CONVORBIRI CU PARINTII
SFINTEI MÂNASTIRII SIHASTRIA

P.A.: - ...vreme. Sunt copii nebotezati.
- Asa este!
P.A.: - Nu sunt la bine, pentru nebotez; dar nici la rau, pentru nevinovatie.
- Da, asa-i!
P.A.: - Aici sunt socotelile lui Dumnezeu, noi nu ne amestecam. Dar noi ne facem datoria; pentru ca Liturghia cuprinde în sine creatia lui Dumnezeu, vesnicia, toate. Preotii sunt rugati sa dea mare atentie la Proscomidie. Pe care i-a luat apa, pe care s-au sfârsit sub darâmaturi, pe care au murit de moarte naprasnica, pe toti sa-i pomeneasca. Avem rugaciunea Sfântului Vasile cel Mare care se citeste atunci. Eu, când fac parastase, când fac ectenia la cei morti, citesc si rugaciunea asta în Sfântul Altar. Mortii înainte de toate. Si lumea se foloseste. Îmi fac datoria, dar cu simtul acesta ca le place si oamenilor.
- Ei simt duhul omului, simt duhul preotului.
P.A.: - Pentru ca gasesc uneori pe pomelnice si prunci nebotezati. Nu-i putem pomeni, cu numele puse acolo. Le-au pus ei nume, dar nu-s botezati. Si ma doare inima când se întâmpla asa! Trebuie sa luptam împotriva avorturilor.
- Ei, ce ziceti de avorturi, de cât de tare s-au înmultit azi?
P.A.: - Aceasta este marea decadere a momentului istoric pe care îl traim.
- Teribila! Cred ca e cea mai mare drama a românilor...
P.A.: - Sa ne lasam în voia lui Dumnezeu, sa ne facem sincer datoria acolo unde suntem, în calitatea pe care o avem. Si mai departe lucreaza Dumnezeu. Cum spune la Sfântul Siluan: plângea odata un calugar, foarte tare plângea. Plângea sincer, nu teatral. Si a venit Mântuitorul la el si l-a întrebat: „De ce plângi asa?” Zice: „Plâng, pentru ca noi, calugarii, mai avem o sansa de mântuire; dar ce face poporul, neamul omenesc?” Adica, îl durea de neamul omenesc, precum va spuneam la Parintele Cleopa. Noua ne sta foarte bine, am savârsit un act de iubire totala, de lepadare totala de lume, si ne-am eliberat, fara sa ne temem de ce se va întâmpla: ne poarta Dumnezeu de grija. Iar Hristos îi zice: „De ce plângi? Aia este treaba Mea. Este treaba Mea ce se întâmpla cu cei din lume; de ce plângi tu pentru ei?” Si atunci I-a spus un lucru -pentru care nu vreau sa va smintesc ca vi-l spun- pe care l-am gasit în traducerea franceza a scrierii Sfântului Siluan. Zice Mântuitorul: „Unul, chiar daca o data s-a rugat într-o zi, nu sunt neatent cu el!” Da! Categoric! Si numai un „Doamne, miluieste!” este primit sus. Iar dupa aceea, prin analogie, am înteles pozitia Maicii Domnului în marele rol al mântuirii neamului omenesc. Spune: „Daca eu sunt atenta si cu pagânii care se roaga, dar cu crestinii, cum voi fi eu oare?”
- Ati întrebat de Parintele Petroniu: ati fost cumva în Athos, la el, acolo?
P.A.: - Am fost, am fost. Parinte Ioanichie, Parintele Petroniu mi-e nas de calugarie. Am evlavie la el. Chiar în noaptea când m-a calugarit -la Antim, în ‘48- el a tras la sorti numele de Arsenie. Nici pe mine, nici pe staret (Parintele Benedict Ghius) nu ne-a lasat sa tragem; el a tras din caciula. Eu, fiind în biserica, în mantie, m-am dus la strana sa vad când cade Sfântul Arsenie: si l-am gasit pe 8 mai, o data cu Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul. Dar ziua în care am fost calugarit era 26 septembrie: tot Sfântul Ioan Evanghelistul! Când am vazut, m-am cam speriat...
- Apostolul dragostei!
P.A.: - Exact la un an, tot de Sfântul Ioan Evanghelistul, m-au facut preot. Si-am zis: „ma urmareste Apostolul iubirii!...” Preot m-au facut la o mânastire de maici, lânga Botosani, la Gafton (pentru ca acolo era slujba arhiereasca). Iar diacon la Calamfidesti, lânga Radauti. Am fost hirotonit de Înaltul Mitropolit Sebastian, de la Iasi.
Parintele Ioanichie: - El m-a facut pe mine diacon, în ‘53.
P.A.: - Ma simt vinovat ca nu l-am prea pomenit. De multe ori îl uit; exact ca la spovedanie: uiti esentialul. Saracul: am avut multa discutie si cu el. A avut mare evlavie la mine, mai ales ca el tinea mult la Mânastirea Slatina, unde eu eram atunci egumen. Erau multi tineri atunci, acolo. Erau cam 120 de insi; parinte, nu era mânastire, era o academie!... Parintele Dosoftei, Înaltul Antonie, Parintele Gherontie, Parintele Emilian, mare duhovnic... Nu oamenii cu titluri din acestea academice, nu astia sunt oamenii lui Dumnezeu: tot traitorii ramân, oamenii care îsi pun probleme mari, parintilor...
- Cum vi s-a parut Mânastirea Slatina din acei ani?
P.A.: - Parinte draga, am avut acolo -eu eram egumen- atâta armonie si atâta dragoste... Întâlnesc acum preoti care pe vremea aceea erau frati; la mare evlavie ma au, saracii.
- Parintele Petroniu spunea ca avea un cor grozav acolo.
P.A.: - Parinte, am îndraznit sa spun ca Petroniu al nostru e cel mai mare cântaret din România. Studiase si teologia, si matematicile. Muzica bisericeasca a învatat-o ca teolog. Iar acum de curând, când am fost în Sfântul Munte, l-am auzit cântând ca alta data. Erau niste parinti care cântau la strana, el stând în urma, de am crezut ca e însusi Parintele Petroniu, pe mai multe voci; asa de exact îl imitau. Este un mare si sincer traitor.
Când am fost calugarit -nu eu mi-am ales nasul -, în noaptea aceea, când eram în mantie, la Antim, a plâns, domnule, toata noaptea. A luat lucrurile în serios.
Am sculptat niste cruci -mai facusem niste sculpturi- caci ma gândeam: „Sa-mi faca altul crucea de calugarie?” Si au vazut crucile, unul, altul, si spuneau: „Asta-i lucru nemaipomenit, lucru de arta!” Si atunci am facut o cruce de calugarie exact ca a mea si Parintelui Petroniu, doar ca la Parinte în medalion Maica Domnului si Sfântul Ioan Evanghelistul stau în picioare lânga Crucea Domnului. Eu, atunci, eram în serviciul Institutului Biblic, si ma ocupam de sculptura si de grafica (vezi desenele de pe Evanghelie). Dar nu i-am dat crucea finisata, ci i-am dat-o cu tot cu lemnul de postament. Si atunci, el, saracu’, biruit de gestul meu, a vrut sa ma învete pe note cântarile. Eu, însa, daca nu eram nascut pentru asa ceva, n-a reusit.
Par. Ioanichie: - Eu am venit -eram la Sihastria, poate stiti- în iulie, în ‘49, sa-mi caut loc. Eu n-am stiut ce urma sa se întâmple. Zic:„Vin în toamna”, iar când am venit eu la 4 noiembrie, chiar de ziua Sfântului Ioanichie, erati deja plecati la Slatina. Iar aici am gasit pe Parintele Ioil. Am plâns mult dupa Parintele Cleopa, caci cu el vorbisem: „mai, baiete, vino, asa, ia actele cutare, si vin’ la mânastire; te primesc aici, na!” Si când am venit, erati plecati toti dincolo. Numai o leaca a lipsit de nu m-am dus si eu la Slatina. Dar a vrut Dumnezeu, ca mi-a fost mila de Parintele Ioil: „Mai, tatucuta, ramâi aici, mai, ca n-are cin’ sa scrie o hârtie, mai!...”
P.A.: -Parinte Ioanichie, eu eram la Institutul Biblic când s-a facut chestia asta, în 49’. Si Parintele Cleopa a spus asa: „Patriarhul vrea sa trimita din Sihastria un numar de insi la Slatina”. Iar eu eram al Sihastriei, dar ma gaseam la Institutul Bibilic. Si-a spus Parintele Cleopa asa: „Domnule, nu ma duc acolo fara Parintele Arsenie!” Dar eu eram înregimentat cu o serie întreaga de superiori, preoti mireni, care nu-mi dadeau drumul cu una, cu doua. Însa a vrut Dumnezeu asa: mi s-a oprit puterea de patrundere a vederii -ca eu am lucrat numai cu ochiul liber- si atunci au trebuit sa-mi dea un concediu medical si sa-mi dea ochelari. Ochelari prismatici, care odihneau ochiul. Niste parinti, ba nu, chiar Parintele Sofian a luat ochelarii mei si a vazut asa, niste minunatii... A crezut ca ochelarii mei prismatici îs niste ochelari de fantezie, ca Proscomidia n-a vazut-o dreapta, ca era rotunda prin ei. Si-o fi zis el: „Ma, saracu’, e rau de tot...” Dar pe acest motiv eu am obtinut un concediu si m-am dus la Slatina, si nu m-am mai întors. Si asa am scapat de Institutul Biblic.
- Si câti ani ati stat la Slatina? Trei ani, patru?
P.A.: - Nu mai stiu, parinte, dar stiu ca acolo m-au arestat. M-au luat de la Utrenie, parinte, la doua noaptea, când ieseam din biserica. Chiar eu slujeam. La doua noaptea. 89 de ofiteri, trei camioane de ostasi si doua masini mici. Iar eu le-am spus asa: „S-a cutremurat muntele si a iesit un soarec! Puteati sa-mi dati un telefon si veneam singur, ce va trebuia teatrul asta?...”
- Si unde v-au dus, ma rog, atunci?
P.A.: - La Suceava. Nu aveau puscarie acolo: era Securitatea din Suceava, unde am fost dus si cercetat. Ma acuzau ca am scris multe lucruri, ca nu-stiu-ce. „Domnule”, zic, caci aveau cartile mele, caietele, „uitati ce va spun: eu nu recunosc nimic daca ma acuzati de ceva (caci am simtit despre ce e vorba), daca nu-i semnatura mea acolo. Caci puteti foarte bine sa ma acuzati bagând în scrierile mele o serie întreaga de lucruri de-ale voastre, numai ca sa ma puteti condamna. Nu recunosc nimic fara semnatura mea”. Si a început actiunea asta de la Slatina, la doua noaptea, dar ne-a apucat ziua si n-a mers. Au luat, uite-asa, cu sacul, cartile mele, si-am plecat la Suceava. Si acolo am început sa semnez ce era al meu: notite, carti, caietele, ca sa nu-mi bage acolo ceva strain. Mi s-a parut ca sunt cinstiti. Ei erau foarte convinsi ca eu am facut propaganda. Nici vorba, parintilor. Eu am fost legionar, dar sunt calugar, parintilor, dincolo de orice fel de masura, dincolo de orice. Si n-aveam alt ideal decât de a ne harazi Dumnezeu fericirea sa murim pentru scânteia de Adevar ce stim ca o avem în noi, pentru a carui aparare vom intra în înclestare cu stapânitoarele puteri ale-ntunericului, pe viata si pe moarte. Asta-i deviza mea. În sfârsit, m-au legat la ochi si m-au bagat într-o camera înalta de vreo cinci metri, atâta de mare ca n-aveai loc sa te misti, si mai era si un scaun acolo care încurca spatiul. Eram în rasa, m-am culcat pe cimentul ala, jos, ca pe scaun nu puteam dormi. Si noaptea aud o... (Parintele Arsenie ciocane usurel în masa). „Cine e?” Era Parintele Marcu, luat si el. Când l-am auzit!... (Parintele râde) Era într-o chilie de un metru patrat, ca si mine. Parintilor, nu va dati seama, vorbesc psihologic: ce înseamna, în suferinta, sa vezi pe cineva care e de-al tau? Când spune acolo Sfântul Macarie cel Mare, cu -capatâna aia de mort, daca v-amintiti-: „Unde esti popo, în iad? Si ce bucurii aveti?” „Avem bucurie când te rogi tu pentru Egipt”. Auzi? Proscomidia!... Te rogi pentru tot neamul, pentru tot orasul, pentru toata lumea pamânteasca. „Si ce bucurii aveti atunci?” „Ne vedem fetele unul la altul, asta-i singura bucurie pe care o avem!”
Parintilor, nu trebuie sa neglijam lucrurile acestea, domnule, trebuie sa trecem de adevarat la traire, domnule!
Ei, si când l-am auzit, m-am bucurat foarte mult. Eu îl stiu: a fost un mare traitor, sa stiti... I se zicea „Fachirul”. Domnule, daca-i smulgea unghia nu scotea o vorba. Zicea: „I-am facut praf pe toti securistii”.
- Mergem mâine pe la dânsul.
P.A.: - Merg, sigur ca da. M-a rugat foarte mult, saracu’, sa ma duc pâna la el, iar eu nu puteam sa vin... Nu pot sa plec, parintilor, sunt un om de raspundere. Liturghie, si multe altele...
Ne-au legat la ochi, dimineata, si ne-au dus, parintilor, pâna la Bucuresti legati la ochi, tocmai de la Suceava. Începusem sa vad prin legatura. Va dati seama, rabdam. Si eu, si parintele.
Au oprit într-un loc unde ne-au dat jos sa ne facem treburile. Si va închipuiti cum este legat la ochi... A fost acolo si o femeie, o nemtoaica batrâna, în camionul ala, ce-o fi fost ala, care tipa ca face pe ea. Si pâna la urma a facut pe ea, acolo, în masina. În sfârsit chestii de-astea.
- Si v-au condamnat la Bucuresti, imediat?
P.A.: - Parinte Ioanichie, a durat 90 de zile ancheta. A fost cea mai scârboasa perioada. Te omorau si te bateau, numai sa zici ca ei. „Nu zic, domnule, nu zic! Taie-mi capul, si nu zic! Nu sunt vinovat de chestia asta; nu stiu de cutare; nu stiu de cutare”. Bineînteles, ca aparam anumite lucruri. Si, în sfârsit, pâna la urma, au gasit: cu «Rugul Aprins». Ca eu am fost la Antim, unde se faceau sâmbata seara întruniri cu oameni de înalta traire. În particular: Vasile Voiculescu, marele poet Vasile Voiculescu... L-am spovedit în închisoare. Ne-am întâlnit si am stat împreuna. Staniloae, Benedict, o serie întreaga de insi, Petroniu, multi... Si au gasit hiba: «Rugul Aprins». Dar sa va spun o scena: anchetatorul meu ma întreaba: „Ce-mi spui de «Rugul Aprins»?” Gasisera ei ca noi faceam acolo propaganda, si ca ne organizam împotriva lor. Ori noi faceam întâlniri duhovnicesti.
Duminica seara, Antimul. Pentru ca în Bucuresti exista un oarecare ins, care trecuse de la ortodoxie la catolicism, si facea o propaganda nemaipomenita, si vorbea numai în frantuzeste. Va dati seama, protipendada intelectuala a Bucurestiului se ducea la el. Iar el era catolic. Era împuternicit de Papa ca sef al sud-estului Europei. Si s-a nascut Antimul, cu o serie întreaga de asi nemaipomeniti, astfel ca începuse sa vina studentimea la noi, si contracaram miscarea catolica. Pe mine, ma iertati ca va spun, m-a calugarit la Antim. Deci a fost acolo toata intelectualitatea aceea duhovniceasca, oamenii aceea care au luat parte la o calugarie adevarata. Iar ei ma numeau pe mine „omul lui Dumnezeu”. Dar eu îmi vedeam de treaba mea.
Sa va spun o poveste cu fratele meu: saracul, era si el pe acolo, neînsemnat, între atâta lume, si ma întreaba, zice: „Parinte, am voie sa vorbesc cu sfintia ta?” (Parintele râde) Dar eu îi spun: „Da, ai voie, da‘ mai asa, mai putin”. Eu îl crescusem, ca era mai tânar ca mine cu patru ani.
Acolo, la Antim, se discuta foarte mult despre rugaciunea inimii. Tocmai aparuse „Sbornicul”. Era acolo si un protoiereu rus, Ioan Kulighin. Noi îi spuneam Ioan Streinu. Noi eram foarte influentati de el, caci era un mare traitor. Si mai era acolo un parinte, preot de mir, Gheorghe Rosca, de asemeni mare traitor. Si când a vazut crucea de calugarie pe care o facusem eu, a spus ca îmi da un Sbornic, numai sa-i fac si lui o cruce. Iar eu i-am zis: „Nu iau nici un Sbornic, nu fac nici o cruce. Pentru ca nu sunt de acord cu ce se discuta aici. Prea multa vorba despre rugaciunea inimii. Zi-i, domnule, si taci! Asta e tot!” Pentru ce trebuie sa astepti indicatii? N-ai simtit nici pâna acum ca tu esti omul lui Hristos?
Nu eram de acord cu ei. Dar eram copil si eu, eram tinerel; sunt zeci de ani de atunci. Si a venit un tânar la mine, a batut la usa -eram calugarit deja-, la chilia mea, smerit: „Sarut mâna, parinte! Vreau sa-mi dati si mie Sbornicul. Iar cartea nu exista decât în doua-trei exemplare în tot Bucurestiul; a aparut acuma, dar atunci nu era de gasit. Iar eu îi zic: „Da, va dau cu placere”. Si am luat o sfoara de metanie si i-am dat-o. Zic: „Poftiti!” Taci si zi-i. Acesta e „Sbornicul”!
Când eram copil, eram membru -pasiv- al unei reviste: „Vraja”, unde fratele meu cel mai mare era redactor. Aparea o data pe saptamâna. Era printre noi acolo si o studenta, Miruna Melani, care semna sub pseudonim, o fata de buna credinta. Eu eram elev, dar ma duceam la cercul literar organizat de ei, chiar daca nu ma bagau în seama. S-a întâmplat însa un lucru: fratele meu mai mare a zis asa: „Daca iau o picatura din apa marii, o analizez si pot sti compozitia marii”. Si au sarit toti: „Nu-i adevarat! Nu poti sti nimic!” „Cum, domnule, iau o picatura!?” Mai, si s-au luat la cearta pe chestia asta... „Da’ tu ce zici, mai, Anghele (Anghel ma chema atunci, Arsenie e numele de la calugarie)?” Zic: „Uite ce: când s-a facut analiza apei de mare, s-a luat o picatura din mare si s-a facut analiza pe acea picatura. Iar continutul chimic al apei de mare se cunoaste din picatura aia”. Si de atunci începând m-au bagat în seama.
Iar la revista scria poezii acea studenta. Si într-o zi, înainte de vacanta, au crezut de cuviinta sa ma puna pe mine sa scriu poezii. Iar eu, ce sa fac? Plecam în vacanta, ma duceam pe la gara, vedeam baieti cu fete la brat si am zis: As da toti banii mei de tren, sa am si eu pentru fete un lat. Cam asta spuneam eu în poezie. Si stând eu pe o banca, în gara, la un fum de locomotiva, observai alaturi o fata bruna care astepta acelasi tren. Si la o învalmaseala ma asezai alaturi. Fara sa insist, draga, fata-mi oferira bratul. Si-am vazut atuncea, draga, ca prin gari e ieftin latul. Si asta a fost poezia mea. Iar studenta a facut o poezie cu un limbaj de nivel înalt, de-ti statea mintea-n loc. Dar, eu, care traiam lucrurile, desi eram aproape un copil, intuiam lucrurile înalte. De unde se vede ca este o mare precocitate în copii. Sa nu faceti greseala sa treceti peste ei. Le dam noi jucarii, dar sa stiti ca sunt unii cu o mare capacitate.
Ei, si baiatul ala, caruia îi dadusem eu metaniile în loc de Sbornic, s-a dus la el acasa. Si cu cine credeti ca era în legatura? Cu Miruna Melani. Trecusera ani de zile de la povestea noastra. Ei, si s-au minunat ei, ca si-au adus aminte de mine. Si asta va spun parintilor, asta-i Sbornicul, practic, nu vorbe. Taci si zi-i.
- Erati acolo si cu parintele Daniil (Sandu) Tudor, nu?
P.A.: - Parinte draga, am trait în mânastire cu el si am facut si puscarie împreuna. Chiar la un moment dat, când am fost repartizat la zarca -o închisoare în închisoare, de unde ne scoteau afara doar zece minute pe luna, unde regimul era clar de exterminare, si de unde m-a ajutat Dumnezeu sa ies viu- am stat împreuna. Ne dadeau câte putin terci de mâncare, dar ne dadeau o singura lingura, nu doua. Si pentru ca eram amândoi monahi, am împartit aceeasi gamela. Si luam, eu o lingura, el o lingura, si a mai ramas putin pe fundul gamelei. Si zic: „Ia sfintia ta mai departe -îi purtam evlavie, caci ne cunosteam de la Antim, de pe vremea când îl chema Agaton-, ia sfintia ta mai departe, macar aici sa nu ne mai certam”.
Par. Victorin: - A fost nasul meu de calugarie.
P.A.: - A murit în luna noiembrie, în 1962. A murit în celularul mare -stim niste lucruri.
M-am dus odata, la Antim, la chilia lui. Statea în clopotnita. Avea o camera, parintilor... toti peretii erau acoperiti de rafturi cu carti, straine, toate legat în piele. M-a impresionat!...
Însa nu te puteai împaca cu el, cu nici un chip. El fusese staret la Mânastirea Rarau, iar eu fusesem egumen la Mânastirea Slatina, si tocmai de aceea, eram seful lui. Raraul era schitul Slatinei. Dar, ce, puteai îndrazni sa-i zici ceva? Îmi zice, într-o zi: „Parinte, fug calugarii mei la sfintia ta”. Iar eu: „De ce oare, parinte?”
Era extrem de riguros. Nu asa trebuie procedat. Ce ti-a facut lumea, femeie desfrânata? Te-a condamnat? Eu nu te condamn. Desi curvise. Ce spaima a avut femeia!... Nu faptul ca au prins-o o durea atât de tare, ci faptul ca o duceau la un mare si drept judecator. Asta o facea sa-i fie frica. Pacatul roade pe dinauntru. Va dati seama ce era în sufletul ei? Dar El a iertat-o. Parintilor, faceti lucrul asta în viata, si veti vedea. Si daca v-am spus asta, nici nu mai e nevoie sa va spun altceva. E destul. Iertati! Iubiti, parintilor! Încercati sa va iubiti vrajmasii! Nu va lasati biruiti cu nici un chip. Tot ce a spus Hristos e adevarat!
Si m-am dus la el la chilie, acolo, în clopotnita. Si n-avea de lucru sa ma-ntrebe: „Parinte Arsenie, sfintia ta plângi?” Dar eu îi zic: „Dar sfintia voastra plângeti?” „Eu plâng!” „Nu sunteti ortodox!” Sa-i spui lucrul asta în chilia lui, lui Agaton?... Îi zic: „Parinte, eu dac-as avea o jumatate de lacrima, as fi cu mare îndrazneala la Dumnezeu, dar nici pe aia n-o am”. Si am terminat discutia. M-a pârât la toata mânastirea. Si de atunci mi-a ramas numele asta, de „Arsenie, omul lui Dumnezeu”. Saracul, mi-a parut foarte rau de el.
Parintilor, au aparut acum niste carti scrise de Andrei Scrima. Nu stiti prea multe despre el, nu?
Par. Ioanichie: - Eu stiu ceva, dar cum a evoluat în ultima vreme nu-mi place.
P.A.: - Nu-i adevarat, parinte. Am stat de vorba anul trecut cu el, ca a venit în România. Mi-a fost fiu duhovnicesc. E un mare traitor si un om foarte destept. A scris acum o carte: „Timpul Rugului Aprins”, iar Andrei Plesu i-a facut introducerea la aceasta carte. Care, de fapt, nu era cel mai indicat sa faca introducerea la o carte ca aceasta. Dar pentru ca, un oarecare fiu duhovnicesc de-al meu, un scriitor din Ardeal, s-a întâlnit cu Andrei Scrima la Paris, la un camin de catolici, unde el îi catehiza fara crutare pe papistasi. „Nu va jucati cu nimic din ce a spus Hristos. Puneti mâna si asimilati viata Ortodoxiei în Hristos, nu interpretarile mai mult sau mai putin filosofice a unor insi, care au facut zei din niste neispraviti si antihristi. El a spus exact o serie întreaga de lucruri: Eu sunt Cel ce sunt. Eu sunt Adevarul, Calea si Viata. Biserica Ortodoxa n-a schimbat nimic. Toate cuvintele lui Hristos si ale Apostolilor le traim noi astazi. Cine se abate de la cuvântul din Crezul apostolic este eretic. Sunt foarte convins ca se va termina odata si cu catolicismul. Sunt foarte convins ca Hristos a fost ortodox, pentru ca noi îndeplinim întocmai cuvântul lui”. Si baiatul asta, foarte încântat, îl cunostea pe Andrei Plesu. Plesu mi-a transmis ca ar dori sa se spovedeasca la mine. N-a venit. Nici nu eram asa bucuros, ma întelegeti. Pentru ca, de fapt, nu este decât un om foarte comod, pe care inteligenta nu-l ajuta decât foarte putin, si care se... scalda. Oricum, nu-i un element pentru care merita sa-mi pierd timpul în dialoguri si polemici.
Eu va spun, parintilor: linistea mea sufleteasca sta în aceea ca, daca un eretic vine la mine -va repet ce v-am spus-, eu îl întreb: „Domnule, doresti sa te faci ortodox, sau sa ma faci si pe mine eretic? Daca nu doresti sa te faci ortodox, pentru ce sa mai stam de vorba?” A venit la mine un evreu, trimis de un parinte: „Parinte, ocupa-te putin de el, ca vrea sa se faca crestin”. Si i-am spus asa: „Ma, evreule, uite ce-ti spun eu: toti apostolii nostri au fost evrei. Voi ce aveti de gând? Ei cunosteau Scripturile, si au înteles ca toate proorociile s-au împlinit. Voi de ce nu întelegeti?” Si s-a facut crestin. N-am facut filosofie cu el.
Ei, si Andrei Plesu, prin acel baiat a luat legatura cu Andrei Scrima. Andrei Scrima este un om erudit, un om foarte bine pus la punct. Mi-a spus Mitropolitul Serafim de la Berlin, cu care am stat mult de vorba în vara asta, caci a venit la mine, s-a spovedit, a stat la mine -ne plimbam pe malul marii cu pantalonii sumecati de ne bateau valurile pe picioare si vorbeam-, mi-a spus ca vrea foarte mult sa-l întâlneasca si nu stie unde; n-are nici o adresa. A scris, parinte, Andrei Scrima niste lucruri de îti sta mintea în loc, lucruri de folos. Si mi-a fost fiu duhovnicesc când era la seminar în 1950, l-am calugarit la Slatina si i-am dat paramanul meu (aveam cel mai frumos paraman din România, desenat de mine si cusut de cea mai mare artista a broderiei, maica Agapia de la Varatec, care i-a brodat si Patriarhului Iustinian vestita mitra).
Lânga Slatina, la Oroaia, se faceau cercetari arheologice si se descopereau oseminte, morti de sute de ani. Parinte, îi descopereau asa cum erau, cu falangele la locul lor, si îi cercetau în amanuntime. Vedeam mortul în groapa cum sta, si l-am luat pe Andrei si i-am spus: „Ai fost pâna acum Andrei Criteanul. De acum esti Andrei Apostolul. Te trimite Dumnezeu în India. Sa nu faci ce-a facut Mircea Eliade, ci sa faci apostolat, sa faci precum Sfântul Apostol Andrei. Acesta e cuvântul meu de duhovnic. Ai voie sa te faci preot. Si l-a facut preot Patriarhul Atenagoras la Constantinopol. L-a cucerit total pe Atenagoras, cel mai mare patriarh al secolului, care voia sa-l lase în locul lui, patriarh. Ei, Patriarhul Atenagoras era macedonean, român de-al nostru, iar Andrei era tot macedonean. Dar n-au vrut grecii.
Si am vorbit cu el, parintilor, anul trecut, o serie întreaga de lucruri, cum vorbim aci. Foarte receptiv, foarte întelegator. Si i-am spus urmatorul cuvânt: „Exista un cuvânt în Scriptura pe care lumea l-a neglijat: Fara de Mine nu puteti face nimic. Acesta este cuvântul lui Dumnezeu! Iar lucrul acesta l-a spus Dumnezeu si pe marginea unui lucru: Eu sunt tulpina, iar voi sunteti mladitele. Mladita, fara de Mine, tu nu poti sa faci nimic! Acesta este cuvântul lui Dumnezeu! Si s-a neglijat cuvântul acesta. În sfârsit, cerbicia omeneasca, greceasca, în sute de ani, face pe om sa se vada pe sine: „Uite, eu fac asta!” Si uita ca e robul lui Dumnezeu. Si atunci, la anul 419, la Cartagina, s-a facut un Sinod local, care spune asa, la Canonul 124: „Cu privire la ce spune Mântuitorul: «Fara de Mine nu puteti face nimic» (Ioan 15,5), daca tu zici ca poti sa faci ceva, anatema sa fii.” Scrima, când i-am spus, a luat repede si a notat. Vezi, pe el îl interesau niste lucruri adevarate, traitoare, nu filosofii, nu interpretari, nu speculatii. El avea încredere în mine, ca i-am fost duhovnic si la Seminar. În ‘50-’53, eu am fost preot la Seminarul de la Neamt si el era profesor acolo.
Si fiind vorba de Sinodul asta, la Canonul 125 zice asa: „Daca zicând Tatal nostru, spuneti «Si ne iarta noua greselile noastre» pentru ca asa zice rugaciunea si nu pentru ca te vezi pe tine ca ai gresit, anatema sa fii”. Când spun Tatal nostru si spun «Si ne iarta noua greselile noastre», înteleg greselile mele. Eu zic aceasta, nu zic o rugaciune oarecare, sa scap, vezi Doamne, de un tipic oarecare. De asta am zis eu „Tipic, tipic, si-ai în inima nimic”. Deci, despre Andrei Scrima, am avut cu el niste amintiri duhovnicesti, nu de alta natura.
Par. Ioanichie: - El acum nu vrea sa vina în tara, înapoi?
P.A.: - Nu vine, parinte, pentru ca de fapt, el e considerat cineva si reconsiderat în lumea lui. Scrie, nu se lasa deloc, si va spun, prin acel om din Ardeal lucreaza fantastic împotriva catolicismului. Si m-a întrebat chiar lucrul asta: ce zic eu de papa? Zic: „Parinte Andrei -ca el e arhimandrit-, papa acesta este primul papa care a demascat catolicismul în mod serios; l-a demascat ca negativ. S-a bucurat nespus de mult de vorba asta, ca asa este.
- Cica acu-i la operatie.
P.A.: - Parinte, draga, Dumnezeu sa-l ajute sa traiasca, dar sa stiti -nu va suparati ca va spun-, traiesc, nu traiesc, eu sunt în pozitia sufleteasca din care pot sa spun ca vor fi toti adusi la Adevar. Toti. Nu conteaza ca traiesc sau nu traiesc. Conteaza ca Adevarul nu poate fi niciodata, absolut niciodata altfel decât El, Care este Cel ce este. Parintilor, Dumnezeu poate sa faca multe; un singur lucru nu poate: nu poate sa-si calce cuvântul. Asta-i.
Par. Ioanichie: - Cuvântul nu se mai schimba. Odata zis, devine dogma.
P.A.: - El a zis. Cum „El a zis”? De aceea am spus, fara sa fac figura de stil: „Hristos e ortodox!”
Par. Ioanichie: - Ce ziceti de papa? Vrea sa uneasca bisericile pâna în anul 2000. E o aluzie politica, sau ce?
P.A.: - Parinte, nici nu m-asteptam sa spuna altfel. El e „biruitorul comunismului”. De la Roma, nu de la Aiud. El e „biruitorul tuturor”, „lider”, nu stiu ce. Asta a spus peste tot pe unde s-a dus. Si, parinte, ascultati-ma pe mine: Adevarul ortodox îi roade. Prezenta ortodoxa îi omoara. Nu le convine cu nici un chip. Pentru ca -hai sa spunem drept, cât ne este îngaduit, cât cunoastem ca teologi- un lucru trebuie lamurit: domnule, care e Adevarul? Al tau, sau al meu?
Parintilor, sunt si eu preot si savârsesc Sfânta Liturghie. Când vad atâtea lucruri acolo, atât de grozave, si când e spus în carte ca s-a aratat de atâtea ori Trupul sub chip de prunc, cât degetul de mare, si atâtea alte minuni se întâmpla la fiecare slujba ortodoxa, cum pot eu sa ma compar cu ei, care nu au nici Proscomidie? Nu e normal sa te îndoiesti de Sfânta Împartasanie a catolicilor? Proscomidia, parintilor, va dati seama, este cel mai mare ajutor care se poate aduce mortilor si viilor. Si nu se face izolat. Se face în continuare cu Liturghia credinciosilor. „Spala, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit aici, cu sfânt Sângele Tau”. Pai, bine, domnule, e putin lucru sa salvezi o lume într-un ceas si jumatate, doua, cât faci Sfânta Liturghie?
- Iertati-ma, parinte, saptamâna trecuta a fost la televizor un preot catolic, care a spus, în legatura cu Proscomidia: atâta timp cât misa (slujba lor) pastreaza epicleza, ca fiind centrul Liturghiei, Proscomidia pe care o fac ortodocsii la Liturghia lor este o fantezie inventata de ei, si ca nu are o legatura concreta cu ceea ce se întâmpla la epicleza.
P.A.: - Draga, trebuie raspuns asa: 1054 de ani ati facut aceasta fantezie si voi. Parinte, draga, Sfântul Vasile cel Mare si Sfântul Ioan Gura de Aur au instituit si reguli pentru Proscomidie. Poti sa treci peste sfintii astia atât de uriasi? Parintilor, exista un cuvânt al Sfântului Vasile cel Mare în Canonul 87, pe care l-am pus în însemnari: „Orice cuvânt al Sfintilor Parinti are putere canonica”. A gresit Sfântul Vasile cel Mare ca a facut Proscomidia? Ce gresim când facem pomenirea viilor si a mortilor? Când sa o facem, daca nu la Proscomidie?
- Dupa schisma s-au apucat si au schimbat cum i-a taiat capul. Nici nu-l mai recunosc pe Sfântul Vasile.
- De aceea nu merita nici o discutie. De aceea am spus de multe ori, si n-o spun numai eu; eu nu spun decât ce am gasit la Sfintii Parinti: „cu dracul nu se sta de vorba”. E o mare greseala sa intri în dialog cu dracul. Parintilor, eu opresc lumea care spune: „Blestemat sa fii, drace!” Vezi-ti de treaba, îi convine când spui lucrul asta. Lui îi convine orice dialog cu el, pentru ca-l recunosti, îl consideri. Desconsidera-l! Nici nu stau de vorba cu tine! Ca sa-l gonesc pot sa spun: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma! Puterea cuvântului, asta sa-l goneasca.
Se pune o problema: când iertam pe morti? Ca trebuie sa-i spunem nominal. Când îi ajutam, când îi iertam, daca nu la Proscomidie?
- Alta întrebare la papistas: Hristos a facut vreo Proscomidie?
P.A.: - Vreme de trei ani a facut Proscomidie! Liturghia Sfântului Apostol Iacov are Proscomidie, nu? Sfântul Apostol Iacov a facut-o, Apostolul lui Hristos. Pai, ce, Sfântul Vasile cel Mare era un fantezist? Iar tu, 1054 de ani, n-ai trait Proscomidia asta? Ca alta Liturghie nu s-a facut dupa 1054. Si atunci, stiti ce este, dragii mei? E o fantezie vinovata de moarte. Pentru ca a angajat o parte din lume. Sunt mai multi catolici în lume decât ortodocsi. Dar vai si vai! Sunt foarte bucuros ca sunt în credinta aceasta, ca îi va smeri Dumnezeu pe toti. Ramâne un singur lucru: Adevarul. Pe toate planurile Adevarul! Asta e! Cum spunea un parinte, ca un împarat a adus trei sfetnici sa-i întrebe, în fata altor sfetnici: ce e mai tare în lume?
Primul a zis: cel mai tare în lume e vinul. A argumentat, i-a turtit pe toti, nu stiu ce. Al doilea: cel mai tare în lume e împaratul. Iar asta pentru ca erau teocrati, comandau în numele divinitatii. Si l-a biruit pe primul. Si nu era flatare, ci un adevar: daca ar fi fost sinceri, pe pozitia lor teocratica, erau grozavi. Pentru ca asta era forma de organizare a lumii, trebuia o ordine, iar ordinea celui mai mare trebuia sa fie dura lex, sed lex. Iar aceasta în numele lui Dumnezeu. Dar nu era asa. Iar al treilea a zis: cel mai tare din lume e femeia; dar mai de neînvins e Adevarul. Femeia, pentru ca i-a trântit pe împarati una-doua. Dar de neînvins e Adevarul. «Si pe aceasta portile iadului nu o vor putea birui» este cuvânt dumnezeiesc, si trebuie sa mor cu asta. Si nu mai îmi trebuie nimic, nici o alta lucrare. Sa mor cu ce-a spus Hristos; traind, nu numai crezând.
Cât priveste sectele, sunt linistit. Ei sunt ca niste lupi care curata padurea de hoituri. Iar daca sunt si platiti, e si mai grav.
Fie vorba între noi: si noi primim bani. Dar primim pe adevar, nu ne lasa Dumnezeu. Ca daca e vorba sa rezolvi problemele cu bani, Dumnezeu ne da si noua bani. Dar, cum am spus: bogatia nu e un pacat, si nici saracia o nu-i virtute. Poti sa fii sarac si sa fii hot, ori bogat, si sa faci milostenie, si sa faci biserici. Cu ce faci bisericile? Cu bani, nu? De la cel bogat.

CASETA 2

P.A.: - ...nu-mi aproba nimeni decât... nu putea episcopul sa... Patriarhul era la Baile Felix. Si atunci: „Domnule, sa-l calugarim, sau sa...?” „Calugariti-l imediat!” Si am spus: „Pe seama Sihastriei, nu pe seama Antimului”.
P.I.: - Dar, daca face Dumnezeu o minune, si va aduce încoace, între noi? Credeti în minunile astea?
P.A.: - Parinte, tocmai asta-ti spun: ce usor e sa pui întrebarea asta? Ce greu va pot raspunde!... Nu sunt nici eu liber!...
Parintele Cleopa: - Nu-l lasa patriarhul...
P.I.: - Vrea sa traiti sub ascultare pâna în ultima clipa.
P.A.: -Va rog sa credeti ca atât i-ar trebui patriarhului, sa-i pun problema asta. Ca, de fapt, scuzati-ma ca spun un lucru, spunea cineva -un mare profesor, la care am evlavie si a scris mult- ca daca nu mai sunt eu acolo nu mai e nimic.
P.I.: - Da, caci nu mai are cine sa faca duhovnicie în zona Dobrogei.
P.A.: - Si va rog sa ma credeti ca e o mare lipsa de duhovnici în mânastiri. Aici înca nu va puneti problema asta: de când ati intrat în mânastire ati fost în aglomeratie, la Altar, la biserica, mai mult preoti. Dar gânditi-va ca sunt mânastiri întregi care n-au duhovnici, n-au preoti, n-au...
P.C.: - Sunt însa unele mânastiri unde este duhovnic bun.
P.A.: - Si, daca te duci într-o mânastire si esti singur, va dati seama, trebuie sa tii armonia cu fiecare ins în asa fel ca sa îl faci sa spuna tot. Pentru ca una din metodele duhovnicului asta este: sa-l pui în situatia sa spuna tot, fara teama. De ce? Pentru ca sa-l poti dezlega. Departe de a mustra. Sa fim bucurosi ca spun, sa fim bucurosi ca exista. Nu se poate pleca cu una, cu doua. Ca daca ar fi sa plec, unde as putea sa ma duc...
P.I.: - Hai la noi...
P.A.: - ... decât aici?
P.I.: - Dar daca parintele staret, ca sta bine cu preafericitul, ar zice ca: „Uite, Parintele Arsenie, uite, asa, asa...?”
P.A.: - Încercati sa atacati problema, si veti vedea!... Eu ce sa mai zic?
P.C.: - A ramas singur, dragu’ mamii!... (Parintele Cleopa aproape plângea) Mila Preasfintei Treimi, ca te vad, mama, staret!... Uite ce alba s-a facut [barba], ca era rosie!...
P.A.: - Eu, parintilor, manânc, când mi-e foame, nu prea dorm ca n-am timp, dar as dormi, si sunt cu inima vesela. Dar mi-e draga mânastirea; Îi multumesc lui Dumnezeu din toata inima, cum de mi-a dat mie în minte, cu zeci si zeci de ani în urma, sa ma duc la mânastire. Nu m-a învatat nimeni, nu, nimic, si am plecat.
P.I.: - Asta-i rânduiala divina. Voia lui Dumnezeu.
P.C.: - Minune de la Domnul, tata.
P.A.: - Asta este cea mai mare minune pe care o face Dumnezeu cu un om, sa-i dea Harul plecarii la mânastire.
P.C.: - Da, asa-i, mama...
P.A.: - Nu înviere de morti, nu vindecari de bolnavi, aceea sa te asezi pe pozitia cea mai înalta a Scripturii: Vrei sa fii desavârsit? Vinde-ti totul, ia crucea, si urmeaza-mi Mie! Parintilor, cruce înseamna sa duci ce nu-ti convine. Asta-i crucea.
P.C.: - Asa-i. Dragu’ mamii, drag... Parca visez când ai aparut. Parca visez... dragu’ mamii...
P.I.: - Câti ani ati trait împreuna prin padure, doi, trei?
P.C.: - Trei, domnule.
P.A.: - Asa e parinte...
P.I.: - Parintele e cu... picioarele. Trebuie sa se odihneasca.
P.A.: - Da, mi-au si dat o camera. Blagosloviti, parinte!
P.I.: - Ne mai întâlnim mâine, Parinte Cleopa, da?
P.C.: - Du-te cu Domnul...
P.I.: - Stati, mai stati, ca n-ati fost de ani de zile. De când n-ati mai fost pe-aici?
P.A.: - Am fost odata, cu autocarul, cu toata mânastirea. Erati la Bistrita... Însa, atunci, ca la gramada. Trebuia sa tin cont si de maici, si de...
P.I.: - Uite, si ucenicul sfintiei voastre, aici dupa usa.
P.A.: - Da, este, si va rog sa aveti toata încrederea. Si zic si eu ca un tata: „Purtati-i de grija!”
P.I.: - Eu i-am zis -pentru ca el voia sa se duca în alta directie: „Vino-ncoace!”
P.A.: - Asculta draga: mânastirea asta îti da posibilitatea si de destindere, si de întindere, de toate!

P.A.: - ...Ma cheama Papacioc. Pe mine. Pentru ca tatal bunicului meu a fost preot în Macedonia. Si de aici vine numele. Macedonia-în nordul Greciei. Era aromân. Si i s-a spus: „Popa cu cioc”: Papacioc. Dar la origine ne chema Albu. Si bunicul meu a venit cu mii de oi din Macedonia si s-a instalat pe Ialomita, unde era câmpie. Satele erau rare... Si am întrebat eu, am sondat eu -ca nu l-am apucat- cam câte oi avea. Si mi-a spus un boieras de pe-acolo, de pe Ialomita: „Domnule -Mircea îl chema- Papacioc, primeste si oile mele în cârdurile matale”. „Dar câte oi ai?” „Am 70.000”. „Eu numai câini am 70.000!” Si dupa asta am aflat câte oi avea.
P.I.: - Ma bucur tare mult ca ati venit.
P.A.: - E mai usor la deal decât la vale! Asta este deviza.
P.I.: - Am vrut sa mai venim pe la sfintia voastra, dar am vazut ca-i peste mâna...
P.A.: - Parinte draga, eu v-am vazut pe la televizor si v-am ascultat cu placere, si am citit tot ce mi-a cazut prin mâna -dar sunt convins ca sunt si altele. Si am vazut cât sunteti de ocupat, de prins, si de necesar.
P.I.: - Eu n-am scris lucruri înalte. Dar categorice, sa stie omul ce-are de facut. Nu în stilul lui Andrei Plesu.
P.A.: - Parinte draga, cititi ce-am spus de multe ori: „Domnule, sa fim cinstiti! Sa fim normali în felul cum punem problema!” Bineînteles, si cunoscatori, ca ati atins niste probleme: de budhism, de reîncarnare.
P.I.: - Pentru ca sunt la moda. Vedeti ca ne-afecteaza. Au îmbolnavit atâta tineret. Zeci de mii de tineri care practica Yoga. De atâtia ani. De 5-6 ani. Unii ajung la psihiatru.
P.A.: - Yoga e o erezie.
P.I.: - Erezie vasiliatica. Dar stiti, culmea -poate nu v-a spus nimeni-, dascalii
P.A.: - Va rog sa ma credeti ca indiferent care ar fi primejdia, nu ma tem de ei. Ereticii astia sunt ca niste lupi care fura padurea de stricaciuni.
P.I.: - Pe care sunt îndoielnici, îi loveste. Care sunt tari, rezista.
Fratele Felix: - Examenul ortodoxiei?
P.I.: - Numai ca mi-e mila de tinerii astia, ca-s naivi, saracii. Sunt naivi, îi duce cine vrea si unde vrea cu vorba, si-i amageste cu zaharelul. Vorbesc de studenti.
P.A.: - Vin la mine dupa ce-au cazut bietii oameni, femei, pe colea, pe colea, când e prea târziu. Le spun si eu: „Poftiti, domnilor, duceti-va unde nu va puteti face cruce...” Ce-au cu Maica Domnului? Si când te gândesti cât de aproape este de noi, cât este de smerita, Mama lui Dumnezeu.
P.I.: - Si cât este de hulita... Pai spune undeva, într-o profetie ca „la urma se va da gura mare hulitoare”. Asta e: hulesc tot ce-i sacru, tot ce-i sfânt. Tot ce se numeste sfintenie. Vedeti ca profaneaza? Sunt si platiti. Suntem convinsi ca ei iau niste bani de aici. Asta-i salariul lor. Sectantii astia care propaga... toti îs platiti.
Fratele Felix: - De masonerie va e frica, parinte?
P.A.: - Nu mi-e frica. Mi-e frica numai de mine, atât.
Fratele Felix: - Se zice ca duhovnicii mari au fost pusi pe o lista.
P.I.: - Ei, acuma au ei alte griji. Le da Dumnezeu câte un junghi, câte o boala, câte o operatie.
P.A.: - Câte o masina noua, parinte. Sunt momente cu aspecte subrede, dar adevarul va birui. Au fost...un împarat a chemat trei sfetnici, în fata întregii adunari a palatului, sa spuna ce-i mai tare în lume. Primul a spus ca vinul. A demonstrat. „Domnule, ai dreptate. Sa vedem ce spune al doilea”. Al doilea zice: „Mai tare în lume e împaratul”. Împaratii, parintilor, erau teocrati. Comandau în numele divinitatii. Nu era vorba sa-l flateze. Asta a demonstrat., si-a reiesit ca asta-i mai tare decât vinul. Ei, al treilea zice: „Domnule, cel mai tare în lume e femeia. Dar, de neînvins e adevarul”. Asta este.
P.I.: - Acuma prin femei se da mare lupta.
P.A.: - Fie vorba între noi, femeile i-au doborât si pe împarati. Dar de neînvins e numai adevarul. Uite, daca vrem sa ne punem problema cea mare cu adevarat, parintilor: vedeti, cât de usoara este viata asta de mânastire, de renuntare, daca-ti pui problema sincer... N-am venit ca sa schimbam pur si simplu un fel de viata. Pentru ca se spune ca suntem în vârful Sfintei Scripturi. Ca zice Sfântul Vasile cel Mare: „Care e lucrul cel mai de vârf al Scripturii?” Si l-a gasit: Vrei sa fii desavârsit? Asta e lucrul cel mai de vârf. Încolo e istorie, sunt sfatuiri, sunt „fericiri”, sunt tactici, îndemnuri, legi, dar daca vrei sa fii desavârsit, adica tu cu adevarat acestea toate sa le stapânesti, Ia crucea si urmeaza-Mi Mie!
P.I.: - Aista-i vârful, da, aveti dreptate. Adica sa imitam pe Hristos.

Fratele Felix: - Parintele Ioanichie ar putea sa vina la o conferinta, acolo, în Constanta...
P.I.: - Da, dar eu evit.
P.A.: - Nu stiu, dar au venit niste parinti, odata, care se spovedesc la mine, de la Tulcea. Ca ei sunt profesori, pe-acolo pe la Seminar. Si va asteptau sa veniti la Tulcea: „Ne ducem, ca vine Parintele Ioanichie.
P.I.: - Da. Ei avanseaza fara sa vorbeasca cu mine; eu, de aici numai eu stiu cât sunt de prins...
P.A.: - Dar ati fost?
P.I.: - Le-am scris o scrisoare. Si eu le-am spus: „Mai...

P.I.: - ...sunt atâtea secte noi. Noi n-am stiut ce-i aceea yoga pâna acum trei-patru ani.
P.A.: - Cel dintâi... trebuie sa ne punem fiecare la punct cum trebuie. A venit cineva la mine si mi-a spus -nu stiu daca chiar din Sihastria era, ca vin calugarii, vin-: „Ce te interesezi, mai frate, matale, de cutare si de cutare? Intereseaza-te întâi de tine, mai. Ne marturisim Adevarul cu viata, nu numai cu cuvântul. Pentru ca s-a facut veacuri întregi greseala asta, în primul rând sa se spuna si sa nu sângereze. Cu viata. Si marturisim acolo unde suntem fiecare, Adevarul, cu o liniste si cu un zâmbet permanent, din care sa se vada ca suntem niste oameni fericiti. Sa slujim cu drag, pentru ca slujba, Liturghia, a noastra, a ortodocsilor, si în general slujbele, care sunt peste masura de împodobite, de nu-stiu-ce, spun deja o serie întreaga de lucruri, sigur, dirijate de preot, de... „pace tuturor”, nu-stiu-ce, si aceste lucruri ar fi foarte mult. Daca suntem întrebati, eu le raspund asa: „Domnule, ai venit ca vrei sa te faci ortodox, sau vrei sa ma faci pe mine adventist?” Numai daca vrei sa te faci ortodox stau de vorba cu tine. Altfel, nu. „Nu va scoate nimeni din ale voastre... Dar sa aveti cumintenia sa considerati ca nici pe noi nu ne poate scoate nimeni din ale noastre. Asa ca, buna ziua!” Zice si Apostolul Pavel: Cu ereticii nu mai stati de vorba! Parinte, aici chestia e ca interpreteaza atât de... Si-au facut Biblia lor, parinte.
P.I.: - Sigur ca da. Fac facultatile lor, fac scolile lor, fac tot.
P.A.: - Au fost întrebate niste maici, odata, care erau cu carti prin Constanta: „Unde scrie de Duminica în Biblie? Scrie Duminica cu «d» în Biblie? Unde scrie Duminica în Biblie?” Vezi, daca-i spui: „Domnule, ziua întâi”, nu, el vrea sa vada ziua de Duminica. Zic: „Da, domnule! La Apocalips I, 10, scrie asa: Fost-am în duh în zi de Duminica”. În bibliile lor zice: „Fost-am în duh în ziua Domnului”. „Ziua Domnului” o interpreteaza cum vor ei. Dar acolo, în editiile noastre scrie: Fost-am în duh în zi de Duminica. Apocalips I, 10.
P.I.: - Ai vazut? Deci în ziua Învierii s-a scris Apocalipsa...
P.A.: - Parinte, e ziua a opta. Daca m-ajuta Dumnezeu si îmi dati voie, am sa va spun despre cele opt ere. Unde se vede ca ziua Duminicii e ziua întâi si ziua a opta. Ziua întâi ca-i dupa a saptea, si a opta ca dupa sapte urmeaza opt. Adica ziua întâi ca urmeaza saptamâna cu ziua întâi, si dupa a saptea urmeaza a opta. Si care înseamna tocmai veacul viitor. Noi suntem în era a saptea acuma, cu Mântuitorul; era crestina. Si era a opta este era vesnica. N-a înviat Iisus Hristos la întâmplare!... Nu s-au facut toate aceste lucruri fara o mare cadere divina. Cine sunt eu sa vorbesc de lucrurile astea când ma gândesc ca ma cutremur?
P.I.: - Foarte frumos... Ma bucur ca tot asa ati ramas, cum va stim din tinerete. Prin ‘50 si ceva, când va vedeam... Tot asa ati ramas: optimist, categoric, plin de bucurie. Mi-ati transmis mie mereu... eu eram... asa-s moldovenii, mai sentimentali. Si mereu îmi spuneati: „Nu fii trist!” Eram la armata, eu, când ma jeluiam la sfintia voastra. Si: „Frate Ioane, fa asa, faci asa...” Stiti, parca mi-a crescut inima, stiti? Asa ati fost: un om mai barbatos, de curaj în Hristos.
P.A.: - Dar cum putem sa fim, parinte? Cum putem sa fim, când ne-a daruit Dumnezeu atâtea lucruri!... Parinte Ioanichie, acuma fiind toti aici, fiecare are istoria lui. Si istoria lui îl foloseste, daca se gândeste cinstit: De ce a fost momentul ala? De ce m-a scapat în momentul ala? Sau cum am biruit, cu ajutorul lui Dumnezeu. Are fiecare istoria lui. Si sigur ca si eu am istoria mea. Si am vazut atâtea lucruri, parinte, cu ani si ani de puscarie, 14... Si am vazut minunile lui Dumnezeu, si am vazut cum am zice: „Pe Dumnezeu, nevazut a vazut”. Nu este Dumnezeu, nevazut... când ne tine într-un echilibru extraordinar si cu inima zâmbind mereu? Nu-i minunea lui Dumnezeu? Nu-i un Dumnezeu vazut, acesta? Însa, lumea vrea sa vada contur, vrea sa vada dimensiune, vrea sa vada...
P.I.: - ...materie, logica, filosofie... El [omul] nu merge la traire. Merge la idei. Urmareste idei, nu urmareste viata. Si ideile te duc în toate partile...
P.A.: - Nu, vreau sa spun ca fiinta omeneasca este atât de complexa, e atât de îndumnezeita la urma urmei, stiti? Si toate aceste lucruri. Cum e asta, domnule? Cum e asta? Ca Mântuitorul le-a spus: Voi nu ziceti: „Dumnezei sunteti?” Le-a reprosat imediat. Dar voi nu ziceti „Dumnezei sunteti?” Nu ziceti voi? Si s-a aparat Iisus Hristos, parinte, cum ne aparam si noi acuma. Numai ca avem avantajul ca Îl avem pe El, cu argumentele Lui, care deja sunt spuse si sunt scrise, si s-a vazut si Darul extraordinar în lupta noastra... Pentru ca noi, parinte... Diferenta dintre tragedie si drama e ca în tragedie eroii mor, în drama eroii biruie. Noi n-avem tragedii. Noi avem numai drame. Eroii nostri au biruit. Desi s-au rastignit si le-au taiat capetele. Ei, cine-i mai liber, cine-i mai biruitor acuma? Al care a taiat sau cel care... Parinte, eroul e cel care primeste, nu cel care loveste. Bineînteles, primeste în Hristos, nu primeste aiurea. Nu se pune problema între noi. Am plecat sa slujim lui Dumnezeu si fiecare ins are un pic... gând... nevointele, starile lui. Nu apas pe nevointa, parinte, apas mai mult pe o stare de prezenta, de trezie continua.
P.I.: - Asta-i. Prezenta lui Dumnezeu în inima ta. Prezenta lui Dumnezeu sa o stii în inima ta.
P.A.: - Asta este, si eu asta... Nu dau nici canoane mari, parinte, dau canoane sa-l tina prezent, daca se poate zilnic, pe Hristos. Asa. Putin de tot. Domnule, de vrei mai putin? Dar ma intereseaza cutare, cutare si cutare. Asta, atâta, îti cer la pacatele tale, care te opresc toata viata de la împartasit. Nu-i împartasesc nici eu daca sunt cazuri grave. Cu avorturile astea ne dau de lucru foarte mult. Dar în nici un caz nu-i dau ani si ani. Niste ani le dau.
P.I.: - Dupa mine, depinde de cainta lor. Depinde si de el cum plânge, cât îi pare de rau si lui.
P.A.: - Parinte, spuneam si Preasfintitului Serafim -pentru ca au venit niste sibieni cu Înalt Preasfintitul Serafim de la Regensburg; si au venit niste sibieni si „Parinte, va rog foarte mult, tineti-ne un cuvânt”, la mine în chilie, si a venit si el. El se spovedea la mine; si acum s-a spovedeste, saracul. Si...
P.I.: - La ardeleni ce sfat le-ati dat?
P.A.: - În legatura cu împartasitul, vreau sa spun. Zic: „Domnule, nu timpul decide. Atâtea zile, nu-stiu-ce. Nu timpul decide. Ci sfarâmarea inimii, pregatirea ta interioara. Ca Ioan Gura de Aur este silit sa raspunda la întrebarea asta: „Sa spuna: cine e pregatit în fiecare zi?” Dar cine e pregatit în fiecare zi? Postul nu este conditia sine qua non. Postul...sa te împartasesti... postul. Dar pentru ca te mai smereste, pentru ca ti-l recomanda, ca e foarte bun ca mijloc, asa. Si as vrea sa stiu: care s-a simtit prost si cu viata mai lunga ca cei care postesc, daca e vorba? Ori noi avem marturii...
P.I.: - Toti sfintii au trait mai mult,... postitorii...
P.A.: - Fara discutie. Nu, dar este terapia doctorilor a ajuns sa cunoasca acuma ca postirea e necesara ca o terapie, ca un mijloc de însanatosire.

P.A.: - Sa fii fericit. Te pomenesc foarte mult. Am primit întotdeauna tot ce mi-ai trimis. Mi-ai scris scrisori, mi-ai ...
P.I.: - Aista, Felix, îi ucenicul lui. Îi ucenicul de chilie.
Parintele Victorin: - Da? I-ai sarutat mâna lu’ parintele?
Fratele Felix: - Da.
Parintele Victorin: - Da? Bun, tata, bun. Asa, bine...

P.A.: - ...Si nu, parintilor, nu fac pentru mine. Vorba rudelor mele: parintilor, nu fac pentru mine nimic. Numai... Nu fac nimic pentru mine, desi de multe ori pot sa fac foarte multe lucruri. Dar, ce-mi trebuieste? Am ce-mi trebuie, am ce mânca, am ce...
P.I.: - Nu-i asa? Eu cred ca mânastirile au un rol extraordinar de mare în poporul românesc.
P.A.: - Parinte Ioanichie, adevarat! Adevarat, pentru ca vin preoti la marturisit la mine si-i vad cât sunt de neîmpliniti în misiunea preoteasca.
P.I.: - Au multe lipsuri saracii...
P.A.: - A fost la mine -eram preot la Mânastirea „Dintr-un lemn”. Si a venit un preot acolo, tânar, Gheorghe, dupa ce terminase Teologia, trimis sa stea doua saptamâni trimis sa învete. Parintilor, m-am ocupat de el. M-am împrietenit cu el, ca sa putem discuta tot. Si i-am spus asa: „Parinte, când ma vezi pe mine la Altar ca fac o miscare pe dreapta, sa ma întrebi de ce am facut-o pe dreapta si de ce n-am facut-o pe stânga. Catre lume, catre nu-stiu-ce. Eu am sa-ti explic de ce! Ori îti spun c-am gresit, ori îti spun eu ceva, n-o fac eu degeaba. Întreaba-ma orice!” Si m-am ocupat de el, parinte. Stiti ce mi-a spus dupa doua saptamâni? „Parinte, va marturisesc în frica lui Dumnezeu: în patru ani de facultate n-am învatat atât cât am învatat în doua saptamâni”. Si m-am gândit, când am vazut cât sunt... Si le spun: „Ma, nu faceti, când începeti preotia un lucru pe care nu-l stiti dupa tine. Si îl faci iar dupa tine si ramâne facut asa dupa capul tau. Du-te si-ntreaba!” Mai întâi de toate sa stiti ca mântuirea lui Dumnezeu se capata întrebând.
P.I.: - Da. Cine vrea sa se mântuiasca, cu întrebarea sa calatoreasca.
P.A.: - Sa-ntrebe. Sa întrebe, pentru ca, va spun drept, parintilor, daca si-ar face un preot Liturghia cum trebuie -cum trebuie în sensul si cu traire, sa stiti, parintilor ca ala într-adevar capata o libertate de preot si nu-stiu-ce. Dar marea noastra misiune, parintilor... ne-a facut Dumnezeu preoti. Acuma suntem calugari, dar eu stau de vorba si cu preotii de mir. Asa. Sa mântuim lumea cu orice chip. Un preot, parintilor, este un alt Hristos pe pamânt! Liber. Gata, n-am nevoie sa ma motivez. Nici n-aveti voie sa ma-ntrebati. Asta-i adevarul. Pentru ca: Iata, va dau voua puterea de a lega si de a dezlega! Gata! Puterea lui Hristos! Nu poate omul sa dezlege. Si-atunci de-asta va spun: e usor lucru sa faci...? Fa-l draga cu dragoste, acolo, si-l faci... Ai vreo neputinta, du-te si te spovedeste si ramâi mai departe pe drumul tau. Cum va spuneam: nici o nenorocire nu înseamna ceva. Nimic nu este pierdut atâta vreme cât credinta-i în picioare, capul se ridica din nou si sufletul nu abdica. Nu va temeti daca ati gresit! Întrebati si intrati în ordine, imediat! Pentru ca sunt preoti tineri care au facut anul asta cutare, cutare, cutare, sau o data când a facut Liturghia, si pe urma, a doua oara, a facut tot asa, pentru ca n-a întrebat. Si a facut traditie proasta, stiti? Un tipic personal. Foarte grav.

P.A.: - ...Foarte grav. Exista întelepciune, exista întrebari, exista un raspuns la întrebarile tale, nu-stiu-ce. Adica nu gresesti atunci când tu faci din nestiinta: gresesti când faci din nepasare. Ca poti sa faci o ironie, poti sa faci ceva gresit.

P.A.: - Nu-mi pare rau ca sunt om batrân. Va rog din toata inima [sa ma credeti]... Sunt foarte bucuros ca sunt de vârsta asta, sa stiti. Da’ nici nu-mi pasa.
P.I.: - Dar de moarte va temeti? Eu va-ntreb ca îmi vine Ignatul si mie.
P.A.: - Parinte draga, va spun: nu pot sa va spun ca am siguranta mântuirii mele. E o mare greseala. Ma tem ca nu ma mântuiesc. Dar nadajduiesc. „Doamne, sunt sincer cu Tine!” Pentru ca, parintilor, suntem în vârsta si e normal: nu ne mântuim prin faptele noastre, orice am face. Numai prin mila Lui. Si atunci, gândul la iad si nadejdea la Dumnezeu (a Sfântului Siluan). Mi-a placut cuvântul... Nadejdea la Mântuitor. Nadejdea la mântuirea lumii. Dar noi, calugarii, avem mari, mari posibilitati.

P.A.: - ... vedea ca nu i-a scapat nici o domnita lui Stefan cel Mare, întelegi, stiti, îs în legatura, daca ar fi vorba. Si spunând eu lucrul asta la o mare profesoara, zice: „Da, parinte, dar si treburile neamului mergeau”. El a ramas „Mare” pentru ca treburile mergeau.
Fratele Felix: - Dar problema cu Proscomidia: ca nu mai putem trece la Proscomidie. Asta-i interesanta problema asta.
P.A.: - Ca ce?
Fratele Felix: - Ca daca l-a facut sfânt, nu-l mai putem pomeni. N-ati zis sfintia voastra?
P.A.: - Pai, da. Îl putem pomeni, dar nu la Sfânta Proscomidie. Pentru ca noi ne rugam la ei, nu pentru ei.
F.F.: - Si nu-l dezavantajeaza pe el? Acuma, în cer?
P.A.: - Ei, asta, sa spunem noi, în apararea punctului de vedere, dar nu... Nu mai ma bag în chestii de-astea mari, asta-i o chestie pe care a hotarât-o Sinodul, nu ma pot eu contrazice cu Sinodul acum, întelegeti... Deci nu trebuie sa spunem ca, zic, îmi faceti mie un mare rau, stii?
F.F.: - Da, ca veniti în contradictie cu Sinodul.
P.A.: - A hotarât Sinodul. A fost un punct de vedere si a fost si destula lasitate pe la unii. Ca la un arhiereu caruia i-am spus eu punctul de vedere, pentru ca el m-a întrebat, acolo a tacut. Si soferul i-a spus pe drum: „Asa ti-a spus Parintele Arsenie?” Dar nu conteaza, ca nici nu se prea face caz de Stefan cel Mare Sfânt. Dar a vrut sa fie asa. Ca îi zic toate...

P.A.: - ...Sfântul Antonie: „Care e virtutea cea dintâi de care trebuie sa tinem cont?” Si i-a spus: „Smerenia?” „Da, foarte bine”. „Cumpatarea? Curatenia?” „Nu domnule, zice: dreapta judecata”. Ca poti sa strângi un copil în brate din iubire pâna-l omori. Asa si cu caldura: fara dreapta judecata...
Fratele Florin: - Bine, cei care au facut cald aici au facut pentru a fi cald aici pentru sfintia voastra...

Despre Parintele Arsenie, în închisoare: Domnul Virgil Maxim -fost detinut politic, azi scriitor- marturiseste, ca fiind într-una din închisorile comuniste, s-a folosit mult de Parintele Arsenie, fiind alaturi în suferinta si în rugaciune. Cu ajutorul sfintiei sale „pâinea cea de toate zilele” a devenit din ce în ce mai duhovniceasca. Domnia sa ne-a povestit ca într-una din carcerile la care a fost supus, a nimerit în aceeasi celula (o camaruta scunda, în care cu greu putea încapea un om; cu atât mai mult doi) cu parintele. În celula era întuneric complet, pe jos era noroi, afara era iarna si ger, iar ei se aflau într-o camasa. Pedeapsa pe care cei doi o aveau de îndurat era de a sta în acel tartar mai multe zile, doar, doar, îsi vor schimba atitudinea principiala. Parintele Arsenie ajunsese acolo cu vreo câteva ore mai devreme. Virgil Maxim, dupa torturi, înfometare, batai, a stat cât a stat în picioare în acea „chilie”, si, obosit peste masura si covârsit de durere, a hotarât sa se culce pe jos, pentru a se odihni. Parintele Arsenie, însa, a fost prompt: „Nu te aseza, a zis, caci am încercat eu mai devreme. Si adormind, m-am trezit tras de picioare, de un înger: «Scoala, Arsenie, daca nu vrei sa mori! Vremea ta nu a venit înca!»”.

Fratele Florin: - E foarte greu, parinte, sa-ti dai seama de dreapta socoteala. Mai ales în pravila. Îti pui problema daca esti obosit sau nu. Sau cum îti dai seama daca esti obosit sau nu. Daca trebuie sa-ti faci canonul în mod obisnuit sau nu.
P.A.: - Draga, m-ai întrebat: „Cum îmi dau seama daca sunt obosit sau nu”... Daca esti obosit, cazi! Cazi mort, nu mai esti obosit, nu se mai pune problema.
F.Felix: - Cred ca se referea la iubirea de sine.
P.A.: - Astea sunt întrebari copilaresti. „Te iubesti pe tine?” zice. „Mi s-a dus numele, a placut ce-am vorbit, am facut milostenie...” Curtarea de sine. Si începi sa te consideri un om care ai facut. Draga, nu faceti lucruri ca sa vi le atribuiti voua la mântuire. Faceti binele din inima...
Fratele Florin: - Sa nu-ti faci socoteala: „Uite atâta am, si îi suficient”.
P.A.: - Taceti din gura. Uite de ce: pentru ca prin asta atacati purtarea de grija a lui Dumnezeu, care-i permanenta, si nu-ti dai seama de ea ca-i permanenta si pentru tine. Are El grija!... Te-a înregistrat acolo. Taci din gura, vezi de treaba. Ei, daca reusiti cu adevarat sa înfrângeti acest duh al parerii de sine, care înseamna mândrie, esti un om pe drumul mântuirii. Vin foarte multi baieti aici. Si multi vin la Constanta: „Ma duc sa vad pe fratele Felix...” Nu te lasa deloc!
Fratele Felix: -Stiti, ca am fost la spital, am fost la „boli hepatice”...
P.A.: - Draga, se-ntâmpla si lucruri de-astea. Te duci la spital, va... Vezi ca nu este un staret fara dreapta judecata...

P.A.: - ...propriile tale puteri. Ca poti sa-ti ascunzi... „Du piatra aia la o parte!” Ai uitat aia din Pateric? Era o piatra pe care nici 20 de insi nu putea s-o dea... „Da piatra aia la o parte!” Si el s-a dus acolo, si-a nadusit, nu-stiu-ce, si-a dat-o la o parte. Era posibil prin puterile proprii sa faca lucrul asta?... Si-a facut-o. Deci nu se masoara ascultarea cu propria ta putere. Ascultarea poate sa depaseasca puterea... e fenomen, de multe ori.
Fratele Felix: - Si deci, nu ma mai intereseaza ca ma-mbolnavesc?
P.A.: - Nu te intereseaza. Îi spui. Ai libertatea sa spui. „Domnule, nu mai pot, nu-stiu-ce”. Stii... E altceva. Dar a spune „Eu nu vreau sa ma duc, ca nu pot”, asta-i o mare greseala. „Ma duc cu mare placere, preacuvioase! Fac ce pot”. Si acolo sa faci sincer ce poti, sigur ca da. Nu dai câte un pai la o parte... da tot snopul, da toata claia, daca poti. Nu te teme, ma, fratele meu, ca esti foarte vesel la fata, împlinit...
Fratele Felix: - Auziti, parinte: m-am îngrasat aici!...
P.A.: - Foarte bine. Uite, si eu la urma, muncesc, fac, dreg, nu dorm destul, si uite, nu ma lasa Dumnezeu. V-ati folosit din tot ce-am vorbit, nu?
Fratele Florin: - Da. Parinte, ce voiam sa va întreb: daca ai o stare sufleteasca -nu bucurie duhovniceasca, dar esti bucuros de faptul ca esti în mânastire- si cineva de lânga tine te vede ca esti vesel si nu-i convine, îti dai seama ca l-ai smintit. Ce atitudine...
P.A.: - Asculta draga, nu ne intereseaza!... N-am plecat nici pentru lume, nici pentru ca sa ma mândresc ca eu sunt grozav, ca ai pierdut tot. Vezi-ti de treaba. Raspunde-le asa: „Zice-ti ce veti vrea! Îmi pare rau ca nu-ntelegeti marele rost al calugariei. Eu vreau sa ma fac calugar. Faceti ce veti vrea! Va pretuiesc, va iubesc, dar lasati-ma, ca ma cheama ascultarea”.
Fratele Florin: - Eu, de felul meu, în lume, am fost trist, pentru ca simteam ca îmi lipseste ceva. Si cum am venit în mânastire...
P.A.: - Pai aia e! E o stare draceasca foarte prodigioasa pentru draci. Ce stare de întristare, draga, când oamenii-s crestini? Cum va numiti de botez?
Fr. Florin: - Florin.

P.A.: - ...Îndrazniti! Eu am biruit lumea! Ceea ce înseamna ca si noi putem sa biruim lumea! Lumea din noi. Si ce mai conteaza ca are parerea cutare si cutare, care a dus o viata în lume, de prietenie si de lucruri frumoase? Domnule, faptul ca te-ai dus la mânastire nu are decât sa-ti foloseasca. A facut-o cutare... Si a ajuns la mântuirea lor... Taci din gura, vezi de treaba... Si puteti sa-i pomeniti...
Fr. Florin: - Parinte, ce voiam sa va întreb: faptul ca el se simte stânjenit de tine, te jeneaza si-ti taie... si te gândesti ca de ce e suparat, si cauti sa-l împaci, sa-l... si nu te mai ocupi de tine ca persoana. Te gândesti la tine, ca marea majoritate a timpului, banuiesc ca în viata calugareasca este o urmarire a propriei tale persoane. Te urmaresti în ceea ce faci. Dar când cel de lânga tine îl supara bucuria ta, sau faptul de a fi mai vesel, mai optimist, deci trebuie sa te ocupi de el. Atunci cum sa faci sa-l împaci? Sa te ocupi în continuare de tine sau sa cauti sa-l împaci pe el?
P.A.: - Te ocupi în continuare de tine. Pentru ca s-ar putea ca el sa fie dificil. Draga, asculta ce-ti spun: ceva din el îti spune ca tu faci bine. Ca vede ca tu nu te duci nici la hotie, nici la curvie, nici la nu-stiu-ce. Vede ca esti un om care lupti cu tine si ai reusit oarecum sa birui ceva!... Si îl folosesti. Nu-i spui nimic. Bine, dati-i toata atentia. De aceea v-am spus: „V-am spus cutare. Dar acum scuzati-ma, ca ma duc la ascultare”.
Fr. Florin: - Ei, da, dar iata ca ascultarea ta e în aceeasi camera cu el

P.A.: - ...si sa fiintezi într-o voie îngereasca, adica transformarea care este. Taierea voii este un mare lucru, dragii mei, sa stiti. Nu neglijati lucrul acesta.
Fr. Florin: - Taierea voii trebuie si în lucrurile mici, nu? De exemplu, te ocupi, citesti ceva, si te trimite cineva: „Du-te si-mi adu’ ceva!” Trebuie sa cauti si atunci, sa-ti întrerupi lucrul si sa te duci, nu?
P.A.: - Te duci si-i dai ceva. Tu primesti plata, ce esti prost? Pentru atâta lucru sa nu primesti plata? Pentru ca, daca nu te duci, da-ti seama ce lucrare grozav de mare e la dracu’! „Tu-mi poruncesti sa ma duc, dar ce sunt sluga ta?” Gata! Daca e taierea voii, e taierea voii. Era un parinte într-o mânastire -batrân. Si îl trimeteau, unul într-o parte, si când se ducea acolo: „Du-te-n cutare loc!” Se duce: „Du-te, ...”, altul... Si uite-asa îl frecau. Si i-a spus Sfântul Ioan Scararul, care înregistra toate aceste...: „Parinte, nu te smintesti ca te trimit tot...?” Zice: „Nu ma smintesc, parinte, ca astia mi-au spus aici când am venit ca ma ispiteste treizeci de ani. Si acum consider ca ma ispiteste... Ma duc unde spune...” Si-a murit dupa 15 ani. Si a zis la moartea sa: „Multumesc de voi si de Dumnezeu ca cu ascultarile voastre m-ati mântuit”. Mântuirea, draga, nu-i intrarea într-un târg, nici într-un scaun regesc. Este în cerul lui Dumnezeu. Uite, du-te unde te trimite, ce sa mai discutam? Ca nici nu putem sa discutam detaliat care-i ascultarea. Ascultarea: Gata! Taierea voii.
Fr. Florin: - Deci nu esti încadrat în niste baremuri fixe.
P.A.: - Fratiile voastre vedeti? Observati ca asta e partea cea mai grea în mânastire? Taierea voii! Si daca ai stii ce plata primesti... Pentru ca taierea voii e caracterizarea calugarului, nu altceva. Curatenia: aia si-n lume, nu te duceai la femei... Si în lume erai sarac. Si în lume te sileai sa nu fii bogat, sa nu-stiu-ce. Dar taierea voii, asta e ceea ce nu este în lume.

P.A.: - ...un bandit, Balta, si omora, intra-n beci, cum erau beciurile atunci. Tragea cu pusca-n butoaie, îsi batea joc. Si umbla cu doi-trei câini, si cu o muiere nenorocita, care era amanta lui, si cu banda, care înconjura mânastirea. Mare stricaciune, mare primejdie!... Si un arhiereu a vrut sa vina aicea, pentru slujba. Dar s-a îmbracat în mirean ca sa poata sa ajunga, ca sa nu-l cunoasca. Si, în sfârsit, a pus rugaciune, Acoperamântul Maicii Domnului, de marti seara spre miercuri, ca sa rezolve problema. Si în câteva saptamâni, l-a omorât Dumnezeu pe Balta.
Fr. Felix: - L-au împuscat astia cu mitraliera.
P.A.: - Stiu toata chestia, cum a murit. L-au prins, l-au... stiu. Si atunci a ramas traditie în mânastire sa se faca priveghere pentru apararea mânastirii, în toate zilele de marti spre miercuri. Se pastreaza traditia.

P.I.: - ...si între timp s-a facut casa asta. Are brutaria în spate, acolo, în capatul celalalt. Si pe urma, primii locatari care au fost aici au fost Parintele Ioil Gheorghiu, în peretele acela, si aici Parintele Petroniu. Si în chilia asta a stat pâna a plecat în Sfântul Munte, prin ‘78. El aici a scris niste... cartea scrisa de sfintia sa aici -de fapt el nu prea a vrut sa scrie carti, desi era foarte capabil, dar a scris o carte pe care am tiparit-o noi-

P.A.: - ...satana e iritat. Si atunci eu le-am spus o întâmplare, adica le-am spus asa (le-a placut foarte mult): ca un oarecare, dupa Înviere, era foarte trist. „ De ce esti trist, domnule? Ce esti trist, ma? A înviat Hristos!” „Cum sa nu fiu trist, daca si eu am facut minuni, dar pe mine nu m-a rastignit nimeni...?” Le-a placut foarte mult. Adica nu-L rastignesti decât pe Cel care, de fapt, l-a ucis pe satana. Nu merge chiar asa, ca faci te miri ce pe colea. „Nu m-a rastignit nimeni pe mine, desi am facut minuni”. De-aia era trist.

P.A.: - ...câtiva studenti, m-au... fara veste, asa, ... si asta nu prea mi-a placut, a venit si televiziunea.
P.I.: - V-ati dus la studenti în Bucuresti.
P.A.: - Eu eram în Bucuresti, invitat de Parintele Coman. În sfârsit, mi-au pus o serie întreaga de întrebari, acolo, si fara veste asa... N-am fost multumit eu, dar n-am avut ce sa fac. Si îmi amintesc ca am spus ca sunt de origine macedonean, cum ca tatal meu, cât a mai ramas de macedonean (pentru ca, bunicul, daca a venit din Macedonia cu mii de oi, a venit cu doi copii, dar fara sotie, s-a casatorit în România si l-a nascut pe tata. Tata, iar, casatorit în România, a luat pe mama, care-i de origine ardeleanca si deci, cât a mai ramas macedonean...? Sa zic asa, prin firul asta si-l despicam în mai multe...
Însa nu prea ma interesa chestia asta). Si m-am trezit la mânastire, la Techirghiol, cu doi preoti foarte seriosi (am apreciat asa...50 de ani, macedoneni): „Uite ce e parinte, noi suntem cu gândurile cele mai serioase, vorbim serios, vrem sa va facem Patriarhul macedonenilor”. Eu, când am auzit...: „Fiindca sunteti macedoneni, domnilor, uite ce va spun: mai întâi, nu primesc, pentru ca eu nu cunosc dialectul decât foarte, foarte putin, ce tin minte de când eram mic, de la tata. Si tata a murit de foarte tânar (la cincizeci si ceva de ani, dar eram noi mici). Mai colinde, mai... asa. Una. Si n-as putea sa fiu eu -nu e vorba de orgoliu personal- patriarhul macedonenilor, si eu sa nu stiu dialectul. Va dati seama!...
Al doilea: nu-i de mine: nu ma simt în stare.
Al treilea: „Dumneavoastra credeti ca-i usor sa te lupti cu grecii? Si parca ma vad singur p-acolo prin Serbia... Trebuie sa se faca o catedrala mare în Serbia”. „Facem noi tot”, zic ei. Si eu asta am crezut ca pot sa faca. „Si ma lasati prin Serbia pe acolo”. Sunt sigur ca daca primeam lucrul asta, erau lucrurile încurcate si prapadeam pe-acolo, prin...” Ma prapadeam pe-acolo, cu razboiul asta, stiti ce-a fost, a fost razboi serios si moarte, nu gluma, stiti?
N-am primit. În sfârsit, eu am insistat sa nu insiste. Si zice: „Dar, totusi, vrem sa facem o mare catedrala în Constanta. Si va chemam acolo ca sa binecuvântati, când se termina”. N-am mai fost informat ca ar fi facut ceva. Cam stiu ce biserici s-au început prin Constanta. Asa.
Asa cu macedonenii. Ei, nu-i usor sa îi scoti de la greci.
P.I.: - Cu grecii e greu de luptat.
P.A.: - Chiar în Sfântul Munte. I-au facut cetateni greci pe toti, si „Ce român? Ce sârb? Ce ...?” Au uitat ca erau tarile acestea care garantau acolo -vorbesc de România, care a carat acolo, si mai ales, a facut la biserica asta, Sfântul Pantelimon, ruseasca, biserica de la temelie e facuta de Neagoe Basarab, de români de-ai nostri. Am fost la o mânastire, care-i acolo în centrul ala unde este si comandamentul Sfântului Munte. La Careia. Si am mers prin spate, pe-acolo, pe la magazinele alea, pe acolo, pe carari, cu Parintele Iustinian, si niste sfinti români, într-un fel pe dedesubt pe acolo, atât de mititei, bagati, pictati pe acolo, care... Si mari ctitori au fost românii acolo. Parintele Iustinian s-a luat de ei, stii? Ala nu prea putea sa reziste, pleca capul, si nu-stiu-ce. „Lasa-i domnule, acuma. Sfintii ramân tot sfinti, n-avem ce sa le facem. Si nu te poti lupta cu ei, cu nici un chip”. Va spun ca eu am avut si niste cunostinte, asa, cu greci, niste oameni ai lui Dumnezeu, fara discutie, mi-a placut tare mult de ei. Mi-au pus zeci si zeci de întrebari, m-au gazduit pe mine si pe parintele, acolo, vreo doua zile, sau trei, si-am cunoscut Atena -îti spun- mai bine ca Bucurestiul. În fiecare zi plecam dimineata, puneam centurile la masina -cu masina lui, stii-... Ne-a dus... Vorbea si româneste. Mai stricat, asa...
P.I.: - Era macedonean?
P.A.: - Nu. Grec, grec sadea. Nicolae. El era suparat ca fiul lui e în America si s-a facut jidan. Iova o chema pe nevasta-sa, foarte cumsecade. Plecam si mergeam prin Grecia... Asa ca am vazut, fara sa vreau, Grecia. Atena am vazut-o toata. Tesalonicul pe cât a fost cu putinta. Dar Atena... am fost peste tot. Acropolele l-am vazut... Ne-am dus pe-un munte, acolo, dar nu departe de Acropole, pe un munte, unde era o bisericuta, drept în sudul muntelui. Dar acolo era si restaurant, era si... Era si un... aparatul asta, care apropie, mare, o luneta de-asta. Si am vazut Acropole ca si cum eram acolo, stiti?
P.I.: - Cum vi s-a parut Muntele Athos? Cum vi s-a parut, asa în mare, în sens duhovnicesc? Si ei trec printr-o criza...
P.A.: - Parinte, da, trec printr-o criza, ei. Nu este chiar usor. E lipsa de personal si la ei. Însa unii au insistat foarte mult, am gazduit într-o mânastire, numai de intelectuali: ingineri, medici... Si erau acolo, ei au facut planul la mânastire, ei au facut planul bisericii, ei au facut tot. Si tare le-a placut de noi, asa, am fost într-un fel, destul de liberi cu ei la discutii... Si într-adevar, sunt si ei într-o criza, sunt într-o lipsa, asa... Mentin, mentin slujbele...

P.I.: - ...Ei! Si acolo s-au încuibat?
P.A.: - Era prieten cu el. La Constanta, cumva... Cu Visarion.
P.I.: - Aud ca-i bolnav, aud ca-i paralizat. Sau numai vorba merge?
P.A.: - S-ar putea, dar cert este ca oamenii astia acuma, care sunt... toti sunt simpli... Ca foarte multi s-au mai spovedit la mine si eu am refuzat sa mai... doua capetenii sunt, doua grupuri. Unul condus de o femeie, asa, Elena, si unul de un baiat, care-i cântaret: Constantin Paduraru. Domnule, de când m-am dus eu la Techirghiol, când am auzit... am vazut ca nu e-n regula. Si un parinte zice: „Ce-i cu visarionistii aia, parinte?” Eu când am auzit asa am înteles ca si preotii... Era si un parinte de la biserica greaca, asa, în sfârsit... Si acuma e cu episcopul, episcopul, care nu-i menajeaza, dar nici nu ia masuri tari, decât aduna material, informatii... E în lupta seful asta al lor cu preotul care... un parinte foarte bun, Parintele Gheorghita... eu l-am sustinut în facultate... duhovnic... un preot foarte vrednic, de la biserica Sfântul Ioan Botezatorul. Si s-a sesizat si episcopul, si în sfârsi pe-acolo. Si acuma ala mi-a trimis un pomelnic sa-l pomenesc, ca vrea sa-l omoare. Adica vrea sa-l omoare pe preot, stii?
P.I.: - Cine, astia, visarionistii?
P.A.: - Visarionistul asta, da. Venea cu casetele în biserica, cu oamenii lor în biserica, pentru ca nu-i mai primesc preotii. Asa. Sa se spovedeasca dupa dispozitiile aluia, numai la cutare... Eu eram unul care eram vizat sa se spovedeasca la mine. Eu, când am auzit chestia asta... Poate sa zica... Nu. Si în sfârsit, problema asta visarionista este... Mai ales în Constanta, în oras, si, oarecum si în orasele vecine: Mangalia, nu-stiu-ce.
P.I.: - Aici la noi în Bucovina poate mai toti...
P.A.: - Prost este ca... a început si asta de la Vladimiresti, ca e Ioan Evanghelistul, ca nu-stiu-ce.
P.I.: - Da, ca-s sfinti... Ei se numesc ca „eu îs sfântul cutare, tu esti sfânta cutare”...
P.A.: - Si lucrul asta nu-mi spune decât la cei mult apropiati lui, convinsi ca trebuie sa le spuna fara teama ca cine este el. Si tocmai una d-aia, o inginera, nu stiu ce era, tocmai aia a venit si mi-a... care când a auzit, femeie serioasa...

P.A.: - ...domnule! Sa asculte de preotul paroh, acolo!
P.I.: - Face o separare, o separatie de...
P.A.: - Baga casetele în biserica si asculta casetele lui.
P.I.: - Propaganda... în biserica...
P.A.: - Astia aveau colti, contraziceau preotii... nu putea sa se duca oriunde... decât unde erau dirijati sa se duca... si, sigur, chestii d-astea. A provocat ilaritate, adica a provocat nemultumire, a... Asta, Gheorghita, i-am spus: „Fii atent, ca ai sa te...” Nu m-a ascultat, si pâna la urma urmei, a vorbit în biserica, zicând: „Nu mi-am ascultat duhovnicul, pe Parintele Arsenie de la Techirghiol! Nu l-am ascultat, si am facut o greseala!” Asa. „Iau sabia, si... de-acuma mi-e deschisa, si nu mai crut nimic! Uite ce mi-a facut Nuti: a luat atitudine, asa, frontala...” Însa sunt doi preoti la parohia aia. Si unul s-a împrietenit cu asta, cu cântaretul asta, un baiat cu tupeu, cu nu-stiu-ce.
P.I.: - Acum, ca sunt si fratii astia mai multi aici, ucenici ai nostri, Parintele Serapion e vecin aici si ne-ajuta la Sfânta Spovedanie, ca suntem într-o... cum stiti, ati observat peste tot: nu mai dovedim cu spoveditul. Vorbesc de mireni. Acuma, fiindca e post, e mai usor, dar...
P.A.: - De lucrul asta ma plâng si eu...
P.I.: - ...cum ati vedea o ameliorare a crizei de duhovnici în tara? Am vazut asta si în Muntele Athos, si oriunde, dar cum s-ar putea? Tineretul e prea tânar... Generatia de mijloc, cam care am fost eu cu parintele Victorin, cam pe la 60-65-70 de ani, suntem cei care ne-au scos cu decretul la comunisti.
P.A.: - Câti ani aveti, Parinte Serapion?
P.S.: - 69.
P.A.: - E generatia care ne-au sacrificat când a fost cu decretul, în 1959-60.

CASETA 3

P.A.: - ... si nu esti singur aici, sunt atâtia care fac toate aceste lucruri. De aceea bine am zis, când am zis, de ce am zis, cum am zis: Sa fiti statornici. Asta-i ultimul cuvânt.
... bucurati-va de mânastirea asta. Mânastirea-i buna, are privegheri, are slujbe în toata noaptea, are Liturghie în toata ziua, are padure unde mai respiri aer curat.
- Parinte, avem Sihla, aici, la câtiva kilometri. Putem sa mergem fara blagoslovenie de la parintele staret?
P.A.: - Nu va jucati cu blagoslovenia! De ce fara? Zi-i asa, din când în când: „Parinte staret, dati-ne si noua voie, din când în când, nu astazi, când o fi mai posibil sa mergem si noi catre Sihla. Mai ne racorim prin padure, nu-stiu-ce”. Si n-o sa fie câinos, sa nu-ti dea voie. Dar nu va grabiti cu tot dinadinsul sa plecati pe la schituri.

... parinte”, zice, „avem un preot foarte rau. Da’ tinem la el, parinte, ca-i al nostru”. Ei, poftim! Dar daca ar fi fost bun? Tineau la el chiar daca era rau.

Par. Ioanichie: - Am auzit ca nu-i mai împartaseste asa des la Vladimiresti. Asa am înteles.
P.A.: - Dar nu-i asta primejdia. Problema e ca au intrat în erezie. Îmi spunea cineva ca „uite-asa misca paharele la bucataria lor!” Spiritism! Si cred în reîncarnare.

P.A.: - [Parintele Ioan Iovan] trimite lume si le zice „Duceti-va la Techirghiol, la fratele meu, Parintele Arsenie”. Ce frate?! Lasa-ma în pace, domnule... Toata viata mi-a facut amaraciuni. Eu am stat cu el de vorba în închisoare, si îi umbla mintea pe unde nu te gândeai...
P.I.: - Îmi spunea Parintele Bejan despre disputele cu Parintele Ioan...
P.A.: - A fost intrigant. Îl acuza pe Patriarhul Iustinian, când eram în închisoare, si-l ataca pentru faptul ca a dat ordin preotilor sa spuna la oameni ca pot munci si Duminica. Asa era sub comunism: te lua la însamântari, la nu-stiu-ce. Si i-am spus: „Asculta, parinte, un patriarh are voie sa faca niste derogari pentru salvarea situatiei. Pentru ca înainte erau prigoane mari, iar bietii episcopi faceau pogoraminte foarte mari. Bunaoara, un episcop, foarte bun, avea necazuri cu împaratul, iar acesta era împotriva lui, caci era, în ascuns, un mare dusman al crestinilor, dar nu mai avea ce sa faca, pentru ca erau de acum mult prea multi. Si nu putea sa-l mai prigoneasca pentru ca ducea o viata cuvioasa. Si atunci unul din sfetnici îi zice împaratului: „Daca vreti sa-l prigonim, sa-i gasim o vina dintr-ale lui, dintr-ale Bisericii”. Si acolo sarutarea mâinii împaratului era o obligatie din partea episcopilor. Zice împaratul: „Da, da, e buna ideea, dar cum sa facem?” „Uite cum facem: în sala tronului pune tronul mai în fund. Si umple drumul de la usa pâna la tron cu covoare cu cruci pe ele. Sa-l chemam pe episcop. Daca vine, îl învinuim ca a calcat crucile. Daca nu vine, îl învinuim ca n-a vrut sa sarute mâna împaratului. Si-l cheama pe episcop. Eparhul, când vine si vede covorul cu cruci, îngenunche, saruta crucea, paseste peste ea, peste restul covorului, si saruta si mâna împaratului. Si n-au avut ce sa-i mai faca. Dar vezi la ce umilinte erau supusi?
Deci, un patriarh, n-are voie sa spuna la oameni ca pot munci si Duminica? Duminica, mai întâi de toate, este sarbatoare oficializata abia la Sinodul de la Niceea, la 325. Din traditie se tinea Duminica, nu erau legi. Si i-am spus Parintelui Ioan: „Ia, asculta, dar tu nu calci un canon?” „Eu?” „Da. Este un canon care spune asa: la preotul tânar sa nu se împartaseasca maici. Iar matale erai, la 22 de ani, preot la maici. Si te-a oprit cineva? Asculta, Ioane, daca nu te smeresti, praf si pulbere te faci! Noi nu trebuie sa cedam la gusturile si capriciile oamenilor”. Oricum, a facut multe, nici nu ti le mai spun. Si acuma, l-a iertat Iustin, Patriarhul, la interventia unui ierarh, si l-a recunoscut. I-a ridicat caterisirea.
P.I.: - Dar, ce e mai grav, am observat ca si la greci au început sa se împartaseasca fara spovedanie. Îi împartasesc în fiecare sarbatoare, si fara rugaciuni de împartasanie. S-au laicizat mult. S-a savârsit o desacralizare a Sfintelor Taine.
P.A.: - Au un principiu stupid: sa te împartasesti pentru a recupera timpul cât ai stat neîmpartasit. Este, oare, vreun moment, vorba de cantitate? Nu.
P.I.: - Si la rusi am vazut treaba asta. Multi se împartasesc aiurea. Dar nu chiar ca la greci. La greci este o profanare a Sfintelor Altare. Este, mai bine zis, o influenta catolica. Ei zic ca fug de catolici cât colo. Si când cati, îi imita pe catolici.
P.A.: - Dar rusii, parinte, mai au si alta: daca hirotonesc un preot, acesta are voie sa marturiseasca fara hirotesia de duhovnic data de arhiereu. Când a fost patriarhul, nu ultima data, ci mai înainte de asta, mi-a dat un Arhieraticon cu dedicatie. „De ce îmi dati mie asta, Preafericite? Ce sa fac eu cu el?” Dar episcopul de Constanta zice: „Nu se stie, nu se stie...” „Ce sa se stie? Doar n-o sa ma faca episcop la 80 de ani. Cum sa nu se stie?”
P.I.: - De asemenea, am observat, chiar la greci, ca ei nu tin deloc condica anuala. La noi tot se mai tine. La ei, însa, deloc.
P.A.: - Parinte draga, canoanele sunt niste trasoare foarte bune pentru orientare. Ca tu folosesti canonul cum vrei, mai întelegem. Dar sa-l neglijezi, asta nu e voie.
P.I.: - Dar, cum vi se pare miscarea Parintelui Ioan de la Recea?
P.A.: - Eu numai din auzite mai stiu ceva. Exagereaza cu deasa împartasanie, asta e clar. Nu i-a iesit din cap. Parinte, si eu as putea spune ca uneori împartasesc des, dar pe un temei. Eu împartasesc maicile, mai ales în Postul Pastelui, si la doua saptamâni.
P.I.: - Da, sunt calugarite, fecioare, în duhul Sfintilor Parinti, e altceva. Dar la dânsul, acolo, la Recea, mai e ceva dubios: si-a bagat coada o miscare de binefacere, care are un caracter secret, care a facut acolo un azil de batrâni, un cap de pod pentru cei din occident. Nu-i lucru curat acolo. Si unii spun si altceva.
P.I.: - De miscarea Parintelui Ghelasie de la Frasinei ce ne spuneti? Se amesteca Ortodoxia cu ideile budhiste, cu reîncarnarea, cu plante, cu radacini, cu buruieni...
P.A.: - Cu pâine harica (parintele râde).
P.I.: - Iei faina, o înmoi si usuci la soare, apoi la umbra, o manânci si zice ca dupa aceea ai har în tine.
P.A.: - Felix e împotriva lor.
P.I.: - Si eu sunt împotriva lor. Eu am vazut o carte a lor, o am în casa, dar nu o mai gasesc. „Isihasm” se numeste. El are multe carti.
P.A.: - E scrisa marunt, nu se poate citi.
P.I.: - Nu numai ca marunt, dar nu întelegi ideile. Totul e pus cu litera mare si, sus, numele lui, apoi titlul cartii: „Isihasm”; mai jos: „Dialog în absolut”, si mai jos: „Editura Axis Mundi”. Asta înseamna „Editura masonica mondiala”. Ca sa stiti. Noi suntem informati în privinta aceasta. Si el colaboreaza cu ei, iar cartea înauntru e plina de însemne budhiste si yoghine: yin si yang, idei de reîncarnare, nici un citat din Biblie, si o semneaza „Ghelasie”. Ati auzit de carti din acestea? Iar pe coperta cartii, culmea, pe coperta mare a cartii, apare steaua lui David si semnul masonic pus ca un blazon, ca o sigla, peste Duhul Sfânt. Deci Duhul Sfânt este cenzurat de sigla masonica.
P.A.: - E ceva amestecat, parinte.
P.I.: - Ceva... Doamne! Si erau cei doi de la Râmnicu Vâlcea, iertati, am vorbit cu ei -eu sunt îndraznet. N-a facut nimic! Am vorbit si cu Înaltul de la Iasi.
P.A.: - Steaua lui David, sa zic asa ca sa fiu înteles, este adoptata de evrei. E „crucea” lor.
P.I.: - O fi de evrei, dar nu trebuie sa o pui peste Duhul Sfânt.
P.A.: - Dar, David, parinte, când a facut steaua aceasta n-a facut-o fara rost, a facut-o Împaratul David. Uite de ce (sa ma scuzati ca va dau o mica explicatie): steaua lui David, când a facut-o el, a considerat ca fiinta omeneasca este în fruntea tuturor lucrurilor creatiei lui Dumnezeu. Si, atunci, el a vrut sa prinda aici omul, care înseamna si femeie. Si, atunci, pentru om, care e tare în umeri, a facut triunghiul cu baza în sus. Un triunghi echilateral. Pentru femeie, care e mare în solduri, pentru nasteri, a pus triunghiul inversat. Si aici e om si femeie. Are o motivatie, numai ca noi nu o acceptam, pentru ca evreii, propriu-zis, nu se astâmpara cu tot ce fac.
P.I.: - Deci, cu Ghelasie, stiti ceva anume? Nu cumva este înrudit cu cazul de la Pucioasa? Eu vad ceva dubios. A spus Parintele Staniloae -va spun ca sa nu uit-, înainte de a muri cu vreo câteva luni ceva: fusesem pe la el, si printre altele spunea si aceasta: „Parinte, avem, în Biserica Ortodoxa Româna sapte cazuri grave care ne îndeparteaza de Ortodoxie”. „Care sunt aceste cazuri, parinte profesor?” „Vladimirestiul, cu toata miscarea lor; al doilea, miscarea de la Mânastirea Recea (a pus-o separat); miscarea cu tatal, fiul si cu duhul sfânt, cu aceia, Gherasim si Arsenie de la Cocosu; Visarion, visarionistii, despre care ati vorbit; Ghelasie de la Frasinei; si Pucioasa. V-am spus, sunt sapte cazuri în care Biserica trebuie sa ia niste masuri. Noi nu putem sa lasam asa.
P.A.: - A aparut si Pucioasa aceasta... Eu, i-am cam amenintat pe astia, le-am spus la cei care îi sustin ca Visarion are ceva legaturi cu Pucioasa.
P.I.: - Are si cu Vladimirestiul, sa stiti.
P.A.: - Si i-am cam speriat pe preoti. Am fost întrebat, de fapt, de o ziarista care a fost directoare la Europa Libera, care e o fiica duhovniceasca de a mea. O fata buna, o femeie cumsecade.
P.I.: - Doina Alexandru?
P.A.: - Asta, Doina Alexandru. De fapt, Dorina Alexandru.
P.I.: - A venit la Galati, înapoi?
P.A.: - Îsi face casa la Costinesti. M-a întrebat despre Pucioasa, si i-am spus asa: „Daca am pune într-un vas de reactie elementele de la Pucioasa, prea multa pucioasa ar iesi!... Adica niste pucioasa si nimic mai mult.
Ce-au vrut sa faca? Irineu [Bistriteanul], asta, îmi era fiu duhovnicesc. L-am salvat pe omul asta, parinte, când era diacon, dintr-o stare sufleteasca foarte interesanta. Si l-am salvat foarte simplu: i-am zis: „Schimba-ti punctul de vedere, domnule!” Si si-a revenit. Si mi-a ramas apropiat sufleteste. A retractat, s-a pocait, s-a schimbat. Vorbeam cu Preasfintitul Vartolomeu Anania: „Parinte, zice, îsi vede de treaba, si-a recunoscut greseala.” Nu poti sa-l condamni. A fost racolat de tânar.
P.I.: - Eu m-am mirat tare de cazul Frasinei: cica vin sute de studenti, si-i hraneste cu turta uscata la umbra. Staretul tace...
P.A.: - A atacat un student, odata, problema: am citit un articol foarte frumos, si-l acuza pe Ghelasie de multe lucruri. Eu am niste studenti la Constanta, care i-au fost ucenici: mi-au adus si mie o turta: sta pe masa, acolo si se usuca degeaba. Si i-am întrebat: „De ce o numiti turta harica? Hristos a facut Sfânta Împartasanie cu «artos», cu pâine, care este pâine dospita, dupa Legea Noua, nu «azimos», dupa Legea Veche. Legea Noua e cea cu pâinea desavârsita, care era Hristos”.
P.I.: - Hristos a mâncat pâine, cu peste si cu fagure de miere, si a mâncat pâine normala, nu turta jidoveasca.
P.A.: - „Si de ce veniti cu elemente de-astea? De ce semanati confuzie cu «pâinea harica»? N-avem destule? Ne-au zis ceva Sfintele Sinoade despre astea? De ce inventati?”
P.I.: - Nu pune accent pe Sfânta Împartasanie. Nici nu pomeneste. Si o mai avem pe maica „Veronica” cu budhismul ei, si echipa e completa. Cum vedeti lucrurile acestea? Eu am tot facut presiuni: i-am spus si Înaltului de la Iasi, i-am aratat cartea, si mi-a zis ca sa i-o dau. Zic: „Nu, ca mi-o luati, si pe urma pierd dovada”. „Pai sa facem un memoriu catre Sfântul Sinod”. „Facem”, zic. Dar ce s-a întâmplat cu memoriul, nu stiu, ca nu mi-a mai zis nimeni nimic.
P.A.: - Nu se face nimic, pentru ca e de competenta episcopului locului. Iar acesta motiveaza, precum Casian (caruia i-am zis: „ Daca va prind cumva ca îi menajati si nu va aparati cu vitejie de eresuri si inovatii, sa stii ca rupem relatiile”), ca nu are curaj. „Maica” Veronica are niste paznici îndraciti, care l-ar fi amenintat pe Casian ca daca se leaga de ea, îl arunca în Dunare. E lucrare diabolica. Sa ma ierte bunul Dumnezeu, dar astept sa moara si asta. Altfel, nu stiu cum se poate rezolva. Si are o mânastire frumoasa, curata, si organizata, si cu asta speculeaza. Dar fetele sunt defectate: „Sfânta Veronica” si alte asemenea. Si mai prost e ca stiu multe amanunte legate de maritisul ei. Macar sa se fi smerit.
P.I.: - Gigel face un fel de liturghie, cu un ritual specific al lor, amestecat cu spiritism, acolo în Braila, si se lauda cu asta. Îl stiti pe Gigel.
P.A.: - Cum sa nu? I-am fost duhovnic. Si a avut niste parinti minunati, care la un moment dat s-au calugarit amândoi. El si Veronica au apelat la mine sa-i spovedesc când erau împreuna. Si i-am refuzat: „Practic, va iert, dar veti continua în pacat”. Macar sa va vad pocaiti, si apoi discutam. Si asta acum treizeci de ani. Si acum câteva zile mi-a scris Gigel. Nu l-am mai vazut de la proces; a fost si el în „Rugul Aprins”. El era cu studentii arhitecti pe care îi întretineam duhovniceste. Si a avut un accident cu masina si avea nevoie de bani. I-am trimis vreo 200.000 de lei, ca nu erau bani multi. Si au trecut câteva saptamâni si am primit raspuns, ca-mi multumeste si ca va veni la Techirghiol. N-a venit când a spus ca vine. Am auzit ca face pe preotul pe undeva. Dar cu spiritismul n-ajunge dreptate. E tentant, e drept, sa stai de vorba cu mortii, care de fapt sunt draci, si e o chestie sa vezi miscându-se paharul de unul singur. Si dracii fac asta ca tu sa crezi ca vorbesti cu sufletul mortului. Parca ei sunt de capul lor acolo!... Stiti ca Saul a fost, din punct de vedere al legii lor, împotriva spiritismului. Iar în Lege este scris ca cei care se ocupa cu asta trebuie omorâti. Iar Saul, când era prizonier la filisteni, a facut spiritism. L-a întrebat pe Samuel, iar „Samuel” i-a raspuns: „Astazi vei fi cu mine”. „Cu mine”, adica cu dracul. Iar în ziua aceea s-a sinucis. Si l-a luat „Samuel”, adica dracul.

... „ ... a murit”. „S-a pregatit?” „Nu, nu”. „Dar macar sa te interesezi daca era credincios, daca nu era împotriva lui Dumnezeu, ca macar sa-l pot pomeni”. „A fost credincios, dar era nepregatit“.
E greu cu spovedania. S-au facut nunti, parintilor, de mi-e si frica, si urât, sa va povestesc. S-au facut cununii cu unul din miri mort.
P.I.: - Doamne, n-am mai auzit de asa ceva!...
P.A.: - Va dati seama?... Preotul ala l-a cununat, dar el era mort...
- Au savârsit Tainele la morti?!
P.A.: - Nu-i voie cu nici un chip! Nici pentru copii nenascuti, nici pentru cei nascuti, morti sau care au murit. Fereasca Dumnezeu! Daca-i asa, ne ducem la cimitirul turcesc si îi facem crestini pe toti. Si la jidani, si la toti. Domnule, exista un cuvânt, chiar la Parintele [Nicodim] Sachelarie: „Sufletelor moarte nu li se poate administra nici o Taina”. Gata.
- Dar ce parere aveti de preotii care deschid cartea si ghicesc?
P.A.: - Acestea sunt niste lucruri foarte condamnate. E ghicire. Întelegeti, merge la vrajitorie. Sa te servesti de cartile sfinte este cel mai grav lucru. Avem foarte dese cazuri.
P.I.: - Îti spun: „ai sa te mariti, ai sa te-nsori”...
P.A.: - Da, da, în duhul diavolului. Lucreaza diavolul în ei. Foarte grav. Acuma, va închipuiti, eu, cu barba mea, ce zic când vin la mine: „Parinte, am venit sa-mi deschideti cartea”. Mai, când aud de chestia asta, le si zic: „Ar trebui sa va dau afara. Ati venit la vrajitor, sau ati venit la preot? Te-am înteles în necazul pe care l-ai avut, nu-stiu-ce, îti citesc rugaciuni, în genunchi îti citesc rugaciunea, dar asta e prea mult”. Ei, vine o femeie, cu o alta femeie, sa le „deschid cartea”. „Cum sa o deschid? Asta o fac vrajitorii! Nu e voie!” „Da, zice, dar mi-ati deschis-o mie!” zice ailalta. Când am auzit, sa-nnebunesc si mai multe nu. Mi-a venit în minte sa o si întreb: „Si cum am facut, domnule?” „Ati îngenuncheat si ati citit...” „A..., pai am deschis sa citesc rugaciunea, nu sa-ti ghicesc”. Cu toate ca uneori mai zic si pe de rost rugaciunile. Sa fiti împotriva acestor lucruri! Este un parinte la noi, în comuna Limanu, care e batrân. Deschide cartile, baga femeile în altar, acolo le deschide cartea... Va dati seama ce râs si batjocura!... Sa fereasca Dumnezeu!
- Este unul aici, de vin femeile si-mi spun: „Parinte, ce-mi spune el e adevarat. Asa cum spune el”. Mai mult, face multe binefaceri, milostenii, cu banii pe care-i câstiga acolo. Si oamenii spun ca el nu cere bani.
P.A.: - Adevarul este ca cele prost agonisite sunt bine împartite. Nu este voie sa faca acest lucru! Nici nu e voie sa dea la biserica asa ceva.
P.I.: - Asa e, sunt bani blestemati. Chiar daca face biserici cu ei.
P.A.: - Nu ne intereseaza ce face cu banii astia. E vorba ca are un sistem mârsav de a aduna banii astia, stiti?
P.I.: - Dar acuma sa va mai înteb ceva: ce ziceti de mânastioarele noastre? Vin tinerei din acestia, multisori. Copiii toti îs buni, bine intentionati, dar nu prea au rabdare. E nestatornicia asta. Ce parere aveti despre ei? E o boala a vremurilor de astazi? Au plecat în Sfântul Munte vreo treizeci de la noi. Si vin înapoi. S-au suparat si grecii pe ei, ne-am suparat si noi, ce-i de facut?
P.A.: - Parinte, am fost întrebat, în „Convorbiri duhovnicesti”: care e primul lucru pe care un frate trebuie sa-l faca, pentru a nu gresi. Zic: „Primul lucru este sa fie statornic, ca daca nu e statornic, ce mai putem spune de altele? Nestatornicia este prima mare greseala, foarte grava, dar ce sa-i faci? Trebuieste masurat mai bine la primire. Caci ne putem însela. Trebuie sa-i spunem: „Frate -eu asa fac, ca la mine vin foarte multi, mai ales fete-, sa zicem ca te primim. Dar sa iei aminte un lucru: daca pleci si daca te întorci, cazi în anatematizare. Sa te fereasca Dumnezeu! „Cum e parinte? Chiar asa?” „Chiar asa”. Si le dau un exemplu, cui e mai cu întelegere si mai cu finete: „Sa-ti spun o întâmplare: exista un print, un print extraordinar de frumos si de bogat, calare pe calul lui sirep, si se-amorezasera de el toate reginele si toate printesele voiau sa se marite cu el, si el nu vroia. Acest print, mergând pe calul lui odata, a întâlnit o fetita care pazea mieii, în opincute, simpla. Sa zicem ca era în România. Se opreste si o întreaba: „Mai, fetito, tu ai auzit de printul ala -ca se dusese vestea, ca de un basm-?” „Da, am auzit”. Zice: „Eu sunt. Stii, vreau sa ma-nsor cu tine”. Aia -va dati seama, fetita, saraca, avea opinci în picioare-: „Cum sa te-nsori cu mine, domnule draga? Dar tu esti un om asa de mare!... Cum ar putea sa se apere o fetita de o propunere asa de importanta?” „Da. Sa fii sigura” „Dar n-ai sa ma-nseli dumneata?” „Nu se pune problema!” „Primesti?” „Primesc, dar sa ma asiguri”. „Te asigur, n-avea grija”. Si-a primit. Dar el a vorbit: „Am gasit nevasta”. S-a crucit lumea: „Domnule, vezi, el urmarea inimi, spuneau alea care au fost refuzate. Inimi curate. Si-a gasit o inima curata undeva, nu l-a interesat rangul social”. Si s-a dus vestea ca s-a însurat. Dar între timp, fetita asta s-a razgândit. „Dar daca ma-nseala?” Si-a trimis vorba ca nu-l mai ia. „Ce face printul ala, pe care l-a jignit?” Asta-i Hristos, cu noi, care venim la mânastire. Ce-o sa zica Hristos -ca la El am venit sa fiu mireasa Lui- ? Si de ce pleci? Ce doresti mai mult? EU SUNT CEL CE SUNT. Puterea puterilor! De ce pleci? Deci, daca are aceasta lipsa de statornicie, este un om chinuit; duca-se în lumea lui!” Vedeti, joaca un foarte important rol si sa-l instruiesti nitel.
P.I.: - Noi îi tinem doi-trei ani, uneori si pâna la patru ani, sa se gândeasca.
P.A.: - Mie-mi spun niste maici uneori cum satana pune asa niste probleme, fie prin stareta, fie prin altcineva, ca nu se mai pot suferi, nu se mai pot suporta. Iar eu mereu le spun: „Nu te lasa deloc: fii asa, fii asa! Taci din gura! Si ce ti-a zis? S-a dus în vânt ce ti-a zis! Tine-ti crucea mai departe, ce vrei sa faci? Voi nu ati avut -am spus-o public- ispitele pe care le-am avut eu. N-ati avut pustii, si lanturi, si închisori, cum am avut eu. N-ati avut jigniri de la stareti precum eu” de la parintele Ghermanov. Domnule, pur si simplu, nu am vrut sa mai stau profesor la Turnu, pentru ca acolo, ca profesor de educatie -eram frate- m-au obligat sa predau un ALRUS -la început asa era, poate erati tineri si n-ati prins. Subiectul la elevi, pe un an de zile, era „Hristos”. Dar erau comunistii la putere. Si atunci si-au zis: „Domnule, asta, propovaduieste pe Hristos cu atâta râvna si nu-stiu-ce...” Le-a venit în minte sa îmi schimbe subiectul, sa nu mai predau pe Hristos, sa predau ALRUS, adica pe dracul. Si eu zic: „Cum? Nu se poate! Toata viata am luptat împotriva dracului si acuma sa colaborez?” N-am primit. Cu nici un chip. Mi-am dat demisia. Nu mi-au primit-o. Staretul meu, Ghermanov, era si el profesor, tot de educatie, dar la alte clase. Si asta primea. Si era staretul meu. Eram un baiat disciplinat. Când va zic „staretul meu”, va zic ca de un om mare, ca era staretul meu. M-am dus sincer la mânastire. „Cum, preacuvioase?” „Nu!” Mi-am dat a doua demisie. Nu mi-au primit-o. „Îmi dau a treia demisie, si nici nu ma mai intereseaza ca o primiti sau nu o primiti”. Si nu m-am mai dus. Cu nici un chip. Pur si simplu, staretul m-a chinuit. M-a mutat din chilia unde eram cu fratii, de sub cerdacul lui Mircea -la Cozia-, acolo unde pietrele erau mucezite din cauza Oltului, ca Oltul batea în ele.
Eram fericit, va rog sa ma credeti. Dar eram si hotarât: „daca ma da afara din mânastire, ma da afara. Ma duc în alta mânastire, dar nu plec de voia mea. Ei, pâna la urma urmelor, s-au întâmplat o serie de lucruri, ca mânastirile acestea sunt curioase -nu stiti, ca sunteti departe-: eram pe o mosie de trei sute de hectare de pamânt, cu sase mânastiri. Printre care era si Cozia. Si trimeteau lunar câte un frate din mânastire, sa supravegheze mosia aia, acolo, cu oamenii de la celelalte. Erau trei sute de hectare de pamânt, va dati seama ce mosie era. Si s-a gasit solutia, sa ma trimeata pe mine. Dar mânastirile trimeteau cel din urma frate, de care nu aveau nevoie. Dar m-au trimis chiar pe mine, care eram... M-am dus cu mare placere.
Ce-am facut? m-am dus în Caracal, ca era aproape de Caracal, la Comanca, la doi kilometri, si mi-am cumparat o capra. O capra care fatase danieleac. Când am trecut eu cu capra aia legata, au început oamenii de pe la usi sa ma roage sa le dau iedul. Zic: „Ce sa fac eu cu iedul asta?” L-am vândut. Si când l-am vândut, l-au bagat într-o curte mare, acolo, sa-l taie, si capra tipa într-o parte, si iedul asta tipa ca-l taia, si eu stateam la mijloc. Mi-a farâmat inima. Si am plecat. Nu voia sa mearga capra! ca îi ramasese iedul. Dar mie ce mi-a venit în minte: am luat pielea iedului si am dat-o omului cu care eram sa mearga înainte cu ea. Si ea mergea înainte, dupa pielea iedului. Alta lovitura! A plâns capra aia trei zile de-a speriat satul. Tipa acolo...
P.I.: - Ei, nu trebuia sa-i tai puiul...
P.A.: - Dar de ce? Asta era situatia. N-aveai ce sa faci. Ce era sa fac cu iedul? Domnule, si s-a îmblânzit capra, de nu mai statea fara mine. Luam apa de la un put, de dincolo de mosia aceea, si se tinea dupa mine ca un mielut. Nu statea fara mine. Si nu statea la multi, aproape la nimeni. Nu se atingea de ea nimeni, numai la mine statea. Dar am vazut, domnule, ce înseamna o capra: facea stricaciuni, fugeam dupa ea, ma necajea, ma pândea.
Aveam un bradut acolo. Si fiind verde, o ispitea sa mi-l rupa. Si unde s-a suit? A sarit pe un pod unde era o magazie mare, unde veneau carutele cu bucatele, si se puneau sacii pe pod si se bagau în magazia aia. A sarit pe podul ala, ca n-a mai avut unde, ca si eu fugeam dupa ea. Daca am vazut ca nu se poate apara, n-am lovit-o, pentru ca oricum nu mai avea unde sa mai fuga. Eu fugeam dupa ea s-o sperii. Si de atunci, de câte ori o goneam, fugea pe podul ala, pentru ca stia ca acolo nu o bat. Animale!
Dar sa va spun una mare de tot, de mi-a farâmat inima. Ma bagam în magazia aia mare, sa ma rog. Dar aia , când era afara, tipa afara, sa o bag si pe ea. Nu puteam, ca erau boabe pe acolo pe jos, si era sa ma ocup de ea? Si am bagat-o, am luat-o asa de un corn si de ureche, si-am tras-o lânga mine, sa stea cuminte. N-am avut de lucru, parintilor, de-am îngenuncheat-o pe genunchii dinainte, ca sa o mobilizez. Si îmi faceam rugaciunile. Când m-am dus a doua zi, a venit si s-a asezat singura în genunchi, ca rândul trecut. Va dati seama, unde m-a bagat Ghermanov, la mare fericire?
P.I.: - Ghermanov Dinescu? Care a murit subit?
P.A.: - Dinescu. Si parintilor, multe s-au întâmplat, dar nu voiam sa plec de acolo. Am scapat nu stiu câte vagoane de grâu, m-am certat cu primarul, public, pentru a salva grâul, si l-am salvat. Ca recompensa, i-am spus: „Domnule, nu plec de aici fara blagoslovenie!” Si daca a vazut Ghermanov ca eu nu plec, a venit la mine la mine: „Îti dau blagoslovenie sa pleci”. Aceasta era rasplata. „Dar, zice, unde te duci?” „Nu îmi mai sunteti staret, si la asta nu mai este nevoie sa îmi raspundeti”.
De acolo m-a luat un parinte, Iscu, staretul de la Tismana. Iscu era o mare figura, nu îl stiti. Era sa fie ales arhiereu. El, de fapt, era în conflict cu Ghermanov. Si spune: „Uite pe cine tine Ghermanov la Comanca”. Caci veneau parintii acolo, veneau staretii de la mânastirile de pe acolo, si ma-ntrebau: „Frate Anghele, cum vezi problema cutare?” -necazuri de-ale lor. Si de acolo, m-am dus, am stat o noapte în Tismana, si m-am trimis la Cioclovina, vreo patru kilometri în munte. O bisericuta dragalasa, monument si aceea, facuta de un oarecare. Parintilor, ce amintiri am acolo!... Erau lupi foarte multi si ursi. Si aveam acolo 15 stupi de albine, si îi pazeam de ursi. Luam tava noaptea, bateam si fugeau ursii. Am patit multe lucruri, foarte multe lucruri am patit acolo. Nu ma lasam deloc: am facut o gradinita acolo -era un pârâias mai sus: târ, târ, târ, târ, târ. Cine a fost înaintea mea acolo pusese un butoias, si -târ, târ, târ- se aduna ziua apa; scoteam dopul seara si udam gradina, si se sugea toata apa. Aveam gradina ca la zarzavagii, de-ti statea mintea-n loc: aveam noua sau zece butuci de vita, aveam si ursi... Ce amintiri!...
M-a vizitat Vizarcu, care era si directorul Seminarului de la Mufleni -lânga Craiova- si zice: „I-a uite pe cine tin aici, în pustia asta...”, ca avea nevoie de profesori, avea nevoie de spirituali. Si a vorbit cu mitropolitul si ma trezesc în câteva zile cu o invitatie: „Cabinetul nr. 1, ordinul Ministerului cutare, cutare, cutare, numit profesor la Mufleni, si nu-stiu-ce”. Când a vazut staretul de la Cioclovina -care între timp fusese mutat staret la Tismana, jos, pentru ca l-au arestat pe Iscu (si trebuia sa ma aresteze si pe mine, dar nu le-au dat lupii voie)- a trimis un parinte noaptea acolo. Eu eram noaptea în paraclisul acela -eram singur- si vedeam niste lumini pe pereti, uite-asa faceau (Parintele gesticuleaza cu mâinile în sus). Ce-o fi asta? Nu stiam. Va dati seama... Si parintele ala venea cu felinarul, gonit de lupi, trimis de aia sa ma aduca pe mine jos. I-am spus: „Nu te mai duce!” Iar cei de jos si-au spus: daca nu vine, l-au mâncat lupii; daca vine, vine. Eu l-am rugat sa nu mai plece. El: „Nu se poate!” Si s-a dus cu felinarul, si i-au iesit lupii înainte. Si iar vad luminile pe pereti. Zic: „L-au luat lupii la goana”. Si-a venit înapoi: „Nu mai plec!” Si-atunci am scapat de arestare. Eu am fost primul pitit.
P.I.: - Asta, prin ce an a fost?
P.A.: - Nu mai tin minte... Pe urma, de Iscu, saracul, am aflat în închisoare mai târziu, ca tot m-au arestat de la Slatina, unde eram egumen. Mi-au spus cum a trait Iscu în puscarie: o viata înalta de tot.
P.I.: - Ce nume de calugarie avea Iscu?
P.A.: - Gherasim Iscu.
Parintele Serapion: - A, este si-n carti...
P.I.: - Era oltean?
P.A.: - Nu stiu. Era o mare figura. Si când a murit -mi-au spus- zicea: „Uite, vad lumini! Vad numai alb! Numai alb! Numai alb!” Si asa a murit!...
Parintele Serapion: - Lundang, Richard Lundang pomeneste de el. Si asta a fost în puscarie la Pitesti. Era protestant.
P.A.: - Si, parintilor, chiar de Ghermanov fiind vorba asa cum v-am spus, eu am plecat din Comanca de acolo. Mi-a spus: „Ce sa fac, frate Anghele, sunt un om fricos!” „Parinte staret, îi spuneam eu, frica e pacat de moarte! Nu va jucati cu sufletele, ca aveti în urma înca alti frati care au patit-o”. Nu-l iubeau aia din mânastire... „Ce-ai facut, domnule cu el? De ce l-ai alungat?” Si n-avea pace. Era exarh. Si-l alesesera si arhiereu, si nimic. Eu am plecat între timp, m-au preotit si eram staret de Cheia; trecusera ani. Si ma trezesc cu el la Cheia -acuma era vicar-, împreuna cu un parinte -ala era si el exarh- cu masina. Eu nu-l mai vazusem de atâtia ani, si credea ca eu îl dusmaneam. „Nimeni nu stia de ce goneam eu masina -venea din Bulgaria, fusese în concediu-, de ce veneam la Cheia”, îmi zice. „Am venit sa-mi cer iertare, parinte, pentru ce ti-am facut”. Am plecat cu el pe sub padure, sa ne plimbam: „Am auzit ca erati pe acolo, pe la Râmnic. M-am dus si eu sa va vad, dar nu v-am gasit”. „Chiar ai vrut sa vii sa ma vezi, dupa câte-ti facusem?”, se bucura. Si a murit la doua luni dupa aia. Eram de-o seama, ca vârsta.
„Si câte ispitiri am avut eu”... le spuneam la astea. „Ce ispite aveti voi, mai, ca v-a zis o vorba?” Vorbeam de statornicia în mânastiri.
Un alt parinte: - Va mai întreb si eu una: mai am surori din acestea pe care le trimit la mânastire, si duhovnicul, dimpreuna cu stareta, le bleastema. Am voie sa le dau blagoslovenie sa se duca în alta mânastire?
P.A.: - Aveti, daca le blesteama.
- Le ameteste de numai de duhovnicie nu mai e vorba.
P.A.: - S-ar putea sa fie asa, dar nu trebuie sa o luam mot-á-mot cum spun ele, ca astea, plângându-se, poate exagereaza. Stii, trebuie sa fim cu dreapta judecata si noi. Noi trebuie sa cercetam lucrul. Nici asta nu-i bine. Ar trebui sa nu va mai bagati. Ce ca le bleastema? Foarte prost din partea lor. Ca daca-s blestemate, sa se duca sa le dezlege un alt duhovnic, si sa-si vada de treaba. Parintilor, statornicia este si ea avansata pe o ordine a lucrurilor. Sa fie o armonie si din partea celor de sus. Sa nu omorâm oamenii. Sa nu le cerem foarte mult, iar tu sa-ti faci de cap. Întelegi, noi punem niste legi ale statorniciei, încântat, cu argumentari, cu motive, cu exemple. Dar sa fie cu întelegere si conducatorul.
- Înca un lucru: demonizatii se pot împartasi? Caci îti pot da peste lingurita, sau vomita.
P.A.: - Da. Eu am împartasit din astia, dar erau linistiti. Îi apuca atunci când îi apuca.
P.I.: - Apropo’: Parintele Visarion, de la Clocociov, cica spovedeste tare bine. Sta numai de spovedanie. Dar nu da canon la nimeni. Te asculta si te dezleaga. Cum vedeti asta?
P.A.: - Nu stiu. Am auzit ca-i un om bun, si cuminte. Parinte draga, sa stiti ca nu-i atât de vinovat un preot care nu da canon.
P.I.: - Dar deloc?
P.A.: - Ei, poate ca n-o da chiar deloc. Însasi spovedania e un canon, parinte. Va dati seama? Chiar spovedania e un canon. El vine cu emotii. Totusi, vine si spune. Canonul s-a dat ulterior, pentru a fi completata o pocainta, ca sa dureze. Dar nu e conditionat de o dezlegare si de o iertare. Dar îi dai un sfat. Eu, bunaoara, sigur, nu dau canoane mari. Ca zice „Tatal nostru”, dar zice si nu zice. Sau zice „Brrr”, si mi-am facut canonul... Îi dau canoane din acestea de simtire, de traire, vezi, creaza-ti un moment în zi si fa asa, în momentul ala din zi. O data. O singura data. Chiar treizeci de secunde. Stii? Ca sa-l tin mereu prezent. Asta ma intereseaza. Ca un „Tatal nostru”, o data, cum trebuie, e mult mai bun decât de o mie de ori „târ, târ, târ”. E mecanic, si atunci nu mai e pocainta. Eu lupt ca el sa fie mereu prezent. Un fleac, un singur lucru, dar bun. Ca sa fie mereu prezent, macar: „Doamne, iarta-ma!” si daca tresare asa, o data, tot e ceva. Fa lucrul asta. Gata, e canon, îti dai seama...
P.I.: - Parinte, acum, înainte de încheiere, dati un sfat la fratii acestia, din tot ce le-ati spus. La parintii acestia, la tineret: acesta e nepot de-al meu, acesta e de la Constanta, acela-i Parintele Paisie, ucenicul sfintiei voastre, acela-i fratele Dimitrie care poate vine la noi, îl mai avem pe Felix... Dati-ne un sfat pentru tineri, sa-i linistim.
P.A.: - Adevarul este ca m-am bucurat ca sunteti de fata, si tot ce am vorbit, am vorbit pentru toti. uite, va spun. Dar sa stiti ca daca nu respectati lucrul acesta, va trage Dumnezeu la raspundere: sa fiti statornici. Asta-i tot.
- Parinte, dar noi, când am venit în mânastire, nu ne asteptam la ce am gasit. Ne asteptam la altceva.
P.A.: - Draga, eu stii ce le spun la cei ce vin la mânastire? „Sa faci tu mânastire!” Sa asculti, ca ai si facut mânastire. Sa-ti tai voia si ai facut mânastire, si nu te interesa ce fac altii. Ce n-ai gasit?
- E multa munca, e multa materie.
P.A.: - Draga, astea o sa se termine. Pai, ce vrei, trebuie sa ne facem mamaliga, sa mâncam, ce sa facem, lasam gospodaria sa se împuteasca?
Un alt parinte: - Asa le-am spus si eu: daca te-nsurai? Daca te maritai?
P.A.: - Pentru ca, ia aminte: de câte te-a ferit pe tine mânastirea?!... Mai întâi de toate, nu stiai ce nevasta iei. O ametita, si o betiva, si o curvara, si o nu-stiu-ce. Nu stiai. Nu-ti dai seama câte zile negre îti face o sotie careia nu-i convine cu tine. Tu trebuie sa te porti ca un sfânt cu ea, nu numai sa-i faci toate mendrele, si nu-stiu-ce.
Al doilea: Nu stii ce vecini rai si hoti ai. Nu stii ce copii vei face, nenorociti, bolnavi, nu-stiu-ce. Nu stii cu ce-ti poti asigura hrana zilei de mâine. Toate aceste rautati: te întind toti, te fura, servici prost, lefuri neînsemnate, toate astea stau în spatele tau. Aici, însa, n-ai decât sa faci ascultarea aia. Dar sa nu faci ascultare asa, în sila. Sa se foloseasca si firul ala pe care îl sapi acolo, si pamântul ala. Si dai cât e. Ai muncit de te-ai rupt în ziua aia, mai ales ca esti scutit si de canon, ca daca n-ai putut sa-ti faci canonul de cât ai muncit, vom avea întelegere si noi, duhovnicii.
- Parinte, dar ramâne canonul, si tot se aduna, asa. Ce facem?
P.A.: - Nu, draga, nu ti-am spus ca ascultarea-i mai mare decât canonul? Pentru ca acel canon puteai sa-l faci si în lume, dar taierea voii în lume nu o puteai face. Si atunci asta este important. Pentru ca, daca e vorba de munca, va spun eu: nu munciti cum se munceste în lume, în fabrica, cu randamente si nu stiu unde, si cu o leafa de mizerie. Nu va dati seama ce-i acolo. Nu munciti. Voi munciti azi, clopotelul, la masa, este timp uneori si de liturghie, participati la acatist, nu va plângeti.

CASETA 4

P.I.: - ...trebuie sa mai treaca înca câtiva ani buni.
P.A.: - Si noi, care suntem, pe cât ne sta în putinta, sa fim adevarati. Adica, în ceea ce priveste adevarul, sa nu-l mistuim, sa nu-l mistificam. Pentru ca eu m-am ocupat de niste preoti tineri, care se spovedeau la mine. Erau doi frati. Nu gemeni, dar frati. Preoti amândoi. Ei, astia vin regulat si se spovedesc -si nu numai ei, bineînteles- dar tare mi-e drag de ei: domnule, fac exact ce le spui, duc o viata model în sat, are fiecare câte sapte copii, si sunt tineri. Ne încurajeaza mult. Si nu numai asta: noi sa ne facem datoria fata de ei, si cei care au chemare, înnascuta, sa fie formati. Asa: sa aiba o cultura în materie de canoane, asa, cât de cât, adica sa puna mâna pe Pidalion, ca pe vremea mea nu existau Pidalioane.
Parintilor, eu am fost spiritualul unui Seminar. În ‘50, la Neamt. Era singurul Seminar în România, si ala monahal. Ca sa bagam oameni din lume în Seminar, îi trimiteam întâi la mânastiri, pentru a fi frate de mânastire si sa intre din mânastire acolo. Asa am facut cu Iachint [Unciuleac], care a fost staret la Putna, despre care ati auzit. E foarte bolnav acuma, sa stiti. Poate nici n-o mai duce mult. Are niste credincioase de acolo care îl ajuta, si asa merge. Si mi-a trimis el vreo doua carti.
Eu, când eram aici în Sihastria, au venit doi insi în mânastire. Domnule, m-a inspirat Dumnezeu de m-am tinut de ei, cât au stat -vreo doua zile- pe aici, si am vorbit cu ei sa se faca calugari, asa, cu blândete, de la inima