sa faci si o risipesti. Si, din pru-denta, nici nu te stapâneste acest har, dar vine unde-i linistire sufleteasca, unde fiinta noastra transforma ca un mare aparat de reactie acest har al lui Dumnezeu cu hotarârile tale de a misca, de a te împlini, si uite asa ajungi la masura omului desavârsit, ca sa nu vorbesc chiar sa fii un dumnezeu dupa har, bine-înteles. Dar pe fondul unei stari de veselie, viata duhovniceasca nu se vede, dar se simte. Simti ca ai mândrie. Însa smerenia nu se prea simte! Niciodata un om nu spune: „Eu sunt smerit!” Dar se simte totusi o bucurie sufleteasca pentru ca ai un fior de relatie calda cu lumea.
Daca rationalizezi relatia ta cu lumea pe motiv ca sunt liber sa nu primesc vizita fratelui – e un câstig. Dar e un câstig minor, fara rezultate mai avansate. Trebuie sa-l iubesti cu adevarat cu inima. Strategic va dau un sfat: nu poti sa-l iubesti pe vrajmas de prima oara, dar aseaza-te pe pozitia sa nu-l urasti. Si daca te gaseste moartea pe pozitia de a nu-l dusmani, tu mori ca un iubitor de vrajmas, cu harul lui Dumnezeu.
Sa stiti ca e foarte draceasca lucrare, ura asta a aproapelui. Prima data asta vine: „Ah, ce i-as face!”
Draga, cele zece porunci nu trebuie învatate ca la scoala: „Dacii si romanii”, si începi sa spui istoria dacilor si a romanilor ca pe apa. Nu! Trebuie cu orice chip sa împlinim aceste porunci. Poti sa te prezinti la duhovnic ca n-ai împlinit o porunca, ca o împrejurare, sau o stare de lucruri te-a oprit. Se a-nalizeaza de ce nu ai putut, capeti circumstante atenuante, dar cu nici un chip sa nu crezi ca esti scutit total, ca o împrejurare s-a creat si tu nu ai împlinit porunca.
Ai lucrat Duminica. Porunca Bisericii este sa nu se lucreze. Dar o împrejurare oarecare te-a silit sa lucrezi. Nu-i nici o mustrare, poate e nevoie sa te spovedesti ca ai muncit, fara canonisire. Nu s-a gatit mâncare pentru Duminica. Si exista o alta porunca care spune: „Cine posteste sâmbata sau Duminica este certat de Biserica”. Si atunci ce faci ca sa nu postesti Duminica? N-am mâncare facuta – fac mân-care. Deci am muncit Duminica. Dar, dintre doua rele, alegi raul cel mai mic. Dar am salvat porunca care spunea sa nu postesti Duminica.
Doi insi sau hotarât sa se duca la Ierusalim. Se mergea pe jos în conditii grele, nu erau mijloace de transport. Mergând ei spre Ierusalim au intrat sa gazduiasca la o casa, unde i-au gasit pe toti bolnavi. Au sarit amândoi, i-au ajutat cât au putut. Dar unul dintre ei a zis: „Eu nu mai merg la Ierusalim caci nu pot sa parasesc pe cei bolnavi” „Cum, draga, ca noi ne-am hotarât. Unde-i hotarârea noastra?” Si a plecat celalalt singur si a ajuns la Ierusalim. Acolo era o mare aglomeratie, ca era vorba de Înviere.
Pelerinul, ajuns la biserica, a patruns cu mare greutate prin prima usa de la biserica, si-l vedea pe cel care ramasese la bolnavi chiar la Altar. Dintre doua fapte bune alege fapta cea mai mare. Cel care a îngrijit de bolnavi s-a asezat pe pozitia de vârf a Scripturii: iubirea. Si atunci ce cauti la Ierusalim? Te duci din traditie? Te duci ca ai posibilitati? Te duci ca ai timp, sau ca ai avut bani? Daca tu ai lasat vreo dusmanie în urma ta? Porunca iubirii e o porunca mare, de aceea insista Mântuitorul. Deci e o între-bare justificata; sa ne-o punem toti: „Iubesc sau nu iubesc?”, ca e porunca, draga! Sa nu credeti ca Mântuitorul a vorbit numai pentru veacul respectiv, pentru Apostoli. Nu. A vorbit pentru toate timpurile. Si noi avem bogatia ca suntem crestini. Si atunci sigur nu o sa urmam pe cutare Tutankamon, sau pe Buda. Noi urmam pe Hristos.
Bagati de seama, iubirea e criteriu de judecata! Evanghelia care se citeste la Duminica Judecatii de apoi este aceasta: „Am fost bolnav, si nu m-ati în-grijit. Am fost însetat, si nu mi-ati dat sa beau. Am fost flamând, si nu m-ati saturat”. Nu vorbeste nici de alte artaguri si nu stiu ce. Vorbeste numai de iubire.
De ce ai urât? Dovada ca tu nu ai iubit, nici macar nu l-ai respectat, ca-i fiinta omeneasca. L-ai urât. Ca nu-l mai recunosti ca fiinta omeneasca, din mo-mentul din care îl urasti. Si atunci ne osândim cu asta.
Vorbesti de rau cu atâta usurinta si cu atâta motivare intima. Si chiar daca esti întrebat, raspunzi: „Dar ce, numai eu vorbesc!? La urma urmei merita”. Ei bine, va spun, e un pacat foarte mare. Nu numai ca nu-l iubesti, dar îl dusmanesti, îl urasti. Atunci tu ai facut crima, nu dragoste.
Daca pomenim pe cineva, este poate departe de tine, nu are cum sa stie ca tu îl pomenesti. Tu esti în comuniune cu cel pe care l-ai pomenit. Dumnezeu, pentru rugaciunea ta, îl ajuta pe el, si tu, constient, vrei sa fii împlinitor al poruncilor date de Dum-nezeu: te numesti un mântuitor cândva si undeva.
Tu pomenindu-l pe el, îl ajuta Dumnezeu. Dumnezeu ti-a auzit rugaciunea.
Chiar Traian, care a fost un pagân, a avut o fiica, Drosida, care a ajuns Sfânta Mucenita Drosida. S-a botezat singura, dragalasa. Împaratului Traian i se dusese vestea, si a ramas vorba: „Bun ca Traian”. Era un suflet bun, drept, nu i se cerea mai mult decât sa fie drept.
Sfântul Grigorie Dialogul, vazând atâtea lucruri facute de Traian si ca a avut un nume asa de consacrat, s-a rugat lui Dumnezeu pentru el ca sa-l ierte. Sfântul Grigorie a trait în anul 500, de când avem Sfânta Liturghie a Sfântului Grigorie Dialogul. Si s-a rugat lui Dumnezeu sa-l ierte pe Traian. Deci, a intrat într-un dialog cu Cerul si a auzit un glas: „Dumnezeu ti-a auzit rugaciunea, dar mai mult sa nu te rogi pentru pagâni”. Sfântul Grigorie Dialogul a intrat într-un dialog cu Cel ce mântuieste si i-a dat putinta lui Traian sa fie si el în Împaratia mântuitilor.
Tu, daca pomenesti pe cineva, traiesti cu toata lumea, cu fratii tai de credinta. Si sunt obligati fata de cel care îi ajuta la mântuire într-o forma anonima, dar stie Dumnezeu.
Mai departe, dupa rugaciune, tine relatia cu omul. Arunca-i un zâmbet, ca sa vada ca nu îi esti dusman. Nu un rânjet. Arunca-i un zâmbet, daca te provoaca.
Draga, eu am sustinut un adevar. Fratia ta ai fost în situatia sa fii în afara de adevar. Ca te-a lezat punctul meu de vedere, al adevarului, nu-i vina mea. E vina ta care nu esti cu Adevarul. Acesta, sa zicem ca este un motiv material care a stricat relatia.
Noi nu putem forma legi de iubire de la noi. Porunca: sa iubesti este si pentru ei. Ce sa facem, pentru ca raspunsul este asta: exista si rai si iad. S-a dat putinta fiecaruia sa nu se duca în iad si totusi s-au dus si în iad. Ce sa facem? Noi ne facem datoria sa iubim, ca si pe cei din iad îi iubeste Dumnezeu. Dar iubirea lui Dumnezeu îi biciuieste acum. Dreptatea lui Dumnezeu îi tine acolo. Iadul este marea durere a lui Dumnezeu. Ei îsi dau seama ca îi iubeste Dumnezeu, si tocmai aceasta îi chinuie. „Uite, ne iubeste si acum, deci, ce ar fi fost sa-L fi urmat pe Hristos?” Ce n-a facut Hristos sa-i scape pe oameni de iad?
Uite, dialogam în ce priveste mântuirea. De ce mergi pe o cararuie oarecare si nu mergi pe soseaua batuta, care duce la Ierusalim? Pe soseaua asta te mai lovesti de pietre, dar nu parasesti soseaua pentru sângerarile ranilor. Te pansezi, dar tine-te de sosea, ca harul nu vine decât pe soseaua asta, nu vine pe toate cararile. Însa nu trebuie sa schimbam discutia, ca avem de-a face cu oameni îndaratnici. Uite, tu te duci la un prieten care are un câine rau. Câinele nu stie ca esti prieten cu stapânul, si latra la tine. Dar tu nu tii cont ca latra câinele, tu îl iubesti pe stapânul lui si te duci la el.
Solutia este sa-i zâmbesc, sa-l pomenesc si sa nu-l urasc, asa cum este. Eu îmi doresc foarte mult sa-mi pastrez aceasta sfânta libertate, aceasta curatire a inimii, ca Hristos nu vine în inima ta daca este un dusman acolo. Nu va mai preocupati cu: „Uite, eu i-am zâmbit si el mi-a rânjit”. Daca esti pe linia adevarului poti sa fii foarte sigur: „Doamne, eu sunt de vina, ca e fratele meu!” Asa.

Despre calugarie

– Parinte, este bine sa îndrumam pe cineva la calugarie?
– Este bine sa le explici marea valoare a vietii de manastire si sa-i lasi sa mediteze singuri.
– Sunt unii care nu pot lua hotarârea singuri. Asteapta sa le zici tu: „Hai, du-te!”
– Pai, nici nu trebuie. Acesta este un urias drum pe cont propriu. Când zice: „Ma duc!” si „Nu ma duc!”, înseamna ca nu este bun de manastire. Când i-a venit focul, i-a luat inima foc, fuge, si fuge încotro îl cheama.
Un frate a vrut sa se duca la manastire. Avea si viata îmbunatatita, avea si avere. A vândut-o, si-a facut bocceluta si a plecat. Când a ajuns la marginea satului si-a adus aminte ca mai are de pus la punct o chestiune. Si s-a întors – a mai stat o bucata de timp.
Va spun, când te-ai hotarât sa te duci la manas-tire, nu te mai uita înapoi! Dracul este în stare sa angajeze toata lumea de pe pamânt sa te întoarca! Si daca te-ai dus, face orice ca sa te scoata din mâ-nastire. Asa de mare este monahismul!
Iar si-a facut bagajul, iar a ajuns la marginea satului si iar a uitat ceva nefacut acasa. Si s-a întors din nou si, la marginea satului, s-a dezbracat în pielea goala, a aruncat totul de pe el, si fugi si fugi înainte la manastire! – Ati vazut dracii! Dumnezeu i-a descoperit staretului ca sa deschida portile mâ-nastirii pentru atletul lui Hristos. Staretul astepta si el sa vada, si când a vazut... Vedeti, se aprinsese inima în el. Deci, nu se poate sa vina cineva cu „Ma duc” si „Nu ma duc”. Va spun, la manastire se duce numai dintr-o necesitate sufleteasca, dintr-o nebunie pentru Hristos. Daca nu e, încep ispitele manastirii si nu rezista fratele respectiv.
Asta trebuie sa urmareasca cineva. Pentru ca sunt un soi de ispite extraordinare, carora nu le re-zisti usor, ci doar daca ai plecat cu focul în inima. Si la manastire sunt veniti neformati, needucati, si de-pinde si de motivul initial din care au plecat. Nu se merge la manastire dintr-o înalta ratiune – stiind ca e foarte bine –, ci dintr-o necesitate sufleteasca.
Foarte mult uraste satana manastirile. Numai faptul ca stai aici nu-i convine dracului. Aici, fratele sau calugarul se mai adauga, se îmbunatateste. Ca o gaina care sta pe o gramada de grâu si nu are cum sa moara de foame. Mai ciuguleste si ea ceva.
La manastire faci taierea voii. Ne numim pa-rinti si maici pentru ca ne nastem pe noi însine prin taierea voii. Deci, suntem parintii propriilor noastre nasteri. Putin lucru este sa slujesti lui Dumnezeu si Maicii Domnului toata viata? Un pai daca ridici de jos, pentru Hristos îl ridici: primesti plata. Putin „ozon divin” vine peste cel din manastire? Noi traim prezentul. Si daca traim prezentul, recuperam trecutul si cucerim viitorul. Noi traim momentan; nu am grija „ce voi face mâine?” Daca traiesc astazi bine, si mâine este harul lui Dumnezeu peste noi. Astazi am trait bine, mâine traim iar bine. Deci, problema unei zile este problema unui timp foarte îndelungat. De asta m-a facut sa spun: orice clipa înseamna un timp si orice suspinare poate fi o rugaciune.
– Poate veni gând sa pleci la manastire, ca sa fugi de lupta pe care ti-o da lumea aici?
– Pai, nici nu te primeste manastirea. Dupa ce ai biruit totul, vii la manastire. Daca nu ai reusit acolo, aici, la manastire, cum poti sa birui? Spune Mântuitorul: Daca Eu va spun niste lucruri ome-nesti, si nu le pricepeti, cum o sa pricepeti daca v-as spune lucruri ceresti?
Eu sunt plecat de vreo cincizeci de ani, sunt ex-trem de multumit, mi-e frica sa spun ca sunt fericit, dar spun: ce-as fi facut eu în lume? Facusem ceva arte, ca sa-mi arat talentele, dar toate aceste lucruri nu aveau nici un fel de samânta de viitor, decât satisfactii momentane. Problema care se pune este ca în fiecare zi sa putem cuceri vesnicia. Asta este idealul. Aveam gândul sa ajung ceva în viata mea, profesor; dar acesta nu este un ideal, e un scop ome-nesc. Idealul este sa slujesti la ce e mai înalt posibil. Daca tu nu stii ca slujesti lui Dumnezeu, Care e vesnic, ai sa te împotmolesti. Trebuie sa fii atent: „Stai, ca asta nu tine de vesnicie. Asta nu o fac”. Daca vii la manastire, putin lucru este? Bucuri pe Dumnezeu cu pozitia ta toata viata! N-avem noi motive sa fim bucurosi? Ca zice Sfântul Ioan Carpatiul: „Sa nu mai fericiti pe nimeni, calugarilor, numai pe voi sa va fericiti!” Si daca intri la manastire, fereasca Dumnezeu sa nu mai stai! Cazi anatema! Intrarea la manastire este intrarea în rai, si iesirea de la manastire este plecarea din rai.
Când m-am dus la manastire era iarna, iar la Cozia se facea Vecernia în trapeza. Si m-a pus pen-tru prima data, începator, m-a pus sa citesc catisma de la Vecernie. Si am început sa citesc. Am citit. Un parinte, Ghervasie: „Asculta, frate Anghele! De unde stii sa citesti?”, pentru ca el nu stia carte. „Eu asa m-am nascut, parinte. Nu stiu de când!” M-am umplut de un mare folos. Si am stat de vorba cu un domn, mult mai târziu, care dorea sa faca niste manastiri dupa placul lui, nu dupa traditia noastra crestina ortodoxa, care au înteles-o foarte putini. Domnule, si i-am spus întâmplarea cu Ghervasie: „Uite cine a tinut monahismul, un nestiutor de carte, care era un mare traitor în inima lui si traia mona-hismul întreg prin el”. Si acum îl pomenesc pe Ghervasie, ca un mare exemplu care mi s-a dat, deci ca un mare învatat. Pe mine nu ma interesa sa cunosc „tipic si la inima nimic”. Pe mine ma interesa sa intru într-o permanenta legatura cu Dumnezeu.
– Sfântul Ioan Scararul considera lepadarea de lume prima treapta a urcusului duhovni-cesc. Este necesara lepadarea de lume pentru orice crestin, sau numai pentru calugari?
– Sfânta Scriptura este pentru toata lumea, cu pasaje speciale pentru monahism: Cine lasa tata, mama, frati..., cine ia crucea si-Mi urmeaza...”, e altceva. Vrei sa fii desavârsit? Atunci îti recomand aceste lucruri. Însa lepadarea de lume poate sa fie si în sufletul unui mirean, în sensul ca îsi vede de mân-tuirea lui si se tine de Hristos cu orice chip. Deci, si pentru el este valabila lepadarea de lume, de patimi.
Noi, calugarii, nu ne lepadam de lume într-un sens exclusiv. Noi dorim cu orice chip ca lumea aceasta sa fie ajutata de Dumnezeu, si daca ne punem în situatia de rugatori pentru lume, aceasta înseamna ca suntem alaturi de Hristos, deci, cândva si undeva ne putem numi „mântuitori”. Deci, nu desconsideram lumea. Nu exista pustnicii valabile daca nu ai toata lumea în inima ta! Toata lumea aceasta striga cu orice chip: „Ajutor!”
Daca rasare, te miri cine, si îsi asuma rolul de daruitor al lui Hristos si rugator pentru lume, acela este Cel ce este. Asa ca lepadarea se refera si la cei din lume. Daca însa e vorba sa schimbi locul, ne-vointele, mentalitatile, atunci lepadarea se refera numai la monahi, dar cuvântul este valabil si pentru laici. Pentru ca acest cuvânt al Sfântului Ioan Scararul l-a citit multa lume laica si s-a întrebat: „Ce sa fac?”, si atunci, vrând-nevrând, s-au oprit de la anumite porniri rele. Si nu numai atât, a vrut sa se împlineasca si cu ceva bun. Si atunci el s-a folosit de cuvântul acesta, laic fiind:
„Du-te în lume si vezi ce-ti mai trebuie”, a zis Dumnezeu unuia care a întrebat: „Ce-mi mai trebuie, Doamne, ca sa fiu desavârsit?” Si l-a trimis în lume. Si l-a gazduit un oarecare ins cizmar. Cizmarul l-a primit cu mare placere, cu mare bucurie – cizmar care câstiga ce câstiga si împartea banii la saraci, la biserica si la gospodaria lui; care mergea noaptea la biserica si, spre uimirea celui ce-l urmarea, i se deschideau usile bisericii singure, si el nu stia ca este urmarit. Si era laic. Avea sotie si copii. Fata de curiozitatea aceasta a lumii, as vrea sa întreb: unde se gaseste Antonie cel Mare? Unde se gasesc ne-voitorii? Marii rugatori unde se gasesc? În Împaratia lui Dumnezeu! Si unde se gaseste acesta? Va sa zica, este, mi se pare mie, deasupra multora. Si era laic.
Sigur ca Scriptura priveste pe toata lumea. Ca daca spune: „Dati la saraci”, spune laicului si..., daca spune: Nu va îngrijiti de ce veti îmbraca, de ce veti mânca, se refera la toata lumea.
Asa ca, dragul meu, viata monahala este o viata cu totul deosebita, e o intrare în cer, cin îngeresc, iar îngerii sunt gelosi pentru ca noi luptam în trup cu neputintele trupesti ca sa mentinem o identitate înge-reasca! Asta e altceva. Este aspectul desavârsit. Se ating cote înalte, în situatia care se ating, însa nu e problema rationala. Este mai mult o problema de afectivitate. Dar Scriptura se refera la toata lumea. Toata lumea a primit cele zece Porunci. Toti trebuie sa aiba o modestie, o dragoste pentru celalalt, pentru ca spus este ca monahul înseamna un crestin bun. Deci, orice om, când a plecat la manastire, era un crestin oarecare, dar a râvnit dincolo de dimensiunile omenesti: a vrut o înfrânare, a vrut o daruire a tu-turor simturilor numai pentru Dumnezeu.
– În ce consta lepadarea de lume?
– Tocmai în aceasta consta: sa doresti foarte mult sa iei crucea si sa o porti cum a purtat-o Mân-tuitorul pentru mântuirea lumii, într-o forma de nebunie pentru Hristos. Te duci acolo unde te poti pierde ca sa te poti gasi, în sensul prefacerilor totale prin taierea voii; care e o mare batalie, o lupta cu Dumnezeu, Care a creat vointa libera; si noi trebuie sa fim împotriva acestei creatii. A creat vointa libera, ca sa ne taiem vointa libera. Si atunci, în lup-ta cu Dumnezeu, Dumnezeu cere sa fie biruit, si-L birui, lucru pe care nu poti sa-l faci în lume. În lume trebuie sa-ti asculti, sa-ti sustii voia ta, sa mergi dupa ordinea lucrurilor, sa pastrezi o armonie – în sat, în oras –, dar la manastire te desfiintezi, ca per-sonalitate omeneasca, si te înfiintezi în personalitate îngereasca. Si atunci înseamna ca tu, pierzându-te, te poti gasi. Este cel mai mare lucru posibil, când omul, creatia lui Dumnezeu, poate fi în stare a pleca din lume în monahism, indiferent unde, în obste sau în padure! As recomanda obstea, pentru ca în padure trebuie sa ai o iscusinta extraordinara, de tipul a-celeia a Sfântului Ioan Scararul si a tuturor sfintilor care au trait în pustie.
– Eu sunt frate rasofor si am facut bordei împreuna cu un monah tânar, pentru a trai în padure. Ce parere aveti?
– Ce bordei, dragul meu? E tot un fel de a fugi de ascultare! De ce nu faci din chilia ta bordei sau celula de închisoare – pentru ca se desfiinteaza ceea ce exista deja ca lucru consacrat: manastirea, mai ales ca Sihastria va da posibilitatea sa simtiti gustul acesta al manastirii si crucea, adica sa duci ce nu-ti convine, sa-ti tai voia. Este foarte laudat de Dum-nezeu faptul ca te nevoiesti în manastire, fara sa exagerezi: „Atâta pot, Doamne!” „Bine. Bucura-te ca esti scris în cartea cerurilor!” Atâta pot pentru ca, sigur, si darurile sunt împartite. Dar nu este permis sa stam nepasatori cu orice chip fata de viata noastra, care e data de Dumnezeu singura numai pentru Dumnezeu.
În concluzie, ceea ce caracterizeaza calugarul este taierea voii, nu pustnicia, pentru ca atunci faci ce vrei tu, si nu primesti plata. De aceea se numeste „cin îngeresc”, nu pentru ca traiesti izolat, pustnic, ci pentru ca-si taie voia calugarul.
– În ziua de azi sunt calugari care ironizeaza tocmai acest lucru asupra caruia Sfintia Voastra insistati: ascultarea.
– Nu discutam de cazuri izolate si de dracul care da axiome din acestea. Te-ai eschivat de la taierea voii, esti abatut si nu sporesti. Nu esti nimic.
– Este o scuza munca care se face, caci este epuizanta?
– Ascultarea nu se masoara cu puterea. Daca-i vorba sa se vina cu aceste scuze, vin si eu cu alte contraargumente. I s-a spus unui frate: „Du-te repede dincolo de fluviu!” Si când s-a repezit în apa, un crocodil l-a luat pe spate si l-a trecut.
Ascultarea nu se masoara cu puterea. Ascul-tarea este ascultare de la Dumnezeu trimisa. Daca spun ca nu se poate, ca poate sa fie o serie întreaga de impedimente si persista ascultarea, taci si te duci, chiar daca mori: Cine asculta de voi, de Mine asculta! Acolo este Hristos, unde te cheama econo-mul! Îl chema economul, iar fratele se uita în Sfântul Altar, unde erau Sfintele Taine. Si a zis fratele: „Doamne, du-Te de la mine, ca asa cere ascultarea!”
– Daca este un frate bolnav si nu poate sa faca ascultarea care o primeste?
– Ai libertatea sa-i spui staretului. Dar a zice „Nu ma duc, ca nu vreau”, este cea mai mare gre-seala! Trebuie vorbit cu economul, cu staretul, chiar si duhovnicul intervine sa-i schimbe ascultarea cu ceva ce poate face.
– Care trebuie sa fie atitudinea credin-ciosilor fata de monahi atunci când vin la manastire? De asemeni, cum trebuie sa se comporte monahii fata de mirenii care se închina în manastire?
– Mirenii trebuie sa-i cinsteasca pe calugari cu orice chip, pentru ca sunt persoane daruite, binecu-vântate, iar calugarii trebuie sa-i bucure pe oamenii acestia, sa-i sfatuiasca sa-si tina credinta. Si unii si altii sa nu vorbeasca de rau, gasind defecte colo si colo. Calugarii nu sunt desavârsiti, sunt în devenire, sunt în formare, dar stau acolo, cum zic unii Sfinti Parinti, mari traitori: „Sa manânce când le foame, sa doarma când le somn, numai sa stea acolo!” Pentru ca numai statul acolo este deja o nevointa. Deja el se numeste calugar. Acestia nu pot fi numiti calugari prosti, ci mai putin nevoitori. Dar la toata lumea i se cere un lucru categoric, sa nu vorbeasca de rau, pentru ca aceasta nevointa este mai mare decât canonul, metaniile si toate celelalte. Nu vorbi pe fratele tau de rau, pentru ca criteriul de judecata va fi iubirea. Când vorbesti de rau te încadrezi la crima. Deci, unele din marile nevointe calugaresti sunt: statornicia si a nu vorbi de rau.
Daca vin mirenii, sa ne bucuram, ca se folosesc si ei si, daca se poate, sa se foloseasca mai mult de miscarea ta, decât de vorbele tale. Pentru ca nu a zice, ci a misca, înseamna a ajunge. Sa se foloseasca de felul de a fi al monahilor. „Fratilor, nu vreau sa pierd timpul cu voi. Bine ati venit la noi! Folositi-va, este slujba! Bucurati-va! Si iertati-ma, caci sunt în ascultare!”
– Daca trebuie si cum trebuie sa faca monahul misiune, si daca acest lucru nu contrazice lepadarea de lume?
– Depinde ce misiune i se da când e trimis în lume. Pentru ce este trimis în lume? Sa pro-povaduiasca, sa cerseasca, sau altele. Nu prea sunt de calitate aceste trimiteri. Dar sa se poarte cu orice chip cuviincios peste tot, cu smerenie, sa nu sminteasca lumea. Nu prea recomandam trimiterea în lume. Aceasta a fost una din marile slabiciuni ale monahismului nostru: sa cerseasca în lume, sa bata din poarta în poarta. S-au folosit cei care au fost plecati, dar nu este o porunca folositoare lumii.
– Se poate împlini sufleteste monahul într-o manastire de oras?
– Nu se pune problema, pentru ca nu ne inte-reseaza unde ne gasim. Ne intereseaza cum ne gasim, unde ne gasim: care este lucrarea inimii noastre, care e interiorizarea noastra! Nu conteaza unde. Pot sa fiu pe o piatra, pot sa fiu în padure. Împaratia cerurilor este în noi. Bineînteles, vei primi plata pentru ca respingi toate aceste lucruri exterioare si nu le primesti, pentru ca ai fost în foc si nu te-ai ars. Da. Mai mare eroism este sa zici: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!”, când esti înconjurat din toate partile de ispite, decât daca ai fi liber, scutit posibilitatilor de caderi în pacate. Alungi gândurile cu rugaciunea, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu cu puterea proprie.
Sa se stie de la început, ca raspuns la toate în-trebarile: numai harul lui Dumnezeu te ajuta! Sa fii vrednic de harul acesta, în sensul ca te smeresti, ca sa prisoseasca harul în tine. Bineînteles sa nu te afli acolo din voia ta, cu voia ta. Când te arunci într-un loc unde nu stii ce urmeaza, nu stii ce-i acolo, si „Ce-oi pati, oi pati!”, atunci se numeste hazard, nu mai este eroism.
Nu-l costa putin orice neblagoslovenie, pe oricare neastâmparat. Si e discutata libertatea lui, pentru ca unde nu e blagoslovenia staretului, nu e har.
– Cum poate un calugar sa existe într-un spatiu ca aici, unde vietuiti cuviosia voastra?
– Sunt lucruri care pot fi întelese de toata lumea. Toata pustia, cum va spuneam despre Ieru-salim, toate, daca vrei sa le traiesti mereu cu tine – Împaratia cerurilor fiind întru tine –, oriunde ai fi, fii cu trezvie, si esti în pustie. Am gustat cât am gustat si din viata de pustie, si m-a folosit foarte mult. Dar contactul acesta permanent cu lumea ajuta: mai mult gasesti Scriptura aici. Pentru ca daca au si o evlavie la tine, este foarte mare lucru, pentru ca cuvântul tau este ultimul, cuvântul tau este ascultat.
Când s-a dus la Sihastria o credincioasa, i s-a spus acolo ca eu vin definitiv la Sihastria; în mo-mentul acela a lesinat pe loc. Sihastria într-adevar este manastirea mea de metanie. O visez zi si noapte, m-as referi mai putin la amintiri, cât la împrejurarile care mi s-ar crea pentru o viata linistitoare. Însa, este o mare greseala, ca dezertare, ca descalificare, cum am zice: sa pleci de pe front. Trebuie sa stii sa fii prezent în pustie, în mijlocul lumii fiind!
Mai întâi de toate sunt convins ca, oriunde am fi, suntem cu voia lui Dumnezeu, nu suntem fara voia lui Dumnezeu. Eu ma lupt din rasputeri sa-mi întiparesc în fiinta mea ca nu se poate face nimic fara Dumnezeu. Nu exista nimic la întâmplare, daca spune ca „nu se misca fir de par fara voia Mea”, si daca acolo unde te gasesti ai reusit sa faci o unitate crestina, sa ai o multumire sufleteasca, considerând ca suntem oameni de constiinta, atunci nu poti sa parasesti locul, si nu poti sa zici ca Dumnezeu nu te-a ajutat. Pentru ca toti suntem nepregatiti, oriunde am fi, doar cu harul lui Dumnezeu facem ce facem. Este o fuga de Dumnezeu când lumea se desprinde de locul în care lupta. Daca ar întelege ca nu face nimic fara voia lui Dumnezeu, ar fi mult mai prezenti, s-ar simti foarte bine, chiar în suferinta, chiar pe cruce.
Este, de asemenea, o greseala, sa fugi de pro-pria suferinta. Niciodata nu te poti elibera cu adevarat, decât atunci când lupti, când esti prezent pe cruce. Si s-o accepti cât se poate mai mult, mai desavârsit, precum Mântuitorul a acceptat-o.
– Care trebuie sa fie pozitia monahului fata de ceea ce îi aduce nou lumea în acest secol: tehnica, modernismul?
– La toate monahul le da toata atentia posibila, dar nu pâna acolo încât sa-si schimbe pozitia lui de monah, adica sa depaseasca tinuta lui monahala.
Bunaoara, pe mine, un frate al meu dupa trup, dupa ce am fost calugarit si a vazut aspectul ce-remonial de acolo, a venit la chilia mea – era la Manastirea Antim – si m-a întrebat asa (lucru de care m-am folosit foarte mult, si este si ca un raspuns la întrebarea fratiei tale): „Parinte, am voie sa vorbesc cu sfintia ta?” – el era mai mic decât mine ca ani si nu era un învatat, era un baiat crestin traitor. Si eu i-am raspuns: „Ai voie, dar sa tii cont ca eu nu prea am voie!”
– Pentru ce motive este permisa plecarea calugarilor din manastire?
– Mai întâi, sub nici un motiv. Numai daca în manastire este o lucrare anticalugareasca: curvii, certuri, batai, si calugarul e expus sa accepte aceste lucruri, atunci se poate duce în alta parte. Dar asa ceva nu exista.
– Dar venirea femeilor în manastire nu este un motiv?
Numai daca intra în chilia lui sa doarma cu el acolo, atunci spune: „Eu nu pot sa stau în chilie cu asa ceva, ca e o ispita directa!”
Dar nu doar ca a venit în manastire; au arhon-daricele lor, au rânduiala lor. Si peste tot este la fel, la momentul istoric în care traiesti, nu istoria de pe vremea Egiptului (Sfântului Antonie cel Mare): sa fii stapân pe tine, pentru ca altfel nu ai sa scapi de ispite. Pe urma, îti spun eu: poti sa te duci în pustie, în padure, si gândurile de curvie, daca vin si te ispitesc, te fac praf!
Nu-i curatenia în felul acesta, cu fuga. Nu te faci famen fugind, ci luptând!
– Sunt unii duhovnici care dau voie la frati sa plece din manastire pe motiv ca intra femei, este bine?
Este o mare greseala! Doar staretul are puterea de blagoslovenie când vrei sa pleci din manastire. Altfel asculti de duhovnic: sa fii moral, sau te poate opri de la împartasit.
Cel care pleaca fara blagoslovenia staretului, mai departe îl ia Dumnezeu în primire, ca-l iubeste; si nu-l trânteste imediat, dar pe undeva schioapata.
Repet: numai daca te da afara staretul, sau daca îti baga femei în chilie esti îndreptatit sa pleci. Nu doar ca a intrat în chilie sa-ti ceara o binecuvântare sau sa faca un pomelnic, ci daca e repartizata sa doarma cu tine acolo, în camera. Dar si atunci trebuie sa spui: „Mutati-ma din chilia asta, daca i-ati dat-o femeii aleia!” Si nici atunci nu trebuie sa te grabesti sa pleci, asa de mult sa tii la statornicie. Pentru ca plecarea din manastire e un fel de usu-ratate: sa scapi nitel de rigoarea ascultarilor din manastire. Te duci în alta parte si dai iar de ispite, mai mari. Si acolo te tine mila lui Dumnezeu, nu te mai tine pozitia ta.
– Când ma duc pâna la Sihla, iau blagoslovenie de la duhovnic, nu de la staret. Este bine?
– Esti hot, furi! Nimeni nu poate sa-ti raspunda în mod corect, decât asa: ai nevoie de blagoslovenia staretului oriunde te-ai duce.
Eu, daca am o bucurie la vârsta mea, este ca nu am facut un pas fara blagoslovenie.
– În cazul în care merg si cer sfat episcopului sau staretului, dar neputinta mea ma face sa-l clevetesc, pentru ca sunt tulburat de ceea ce mi-a spus, ce sa fac?
Daca te-ai dus sa ceri un sfat la un episcop sau unui staret al lui Dumnezeu, raspunsul vine de la Dumnezeu prin acel episcop sau staret. Daca nu ti-a convenit, atunci sa stii ca pe Dumnezeu l-ai clevetit. Deci, duceti-va la omul pe care îl tine Dumnezeu acolo. Nu intereseaza faptele lui; nu ne intereseaza ca bem vin dintr-un pahar de pamânt sau de cristal, vinul e tot vin. Harul este har si nu pentru vrednicie sta el acolo, ci pentru harul pe care i l-a dat Dum-nezeu, iar noi la harul acela trebuie sa apelam. Dumneata te duci sa ceri un cuvânt de folos sa te salvezi si mai rau te complici, judecându-l. A judeca pe cineva, cu atât mai mult un cleric, si cu atât mai mult un arhiereu, este foarte grav, pentru ca acest arhiereu, nici nu va dati seama câte lucruri bine-cuvinteaza si salveaza. Îmi pare rau ca sunteti stapâniti de aceasta temere fata de mai-mari.
– Cum trebuie sa procedezi când ai o ispita si vrei sa te adresezi duhovnicului?
– Doi insi s-au dus la un parinte sa-i ceara un sfat mântuitor, fiindca fiecare avea câte o neputinta. Dupa ce a vorbit cu parintele, unul a zis: „I-am spus si m-am eliberat de acea neputinta!” Celalalt a zis: „Eu i-am spus, mi-a zis ce sa fac, si nu m-am eliberat!” „Dar cum i-ai spus?” „Parinte, am nevoie de lucrul cutare!” „Mai, uite cum am facut eu. Am cazut la picioarele lui cu fata la pamânt si l-am rugat: „Parinte, fa rugaciuni ca sa ma izbaveasca Dum-nezeu de neputinta mea!”
Prin urmare, puterea e a lui Dumnezeu, si felul tau de a o cere conteaza.
– Daca nu ascult de duhovnic, ce se poate întâmpla?
– Daca nu asculti de duhovnic, nu primesti nici o plata, ba te si împatimesti!
Adevarul este ca e bine sa avem paza personala fiecare. Sa nu consideram ca sunt fiul lui cutare, ca mostenesc pe cutare. Nu. Sa ai paza ta! Pentru ca, iata, a fost un apostol care vazuse atâtea de-ti sta mintea în loc si a tradat cu atâta usurinta, stiti? Da. Si greseala cea mai mare nu este asta, ca a tradat, ci ca s-a spânzurat, ca-l ierta si pe el. Dati-va seama cu ce fel de Dumnezeu avem de-a face.
– Daca duhovnicul îmi spune sa nu primesc noul buletin de identitate, ascult?
– Este o greseala sa nu primesti buletinul. Seamana nitel a idee fixa, si primejdia mare este ca si duhovnicii ramân smintiti. Când accepti tu, cu vointa ta, cu mintea ta, atunci este lepadare de Hristos! Dar nu ca ai pus mâna pe o hârtie care are te miri ce... Lumea mai si exagereaza. În materie de pacate duhovnicul are putere. Chestiunea cu bu-letinele e o problema administrativa de stat, si le purtam ca sa nu ne ia politia în primire.
– Scoala poate fi un motiv de a iesi din manastire?
Nu, nici nu se pune problema. Scoala nu este nimic pe lânga a sta în manastire! O, sancta simplicitas. O, sfânta simplitate!
Problema divina este o problema de mare cinste interioara. Au fost sfinti traitori nestiutori – nici Tatal nostru nu stiau – care stapâneau natura, fiindca erau cinstiti. Si am o exemplificare si mai plastica:
Într-o manastire staretul a vazut un calugar mergând pe sus, si a zis: „Asta are o lucrare!” Dupa ceva timp, l-a vazut mergând pe pamânt. Si a zis: „Sa stii ca asta si-a pierdut lucrarea!” L-a chemat si l-a întrebat: „Cum te rugai tu înainte?” „«Doamne, nu ma milui pe mine, pacatosul! Doamne, nu ma milui pe mine, pacatosul!» Si m-am scapat si am zis în biserica cu voce tare, si m-a auzit un parinte si mi-a zis: «Mai, sa nu mai zici asa! Zi, Doamne, miluieste-ma!» Si de atunci zic asa”. Si staretul i-a zis: „Sa zici tot ca înainte!” Si l-a vazut iarasi mergând pe deasupra pamântului.
Schimbându-i versul, i-a schimbat forta de relatie cu Dumnezeu. Adica nu este vorba de stiinta aici. Acela era sincer. Îi placea lui Dumnezeu aceas-ta simplitate. Oricine ai fi, orice diplome ai tine în buzunarele tale sau în capul tau, daca inima ta nu este cinstita, nu acumulezi si nici libertate nu ai.
Credeti voi ca dracul e liber? Nu! E cel mai muncit, pentru ca nu este în Hristos. Mai mult, e declarat dusmanul lui Hristos. Asa ca nu va temeti de el. E tolerat, nu e o putere. Si pentru a verifica lucrul acesta, trebuie scoala de smerenie, de traire.
Fratele meu, mare mai e un om smerit! Numai cine nu a luptat cu diavolii, nu stie cât e de mare cuvântul acesta. Un om smerit, asa cum spuneam, cât se poate la o masura divina, misca stelele si astrele, schimba ordinea lumii. Asa de mare este smerenia! Si nu se poate fara asta. Nu va speriati de forta unui om smerit. Speriati-va daca smerenia nu este cu orice chip încaputa în voi. Mare mai e un om smerit! Chiar si îngerii au nevoie de puterea smereniei.
– Care este pericolul cel mai mare care îl pândeste pe monahul iesit din manastire?
– Pericolul cel mai mare este nestatornicia. Pentru ca satana este în stare sa angajeze toata lumea pamântului ca sa nu te duci la manastire. Iar daca te-ai dus, face tot posibilul sa te scoata. Deci, este prima mare greseala. Caci, daca te scoate din manas-tire, tu încetezi a mai fi. Si atunci, e inutil sa mai vorbim de smerenie. Deci, primul lucru este sa fii statornic, si statornic fara cârtire. N-ai putut sa faci multe, dar nu cârti. Pentru ca un monah e asa de iubit de Dumnezeu, încât, s-a spus într-un loc: „Cine se leaga de voi, de lumina ochilor Mei se leaga!”
Este foarte mare chemarea aceasta. Fiind vorba de intrarea în cer, va dati seama cât de bucuros este Dumnezeu. Suntem la un pas de a da dreptate cuvântului unui Sfânt Parinte, ca „Într-o zi putem ajunge la masura dumnezeiasca!” Asa ca este foarte mare lucru. Deci, o pozitie de smerenie cu orice chip, fara cârtire în ascultari si fara de vorbire de rau. Aceasta e marea greseala. Sunt convins ca iadul e umplut mai mult de cei care vorbesc de rau. Si daca vorbesc, se scuza: „Ce, numai eu vorbesc?” Vorbirea de rau este o crima de care nici nu se poate pocai, pentru ca nu o recunoaste în totalitatea ei. A vorbi de rau înseamna a nu-i suferi pe toti cu drag. Si nu-i poti suferi daca nu esti smerit.
– Ce parere aveti, daca Parintele Cleopa pleaca la cele vesnice, scade viata duhovni-ceasca în Sihastria?
– Este rânduiala manastirii si traieste ma-nastirea prin rânduiala ei. Va fi o mare pierdere, dar asta o face Dumnezeu, si Dumnezeu stie ce face. Este om mare Cleopa! Un mare sfatuitor si un bun cunoscator al situatiei de ansamblu si de amanunt! A creat o epoca duhovniceasca.
– Ce fel de pozitie trebuie sa aiba monahul fata de anumite realitati din lumea contem-porana: ateismul, francmasoneria, miscarea new age, ereziile, etc.?
– Sa le atace, daca se ivesc în calea lui, ca pe niste neavenite, ca pe niste primejdii în locuirea lumii, ca pe niste primejdii pentru învatatura cresti-na. Francmasonii, ateii, o serie întreaga de satanisti, ereticii, în general, trebuie combatuti cu orice chip, pentru ca ei îl ataca pe Hristos. Spunea un Sfânt Parinte, cu foarte mare dreptate: „Daca fratele tau îti scoate ochii, degeaba te superi. Dar daca îl ataca pe Hristos, mânie-te tare!”
Trebuie atunci sa-L aparam pe Hristos cu mânie... Acestia anuleaza venirea Mântuitorului în lume. Au ramas puterile ceresti înghetate de puterea lui Dumnezeu. El vine, ia chip omenesc – cinste mare, omule, ti-a facut, numai pentru ca a luat chip omenesc. A suferit, a învatat, a spus niste lucruri. N-a ramas nimic nespus. Se rastigneste, sufera, si ei anuleaza aceste lucruri, cum fac si sectarii.
Dar pe mine nu ma sperie, nu ma îngrijoreaza. Cine este slab, sa se duca dupa ei. Si sa nu fie nimeni slab. Sa fie prezente în noi cuvintele Mântui-torului: Îndrazniti, Eu am biruit lumea! Când a zis asa, a spus ca si noi am biruit, nu numai El. Pentru ca odata ce suntem îmbracati în Duhul lui Hristos si suntem rascumparati de El, pretuim cât pretuieste El.
– În anii ’50 l-ati cunoscut îndeaproape pe Parintele Cleopa, chiar ati trait retras în munti cu Sfintia Sa. De asemenea, l-ati cunoscut bine si pe Parintele Paisie Olaru. Ne puteti spune vreo întâmplare deosebita legata de acesti minunati?
– Adevarul este ca totul este deosebit când e vorba de viata unor oameni ca acestia. E adevarat ca am trait cu Parintele Cleopa prin pustii. Discutam foarte mult, si, în special, obiectul disputelor noastre era urmatoarea diferenta: dânsul înclina mai mult spre o nevointa cu postiri adânci, cu rugaciuni si lacrimi, iar eu înclinam mai mult catre o trezvie. Si îmi tin punctul de vedere si acum. Pentru ca, nu nevointa în sine este ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, ci inima înfrânta si smerita si atentia de fiecare clipa, adica prezenta continua a lui Dumnezeu în viata noastra.
– Asa este, Cuvioase Parinte, însa nu toti avem darul unui cuget subtil si al unei învataturi crestinesti ce trebuie sa stea la baza acestei trezvii. Or, nevointa despre care vorbea Parintele Cleopa, ne este tuturor la îndemâna. Este, daca vreti, mai accesibila.
– Da, bineînteles. Dar amândoua duc la aceasta trezvie continua, duc la iubire. Acum, fiecare merge pe calea care i se potriveste mai bine. Numai ca atunci când faci nevointa exista riscul de a te simti ca te-ai achitat de datorii, si te culci linistit, amagindu-te. Trezvia, însa, este continua. Se spune: „Mult a iubit, mult i se iarta!” Atunci când iubesti, inima e prezenta, se trezeste. Asta ma intereseaza pe mine ca preot la oameni.
– Adica viata crestina trebuie sa fie o viata normala?
– Normala. Si, daca se poate, cu normalitate si spre desavârsire. Nu faceti greseala mare sa re-nuntati la curatenie, la a mirosi frumos. Mirosi a curatenie. Spala-te cu un sapun, nu unul obraznic. Un sapun care sa-ti ia mirosul greoi al pielii. Spalati-va la subtiori, nu va temeti de lucrul asta. Daca mirosi a naduseala nu mai poti sa zici cuvinte mari. Îti va zice lumea: „Stai mai departe ca puti!” Nu o facem din dorinta de a cuceri.

Sfintele Taine

– Ce se poate face pentru familia mea care este baptista; cum se poate mântui?
– Draga, noi nu putem face o cât de mica abdi-care de la adevarul ortodox. Asta e o problema ce priveste pe Dumnezeu; si, daca vreti, Biserica o spune, ei sunt într-o anatematizare fata de Ortodoxie, dupa cum am mai spus. Venirea lor la Biserica Orto-doxa, ca si a catolicilor, cu atât mai mult a neo-protestantilor, este prin ungerea cu Sfântul Mir, pentru ca au primit deja botezul.
– Botezul trebuie facut prin trei scufundari, ori, baptistii fac doar una.
– Catolicii nu fac nici una. Ei fac botezul prin stropire. Eu vorbeam cu Parintele Cleopa cum sa fa-cem cu cei ce nu au cele trei scufundari; si stiti, eram neînsemnati pentru un raspuns ca acesta, dar ne preocupa problema ca niste oameni ce trebuie sa raspundem. Parintele Cleopa ajunsese la o concluzie: cel ce este botezat si nu are scufundarile, sa faca scufundarile. Dar nu merge. Însa, conteaza foarte mult, desi are mare însemnatate scufundarea care semnifica pogorârea si iesirea din mormânt, ultima scufundare – învierea, conteaza foarte mult botezul, dragul meu, botezul în numele Sfintei Treimi, care e lucru mântuitor.
Dovada este ca noi, ni se spune în viata prac-tica bisericeasca, în situatia în care o femeie naste, si poate sa moara copilul, moasa poate sa-l boteze. Îl boteaza în numele Sfintei Treimi: „În numele Tatalui. Amin. Si al Fiului. Amin. Si al Sfântului Duh. Amin”. Si copilul ramâne botezat. Daca traies-te copilul, preotul îi citeste lepadarile. Dar formula botezului nu o mai zice, asa e de mare botezul odata zis – într-un singur botez, cum zice Crezul. Si nu numai atât, chiar mama, ca poate naste pe undeva pe câmp, îl boteaza si copilul ramâne botezat. Deci nu mai este nevoie de scufundari, el ramâne botezat.
Nu mai este un copil nebotezat cum se întâmpla cu acele crime, avorturile, foarte mari crime. Acesti copii sunt la rau. Nu sunt nici în rai si nici în iad, pentru nebotez si nevinovatie. Asta este. Ei ne vad. Sufletul este de la data zamislirii. Chiar în dreptul roman se spune: „Copilul odata zamislit are drept de cetatean”. Copilul este autonom în pântecele mamei. Nu e mama stapâna pe el. Vedeti cât de mare este Botezul? Daca îl naste si e pus în situatia sa moara, îl botezi si el ramâne botezat. Îi pomenim si noi într-un loc la Proscomidie, ca prunci nascuti înainte de vreme, la morti.
– Când nu stii daca a fost botezat, gresesc daca mai fac o data botezul?
– Când nu stii daca a fost botezat se zice: „Daca nu a fost botezat...” Ca si la epicleza când preotul nu este atent se zice: „Daca nu s-au sfintit”. Se pot întâmpla fel de fel de împrejurari în Biserica si preotul sa o faca automat si sa nu-si dea seama.
– Ce ne puteti spune despre Taina Preotiei?
– Preotia este o foarte mare lucrare la Dum-nezeu, nespus de mare. Preotul tine locul lui Dumnezeu pe pamânt. Dumnezeu a creat doua lucruri extraordinare care nu mai pot fi depasite la o eventuala creatie: a creat o femeie distinsa care a nascut pe Dumnezeu; si a creat Preotia, care Îl co-boara pe Dumnezeu din Cer si Îl naste pe Dumnezeu pe Sfânta Masa. Ce ziceti de lucrul acesta? Va dati seama? Sfântul Agnet pe Sfânta Masa atunci când facem Sfânta Liturghie! Altarul este plin de îngeri, caci Hristos este acolo! Spun chiar rugaciunile: „Doamne, si îngerii sa intre cu noi sa facem Liturghia, ca sunt împreuna lucratori si ei”. Este o rugaciune care spune asa: „Doamne, ca tu esti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primesti, Cel ce Te împarti”. M-a întrebat un student: „Bine, parinte, dar preotul ce-i?” Raspunde Hristos: „Fara tine, pre-otule, nu pot sa fac lucrurile acestea”. Preotul e axa principala a Creatiei, a Re-Creatiei, adica a nasterii lui Dumnezeu din pâine si vin. Va dati seama ce înseamna pentru un popor ca are Liturghie? Ce înseamna pentru un popor ca are Ortodoxie?
– Cum sa ne pregatim în vederea primirii Sfintei Împartasanii?
– Împartasania te desavârseste, nu-ti iarta paca-tele. Daca te spovedesti, Dumnezeu te dezleaga prin duhovnic si la împartasit. Dar sa te dezlege de pacate mai întâi. De faptul ca ai o ura pe cineva – te-a jignit cineva si ai zis: „Treaba lui, ce daca m-a jignit!” Nu! Trebuie sa-l înconjori, sa faci o legatura sufle-teasca, ori sa-ti recunosti greseala, ori, în sfârsit, sa nu-l lasi sa aiba o apasare sufleteasca asupra ta. Sa nu zici: „Nu mai am nimic cu el!”, ca e tot un fel de a-l dispretui si a te vedea pe tine mai presus de el. Pastreaza o legatura masurata, care se potriveste cu armonia. Vorbeste cu el, ca sa vada ca esti cald, nu respingator. Ura îsi face loc imediat. N-ai nimic cu el, dar nu-i dai buna-ziua. N-ai tu chiar nimic cu el? Sau te saluti cu toata lumea, dar cu amaraciune si cu noduri. Asta nu e bine. Fratiile voastre trebuie sa stiti ca a iubi pe vrajmasi este o porunca. Dar pe nevrajmasi? Dar pe unul care ti-a nazarit: „Uite si ala cum e, fistichiu!” Trebuie sa fiti seriosi în ce priveste relatia muta cu lumea, nu relatia ma-nifestata. Trebuie, ori sa-l compatimesti, ori sa-l fericesti în inima ta.
Eram la închisoare si era acolo un om rau, foarte rau. Nu puteai sa ai o relatie cu el. Si am zis în inima mea asa: „Mai, asta are si el o mama si mama-sa îl iubeste. Noi nu-l iubim. O, ce bine ca îl iubeste si pe asta cineva!” Nu trebuie sa ne compli-cam judecând.
Si te marturisesti incomplet cu câte din astea faci: judeci, vorbesti de rau, si ele se înregistreaza toate. E usor sa spui: „Uite ce a facut!”, dar tu nu stii de ce a facut si nici nu-i cunosti întoarcerea lui cu lacrimi. Si nu auziti ca-i mai iubit de Dumnezeu, daca se întoarce, decât cel care nu a cazut? Si ce te faci tu? Pentru ca s-a creat un obicei, si asta-i prost, sa se vorbeasca cu usurinta de rau de altul: „Da’ ce, numai eu vorbesc? Da’ ce, nu merita? Da’ ce, nu vad eu ce face?”
Fratilor, nu exista în creatia lui Dumnezeu nimic, fir de iarba, sa nu stie Dumnezeu de el. Au doar de iarba se intereseaza mai mult Dumnezeu de-cât de oameni? Si atunci, sigur ca suntem urmariti. Si noua ni se cere daruirea. Vreti sa biruiti: smeriti-va si nu judecati pe nimeni. Pentru ca în felul acesta veti fi liberi. Altfel nu. Îti duci viata în functie de pacatele celelalte, ca nu te astâmperi sa-l judeci pe el. Iei lucruri prin comparatie. „Eu nu sunt asa!” Si te iei în comparatie cu un om pe care tu îl numesti ticalos. De ce nu te iei în comparatie cu Sfântul Apostol Petru, sau Pavel, sau Sfântul Siluan Ato-nitul? De ce nu te iei în comparatie cu diferiti Parinti cunoscuti, care duc o viata aleasa? Mântuitorul spune: Iubiti pe vrajmasi, pe cel care-ti face rau. Cum e vorba: „Mi-a zis, si i-am zis, si am sa-i zic!” Nu numai ca nu-l ierti, dar te gândesti la o razbunare fata de el. Vreti razbunare? Va învat eu: sa-l iubiti si sa-l pomeniti la rugaciune. Pentru ca daca te raz-buni, ramâi dator la Dumnezeu. Daca nu te razbuni, ramâne Dumnezeu dator la tine, si e mai bine asa, ca spune si Scriptura: Razbunarea e a Mea.
Pentru ca tu nu esti acela despre care zici ca esti mai mult sau mai putin. Tu esti acela care esti în fata lui Dumnezeu. Dumnezeu stie toate aceste lucruri. Numai la lucrul acesta daca sunteti atenti, sunteti oameni cu nume duhovnicesc: sa nu mai judeci pe nimeni. Pentru ca, vrând-nevrând, îti fuge mintea: ca sunt fistichii, ca lumea nu e pregatita de o viata crestineasca – „Ce, domnule, ma opresti de la viata?” Nu te opresc de la viata: tocmai, ca vreau sa te duc la Viata. În cazul în care nu primeste sfatul, trebuie sa ne rugam pentru el, nu sa stam nepasatori. „Pentru ca tot atâtea suflete ucidem câte din vina noastra lasam sa se osândeasca” (Sfântul Grigorie de Nazianz).
– Cât de des ne putem împartasi? Ce criteriu sa avem pentru apropierea de Sfintele Taine?
– Nu timpul decide. Ca poti sa postesti o sap-tamâna întreaga sau doua, în schimb esti plin de rautate cu unul si altul: judeci, vorbesti de rau – asta te opreste de la împartasit. Cine este pregatit, se poate împartasi foarte des. Foarte des, dar sa i se dea si un timp de pocainta, sau sa i se dea un timp de postire. Biserica a fixat posturi ca sa scapam de umflatura asta sufleteasca, gâtul asta gros, întins si înaltat: mândria. Va puteti împartasi o data pe luna, pâna la 11-12 ori pe an. Dar lucrul acesta îl discutati cu duhovnicul. Pentru ca el stie viata voastra si ra-dacinile vietii faptelor voastre.
Acum sarbatorile mari fac sa se depaseasca luna. „Am sa ma împartasesc atunci, si asa e praz-nic...” – considerente de felul acesta.
Sfântul Ioan Gura de Aur spune ca ne putem împartasi în fiecare zi, daca suntem pregatiti. Dar cine este pregatit? De exemplu, daca ati postit ieri ca era vineri, si postiti si azi, va împartasiti Duminica. Dar întrebarea se pune din partea duhovnicului: „Esti pregatit sau nu?”
– Daca ma împartasesc într-o Duminica, dupa ce m-am spovedit, pot sa ma împarta-sesc a doua Duminica cu aceeasi spovedanie?
– Nu. Ai putea sa te împartasesti daca nu ai gresi. Dar, care-i acela care sa nu fi gresit timp de o saptamâna? A vorbit de rau, nu s-a rugat suficient si permanent... Mai întâi de toate, cine poate sa faca un bine si nu face, savârseste un pacat. Cât bine puteai sa faci într-o saptamâna si nu ai facut?! Si, iata, ai savârsit pacatele lipsirii... Nu prea vad la spovedanie: „... ca puteam sa fac un bine si n-am facut”. Si apoi, sa te împartasesti la o saptamâna e cam des.
Unii neglijeaza Taina Spovedaniei si o folosesc doar ca un pretext pentru a se împartasi. Dezlegarea de pacate e valabila. Însa era bine sa o faca de dragul curateniei si a iertarii care o primesc, nu de dragul unui act care urmeaza.

Sfânta Taina a Cununiei

– Care sunt conditiile de întemeiere a unei familii?
– Conditiile de întemeiere a unei familii sunt la fel, în orice moment istoric. Exista amanunte de care trebuie sa tinem seama, precum saracia, dar nu asta împiedica valoarea trainiciei unei familii, pentru ca iubirea îmbogateste orice. Ce dulce este iubirea!... Dar sa nu se mearga pe instincte si pe placeri într-o casnicie, ci gândind la un scop suprem: mântuirea reciproca. Stimularea continua reciproca spre acest scop este obligatorie, pentru ca e o mare raspundere. Valoarea unei flori nu sta într-o petala pe care a luat-o vântul, ci trebuie vazuta valoarea intrinseca a florii.
Asa ca, dragii mei, o casnicie se poate întemeia pe o iubire adevarata si pe o coordonata exclusiv crestina. E o mare greseala sa te îndragostesti de un baiat sau de o fata, si punem problema casatoriei pentru ca mi-e drag de el sau de ea. Nu, nu. Trebuie vazut, cât de cât, daca sunt strabatuti de fiorii sfintei raspunderi pe care o cere casatoria. Pentru ca o femeie care se casatoreste, ea va naste si ea trebuie sa re-nasca copilul, prin educatie. Deci trebuie sa fie foarte pregatita. Eu opresc o serie întreaga de tineri care vin sa ma cerceteze în sensul asta de a se amagi prin sarutari, care mai apoi se consuma si pier. Ca bine a zis cine a zis, ca: este mai lunga calea pâna la sarut decât aceea pâna la pacatul cel mare. Si se consuma în felul acesta de a-si manifesta iubirea, încât nu se deosebesc de pagânii care se casatoresc pentru placeri. A gresit un baiat cu o fata; dar ea a rezistat la început, iar el i-a zis: „Nu, asta face parte din ritmul dragostei...” „... Si un prunc la anul, blând si mic, sa creasca mare si voinic, si noi sa mai discutam un pic, si la botez!” – datorita ritmului dragostei. Pentru ca frumusetea o sa se mai schimbe, dar trebuie sa ramâna mai departe frumusetea cres-tina din fiecare, pentru fiecare. Asta e verigheta, care se si da: iubirea celuilalt catre celalalt. Adica iubirea nu are nici început, nici sfârsit – asta ar fi semnificatia verighetei.
Exista mai multe conditii, din punct de vedere strict religios, pe care trebuie sa le îndeplineasca tinerii, si printre ele sunt si acestea doua: sa se iu-beasca, si sa fie si parintii de acord. Aici, de multe ori, este un conflict între iubirea tinerilor si acordul parintilor. Si atunci trebuie sa optam pentru unul din doua, daca lucrurile nu mai pot ramâne pe loc: sa se iubeasca în Hristos, cu scopul casatoriei.
– Cum putem sti ca partenerul e cel pe care ni-l daruieste Dumnezeu?
– Trebuie sa simti ca celalalt e pentru tine. Exista o forta nevazuta în tine, cu care simti ca acesta este… cel ce este. Îl vezi cum se manifesta, îi vezi naivitatea celuilalt, cumintenia, dorinta de a se darui, dar nu doar numai pentru placeri; pentru ca, de multe ori, dorinta acopera scopurile. Adica, dom-nule, nu mai tin cont de nimic, ne iubim. Ca pâna la urma sa-si puna problema despartirii, pentru ca nu-i mai convine, pentru ca s-au consumat curiozitatile si au aparut alte împrejurari ispititoare. Sa aiba, deci, o identitate crestina, un eroism de a-si mentine aceasta identitate.
– Daca doi tineri se iubesc, dar sunt necredinciosi, în dragostea lor mai este pre-zent Hristos?
– Sunt necredinciosi unul fata de altul, sau ne-credinciosi fata de Dumnezeu?
– Fata de Dumnezeu.
– Acum vreau sa va spun un lucru: sa stiti ca nici inteligenta, si nici orice educatie, nu are nici o valoare daca nu este în slujba dragostei si a iubirii. Dar nu putem sa-i oprim sa nu se casatoreasca. Însa, nu ajung nicaieri, daca nu sunt cu Hristos. „Ne iubim, si gata!” Acesta este instinct si nimic altceva. Iubirea aceea nu are durabilitate.
Casatoria în sine trebuie sa se faca dupa cum spune proverbul: ori bine, ori deloc! – fiindca este în slujba unui ideal, nu în slujba placerilor numaidecât. Iubirea, casatoria care urmeaza, daca nu slujeste unor idealuri mai înalte – chiar necasatorit, dar mai ales casatorit – sigur ca nu ajungi la nimic pozitiv: nu faci decât sa pierzi un timp atât de scump.
Daca se iubesc, este un fel de a vorbi. Ce rost are sa mai vorbim ca sa iubesc, dar nu cred în Dumnezeu! Nu exista nici un fel de siguranta de percepere în viitor, de sens, de scop, daca nu exista Dumnezeu. Daca nu este în Biserica, nu exista nimic! Acesta ar putea sa fie raspunsul care sa ras-punde la întrebarea ce ati pus-o.
Ce sa le cerem? Casnicia are nevoie de educatia copiilor, de a-i învata sa se închine. Pot sa traiasca ca niste pagâni, fara nici un fel de ideal? N-au batut clopotele destul ca sa se destepte tineretul acesta? Iar cuvântul acela, ca „astazi familiile trec prin momente dificile”, nu prea sunt de parere. Pentru ca atunci când traiesti prezentul, nu mai poti sa vezi de-fectiunile în actiuni: vezi numai perfectiunile. O tendinta mereu de a ma completa facând bine primul pas spre asa ceva.
– Taina Cununiei lucreaza si asupra oame-nilor necredinciosi? Pentru ca astazi oamenii se cununa fara sa aiba habar ce înseamna cununia, sau chiar relatia cu Dumnezeu.
– Daca sunt necredinciosi, nu are nici un haz, cum am zice. Dar, daca s-au cununat la Biserica în-seamna ca sunt, cât de cât, credinciosi. Daca sunt necredinciosi, nu se mai cununa.
– Dar daca o fac doar ca pe o datina, Taina Cununiei lucreaza oricum?
Nu putem spune ca nu lucreaza din momentul în care se face, pentru este încadrata într-o întreaga ceremonie, cu harul preotiei...
Nu recomandam deloc aceasta taina a cununiei, daca sunt necredinciosi. Pentru ca avem prin aceasta Taina anumite pretentii, sau niste raspunderi. Si daca aceste raspunderi sunt nedorite, nu se pot împlini, pentru ce mai plecam pe acest drum? Sau fac Taina aceasta numai dintr-o datina? Cuvântul acesta datina este un cuvânt mai scump si nu as vrea sa-l implic aici, printre necredinciosi.
Se cununau ca datina si mosii si stramosii nostri, si înca numai la Biserica, fara primarie. Dar cununia era facuta cu scopuri extraordinar de mari.
Asta este o mare Taina, dragii mei! Mai întâi de toate se pun în valoare lucrurile asa cum le-a creat Dumnezeu. Bineînteles, nu este singura Taina – mai mult decât atât este calugaria.
Pe urma, sa ne gândim ca se vor satura unul de altul foarte repede, neavând nici un ideal care sa-i ajute, ca nu e har. Harul este acolo unde este cre-dinta. Dumnezeu nu da harul ca la un milog – la o mâna întinsa tiganeasca –, îl da doar daca te jertfesti.
Datina aceasta se savârseste datorita unui scop, cu o raspundere extraordinara. Sa nu se încurajeze cineva ca o face din datina. E o iubire subreda care nu dureaza. Cum ar zice omul: „O luna de miere si o viata de amar!”
– Parinte, astazi se întelege din ce în ce mai putin rostul barbatului si al femeii în cas-nicie. Puteti sa ne spuneti care este rostul lor în viata de familie?
– Adevarul este ca nu sunt de parere cu cuvântul acesta „astazi”. Barbatul si femeia sunt aceeasi cu cei pe care i-a creat Dumnezeu la început, cu un scop bine definit.
S-a facut o constatare: întrucât femeia a fost roaba mii de ani, si cu ocazia Edictului de la Milan, Sfântul Constantin cel Mare a dat libertate si femeii, ca sa nu mai fie omorâta fara judecata – s-a transmis atavic, adica a trecut peste veacuri teama femeii de barbat, si a ramas femeia cu spaimele acestea atavic transmise. Nu este permis acest lucru.
Femeia înseamna „împarateasa daruitoare”. Femeia, daca zici ca-i slaba, totusi, din momentul în care te-ai angajat sa te numesti sot, nu te poti numi sot, decât lânga o sotie. Trebuie sa o pui pe tron, cu orice chip! Sa nu se mai vada în femeie numai un scop meschin sau un lucru de cazna.
Femeia este extraordinara în creatia lui Dum-nezeu! Dati-va seama ca destinul întregii omeniri depinde de cuvântul Fecioarei Maria, libere: Fie mie dupa cuvântul Tau (Luca 1, 15). Si s-a schimbat desti-nul întregii omeniri, si chiar al lui Dumnezeu în lume.
Maica Domnului este o femeie care a deschis portile fericirii, libertatii si vesniciei în lume.
Femeia trebuie cu orice chip respectata, pentru ca daca Dumnezeirea ar întreba omenirea: „Ce este în omenire?”, n-ar întreba paternitatea, ci mater-nitatea! Deci, femeia joaca un rol primordial în ceea ce priveste creatia lui Dumnezeu, barbat si femeie.
Putem noi, oare, sa desprindem o Taina atât de importanta de cuvintele Mântuitorului: Fara de Mine nu puteti face nimic! Acestea sunt cuvinte dumne-zeiesti, si tot ce a spus Hristos este adevarat.
Lumea crestina, daca ar fi atenta numai la aceste cuvinte, ar fi mult mai controlata si s-ar des-coperi mai repede ori valorile, ori defectele. Pentru ca El este Vita si noi suntem mladitele. Poate mladita sa rodeasca ceva fara vita?
Maica Domnului reprezinta neamul omenesc. Femeia nu trebuie vazuta ca o roaba. Pentru ca, desi spunem în rugaciunile Tainei Cununiei, ca fe-meia trebuie sa se supuna barbatului, acesta din urma trebuie sa fie atent ca i se spune, tot în aceeasi rugaciune, ca trebuie sa o iubeasca. Daca nu o iubeste, nu o sa-l asculte. Barbatul, daca nu asculta de acest cuvânt, se face raspunzator de îndaratnicia femeii. Deci, trebuie sa o iubeasca cu orice chip.
În casnicie se intra prin foarte multe trans-formari si lucruri neprevazute, datorita marilor intimitati: nastere de copii, care nu se face numai citind cum se face, ci se naste în modul cel mai normal de catre toate femeile, fie împarateasa, fie femeie de rând.
Cuvântul femeie trebuie, cu orice chip, mult mai respectat, pentru ca, va repet, cuvântul femeie înseamna „împarateasa daruitoare”, si daruirea este toata Scriptura.
– Dar putem identifica, în viata de familie, un rost diferit al femeii de al barbatului, si al barbatului de al femeii?
–În ce priveste idealurile, nu. Dar în ceea ce priveste preocuparile, fiecare are îndeletnicirea lui.
– Ne puteti spune care este scopul ascultarii în viata de familie?
– Daca este iubire lucrurile se rezolva de la sine: se uita unul la altul si stiu ce au de facut.
În ce priveste copii, ei trebuie educati de mici, sa le imprime în suflet ideea de Dumnezeu cu orice chip, ca astfel, încet-încet, sa creasca în învatatura crestina.
– De ce spune ca barbatul este cap femeii?
– Si femeia ce este, daca barbatul este cap? Unde este situata fata de cap?
Barbatul este cap femeii în sensul unei armonii care trebuie sa existe, respectându-se îndeletnicirea fiecaruia. Când se spune ca femeia este grozav de valoroasa în creatia lui Dumnezeu, asta nu însemna ca barbatul nu este nimic. Pentru ca supunerea, în sine, înseamna mântuirea în sine.
Femeia nu se supune pentru ca este miloaga, ci se supune pentru ca sa întregeasca armonia lu-crurilor. Ea este cea care face efortul cel mai mare pentru ca barbatul sa-i fie cap, din momentul în care îl iubeste.
Între cei doi soti nu exista grad de rudenie. Daca barbatul este capul, femeia este tot cap. Tre-buie sa se supuna unul fata de altul; fiindca sunt foarte dese situatiile în care barbatul o întreaba si-si asculta femeia.
Ei trebuie sa se iubeasca. Daca nu se iubesc, relatia dintre soti este numai o ordinara gâlceava.
Daca barbatul este cap, femeia este inima! Si inima este mai mult decât orice, este adâncul cel mai adânc al fiintei omenesti, este chiar locul unde Dumnezeu si-a facut locas. Si daca ea este inima, e si el inima, fiindca iubirea armonizeaza casnicia.
Iubirea raspunde la toate întrebarile: iubirea aduce prunci, care dau valoare nemaipomenita casniciei – zâmbetul lor –, si creeaza unitate ne-zdruncinata familiei.
Dar, va repet, nasterea de prunci nu este scop casniciei, este o consecinta. Scopul este stimularea reciproca spre mântuire.
– De multe ori relatia dintre cei doi se ra-ceste. Cum se poate depasi aceasta criza?
– Daca punem întâi problema iadului, nu mai vorbim de rai!
Nu se pune problema. Acestea sunt conse-cintele vietii. Calcarea gresita, pacatele, înseamna iadul. Raceala dintre cei doi este consecinta pacatelor.
Dumnezeu este drept, poate sa faca orice. Dar un singur lucru nu poate sa faca: sa-si calce cuvân-tul! Fiindca prima porunca data în rai a fost: Sa nu manânci din pomul asta! – si a mâncat. Consecinta a urmat imediat, fiindca exista si dreptate dumne-zeiasca, nu numai mila. Si face orice ca sa ne scape de caderile acestea. Caderile de dupa Adam, pe care le facem noi, le rezolvam prin Taina Spovedaniei.
Nu putem sa discutam despre dracul, fara sa vor-bim despre Dumnezeu. În creatie el este un tolerat.
Noi nu putem sa-i învatam sa iubeasca. În iubire nu exista nimic rational. „Nu stiu de ce îl iu-besc pe acela!” Iubirea nu are nici început, nici sfârsit, exista deodata cu Dumnezeu.
Deci, ca sa se depaseasca aceasta raceala, trebuie sa duca o viata crestineasca.
– Se accepta ca cei casatoriti sa aiba relatii trupesti, fara scopul procreerii?
– Scopul casatoriei nu este numai placerea, dragul meu. Placerea este o consecinta, scopul este nasterea de copii. Dar nici nasterea de copii nu este un scop, ci este vorba de o stimulare permanenta re-ciproca. Asta este casnicia! Sigur ca va trebui sa avem si marile intimitati, ca sot si sotie, dar cu un scop, nu numai cu placere.
As putea sa spun, pentru ca lucrul acesta priveste pe toata lumea: nu are nici un sens casatoria doar pentru placere. Casnicia înseamna ajungerea în vesnicie, si daca acest scop nu este avut în vedere, ci se cauta numai placerea, atunci casnicia nu-si împli-neste scopul.
Daca ei se hotarasc reciproc pentru o curatenie, dar cu adevarat, nu sa se mâzgaleasca si sa faca prin dos fel de fel de greseli. Ori sa-si vada de casnicie si de nastere, ori sa nu se mai împreune!
– Ce parere aveti de relatia dintre o fata si un baiat care este la moda acum?
– Întâi de toate, odata cu vârsta, cresc si senti-mentele. Exista un obicei – mai mult a devenit o traditie – sa ai un iubit. Acum nu-i mai spune iubit, îi spune prieten. Este un paravan acesta; nu exista prietenie între baiat si fata, decât iubire. Se merge cu mintea foarte adânc pe intimitati, iar prietenia e cu totul altceva: fara nici cel mai mic interes. Relatia cu o fata nu se face doar din dorinta de a avea o relatie, ci cu scopul unei casatorii; iubirea nu înseamna lins. Are o motivatie daca va fi sotia ta. Dar e foarte prematur sa spui ca va fi sotia ta, când abia ai început studiile, când abia ai început sa ai si tu gust de fete.
Chiar azi a venit un baiat care mi-a spus:„Parinte, iubesc o fata!” „Si mori dupa ea?”, i-am raspuns. „Da, parinte!”
Acum va întreb pe dumneavoastra, opresti viata pe loc pentru niste sentimente asupra unei persoane, care deja îl parasise? Unde-i barbatia? Unde-i cava-lerismul? Unde este energia, curajul? Unde-i puterea de a acapara?
Daca te prinde fetita ca nu esti stapân pe tine, se duce acolo unde-i protejata. Ea are niste forte sufletesti nemaipomenite. Fata are un instinct de con-servare mai dezvoltat si o crestere a puterii rationale mai din vreme decât baiatul. Ea poate sa fie mama si la 13 ani. Citeam acum, într-un ziar, ca o fata a nascut la 11 ani chiar! Pe când un baiat nu poate sa fie tata la vârsta asta. Dar si puterea ei de a acumula rational e mai scurta – pâna la 20-21 de ani, pe când a barbatului e pâna la 30 de ani. Începe sa mearga pe linia unor interese de viitor. Având un mai mare instinct de conservare vrea sa puna mâna chiar pe Alexandru Macedon, adica pe un mare erou. Si daca tu esti erou, într-un fel, te-a ochit.
Cunosc un baiat, foarte destept, student. Era si baiat serios, nu-si pierdea vremea, spunea: „Toate la vremea lor”. Si o fata, mediocra din punct de vedere intelectual, nu s-a lasat cu nici un chip – îi scria scrisori, statea în calea lui... Si a întrebat-o o colega: „Tie nu ti-e rusine?” Ea i-a raspuns: „Vreau sa vad cum reactioneaza un om destept la astfel de propuneri!” Daca acel baiat era mai putin stapân pe el, punea mâna pe ea; asa ca ei îi convenea aceasta lupta, si într-un sens si în altul. Daca este destept, este destept peste tot, si atunci lasa lucrurile la vre-mea lor. Zice Solomon: „Este vreme pentru toate, dar fiecare la vremea lor!”
Floarea sta în glastra; baiatul trebuie sa umble sa si-o aleaga. Fata nu trebuie sa bata cararile ba-iatului, ci baiatul sa dea peste ea. Si apoi, voi trebuie sa pretuiti foarte mult femeia. Ea este o creatie a lui Dumnezeu extraordinara. Va dati seama ce puteri are o femeie sa te scoata dintr-o stare amarâta? Faptul ca un barbat stie ca acasa are parte de iubire desavârsita îl face sa munceasca, sa câstige razboaiele, sa-si rezolve problemele. Sa stiti ca femeia nu gândeste simplu. Chiar daca nu e învatata, ea are o putere de patrundere deosebita, si e mult mai realista decât un barbat. Ea are înca de azi un sentiment pentru ziua de mâine. Însa noi discutam, rationalizam niste lu-cruri, dar în iubire nu este nimic rational.
Un student la Politehnica se îndragostise de o fata foarte urâta. M-am trezit cu el la mine sa-mi ceara sfaturi, ca era înnebunit dupa ea. Ea, saraca, n-avea cum sa speculeze iubirea, pentru ca nu avea nimic, era urâta. Dar nu exista femeie urâta. Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase, dar fiecare în felul ei. Barbatul trebuie sa se aplece sa o ia – adica sa-i arate eleganta, pretuire. Atunci floarea îsi arata si mirosul si calitatile ascunse, pentru ca tu ai stiut sa rascolesti adâncurile si ai facut din ea ceea ce nu stia ca este. Femeia trebuie pretuita, sa stiti, pentru ca mai întâi ne reprezinta o femeie în Împaratia cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ti-e si frica sa vorbesti comparând-o pe ea cu oamenii!
Sa va spun un caz. Ati auzit de Clemenceau? A fost un om de stiinta francez, care a creat o epoca în vremea lui, dar care era ateu. Pe acest Clemenceau l-a calcat o masina, si, desigur, a aparut o editie speciala: „Marele Clemenceau lovit!” „Marele Cle-menceau internat în spitalul cutare! Îngrijit de doctorul cutare!”, care informa lumea în acesti termeni la superlativ. A scapat din accident acest Clemenceau si a spus asa: „Domnule, pe mine nu doctorii acestia m-au facut sanatosi, ci o asistenta care se ocupa de mine, de care nu a vorbit nimeni, nici un ziar!” În acest timp, un alt mare om de stat si scriitor, a fost si el calcat de o masina, si a vrut sa fie dus la spitalul unde erau calugarite. „Dar cum, dumneavoastra care erati...!?” „Treaba voastra ce credeti, eu vreau sa ma fac sanatos!” Vedeti ce superioara este femeia în creatia lui Dumnezeu?
Am atras atentia la fete sa nu se grabeasca în privinta acceptarii unei prietenii cu un baiat, daca nu este credincios. Le întreb: „E crestin?” „Nu, dar a-cum doreste sa se faca!” „Bine, dar cum crezi tu, care ai crescut în biserica, ca îl vei învata tu acum sa se închine? Mâine-poimâine asta îti da în cap!” Asta e o enorm de mare greseala. Prietenia adevarata este daca ideile sunt comune; cautati-va la biserica, nu la discoteci si pe trotuare! Cel mai bine este sa nu te grabesti, de la începutul începuturilor. Daca este inevitabila o întâlnire între un baiat si o fata, acesta trebuie sa o cultive, sa-i semene calitatea de a fi productiva din punct de vedere sufletesc – pentru ca trupeste, cum am spus, nu e o problema. Ai vazut ca are un defect, completeaza cu sfatul si cu compor-tamentul tau sa-si îndrepte defectul. Trebuie sa fie pregatita sa duca toate aceste lucruri, iar tu trebuie sa o întretii cu orice chip în problemele ei, sa o stimulezi continuu. Ea nu se baga în problemele tale, nici nu are cum – daca esti o personalitate, daca încearca, da gres.
O problema mai intima care trebuie lamurita este ca cei mai multi tineri se gândesc la o casatorie pentru placeri, mai întâi, ceea ce este o mare greseala. Aceste lucruri ti le-a dat Dumnezeu gratuit, nu trebuie sa te mai preocupe. Nasterea de copii este o consecinta, nu e un scop suprem al casatoriei. Scopul este stimularea reciproca pentru mântuire. Asadar este o greseala sa construiesti o relatie pe niste motive imediate – sa fie o luna de miere si o viata de amar. Trebuie gândit daca rezista la toate greutatile binecuvântate ale casatoriei. Prin urmare, trebuie sa vezi într-o iubita, de la început, când poti sa judeci – pentru ca daca te-ai îndragostit nu mai judeci – niste lucruri pentru viitor, pâna la sfârsitul vietii. Deci, este dezavantajul celui care se îndragosteste prost, pentru ca a vazut ceva super-ficial; el nu mai simte frumusetea aceea grozava a iubirii. Trebuie sa o iubesti, sa urmaresti pacea în familie. Pacea e mai mare decât dreptatea de patru ori. Are si ea uneori îndrazneala si un punct de vedere. Nu trebuie sa o desconsideri! „Nu prea vad eu cum ai dreptate, dar tare te iubesc, ca sa nu te contrazic!” Vedeti, iubirea leaga totul. Acesta e sim-bolul verighetei. Esti obligat sa o iubesti cu toate fortele, bineînteles, la masura, nu cât pe Dumnezeu, si ea este obligata sa se supuna. Nu este o umilinta în sensul în care azi oamenii ironizeaza supunerea fe-meii, din contra, ea se supune ca o stapâna. Actul de smerenie al ei este plin de har. Sotul sa iubeasca astfel de pozitii la sotia sa, si sotia sa sa nu se sperie de faptul ca trebuie sa asculte. Si zice chiar la rugaciunile de la nunta: „Ca sa dainuiasca în veci casatoria lor!”
Am cununat odata pe cineva si, când am ajuns la rugaciunea unde preotul spune: „Iar femeia sa asculte de barbat!”, toata lumea s-a uitat la mireasa si mireasa a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment. Dar am tacut pâna mi-a venit vremea la predica si i-am spus: „Am constatat ca lumea n-a fost atenta la cuvintele de mai înainte care spuneau ca barbatul este dator sa-si iubeasca sotia. Draga mireasa, daca nu te iubeste, sa nu-l asculti! Draga mireasa...” Sa nu ne jucam cu cuvintele! Fata nu e numai o jucarie de pat sau o jucarie de bucatarie. Femeia, cu gingasia ei: „ésprit de finesse”, e libera si nu o sa asculte la infinit de un nepasator. Ca fe-meia buna nu e nimic mai bun, si ca femeia rea nu e nimic mai rau. Deci trebuie cu orice chip sa o faci buna.
Va mai spun ceva: Mama naste, mama re-naste, ea se ocupa de copii. Si, desigur, foloseste cea mai frumoasa metoda din instinct, din iubire: îl îngaduie pe copil orice ar face acesta. Daca baiatul e navalnic, viteaz, i-a intrat în cap sa cucereasca lumea, de ce sa nu? Dar în întâlnirea cu prietenii el începe sa se vada inferior, pentru ca la primul contact cu lumea n-a biruit, si se întoarce plângând la mama sa. Aceasta îi spune: „Nu, puiul mamii, tu esti împarat, tu ai sa cuceresti lumea!” Astfel, mama îi da continuu sentimentul de erou. Ea nu face lucrul acesta pentru ca a învatat undeva, ci pentru ca-l iu-beste si pentru ca nu vrea sa-l vada un prost.
Nu stiu daca ati citit o poezie scrisa de regina Elisabeta (Carmen Sylva), sotia regelui Carol I: „De veti auzi de un erou care a cucerit în razboaie si în urma lui a facut dreptate, sa stiti ca a avut o mama buna;/ De veti auzi de un erou care a viersuit si versul lui a schimbat sensuri de viata si frumuseti si înflacarari de inima, sa stiti ca a avut o mama buna!”, si tot asa vreo sapte eroi de felul acesta. Ei, mi-a placut enorm! Aceasta este fata pe care trebuie sa o avem, sa o pregatim, mai ales daca e preoteasa, caci multe fete o întreaba pe preoteasa anumite intimitati femeiesti, mai repede decât pe preot.
– Cum sa ne crestem copiii?
– Sa-i cresteti sa se mântuiasca. Ca metoda tot blândetea ramâne cea mai buna, pentru ca, folosind asprimea, copilul te asculta de frica si prinde numai în piele învatatura ta. Dar daca te porti blând cu el: „Copilul tatii, copilul mamii, uite asa...”, el asculta, dar înregistreaza si el – poate sa faca si nebunii –, el a înregistrat de la tine un cuvânt, care nu l-a înregistrat prin asprimea ta, ci prin blândetea ta. Cu alte cuvinte, copiii mei sa ma asculte si dupa moartea mea, pentru ca le ramân: „Uite, Doamne, ce spunea mama si tata!” Dar daca te-ai purtat aspru cu el, a miorlait, l-a durut si nu te asculta. Deci, ca metoda, tot blândetea. Dar asta nu înseamna sa nu le îm-pletim, ci sa fie si un pic de asprime, pentru ca el doreste sa împlineasca numai ce vrea el, nu ceea ce trebuie. Dar foarte important este sa-i dai exemplu de viata. Pentru ca el stie sa vorbeasca, nu l-ai învatat tu sa vorbeasca, dar te-a auzit pe tine vorbind în casa si a învatat si el. Si-ti învata si faptele tale. Deci, sa fii exemplu, acesta este cel mai mare lucru. Iar pentru tineri, sa luptam în scoli pentru ora de religie.
– Vedeti, copiii merg la gradinita, la scoala, la joaca, în tot felul de influente nefaste. Cum sa facem sa eliminam acestea?
– Draga, grija asta cade tot pe familie, sa-l dirijeze continuu si sa îndrepte ceea ce au învatat gresit. Tot familia ramâne pedagogul cel mai bun. Si la scoala îi obisnuiesc cu comunitatea. E o oarecare ordine. Nu este rea, dar s-ar putea sa fie o dirijare necrestina. El trebuie învatat sa spuna ce s-a întâm-plat la scoala si parintii sa îndrepte cu orice chip greseala enorma pe care a facut-o un pedagog. Sunt mai putini copii care spun: „Eu fac asa pentru ca m-a învatat profesorul”, însa aproape toti spun: „Asa m-a învatat tata sau mama”. Pentru ca aici e dra-gostea simtita de toti, din partea tuturor.

Sfânta Taina a Spovedaniei

Mai întâi, repet, sa fiti bine spovediti. O spovedanie este, cum am zice, ca un fel de catehism, adica sa te cercetezi mereu: „Ce-am facut?”
Aceasta stare de cercetare este o stare de prezenta. Sa fiti bine spovediti! Nu faceti cu nici un chip o spovedanie asa, traditionala, rationala, ci afectiva: „Domnule, asta am facut!” Sa spuneti pacatul cu gustul lui, cu mustul lui, ca de multe ori chiar marturisirea dupa un îndreptar de spovedanie poate fi o spovedanie rationala. Deci, sa fiti bine spovediti! Asta-i taina care mântuieste! Ce iertati voi – episcopilor, preotilor, duhovnicilor – iert si Eu. Aceste pacate dezlegate nu se mai iau în vedere, spune si Sfântul Ioan Gura de Aur, nici la Vamile Vazduhului, nici la Judecata de apoi, unde cel mai mare lucru cu care trebuie sa ne prezentam este dezlegarea de pacate.
Da-ti seama ce usor poti sa te mântuiesti! Si te duci la un semen de-al tau sa-i spui, la un om, nu la un înger. Nu trebuie sa existe rusine la spovedit. Aceasta este o arma foarte eficace a diavolului, sa-ti dea rusine la spovedit. O spovedanie buna înseamna sa spui tot. Daca te rusinezi, ascunzi din pacate. Apoi sa va cercetati oriunde, sa va controlati, ca e mare greseala sa nu fii înregistrat în tot ce faci. S-ar putea sa repeti un lucru pentru ca n-ai stiut ca l-ai facut, nu te-ai înregistrat.
Urmariti-va pe voi însiva, înregistrati-va pasii si mintea. Pentru ca se poate sa te speli pe fata si sa te speli numai la o subtioara, dar pe una sa nu te speli, uiti. Daca esti înregistrat, te întrebi: „Ce fac, unde merg, cine sunt?”
Nu mergeti la întâmplare, din inertie simpla. Tu trebuie sa stii ca existi. Daca tu gândesti ca trebuie sa fii bine spovedit, peste tot vei fi un controlat si vei avea, deci o conduita a vietii. Ple-când de la un lucru care crezi ca s-a terminat: „Parinte, sarut mâna, am venit, am spus, acum plec”. Nu, baiete! Pe unde te duci, sa te înregistrezi mereu: „Eu am înjurat, am vorbit de rau, m-am mândrit etc.”. Chiar va rog sa notati pacatele atunci când le-ati facut, cel mai mare lucrul asta ar fi. Nu faceti pe eroii: „Lasa ca stiu ce sa spun acolo!” Poti sa spui si împrejurarea în care ai facut lucru, pentru ca sa se usureze, ori sa se agraveze fapta. Sa nu va apuce moartea, as putea spune, sa nu va apuce seara fara sa fiti spovediti. Nu tineti la faptul ca va scrie despre voi ca „A murit fara lumânare!” Lumânarea nici nu ajuta, nici nu acuza.
Nu pastrati un pacat ascuns sau spus sucit, sau spus oarecum. Bunaoara la cei casatoriti, la unul din soti îi place o alta persoana si cedeaza în inima lui. Când sunt împreuna ca sot si sotie, si cel care a cedat în inima lui îsi închipuie ca traieste cu per-soana aceea, face un pacat subtil de curvie.
N-ai nevoie sa lasi impresie buna duhovnicului. Duhovnicul se simte bine când îi spui cele mai urâte pacate, pentru ca are bucuria ca te-a usurat si te-a scos din adânc de ape. Tu esti la doi metri adâncime în apa, de ce îi spui ca esti numai la jumatate de centimetru? Spovedeste-te curat. N-are nevoie duhovnicul ca sa te lauzi tu pe tine. Si pe urma, va mai spun si altceva, el este plin de har si te simte, nu este prost, îsi da seama. Credeti ca Dumnezeu a facut duhovnic pe oricine? Si atunci, te simte si, delicat, poate sa-ti spuna: „De ce ma minti, mai frate?” Pentru ca duhovnicul nu poate sa-ti lase im-presia ca-ti cunoaste tie pacatele. Îi descopera Dumnezeu într-un fel, ca te dai tu de gol. Si pe urma nu ne intereseaza atât de mult parerea duhovnicului, ne intereseaza ca tu ai reusit sa te salvezi în loc sa te nenorocesti. Pentru ca, fratii mei, ori la spovedit sa spui pacatele, pentru iertare, ori la Judecata de apoi pentru pedeapsa ele se vor vadi, dar nespuse nu ramân! Asta sa stie toata lumea. Si duhovnicul va fi de fata acolo, la judecata, unde n-ai ce sa mai zici, si nici el.
– E bine sa avem un singur duhovnic? Sau sa avem unul aproape de noi si unul mai departe?
– Draga, e bine sa va spovediti curat oriunde v-ati spovedi. Ca poti la acela de departe uneori, si uneori nu poti. Nu sa te spovedesti la ala pentru unele si la asta pentru altele. Unde te duci, sa spui tot ce ai facut. Indiferent de numele duhovnicului, de vârsta lui, are puterea dezlegarii, asa ramâne. Nici un duhovnic nu are mai multa putere ca altul. Numai atât ca n-are poate experienta, n-are un duh de dragoste. Marturisirea este în functie de tine, nu de mine ca duhovnic. Eu întreb, dar întrebarea asta ma costa: „Marturiseste-te cucoana, ca ai venit sa te marturisesti! Spune, te ascult”. Zice: „Pai întreba-ti-ma!” Trebuie sa te pregatesti dinainte cu o lista, iar preotul te mai ajuta.
Sunt foarte multe femei care spun ca au fost tabarâte, ca nu au avut ce sa faca. Ce-ai facut tu cu ocazia asta? N-ai participat si tu? N-ai avut si tu haine pe tine? Da-mi ceva sa te dezleg (de pacate). Nu este o marturisire buna! Si eu sunt atent.
Puneti mâna pe creionas si notati pacatele. O-data ce l-ai scris când l-ai facut, nu mai scapa. Altfel ti-l poate dilua mai târziu satana. Cum zic atâtia: „Parinte, m-am mândrit de sase ori!” Mititelul a scris de câte ori. Dar nu-i usor. Îti ia satana cre-ionul, n-ai hârtie la tine; în tot cazul, important e ca este posibil. Cum se spune, o tara e tare si buna, daca are duhovnici buni. Daca te-ai pregatit în felul acesta si ai uitat ceva pacate, esti iertat. Dar daca nu te-ai pregatit, si te-ai dus întâmplator, si te-ai lasat pe seama duhovnicului, si ai omis o serie întreaga de pacate pe care nu le-ai spus, acelea nu sunt iertate. Taina pocaintei cuprinde patru elemente:
1. Mai întâi de toate sa nu mai faci pacatul.
2. Sa-l marturisesti.
3. Sa te dezlege duhovnicul.
4. Un canon care se da sau nu se da.
Deci nu mai fac. Când ma duc la spovedit, ma duc cu gândul ca nu mai fac pacatul. S-ar putea sa se mai repete. Tu nu esti vinovat de deliberare. L-ai facut fara sa-ti dai seama. Dar daca îl faci chiar stiind ca-i pacat, este pacat mai mare. De aceea nu-i dezleg pe acestia care traiesc necununati. Le spun asa: „Am furat de noua ori, dar dezleaga-ma de zece ori, ca la noapte fur iar!” Îi pun în situatia sa înte-leaga si ei ca conditia pentru iertare este sa nu mai faca.
Lupta este din partea amândurora, a fiului si a parintelui, sa te vindeci de pacate si sa progresezi, sa devii mai bun, din ce în ce mai bun. Pacatele, la prezenta asta sufleteasca continua, ti-aduc un foarte mare avantaj: smerenia: „Uite ce am fost eu în stare sa fac, netrebnicul de mine! Cum am putut eu sa-L supar pe Dumnezeu cu pacatele mele!”
Raiul este plin de pacatosi pocaiti. Toti au facut pacate, i-a placut lui Dumnezeu cainta lor. Pacatul aduce smerenie. De unde se întelege ca dracul joaca un rol mântuitor indirect. Ne arata imediat nepu-tintele. Ne ajuta la încununare. Daca ar sti cât de mult ajuta la mântuire, ar fi mai putin ispititor.
– Daca nu fac canonul dat de duhovnic?
Duhovnicul ce canon da, de nu poate sa-l faca fiul? Eu nu prea sunt de parerea asta, a unor canoane care angajeaza timp si chiar efort fizic. Sunt pentru canoane de prezenta, de atentie, de tâsnire catre Dumnezeu. Iar daca nu puteti sa faceti canonul pe care vi l-a dat, sunteti în culpa. Trebuie sa va spo-vediti ca nu ati putut sa faceti canonul, sau nu ati vrut. De ce sa nu se poata face? Chestia asta, ca-l fac sau nu-l fac, mai ales ca nu-l fac, trebuie s-o dis-cutati cu duhovnicul care vi l-a dat. E singurul care poate sa vi-l usureze. Duhovnicul are toata auto-ritatea de a lega si a dezlega. Vi l-a dat, nu mai discutam ca nu este bun, trebuia sa-l discutati atunci. „Parinte, eu ma gasesc în situatia asta, nu pot înge-nunchia, ca am o buba la genunchi”; „Parinte, am o anemie”. Un parinte duhovnicesc tine cont de regula neputintelor. Dar, daca nu-l faci dintr-o lipsa de atentie si dintr-o crasa lenevire, atunci esti vinovat.
Si ce este, ma rog, de nu se poate face? Era o gâza de fata, mica de cincisprezece ani, sora de manastire, si au vrut sa o mute de la o maica la alta. Ea nu a vrut în sinea ei, si facea în 24 de ore câte o mie de metanii, plus canonul ei calugaresc ca sa nu o mute. N-a dat-o pâna la urma, dar putea sa o dea. Asa, care, ce canon este asta de nu se poate face? Eu nu sunt de parerea canoanelor care se mai discuta între fii duhovnicesti. Eu am dat niste canoane foarte usoare. Ca sa aflu la unii ca nici pe acesta nu au putut sa-l faca. N-au vrut. Si pentru pacate grele, nu asa, hai sa dau canoane. De fapt, canonul s-a trans-format în întelegerea oamenilor ca o obligatie, sa se dea canoane. Dar canonul, de fapt, înseamna: nu mai fac pacatul. Lupta de a nu mai gresi.
Canonul începe sa se considere atât de relativ, încât nu ai toata siguranta ca se potriveste atât de bine la cel care i-l dai. Se mai poate orienta un du-hovnic dupa râvna care o are fiecare si în functie de gravitatea pacatelor. Dar canonul cel mai adevarat este acesta: sa nu mai faci pacatul. Pentru ca esti cu tine mereu, mereu sunt ispite, si, atunci, tu te gasesti un luptator cu sabia scoasa, ascutita, nu un luptator adormit. Sau unul din canoanele cele mai mari care se da este oprirea de la împartasit. Aici se pot pronunta duhovnicii cu foarte multa grija. Canoanele cele mai rezistente opresc de la împartasit 18-20 si chiar 25 de ani. Dar asta ar însemna sa nu te mai împartasesti niciodata. Mai ales se tine cont si de momentul istoric în care traim. El poate sa se obis-nuiasca cu neîmpartasitul si nu îl mai intereseaza si zice: „Parca tot cu împartasania am trait pâna acum!”
Dupa o perioada de 40-50 de ani de educatie atee, eu constat la oameni care s-au nascut si au trait în vremea aceea, ca nu au deloc o educatie crestina mostenita de la mosii si stramosii lor. Eu constat, prin femeile care vin, ca barbatii lor nu sunt credin-ciosi. Lupta este ca, aducându-i si pe ei la biserica, sa nu-i refuzam pe motivul ca el este un pacatos.
Trebuie urmarit un canon care sa-l faca zi de zi, în ce priveste starea de simtire, nu starea de obligatie tipicala. Duhovnicul de multe ori cu regret se achita de fiul duhovnicesc, îi da un canon: sa citesti cutare... Fiul o face din obligatie, nu o face sa se vindece, daca face. Sunt foarte putini care fac cum trebuie. Unul a primit un canon sa citeasca de trei ori Biblia. Biblia, care o citesti o data în viata. Acela citeste sa înteleaga, sau o citeste ca i s-a dat sa citeasca. Ba, îl împutineaza sufleteste canoanele prea încarcate. Si atunci este un duhovnic neiscusit sau nepasator cu mântuirea fiului sau. Lupta este ca mâine sa fie tot cum a fost astazi când s-a spovedit. „Frate, nu ti-am spus decât atât sa faci!” Lupta mare este sa fie în fiecare zi prezent, în fiecare clipa daca se poate. Nu o sa se poata. Dar lupta este sa se poata. Va dau un exemplu:
S-a maritat Ioana cu Nicu. Au terminat petrecerile nuntii si au trecut la casa lor. Nicu a plecat la treaba, unde trebuia el sa munceasca, iar Ioana a ramas sa gateasca mâncare. Ea, dintr-o gre-seala, nepriceputa si tânara cum era, a afumat mâncarea. Si se perpelea: „Vai, ce o sa zica Nicu: «N-ai învatat nici atâta la mama ta!»”, se farma saracuta. A venit Nicu. „Draga Nicule, am afumat mâncarea!” „Lasa, draga, nu asta ma interesa pe mine! Dar de ce nu te-ai gândit la mine toata ziua, asta ma interesa!” Asta îl intereseaza si pe Dum-nezeu: „O, daca ar sti cine sunt Eu! Eu, care v-am facut! V-am dat chip îngeresc, si peste îngeri chiar. Va stau îngerii de va slujesc. Îngeri va veti numi si voi întru Împaratia Mea. V-am dat întelepciune, pricepere, discernamânt. De ce nu v-ati gândit la Mine?” Si auziti, numai sa ne gândim la El. Asta este o mare lucrare. Deci, este un canon bun. Sa te gândesti la Dumnezeu, cum te gândesti la mâncare, cum te gândesti la parinti, cum te gândesti la cineva pe care-l iubesti. Te gândesti la ei: ce-o mai fi facând mama, tata, sotia. Asa sa te gândesti si la Dumnezeu. Pentru ca mai întâi de toate si peste toate El trebuie sa fie iubit din tot cugetul si din toata inima. Când te surprinzi în uitare, în raspândire: „Doamne, iarta-ma!” Revenirea asta e foarte primita de Dumnezeu. „Doamne, sunt un netrebnic, nu merit...!” Încolo, îmi faci mie 100 de metanii trr-trr-trr... sau le faci cum trebuie; dar ce faci dupa ce le faci?
Avem nevoie de o prezenta continua a inimii, de aceasta stare continua de dragoste. O tacere adânca înseamna o rugaciune adânca.
Dupa ce îsi face pravila, omul se considera achitat de obligatia rugaciunii si se retrage fara nimic. Eu sunt mai mult pentru o tresarire continua, duhovniceasca. De aceea am spus: orice clipa poate fi un timp si orice suspin poate fi o rugaciune. Rugaciunea dupa tipic o termini într-o ora. Nu trebuie renuntat la ea. Dar sa nu fie singura treaba duhovniceasca. A citi un Paraclis e foarte bine. Dar ceea ce de fapt trebuie adus la cunostinta, caci lucrul acesta e mai putin discutat, este prezenta continua a inimii. Chiar o serie întreaga de insi îmi spun la spovedit ca nu si-au facut canonul. Foarte rar gasesc care si-au facut canonul. Atunci nu prea sunt de parere pentru canoane, dintr-astea, care se fac re-pede ca sa scape de ele, sau se fac numai rational, fara simtire, sau nu se fac deloc. Suspinarea însa, nu îti ia timp. E la îndemâna si angajeaza toata fiinta ta: „Of, Doamne!”, si ai facut mai mult decât acela care a zis de 15 ori Tatal nostru, îl stia pe de rost si l-a zis repede.
Duhovnicii trebuie sa stie ca sunt date canoane mari, dar orientarea conteaza, caci, în general, în duhovnicie, trebuie sa le consideri si foarte elastice. Sfântul Vasile cel Mare, care în lumea duhovnicilor trece drept cel mai tare în canoane, da pentru avort 20 de ani. Si spune si cum sa-i faci: 5 ani sa stea în curtea bisericii, 5 ani la usa bisericii si 5 ani în biserica neîmpartasit. Si trebuie sa tii cont. Dar tot Sfântul Vasile cel Mare, care era de o mare flexibilitate si întelepciune duhovniceasca, spune în canonul 74: „Cel carui i s-a încredintat de la iubirea de oameni a lui Dumnezeu, puterea de a lega si a dezlega, nu se va osândi pentru micsorarea timpului canonisirii, pentru cel care se pocaieste, martu-risindu-se de buna voie, caci unul ca acesta ajunge degrab iubirea de oameni a lui Dumnezeu”.
Deci, da libertate duhovnicului sa-l cano-niseasca cu oprire de la împartasit dupa cum crede el. Duhovnicul tine cont de o serie întreaga de elemente. Mai întâi de toate, va spun înca o data aici: chiar faptul ca vine la marturisire este un canon pe care îl face. El vine cu emotie. Trebuie sa discuti toate lucrurile foarte intim, caci sunt numai de el stiute. Si aici, la spovedit, trebuie sa le spuna tare. Bineînteles, duhovnicul trebuie sa respecte cu foarte multa dragoste pe cel care spune lucruri foarte grave. Pentru ca daca scapa unul de la înec, de la o apa pâna la gât, e un merit. Dar nu-i mai mare meritul ca l-ai scapat pe altul de la o apa foarte adânca? Este o bucurie pentru cel salvat; si nu-i mai arde sa-l certe, ca de ce e ud? Adica, duhovnicul l-a salvat pe cel care-si spune pacatele.
Duhovnicul tine cont care au fost împrejurarile pacatelor. Faptul ca el spune cu o foarte mare rupere de inima, e cel mai important, atunci el ajunge degrab iubirea de oameni a lui Dumnezeu, si nu trebuie sa-l mai opresc. Va dau un exemplu dintr-o întâmplare a vietii mele de duhovnic. M-am trezit în Sâmbata Pastilor cu un maramuresan batrân, cu sarica pe el: „N-o, domn’ Parinte, am venit sa ma marturisesc, sa ma grijesc!” Cine era acest batrân? În satul lui era un om foarte însemnat. De 30 de ani nevasta lui se facuse adventista. Era un curent de adventisti foarte puternic acolo. Si toti adventistii vroiau sa-l prinda pe badea Ioan, care era foarte re-prezentativ, ca prin el, sa dea lovitura satului. Însa el se tinea de Biserica, si nu au reusit aia sa-l doboare. El apara pozitia ortodoxa, numai prin faptul ca nu se ducea la dusmani. Eu, n-am de lucru, în spovedanie, si l-am întrebat: „Ai postit?”, ca vroia sa se îm-partaseasca. Mâine erau Pastile. „No, domn parinte! Am mâncat si ieri de frupt!”, în Vinerea Mare, ca era în spital.
Acum, am zis eu, ce faci Arsenie? Sigur, ce ar face Hristos? Omul asta de 30 ani apara credinta adevarata, ortodoxa, si acum ma cramponez ca a mâncat omul acesta o bucatica de cozonac, data de pomana, pentru ca era strain? „Bine, bade Ioane, sa postesti pâna mâine!” Si pâna mâine mai erau câteva ceasuri, ca sa zic ca i-am dat un canon, si l-am împartasit.
Vedeti, faci un mare pogoramânt, dar pe ceva. Nu l-am oprit dupa canoane, si am tinut cont de starea lui sufleteasca, de lupta care o da de ani de zile. Pentru ca, trebuie sa spun, dar cu teama, ca nu prea vad ca singur postul ar da nadejde de mântuire. Smerenia adânca din inima noastra si nedusmania este nadejdea de mântuire a noastra. Postul este recomandat ca o stare de nevointa si ca stare fizio-logica, ca elimina toxinele, si e foarte bun. Dar ne întâlnim cu fel de fel, si foarte multe cazuri, când nu s-a postit, ori sunt bolnavi, ori sunt pe drum.
Vedeti, trebuie sa ai întelegere. Daca duhov-nicul tine cont de intensitatea pocaintei fiului, el se considera ajuns.
Unul s-a dus la spovedit, cu pacate grele. Parintele i-a dat un canon foarte usor si zice: „Parinte, parinte, e usor pentru mine, pacatosul! Doar atât sa fac eu?” Duhovnicul i-a scazut si din ce i-a dat. „Parinte, ce faci?” Si i-a plesnit inima, si a murit din râvna ca el nu merita acest lucru. Dar duhovnicul a fost iscusit.
Asadar, canoanele ramân ca niste mari faruri de orientare: „Uite, domnule, pacatul dumitale, ca te oprea de la împartasit douazeci de ani”, cum e cazul cu avorturile. Dar sunt atât de multe posibilitati ca sa-l usurezi. Sfântul Ioan Gura de Aur, zice: „Ani vrei sa-i dai? Nu, vindeca-i rana!” L-ai oprit atâtia ani, dar el tot asa a ramas, nevindecat. Lupta mare este sa-i vindeci rana.
Se sfideaza jertfa de pe Golgota când preotii duhovnici refuza sa dezlege pe cei cu pacate grele si care se caiesc. Este o enorm de mare greseala. Poti sa-l opresti de la împartasit dar nu ca sa nu-l dezlegi de pacate. De câte ori sa iertam? a întrebat Sfântul Petru. De saptezeci de ori câte sapte. Ceea ce înseamna: permanent. Dar numai daca se caieste permanent, ca n-are voie nimeni sa desfiinteze iadul ca-i milostiv Dumnezeu.
– Exista vreo categorie de oameni care nu se pot mântui, de exemplu actorii?
– Draga, numai dracul nu se poate mântui. Acesta-i raspunsul. Deci, nu mai puneti nici o între-bare de felul acesta. Conditia este sa se pocaiasca. Daca a omorât o mie de oameni, se spovedeste, se caieste, plânge, Dumnezeu îl iarta. Jertfa de pe Gol-gota s-a facut pentru mântuirea lumii, nu numai a unora, pentru toti. Daca nu vor, nu vor ei, dar pot sa se mântuiasca. Mântuitorul nu S-a rastignit numai pentru o categorie de greseli, ci pentru tot ce este greseala pe pamânt. Mai mare pacat decât a facut Iuda nu exista, ca sa-L tradezi chiar pe Dumnezeu, constient. Si totusi îl ierta si pe el daca nu se spânzura. Un sfat pe care-l dau duhovnicilor este sa-i iubeasca pe fiii lor asa cum sunt.
M-am dus la o manastire unde aveam doi fii duhovnicesti, adusi de mine la manastire, si i-am întrebat: cum canonisiti? Zice: noi, pe cei cu doua-zeci de avorturi, nu-i dezlegam de pacate! Si ce faceti cu ei, îi trimiteti la Arsenie? Nu-l împartasesti imediat, dar de dezlegat îl dezlegi.
– Când e vorba de oameni care nu parasesc pacatul, tot îi dezlegati?
– Dezleg de câte ori vin si se spovedesc ca n-a respectat.
– Daca un om nu merge la Liturghie Duminica – el, de fapt, spune ca îl întreb eu, nu vine sa-mi spuna ca nu merge Duminica la biserica – în cazul acesta eu nu-l dezleg si-l pun în situatia sa mearga si-apoi se prezinta si stam de vorba, dupa ce-mi face dovada ca merge!
– Eu n-am cum sa nu-l dezleg; ca el se spo-vedeste ca n-a fost, ca un pacat. Dar îi spun marea lui greseala de a nu se duce la biserica si-i explic putin importanta Sfintei Liturghii, ca-l umple de har.
– Daca-i fumator nu-l dezleg!
– Eu îl dezleg. Dar nu spune: „Sunt fumator”, nu vorbi asa. Spune: „Am fost fumator”. Cuvântul „sunt” înseamna continuitate. Contez pe o explicatie care le-o dau în legatura cu gravitatea pacatului: „Îti dai seama dumneata cum lucreaza ca sa te distruga, într-o forma tainica, aceasta patima si te trânteste când ti-e lumea mai draga. Deci trebuie sa te lasi de ea, ca ma pui pe mine în situatia sa te dezleg fals, si eu n-o fac. Si zice: „Am înteles, parinte!”
– El a înteles pe moment!
– În fata mea el hotaraste sa se lase si s-ar putea ca el sa nu mai greseasca.
– Eu nu contez pe hotarâri spontane!
– Nici nu ramân asa fix, nu opresc pocainta lui pe loc. Sistemul meu este sa fiu mai îngaduitor, dar sa atac pacatul cu orice chip, si sa-l pun în situatia sa fie si el împotriva. Daca el este împotriva, este pe cale. Mila lui Dumnezeu îl ajuta.
– Femeile au început sa poarte sterilet!
– Este mutilare! Sa-l scoata imediat!
– Daca nu-l scoate nu o dezleg!
– Acum depinde cât este de sincera. De aceea s-a pus întrebarea de Sfântul Petru: De câte ori sa iertam?... De saptezeci ori câte sapte. Dar nu pleaca de la mine pâna nu îmi spune: „Nu mai fac”. Însa nu am voie sa ma bag mai departe! Daca se întâmpla sa moara, ce faceti?
– Daca se întâmpla sa moara înseamna ca Dumnezeu nu l-a învrednicit sa primeasca dezlegarea si ceea ce nu i-am oferit eu, îi socoteste Dumnezeu, ca are voie.
– Are voie, dar numai ce dezleaga preotii si episcopii, dezleaga si Dumnezeu! Si sunt cazuri destul de multe când se întâmpla sa moara.
– În caz de neîntelegere între soti, ce putem face? Am întâlnit un caz, un tânar mi-a spus ca sotia lui îi face farmece, îi pune lucruri toxice în mâncare; spune ca nu mai pot trai împreuna, si totusi asteapta un copil de la ea.
– Draga, o suporta pâna când gaseste un motiv binecuvântat de despartire. Trebuie s-o duca mai departe. Si sunt mai multe cazuri de felul acesta. O duce mai departe si pe considerente ca „Ce stii tu, barbate, ca nu-ti vei mântui femeia?” Sau invers. Nu sunt decât patru motive ca sa se poata da divort:
1. Daca e caz de adulter, cum zice Mântuitorul.
– Femeia poate da divort daca-l prinde pe barbat?
– E libera si ea. Are dreptul ei. E fiinta libera cu Edictul de la Milan. A încetat dragostea, a încetat si familia.
2. Daca vrea sa omoare unul pe celalalt, si a simtit ca vrea sa-l omoare, fie prin otravire, fie prin împuscare. Atunci trebuie sa se desparta, decât sa faca crima. De ales însa, sa nu fie un simplu ac-cident – s-a întâmplat ca a întors facaletul, sau te miri ce...
3. Daca a trecut la secta unul din soti, a cazut în erezie, si cu influenta mare sa-l racoleze pe sot. Celalalt are voie sa se desparta, decât sa cada în anatema.
4. Daca pleaca la manastire, dar cu acordu