Scurta autobiografie a Arhimandritului
Arsenie Papacioc

M-am nascut în anul 1913, la 15 august, în comuna Perieti, satul Misleanu, jud. Ialomita.
Am intrat în monahism în anul 1947, la 15 ianuarie, la Mânastirea Cozia. Am fost calugarit în anul 1949, la Mânastirea Antim, dar pe seama Mânastirii Sihastria - Neamt, la 26 septembrie, prin aprobarea expresa a Patriarhului Iustinian.
Am primit hirotonia în preot exact la un an dupa calugarie, la 26 septembrie 1950, în ziua pomenirii Sfântului Ioan Evanghelistul, Apostolul Iubirii. Lucrul acesta m-a încurajat foarte mult, si nu l-am considerat fara semnificatie în marea raspundere preoteasca si calugareasca. Între 1950 si 1952 am fost numit spiritualul Seminarului Monahal Neamt, singurul din tara la vremea aceea. Apoi am fost egumenul Mânastirii Slatina-Suceava, timp de mai multi ani. Aici ne mutase Sfântul Sinod, pe 30 din calugarii Mânastirii Sihastria.
Am fost preot paroh la parohia Filea de Sus si Filea de Jos din judetul Cluj -un centru catolic-, timp de 2 ani.
Apoi am fost staret la Mânastirea Cheia - Prahova, vreme de 6 ani; econom mare si casier la Mânastirea Caldarusani; preot si duhovnic la Mânastirea „Dintr-un lemn”; slujitor la Mânastirea Cernica, vreme de un an si jumatate. Din 1976 sunt preot slujitor si duhovnic la Schitul Techirghiol - Constanta.

Parintele Arsenie Papacioc este un duhovnic consacrat al zilelor noastre. Vederea sfintiei sale de pastor sufletesc este confirmata de câteva trasaturi duhovnicesti absolut necesare, precum: blândete, smerenie, milostivire, daruire totala, cunoastere a Sfintei Scripturi si a învataturii patristice, darul cuvântului, întelepciunea duhovniceasca, experienta personala si multa dragoste pentru oameni. Ca preot si duhovnic, parintele Arsenie a fost daruit de Dumnezeu cu aceste daruri de mare pret, care l-au facut cunoscut multor credinciosi ca un bun pastor sufletesc.
Nascut în comuna Perieti-Ialomita, la 15 august 1913 îsi face anii de ucenicie monahala în Mânastirile Cozia si Antim si este calugarit la 26 septembrie 1949 la Mânastirea Sihastria, sub ascultarea vestitilor nostri duhovnici Arhimandritul Cleopa Ilie, în calitate de staret si a ieroschimonahului Paisie Olaru. Exact un an mai târziu, în ziua pomenirii Sfântului Evanghelist Ioan, Apostolul Iubirii, este hirotonit preot si se nevoieste un timp în obstea Mânastirii Slatina-Suceava. Alte ascultari: staret al Mânastirii Cheia-Prahova, 6 ani de zile; preot si duhovnic în Mânastirile Caldarusani, Dintr-un Lemn si Cernica; iar din anul 1976, duhovnicul Schitului Sfânta Maria-Tomis, întemeiat de Patriarhul Iustinian la Techirghiol.
Cunoscând statornicia si bogata experienta duhovniceasca a Prea Cuviosiei Sale am invitat pe parintele Arsenie la o convorbire ziditoare de suflet, pe care o redam în paginile ce urmeaza.

- Ce ati învatat în chip deosebit în viata mânastireasca din început pâna astazi?

- Dupa ce am intrat în monahism m-am simtit foarte mic si neînsemnat, dar încurajat puternic de importanta tainei acestei daruiri.
Imensa valoare a focului nasterii din nou într-o silueta smerita a fiintei tale, lucru care în lume nu s-ar fi putut trai si cunoaste, pentru ca nu exista Crucea de Aur a Taierii Voii.
Aici, în viata monahala, ies la iveala multele neputinte din om si asa simti nevoia sa te umilesti, fermentul cel mai important pentru formarea personalitatii duhovnicesti a omului nou -calugarul. Aici, cu darul lui Dumnezeu, se ascute mintea si se smereste inima si nu stii de unde cunosti lucruri ascunse tie pâna acum. Aici stii ca omul smerit nu se vede niciodata smerit si fiecare are o masura de umilinta, care nu-i altceva decât o grozava arma de aparare împotriva duhurilor rele, ca este lucrarea darurilor date cu placere de mâna Stapânului tau.
Aici, în viata de mânastire, se descopera la nesfârsit posibilitati de viata curata si un fel de a fi prezent cu sufletul si a simti ca „Dumnezeu vrea sa-ti daruiasca mai multe bunatati decât ceri tu”, cum spune Fericitul Augustin, si esti îndemnat spre o mare nadejde, cum spune Solomon: Cine a nadajduit spre Domnul nu s-a rusinat.
Dar cea mai mare multumire o am catre nemarginita bunatate a lui Dumnezeu, ca ne-a dat si am cunoscut mijlocitoare pe Maica Domnului, aparatoarea desavârsita a vinovatilor. Spre a ne schimba viata ne trebuie numai o vointa tare si o încredere mare în mila Maicii Domnului si în atotputernicul ei ajutor. În mânastire mi-am aprins sufletul de bucurie, încredintându-ma rugaciunilor Maicii Domnului, apararea neajunsa a noastra, a celor slabi.

- Ce fapte bune se cuvine sa faca un calugar ca sa dobândeasca din belsug nadejdea mântuirii?

- „Sa stii sa aduci pe Duhul Sfânt în tine”, spune Sfântul Serafim de Sarov. Nu atât faptele noastre bune ne pot mântui sufletele, cât harul si mila lui Dumnezeu, care, cred eu, nu poate fi un dat mai îmbelsugat pentru nevointe, oricum ar fi ele. Ni se dau de sus pentru curatirea sufletului nostru de tot pacatul si mai ales de neiubirea aproapelui nostru. Sa nu-l vorbesti de rau, în tine, pe fratele tau si mai ales în afara de tine.
Aceasta sa fie cea mai grabnica preocupare a noastra: iubirea, caci traind în aceasta mireasma, nici celelalte fapte cu chip frumos nu ramân neîmplinite (si chiar daca ar mai ramâne unele, rânduiala Divina nu-si va retrage harul de la tine). Motivul neaparat al mântuirii noastre este sa iubim pe toti fratii nostri (ca toti sunt rascumparati). Acesta va fi criteriul de judecata al vietii noastre la raspântia cea din urma, care va începe cu aceasta grava întrebare: „De ce n-ai iubit, daca ai purtat numele Meu în rânduiala vietii tale? De ce ai speculat iubirea altora, acoperindu-ti pacatele tale si de ce ai dispretuit pe cel neînsemnat, sarac, sau suferind, când Eu, însângerat, scuipat si batut în cuie, am zis: Porunca noua va dau voua, sa va iubiti unul pe altul, nu sa va urâti sau sa va înstrainati inimile fata de celalalt? Si de ce n-ati dat, sa va scapati pe fratele vostru sarac de rusinea de a sta cu mâna întinsa?”
Iata deci unde trebuie sa fie mai întâi atentia zilelor vietii noastre pentru înfricosata Judecata.

- Calugarul care nu-si poate împlini canonul sau calugaresc, nici fagaduintele date la tunderea în monahism, ce fapte bune ar trebui sa faca pentru a nu-si pierde sufletul?

- Sa faca cu drag orice fel de ascultare, ca mare este taierea voii (dar macar sa nu se împotriveasca), sa stie ca este urâciune înaintea lui Dumnezeu cârtirea. Sa lupte sa vada pe toti cu inima de frate, sa-i ajute în neputinte si sa nu critice pe superiori si nici pe altii; daca este începator, lucrul acesta este si mai grav. Sa fie multumit cu ce are si sa multumeasca cu umilinta ca sta în mânastire, la atât de sigur adapost.
Chiar daca un frate sau monah nu este prea avansat în traire, sa stea cu toata statornicia în mânastire si sa se spovedeasca rupt si curat si nu se va pune problema pierderii sufletului, ca nu este putin lucru sau neînsemnat sa stai în mânastire hotarât si fara cârtire.
Spune în Pateric Sf. Ishiron (pag. 121) ca cei ce vor trai în veac de ispitire si nicidecum lucrare nu vor avea, dar vor rabda pâna la urma, aceia mai mari decât noi si parintii nostri se vor chema.
Oricum va sti bunul Dumnezeu, dar nu vom îndrazni sa spunem ca îsi vor pierde mântuirea. Statul în mânastire cu drag, chiar daca exista neputinta multa dar îsi smereste inima, chiar daca nu va primi dupa dreptatea divina, si nici mila si darul nu le va avea, va avea însa marea milostivire a lui Dumnezeu la Judecata, caci mare este Dumnezeul calugarilor.

- Cum putem scapa de multimea grijilor pamântesti, ca sa dobândim mai mult timp de rugaciune?

- Parinte Ioanichie, mare mai este rugaciunea din inimile si gurile tuturor catre Dumnezeu. Rugaciunea este ca o sageata ascutita cu care au tras de mii de ani toti sfintii si chiar cei mai simpli crestini, a patruns inima cerurilor (care erau poate mâhnite pe pamânteni), si pe aceleasi urme au venit raspunsurile salvatoare, si asa s-a contribuit la mentinerea în viata a credintei pe pamânt, din neam în neam.
Frate crestine, ai si tu istoria ta, esti încadrat într-o mare unitate crestina, Biserica, si esti rascumparat de jertfa Mântuitorului pentru totdeauna; pretuiesti, deci, atât de mult si ai o raspundere atât de mare si de nobila. Cât de greu este sa cerem fiecare cât de putin, simplu si direct, ca Dumnezeu sa ne ajute în atâtea necazuri si doriri, si sa-I multumim!...
Cine este acela care nu are nimic de cerut Domnului Iisus Hristos si Maicii Domnului? Se spune ca Maica Domnului este suparata pe toti aceia care nu-i cer niciodata nimic. Ea este o noua lume, si cât poate Dumnezeu cu puterea, poate si Maica Domnului cu rugaciunea. Arata-te, deci a fi un fiu cu inima de copil al Maicii Domnului!
De grijile pamântesti nu putem scapa decât daca nu vrem. Ca suflete daruite se impune mai multa vointa de a nu ne lasa aglomerati si coplesiti de grijile acestea pamântesti pâna într-atât. Ne rânduim viata ca oameni care gândim mai înalt si cu multa raspundere. Se spune ca daca am putea întreba pe cei de sus (pe cei mântuiti): „Ce v-a costat pe voi de ati ajuns la atâta fericire?”, ne-ar raspunde: „Timp, putin timp petrecut bine!” Iata deci ca nu avem cu nici un chip alta vreme sa ne împlinim sufletele chemate, daruite si plecate cu atâta hotarâre.
Trebuie sa ne gândim ca ne numim „Cin îngeresc”. Îngerii se roaga neîncetat, în toata vesnicia.

- Cum se putem birui mai usor razboiul desfrânarii si al gândurilor trupesti?

- Pentru biruirea acestui razboi al curviei, în orice stadiu s-ar afla, trebuie mai întâi cerut harul bunului Dumnezeu. Nu este o batalie de scurta durata, pentru ca trebuie neaparat ajuns la o biruinta totala. La început fiecare se vede neputincios sa se împotriveasca, dar la Dumnezeu totul este cu putinta.
Începutul acestei lupte este:
a) Sa vrea neaparat sa scape de acest razboi.
b) Sa se roage cu toata inima, la Dumnezeu si la Maica Domnului, sa-l ajute.
c) Sa ocoleasca, atât cât se poate, împrejurarile care ar putea trezi patimile.
d) Sa nu primeasca în minte momelile care vin si care pot parea a fi nevinovate si încep sa se concretizeze cu imagini; toate aceste gânduri sa le alunge, schimbându-si mintea în rugaciune, dar o rugaciune a lui, nu recomandata de cineva, oricine ar fi acela; o rugaciune cu suspinele proprii, chiar daca n-au cuvinte.
Daca atacul este iute, îndulcitor, coplesitor, sa suspine la Maica Domnului si sa nu cedeze atacului. În faze avansate, sa se marturiseasca rupt si curat, fara menajamente si fara învinuirea momentului, împrejurarii, sau a persoanelor. Marturisindu-se mai des, îl va ajuta foarte mult.
Duhovnicul îl va întelege, îl va iubi, îl va asigura ca nu e singur, dar nici nu-l va lasa în motivarile lui, „ca ar fi necesar si prea firesc”. Duhovnicul sa aiba râvna si bunatate, sa-l poata dezlipi de patima aceasta ascunsa si cu multe capete. Se recomanda lectura, carti si orice cu subiecte pregatitoare la moarte. Va fi iertat, oricare ar fi greseala, prin pocainta, si aceasta ar fi o mare cucerire, dar sa nu se amageasca cineva sa creada ca fara de pocainta s-ar cunoaste vreo iertare. Pacatul acesta face sa nu puteti vedea nici ce e Raiul, nici ce e iadul cu adevarat, si la aceasta ar trebui gândit si meditat mai mult.
Pentru cei ce au pozitie duhovniceasca si totusi sunt raniti mai mult sau mai putin, si trec prin baia pocaintei, li se considera drept accidente si vor avea motive serioase sa intre cu adevarat într-o smerita smerenie, si aceasta aduce o mare bucurie lui Dumnezeu fata de cel care are parerea de sine ca nu e cazut.
Nu e un paradox, este si o dreptate si o mare milostenie divina. El, Stapânul si Pastorul cel bun, a lasat stâna de oi si a mers sa caute oaia ratacita si a purtat-o pe umeri fericit, ducând-o la staulul împaratiei slavei. Citeam ceea ce va spun acum: „Sunt, frate crestine, crede-ma, doua feluri de bucurii care nu se pot uni: tu nu vei putea a te bucura aici pe pamânt cu placeri trecatoare si vinovate, si în cer a împarati cu Iisus Hristos”. Atunci faradelegea îsi va astupa gura sa (Ps. 106, 42) „Nebunule, acel timp de care abuzezi îti sapa groapa, si ziua de mâine va fi vesnicia!” Spunând acestea, gândesc ca ar putea încuraja pe cei ce lupta cu atacurile din afara si cu firea dinauntru.

- Cum putem birui si alunga de la noi slava desarta si cugetul mândriei?

- Urâta si necurata patima! Toate relele pescuiesc în balta aceasta. Sa nu auda Dumnezeu de omul mândru! Îi ia darul întreg ca sa se poticneasca, doar s-ar smeri, cum spune Scriptura.
Îl paraseste, devine o mare urâciune; îi ia gustul frumosului; îl lasa ratacit si haotic prin toate gunoaiele marginilor lumii. Nu mai are chip, nu mai are asemanare si nici discernamântul constiintei. E adevarat cum spun un Sfintii Parinti: „Unde caderea a apucat, acolo mai înainte mândria a lucrat”. Nici o patima nu te apropie mai mult într-o asemanare cu diavolul ca mândria.
Toate patimile se mai pot, sa zicem, apara cu firea si cu grozavele împrejurari ale vietii, dar mândria nu se poate apara cu nimic. Ea are nesuferita cutezanta sa stea lânga orice virtute, si chiar -la cine poate- se ascunde în smerenie, pe care o are ca un paravan. Lucru foarte des întâlnit si întarind cuvântul, este ce ea ce spune un parinte: „E smerit mândruletul!”
Fiind atât de primejdioasa si atât de prezenta la toate vârstele si rangurile, este bine ca nimeni sa nu desconsidere pe nimeni, oricât ar fi de neînsemnat (caci si în el se ascunde Hristos), si chiar sa-l întrebe, pentru a-i cere o parere, macar si conventional, si acesta ar fi un prim pas, adica un semn pe drumul Evangheliei.
E bine sa întrebi, sa ceri pareri sau sfaturi de la oricine, oricine ai fi tu, ca -cine stie?- harul lui Dumnezeu se salasluieste mai mult în cei simpli si nebagati în seama. Pleaca-te (macar pentru smerenie trupeasca, cum se zice) ca tot este un sunet placut, si vei vedea câta nevoie ai de semenii cu care a rânduit Dumnezeu sa traiesti si sa te vezi, si te vei convinge, în drumul vietii, ca întelepciunea sta sigur mai mult unde este smerenie pentru ca acolo este Dumnezeu.
Iata, Lucifer a cazut iremediabil, cadere mareata numai prin doua cuvinte: „Eu sunt...”, si cazând, a ajuns împotrivitor pe veci, urâciunea pustiirii. Sa nu se amageasca cineva ca fara o adevarata purificare în singura apa smereniei, va putea intra în împaratia, de unde au cazut îngerii. Iata la repezeala gândurile si îndemnurile mele ca sa poata cineva delibera ca Dumnezeu ne-a facut frumosi singur numai pentru El.

- Ce sa facem sa ne putem stapâni limba si sa dobândim darul tacerii?

- Cu adevarat mare este nestapânirea limbii - cum spun sfintii: „Mare este caderea de la limba”. Vorba multa este mai mult desertaciune decât folos, iar vorbirea de rau este o mare primejdie pe lumea aceasta si adica, si pe lumea cealalta. Se zice ca cei mai multi din osânditii iadului sunt cei care ucid cu vorbirea de rau.
Trebuie sa-l iubesti, frate, pe fratele tau. Nu aceasta este porunca cea mai mare a Mântuitorului? El a dat aceasta porunca ca o încununare a tuturor învataturilor sale, ca singura cale spre mântuire -IUBIREA- si a urmat neuitata si sfâsietoarea Golgota.
Trebuie facuta educatie de amanunt a raspunderii ce avem pentru viata noastra, singurul timp ce îl avem sa ne punem paza limbii si sa ne curatim inima de rautate. Sfântul Grigorie Teologul spune: „De orice cuvânt în plus vom da raspuns, cu atât mai mult de orice cuvânt rusinos” si, cu atât mai grozav de orice cuvânt ucigator. Patericul va fi de mare folos la capitolul „Folosul tacerii” (pag. 242). Sfântul Isidor Pelusiotul spune (pag. 108): „Vorbirea cu folos este o binecuvântare, iar daca este întarita cu lucrare, este încununata”. „Ca viata fara cuvânt mai mult foloseste, iar cuvântul si strigând supara. Iar daca si cuvântul si viata se vor întâlni, face o icoana a toata filosofia”.
Închide pe Domnul în inima si ai luare aminte acolo (în inima), si sa stai acolo înaintea Domnului fara sa iesi: atunci îti vei da seama de orice fir de praf. Asa începe învatatura tainica; ea înseamna o oglinda pentru minte si o faclie pentru constiinta. Ea usuca desfrâul, înabusa furia, alunga mânia si ridica mâhnirea, înlatura cutezanta, nimiceste deznadejdea, lumineaza mintea, alunga lenea, te smereste cu adevarat, si ai cugetare fara lingusire; raneste pe demoni, curata trupul si nu este partasa, ci straina de orice lucru spurcat.
Cugeta mereu: „La cine ma voi duce? Sunt vierme...” Aceasta si altele care tin de gândul mortii si al vesnicelor asezari, apartin de învatatura tainica.

- Cum putem dobândi darul smereniei si al lacrimilor la rugaciune?

- Smerenia nu are cum sa vina singura, fara ca tu, în mersul duhovnicesc al vietii sa cugeti ca nu poti nimic fara darul lui Dumnezeu. Mântuitorul zice: Fara de Mine nu puteti face nimic! Canonul 124 Cartagina zice: „Si daca totusi cineva zice ca poate ceva (fara Hristos), anatema sa fie”.
Frate, nu stii ca, daca esti cu pareri de sine, mândru, esti parasit de ajutorul lui Dumnezeu?! Ca zice: Dumnezeu, celor mândri le sta împotriva, iar celor smeriti le da har. Gândeste-te, deci, fara harul lui Dumnezeu esti praf si cenusa. Si daca socoti ca ai fost rabdat pâna acum si asa va fi mereu, ia aminte, cu mare teama, ca Dumnezeu îndelung rabda, dar si înainte apuca!
Fiule, gândeste-te ca în singurul timp al acestei vieti, cu râvna ta, cu dorirea ta de a fi cu îngerii în cer, cauta sa te smeresti, ca numai asa dai valoare acestor frumuseti ce ti le-ai capatat, ca sa nu fie aceste bogatii sufletesti -vai!- pieirea ta în foc. Ia aminte, frate, ca daca vei cugeta ca Dumnezeu te poate cerceta chiar acum, ca vei muri, el, cugetul, te va învata ce sa faci, stiind ca „în ce te va gasi (moartea), în aceea te va judeca.
Fara de smerenie nu este nici o nadejde de mântuire, si „daca n-ai, frate, umilinta în inima ta, atunci sa pricepi ca ai oarecare înaltare în inima ta”. Daca s-ar putea întelege ca Domnul Iisus ne cere atât de putin pentru ca sa mostenim împreuna cu El!... Umilinta, umilinta, si iar umilinta!

- Multi credinciosi spun ca au slabit în rugaciune si nu se mai pot ruga. Ce sa facem ca sa avem râvna si evlavie la sfânta rugaciune?

- Nu trebuie sa încetam a ne ruga macar cu mintea. Aceste momente de vid, ori de urcus sau coborâs se constata si-n lumea sfintilor, pentru smerenia lor. Dumnezeu cumpaneste darurile cu fiecare, pentru un echilibru duhovnicesc. Unii pierd din calitatea rugaciunii, altora -care s-au rugat cu smerita inima- le-a venit un fel de mângâiere si apoi, cu parerea de bine se roaga numai sa le vina mângâieri, dar este o simpla amagire, un fel de a ne târgui, si astfel de mângâieri pot veni si de la diavoli, ca simti falsa satisfactie a amagirii. Diavolii sunt bucurosi sa te tina în starea aceasta de falsa linistire, ca tu sa ramâi insensibil fata de adevarata mângâiere a unei rugaciuni rupte, fara interes si fara oprire. Roaga-te smerit, sa aduci pe Dumnezeu în inima ta, decât sa te înalti cu mintea si sa te ratacesti cumva pe sus, ca mai bine este sa nu fii nimic, decât sa fii eroul altcuiva, si nu al lui Hristos.
De rugaciune avem nevoie fara de nici o încetare, pentru ca este cuviincios sa fim mereu cu Dumnezeu, si apoi suntem pânditi, de asemenea, de cel rau, fara de nici o încetare. Mila lui Dumnezeu este cu noi; sa nu se teama nici o inima plecata, caci suntem rascumparati cu Sângele Mântuitorului, si pretuim, deci, cât pretuieste El.
Sunt multi, care, daca se roaga cineva din ai lor, sau multi alti traitori crestini, se amagesc sa creada (macar ca vor trai într-o continua nepasare), ca vor avea si fericita binecuvântare a acelora. E bine sa se stie din vreme ca „prin florile lor, buruienile câmpului se roaga în zadar sa fie iertate de coasa” (Iorga). „Nu este rusinos pentru un om de a cadea strivit de dureri, ci este rusinos de a muri nepasator si istovit de placeri” (Pascal).

- Ce rugaciuni si carti de rugaciune recomandati calugarilor si mirenilor?

- Nu ma gândesc sa amintesc aici atât de rugaciunile tipicului zilei, care se fac, ci e bine sa ma gândesc mai mult la ceva permanent, nu atât la a însirui cuvinte, cât la a te educa si antrena iubirea, într-o stare de simtire, de vibratie a sufletului tau. Aceasta tresarire cu finetea unui suspin as încerca sa o recomand.
Sfântul Agaton zice: „Cine se roaga numai când se roaga, acela nu se roaga”. Este vorba deci de a-l face simtit pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, si pe oricare sfânt, cu inima ta, cât mai continuu. Aceasta ar tine luminita sufletului tau aprinsa, si va fi mai greu ca acel suflet sa fie atacat. Trebuie stiut ca mult se teme diavolul de omul treaz, cât mai treaz! Rugaciunea este un mijloc neaparat folositor, dar trezvia este un scop atins.
Recomand rugaciuni catre scumpul nostru Mântuitor, catre Maica Domnului (mai ales paraclisele), mângâierea neadormita a sufletelor noastre; rugaciuni catre sfântul înger pazitor (canonul), si la nevoie si evlavie, catre orice sfânt. Carti de rugaciune, pentru oricine, cele care sunt; ca de altfel, e nevoie mai mult ... de inima ta.

- Ce carti sfinte recomandati pentru citit calugarilor si mirenilor?

- Recomand calugarilor Patericul -neaparat- si Patericul românesc -pentru ca sunt Parintii pamântului tau, si-ti dau îndemnuri nebanuite si râvna sa cunosti si sa împlinesti. Apoi: Urmarea lui Hristos, Vietile Sfintilor, Sbornicul, scrieri ale sinaitilor si atonitilor. Pentru cultura generala, scrieri despre arta ortodoxa, pentru stil si armonie mai ales. Si pentru oricine, orice carte sau publicatie religioasa, mai ales cu pregatire la moarte (Filocalia, Puterea Numelui -Kalistos Ware, Viata lui Iisus, Catehism ortodox, Istoria religiilor, Dascali de cuget si simtire româneasca si orice publicatie a Î.P.S. Antonie Plamadeala).

- Care sunt marile foloase ale Sfintei Liturghii?

- Nu poate explica mintea omeneasca minunea, valoarea si foloasele Sfintei Liturghii, macar în parte. Domnul Iisus Hristos - Dumnezeu este de fata în Sfântul Altar. Si daca ar fi cu putinta sa se vada cerurile deschise, nu s-ar putea vedea nimic mai mult în cer, de cum este în Sfântul Altar, la Sfânta Liturghie.
Ca: „Tu esti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce te împarti, Hristoase, Dumnezeul nostru!”
Iata o taina nepatrunsa de mintea omului: Domnul Hristos împrumuta chipul, glasul si miscarea preotului; repet, El este Cel ce savârseste, dând omului prin hirotonie, mai presus de fire, bogatia darului preotiei, sâvârsindu-se marile prefaceri, ale pâinii si a vinului în Trupul si Sângele Mântuitorului, ca sa-L avem vazut (prin credinta) permanent, ca noi sa ne împartasim (sa mâncam) cu Trupul si Sângele Lui. Ca cine nu va mânca Trupul Meu si nu va bea Sângele Meu, nu va avea viata întru el. Iata, deci, folosul cel mai desavârsit: ca având în toata fiinta ta pe Hristos (NIKA) Biruitorul, vei fi luminat si de temut pe tot drumul, de mare raspundere, al mântuirii tale si al semenilor tai.
La Sfânta Liturghie primesti într-un fel deosebit Harul lui Dumnezeu, taria cea mare a crestinului, aprinzând lumina adevarului din om pentru viata si lupta împotriva stapânitoarelor puteri ale întunericului.
Iata, deci, ca viata noastra este cu adevarat conditionata numai de aceasta mare Taina a Împartasirii cu Trupul si Sângele Domnului. Aceasta Sfânta Liturghie care se savârseste într-un chip atât de nepatruns, cu cinste, evlavie si binecuvântare, are rânduite rugaciuni si prefaceri adânci pentru salvarea de la pieire a lumii întregi, vizând direct pe cei pomeniti pentru sanatate, luminare, frumusete, si taria nelimitata asupra duhurilor rele.
Este atât de necesara si de obligatorie participarea la Sfânta Liturghie, mai mult chiar decât ne sunt necesare lumina si aerul. Dumnezeu tine pamântul mai mult pentru Sfânta Liturghie care se savârseste pe el! Liturghia este cea mai mare lucrare pe pamânt, si folosul dincolo de închipuire al întregii creatii a lui Dumnezeu.

- Cum pot contribui calugarii la mântuirea, povatuirea si catehizarea mirenilor?

- Întâi printr-o comportare cuviincioasa, nesmintitoare, iubitoare si cu râvna în toate (în biserica si în afara de biserica), o râvna fara alt interes decât mântuirea. Apoi, în contact direct (cu mirenii), prin linistea, bucuria mare si asezarea lor, ca prin harul lui Dumnezeu au plecat cu totul la sfatul Evangheliei, la slujire si sârguinta neîncetata pentru Hristos.
Apoi, sa le vorbeasca smerit despre IAD si despre RAI, cu toata convingerea si sa-i sfatuiasca fara sa-i judece, ca viata aceasta este prea scumpa pentru a o petrece numai în desertaciuni, ca ei pot trai în lume ca niste crestini, caci au destule îngaduinte pentru neputintele lor, dar sa nu-si salbaticeasca sufletele de la Hristos. În foarte multe cazuri, tot pilda vietii calugarului vorbeste mai puternic inimilor nepasatoare sau chiar împietrite ale mirenilor. Sfântul Vasile spune: „Sa nu rusinam pe cei ce-si pun nadejdea în noi”. Sa nu-i smintim.
În general, viata de mânastire, cu slujbe mai traite si îmbogatite, precum si rânduiala în toate sectoarele mânastirii, facute cu un sentiment si o dorinta îngereasca, ca pentru Hristos, ar putea sa-i foloseasca si sa-i determine sa vrea sa gândeasca mai mult.

- Care este marea misiune si raspundere în fata lui Dumnezeu a unui pastor de suflete?

- Este nemarginit de mare. Cu cât este mai mare sufletul decât trupul, cu atât mai mare este raspunderea unuia ca acesta decât a oricarui conducator din lume. Caci sufletul e omul, nu trupul.
Misiunea pastorului de suflete este una singura: fara abatere sa-i duca la Hristos. Nu e usor, dar are puterea Aceluia Caruia I s-a dat toata puterea, în cer si pe pamânt, a Domnul Hristos, Care este cu el. Nu i s-a dat pastorului de suflete -preotului- puterea pentru o desarta marire personala, ci ca sa poarte cu inima de parinte toate slabiciunile fiilor sai sufletesti, în chip egal. Sa sufere pentru ei în momente de caderi si rataciri de tot felul si sa stie ca sufletele lor din mâna lui i se vor cere la judecata, zice Scriptura, si Scriptura nu se poate desfiinta.
Conducatorul de suflete sa gândeasca smerit despre el, despre toiagul si haina pe care le poarta, caci cei care-l asculta îl asculta pentru Hristos. Deci ei fac tot ce fac ca eroi ai lui Hristos. Sa nu se interpuna, el, conducatorul, ca vai, este o mare si grava ratacire, ca adica ar zice ca el este Cel ce este.
Un conducator de suflete sa aiba credinta si nadejde ca nu-l va lasa Domnul Hristos neajutat, daca-si iubeste fiii duhovnicesti si întelege, cu suspine, ca mântuirea lui este conditionata exclusiv de mântuirea fiilor lui. Dojana va fi necesara, sigur, dar nu aceasta este singura metoda în formarea lor. Aceasta ramâne poate un simplu accident. Tot blândetea si întelegerea creste si zideste, caci nu trebuie sa-i iei libertatea (de a gândi la Hristos) pâna într-atât încât sa nu ramâna si pentru el ceva; sa poata cugeta, merge, sa înteleaga si sa-si poata forma personalitatea duhovniceasca. Conducatorul trebuie sa fie în toate un mare exemplu. Sfântul Ioan Scararul spune ca „pacatul cu gândul al pastorului de suflete este mai greu în ziua Judecatii decât pacatul cu lucrul al ucenicului”. Si mai departe spune acelasi Sfânt: „Cu cât te are cineva mai mult la evlavie, cu atât esti mai mult dator a te iscusi întru cunostinta dumnezeiestilor Scripturi, a-i folosi pe ei prin pilda vietii”.
Sfântul Grigorie Teologul zice: „Tot atâtea suflete ucidem, câte din vina noastra le lasam sa se osândeasca”. Iar Sfântul Ioan Gura de Aur spune, pentru conducatorii de suflete: „În zilele de pe urma putini preoti se vor mântui. Cei mai multi se vor osândi. Macar ca vor scapa de pacatele proprii, dar nu vor scapa de pacatele celor care i-au avut sa-i pastoreasca”.

- În ce consta responsabilitatea duhovnicului?

- Pentru aceasta Marele Vasile hotaraste în ce chip este duhovnicul si zice: „Duhovnic se numeste cel ce nu mai vietuieste dupa trup, ci de Duhul lui Dumnezeu se poarta, si fiu al lui Dumnezeu este, si s-a facut asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu”.
Nu este lucrul tuturor a povatui pe altii, ci carora li s-a dat dumnezeiasca alegere, dupa cum zice si Apostolul: Alegerea duhurilor care despart pe cel rau de cel bun cu sabia cuvântului. Deci toata puterea jertfei Mântuitorului pe Cruce, de a ierta pacatele oamenilor, a dat-o Duhovnicului si a întarit, pecetluind aceasta putere zicând Apostolilor: Iata va dau putere: ce dezlegati voi dezleg si Eu si ce legati voi leg si Eu.
Raspunderea de duhovnic este neînchipuit de mare, gândind ca mântuirea crestinului este conditionata de a fi dezlegat de pacate. Ce imensa obligatie ai, sa nu piara vreun suflet, în timp ce si tu erai chemat sa-i rânduiesti zilele. Raspunde nu numai de cei care sunt bolnavi, batrâni, si care poate asteapta sfârsitul; trebuie sa se gândeasca asupra tuturor vârstelor, ca toti au nevoie de harurile divine pentru puterea de a cunoaste, de a lupta cu raul din el si din afara, si de a se forma si a fi mereu în binecuvântare.

- Ce trebuie sa faca un duhovnic pentru a zidi si a mântui cât mai multe suflete?

- Duhovnicul este si el un om: ca om întru totul cu dorinte, cu slabiciuni, primeste darul acesta al iertarii pacatelor prin marturisire, iertare pe care numai Dumnezeu poate sa o dea. Se cuvine, pe lânga acest mare dar al Duhului Sfânt, sa ceri si tu în continuare de la Dumnezeu îndoit dar, ca proorocul Elisei, sa poti avea neaparat o viata curata, de sfintenie, mai aleasa si mai deosebita decât a celorlalti oameni, cu patimile vindecate, povatuindu-te numai de îndemnurile Sfântului Duh, daca voiesti sa ai numele de duhovnic adevarat, unit cu lucrul (fapta). În toate sa fii exemplu: daca vei posti, vor posti si fiii tai; daca te vei smeri, se vor smeri si ei, si-n toate vor fi dupa buna rânduiala a lui Hristos, pentru ca ei cred mai mult în cele ce vad la tine cu lucrul, decât ce aud din gura ta! „Ca ochii sunt mai încrezatori decât urechile”(Sfântul Nicodim Aghioritul).
Deci duhovnicul trebuie sa fie iubitor si înveselitor cu toata lumea. Sa se vada ca esti primitor si întelegator, si când au venit la tine sa-ti vada blândetea, bunatatea, iubirea, si ca esti sincer doritor sa-i ajuti în procesul lor de constiinta pentru lucrul cel mai de pret: mântuirea. Sa fii (ca duhovnic) popular, sa-l convingi mai întâi de acel lucru care l-ar îngrijora: ca pastrezi taina spovedaniei lui, cu pretul vietii tale, fereasca Dumnezeu sa fie altfel! Ca discutia este omeneasca, dar lucrarea divina. Ca esti martor cinstit cu puterea de a dezlega sufletul lui de orice pacat marturisit si ca, asa cum spune Sfântul Ioan Gura de Aur: „(pacatele marturisite) nu se mai iau în vedere nici la vami, nici la Judecata de Apoi. Atunci el va vedea cât a fost de mare momentul marturisirii lui”.
Sa-l convingi ca omul nu este acela care a gresit, ci este acesta care se caieste si se spovedeste acum. Si daca a cazut în apa adânca si e salvat, cu darul lui Dumnezeu, si rasufla linistit, nu-l mai cearta nimeni ca de ce e ud: bine ca a scapat de la pieire.
În felul acesta blând si de la inima dându-si seama ca se savârseste cu el Taina Iertarii pacatelor, îsi deschide sufletul cu totul; sa nu faca o marturisire rea, cumva (care l-ar primejdui mai mult), sa nu-i ramâna nimic, nici pacate mari si grozave si nici cele mici, care se cred a fi neînsemnate. Dar e un lucru foarte înselator sa crezi asa ceva, pentru ca: „nu este lucru mic în viata raul cel mai mic”. Îti va cere ajutor, sa-l cercetezi si dupa o oarecare rânduiala, si sa o faci cu toata inima, ca e fiul tau. Si sa-l asiguri ca la raspântia cea din urma, cândva, veti fi de fata, si îngerii nostri se vor bucura, si cu ei o data, si rudele, si lumea, si toata creatia lui Dumnezeu.
O astfel de lucrare duhovniceasca va avea ecou si în alte suflete, si vor cerceta Biserica, si va strabate peste munti Duhul lui Dumnezeu, încurajându-ne spre unitate în dragoste crestina, caci credinta noastra, a crestinilor, este iubire.
Duhovnicul aratându-si întru totul si întru toate dragostea de parinte, adevarat se socoteste ca moartea cu fiii lui e mai dulce decât o viata fara dânsii.

- Astazi, când crestinii nu mai pot tine dupa sfintele canoane postul si viata morala, în ce conditii îi putem împartasi?

- Crestinii traiesc si ei momentele lor istorice, si nu sunt lipsiti de dorinte si de grijile vietii, dar sâmburele de adevar ce exista în om nu se poate sa nu rascoleasca si sa nu le trezeasca acea voce a fiintei superioare din ei -constiinta. Nu cred ca exista vreun crestin care sa nu aiba un sentiment suspendat de tresarire, si care sa nu se închine când aude bataia clopotelor, legata de o traditie religioasa sau un eveniment deosebit. El stie (cu acea scânteie divina din el) ca acest sunet sobru, sacru si patrunzator al clopotelor cheama viii, plânge mortii si împrastie viforele naprasnice.
Canoanele ramân valabile ca niste mari faruri de orientare, sa se vada, mai ales gravitatea pacatelor, ele având însemnarile si subînsemnarile lor, dar trebuie cunoscut ca au si elasticitatea lor. Lupta mare este sa-i vindeci rana, nu sa-l lasi singur ani întregi fara marile haruri ale Sfintelor Taine. Sfântul Ioan Gura de Aur zice: „Ani vrei sa-i dai? Trebuie sa-l însanatosesti!” Sa ajunga la o cunostinta de sine si sa intre singur în marile bogatii ale harurilor ceresti si sa stie ca venirea Mântuitorului, Care „S-a pogorât pâna în adâncurile mizeriei omenesti, nu ca sa anihileze faptura Sa, ci pentru a o transfigura”, ca marea jertfa a Mântuitorului s-a facut ca sa fim iertati prin pocainta de toate pacatele, si el, crestinul, sa ramâna într-o mare nadejde, fara sa se teama. Caci „nici o nenorocire nu înseamna ceva, si nimic nu este pierdut atât timp cât credinta ramâne în picioare, cât timp capul se ridica din nou, si cât timp sufletul nu abdica” (Maeterlink).
Nu trebuie apasat pe o puternica nevointa prin canonisire, ci mai mult pe o intensitate a ei. Nu timpul poate decide, ci calitatea vietuirii printr-o continua dispozitie sufleteasca, nedând loc la amaraciuni opace; printr-o sincera si apasata parere de rau, care-i va aduce o mai adevarata smerenie, atât de primita spre iertare si atât de binefacatoare spre viziuni noi si descoperiri mai presus de ratiunea omeneasca, cu care dragostea lui Dumnezeu îmbogateste pe omul smerit, iar nu pe cel încorsetat într-o încorsetare si aspra nevointa. Domnul Hristos Se daruieste mai cu placere unei inimi ranite, dar caita si smerita, decât unei inimi postite si rugate, dar care desigur, îsi cere dreptul. „Nici vaduva si nici fecioara n-au alta treapta în cer decât aceea pe care o fixeaza umilinta”.
Deci duhovnicul nu greseste micsorând timpul pocaintei în marea lui raspundere, ca spune Sfântul Vasile Cel Mare în canonul 74: „Cel care are putere de a lega si dezlega nu se canoniseste micsorând timpul pocaintei pentru cel care se caieste de buna voie spovedindu-se; ca unul ca acesta ajunge degraba la iubirea lui Dumnezeu”.
Cine iubeste pe fiii lui si mântuirea lor, ar trebui sa stie ca eforturile si marturisirea lor nu înseamna chiar nimic, pentru ca tu sa nu fii în inima lui si sa nu poti face pogoramânt împartasindu-l (eventual). Iisus Hristos, milostivul nostru stapân, S-a bucurat sa bage primul om în Rai un tâlhar care L-a marturisit, Iisus Hristos care a mustrat cu asprime pe mai-marii sinagogilor pentru împietrirea lor. Le-au luat-o înainte desfrânatele, tâlharii si vamesii, iertati cu blândete, si ramâneau încurajati sfintindu-si sufletele.
Iata deci cum Domnul Iisus, cu aceeasi iubire si blândete, doreste sa se daruiasca fiilor lui si este amânat de rigoarea si asprimea -iarasi- a „Legii”. Dumnezeu este milostiv si cauta pricini sa umple pe crestini de bogatia harurilor lui. Duhovnicul trebuie sa-si cerceteze fiii cu ochi patrunzatori si mâna usoara, cum spune Ilie Miniatis: „Spiritul omului nu-si poate întinde aripile aici pe pamânt daca nu se simte înconjurat de iubire, vesnicie si nemarginire”.

- Duhovnicul care face pogoramânt la Sfânta Împartasanie, si nu urmeaza asprimea sfintelor canoane, se poate mântui?

- De la început sa se stie ca aceste pogoraminte ce se fac sa se poata împartasi cu Sfintele Taine nu într-un timp prea îndelungat cum spun unele canoane la diferite pacate mai grele, se fac cu multa si smerita chibzuiala -cu acoperirea tot a unor canoane: 74 al Sfântului Vasile, 102 al Sinodului VI Ecumenic, 4 al Sfântului Grigorie de Nyssa, si cu îndemnurile pline de duh ale Sfântului Ioan Gura de Aur, cu experienta multor Sfinti Parinti care înteleg ca întreaga Sfânta Scriptura este o dulce si frumoasa armonie, chiar daca acesti Sfinti Parinti nu au canoane date, dar nu sunt lipsiti de autoritate -sa zic juridica- în Biserica (vezi însemnarile canonului 87 al Sfântului Vasile cel Mare, din care se întelege ca orice cuvânt al Sfintilor Parinti are putere canonica).
În afara de aceste acoperiri, si binecuvântate si motivate procedee, spune si Sfânta Cumpanire din fiinta ta sa nu departezi cu asprime, dar nici sa încalzesti cu tolerante vinovate.
În marea ta raspundere, când vorbesti de la inima la inima, si bineînteles, de la ins la ins, vei înclina mai mult sa crezi ca bunul Dumnezeu te va îndemna mai repede spre îngaduinta. Nimeni nu va tolera, însa, o dezlegare la întâmplare, si mai ales fara o angajare a fiului ca el sa iasa din dezordinea sufleteasca pentru a ajunge la o cunostinta de sine. Acest procedeu nu zideste pe fiul duhovnicesc, ci mai mult amageste, si el ramâne caldicel sau împietrit la lucruri mari. Se spune ca cerbul pentru doua lucruri nu alearga bine: când e prea gras, sau când e prea slab. Adica nevointa multa s-ar putea sa-l slabeasca, si nepasarea si neangajarea s-ar putea sa-l îngrase (pe fiul tau). Sa tii cont ca fiecare ins are particularitatea lui, si vei avea în vedere cât poate purta.
Dar, oricum, lucrul de valoare de care trebuie sa se tina seama este ca inima înfrânta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi. Acesta-i marele punct de plecare, Parinte Duhovnic, si acesta-i raspunsul la aceasta întrebare care s-a pus. Si nu numai ca nu vei fi certat de Biserica sau de Dumnezeu, ci ti se va socoti ca o mare întelepciune, daca ai reusit sa trezesti în fiii tai bunatatea crestina.
Nu va fi nimic usor de nu va fi bunatatea nemarginita a lui Dumnezeu si rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu cu noi cu toti.

- Cât timp opriti de la Sfânta Împartasanie pe cei ce fac avort? Dar pe cei ce fac desfrânare si adulter? Dar pe cei ce practica paza si nu vor sa nasca copii?

- În cuprinsul canonului 4 al Sfântului Grigorie de Nyssa se spune: „Când unul din acestia îsi va cunoaste pacatele si se va marturisi de buna voie (de sinesi), aratând cainta, sa i se aplice canonul cu iubire de oameni”...
Pravila Bisericeasca a Parintelui Nicodim Sachelarie spune, la pagina 116: „Pentru cei sârguinciosi spre pocainta si a caror viata înclina spre mai bine, sta în puterea celui ce aplica canonul ca pentru folosul Bisericii, sa scurteze timpul ascultarii si sa-i aduca întoarcere mai curând, si tot acesta poate a-i si împartasi mai curând. Ca precum este oprit margaritarul înaintea porcilor, tot asa necuviincios este a lipsi de cinstitul margaritar pe omul curatit prin pocainta de pacat”. Si pentru ca sunt întrebat cum aplic eu canoanele, raspund ca din început îl pun în cunostinta de cauza. Arat (cu pravila în mâna), sa vada si sa stie cât este de grav pacatul lui. Aratându-i aceasta îl încurajez, si consider prima sageata binefacatoare în inima lui, si-mi dau seama ca necunoscând lucrul (pacatul), l-a facut cu usurinta, caci nestiinta este cea mai de seama pricina care pregateste calea adevaratei pacatuiri. (Sfântul Agaton zice: „Radacina tuturor rautatilor este nestiinta”.)
În canonisire efectiv am procedat cu teama, dar tinut cont de toate sfaturile usuratoare aratate mai devreme, si altele, si am dat pentru avort trei ani. Daca au facut cu farmece si fara circumstante usuratoare, mai mult de trei ani. Daca au omorât prunc dupa nastere, cu voie, de la sapte ani în sus. Se tine cont si de la data de la care n-a mai facut.
Pentru desfrânare, în afara de napasta si de atâtea alte situatii si împrejurari fara iesire, sau de nu a participat încurajând lucrul, patima, dar i-ar fi adus necazuri majore, canonisesc de la un an la trei ani, cum e cazul de adulter (adica cei casatoriti, sau numai unul din ei).
Cei ce fac frauda conjugala si atentat la planurile lui Dumnezeu, adica cei ce se pazesc sa nu nasca copii, pâna într-un an.
Am raspuns mai mult asa, pentru orientarea lucrurilor, dar multimea feluritelor caderi schimba datele, si nu poti scrie despre fiecare, dar oricum ramân credincios celor scrise la alte întrebari mai sus: „Inima calda si inima usoara”.

- Ce sfaturi duhovnicesti mai de folos dati credinciosilor si calugarilor care vin la sfintia voastra?

- Ca pentru niste fii ai lui Dumnezeu, am încercat sa spun la cât mai multi despre o pozitie de strategie duhovniceasca în lupta noastra cu cel din afara: diavolul. Neputinta lui mare asupra noastra este ca noi suntem si dorim mult sa fim cu Dumnezeu.
Diavolul tinteste acest mare obiectiv: sa ne desparta de Dumnezeu.
Nu-i va fi usor sa o faca direct, ca asa s-au încununat multi crestini care au simtit în ei puterea credintei, stiind ca omul e facut de Dumnezeu Singur, numai pentru Dumnezeu, si nu se pot desparti de El. Satana, care n-are o clipa de ragaz, gândeste ca indirect sa poata desparti pe om de Facatorul lui. Lupta cu orice chip sa -l bage pe om în pacat, pacate de tot felul, si daca reuseste, nu înseamna ca si-a atins marele obiectiv, ci îi da o mare întristare, care îl face sa se considere pierdut, ca si când nu mai poate fi iertat si, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu, si iata, acesta-i scopul atins de vrajmasul.
Nu trebuie sa-ti pleci capul si sa abdici, oricare si oricum ar fi pacatul. Recunoaste-L mai departe pe Stapânul tau milostiv, ca nici o nenorocire nu înseamna ceva daca ai credinta de stânca. Nu te deznadajdui cu nici un chip. Satana, si poate slabiciunea ta, te-au înselat, dar inima nu i-ai dat-o lui si numele lui Dumnezeu din tine nu L-ai sters. Asa pacatos cum esti Dumnezeu e cu adevarat mult iubitor, si pentru ca-L recunosti, mult milostiv si iertator. Te va cauta El singur, te va gasi, te va îmbratisa, te va lua pe umerii Lui, te va duce la stâna si te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru ca tu, de fapt, nu L-ai parasit. Aceasta o mare pozitie duhovniceasca si atunci marile tale caderi în viata ramân simple accidente.
Recomand o nesfârsita veselie sufleteasca în ascunsul tau, ca aceasta marturiseste ca esti cu Iisus Hristos în inima ta si-n respiratia ta. Inima ta va vibra mereu o rugaciune fara cuvinte. Deci, o stare de stapân asupra ta si de vesela linistire, chiar daca te-ai înnoroit, ca oricare ar fi motivul unei întristari descurajatoare, ea este numai si numai de la diavol.
Ar fi bine ca lumea crestina (mai ales) sa pretuiasca mai mult singurul timp ce-l avem pentru pregatirea la moarte, si sa-si pastreze cu strasnicie inima, ca dintru aceasta sunt iesiri de viata, cum spun Pildele (4,23).
„Cu nematerialnicie la Cel nematerialnic gândeste, si vei pricepe!” „Când interesele si constiinta se afla în lupta, constiinta trebuie sa învinga, ca sa ramâneti fii ai luminii, fii ai zilei, fii ai Harului!” „Multi se plâng ca le lipseste harul: mai cu drept ar fi daca harul s-ar plânge ca El lipseste de la multi”.
Dumnezeu nu cere nimic imposibil, ci prin poruncile Sale te îndeamna sa faci ce poti, sa ceri ceea ce nu poti si El te va ajuta ca sa poti face voia Lui.

- De ce a slabit credinta si viata morala în rândul credinciosilor si cum sa le sporim credinta si trairea în Hristos?

- Aparent pare ca este slabita credinta, dar nu pâna într-atât. Oamenii au zilnic obligatii familiale, profesionale, sociale mai urgente si nu pot participa regulat la slujbele bisericesti. Însa nu sunt putini care sa nu aiba un fior de înviorator si sa nu se închine când aud bataia clopotelor, ca un strigat de chemare a viilor, ca un plâns al mortilor, ca o putere care împrastie în tot felul fulgerele.
O marturisesc sirurile nesfârsite de credinciosi la marile hramuri în tara noastra, care, cu o adânca nerabdare îsi asteapta fericiti rândul, ceasuri lungi, ca sa se închine, sa sarute Sfintele Moaste. Acestia sunt toti credinciosi tacuti, anonimi si liberi. Într-o comunitate mare sunt si oi albe si oi negre si o credinta mai firava, si nimeni nu poate spune ca e neprihanit.
Trebuie slujbe zilnic la biserici, peste tot, cu predici calde, neobositoare si exemplificatoare, si sa nu fie cu nici un chip prilejuri smintitoare. Nimic nu va fi mai frumos ca un slujitor al lui Hristos cu viata plina de asezare duhovniceasca, nevinovat, senin, blând, cu ochi de lumina îngereasca. Un copil în bratele tatalui sau a strigat tare, în biserica, spre uimirea tuturor, când a iesit preotul în vesminte din Altar: „Tata, iata un Doamne-Doamne viu!” (nu ca cei de pe perete).
Inima curata, nevinovata, a acelui copil a aratat simplu, dar tare, ca Dumnezeu, Care ne iubeste cape lumina ochilor ne cerceteaza peste tot, ne cauta peste tot, ne cheama: Veniti la Mine cei osteniti si împovarati si adapostiti-va la blânda si smerita mea inima, ca eu sunt singura Cale, singurul Adevar, si singura, nesfârsita si fericita Viata!
Pe lânga cuvinte libere folositoare sa li se recomande carti folositoare, mai cu deosebire pe cele ce amintesc de fericirea sfintilor cu îngerii de sus, de viforul ispitelor, precum si de grozava si nesfârsita ardere a iadului. Si cine va avea din întelepciunea cea mare, i se vor lumina inima si calea!...
Fericitul Augustin spune: „Pentru cine vrea sa creada, am o mie de motive, pentru cel ce nu vrea, n-am nici unul! Singurul motiv este moartea!”

- De ce ne temem de moarte si cum putem spori în noi bucuria vietii vesnice?

- Se tem de moarte doar cei care nu s-au pregatit deloc de viata cu Hristos. Dar nu este rau ca se tem, ca prin aceasta se recunoaste viata vesnica, si frica e un început de întelepciune. Si asa vor pune pasi spre cunoastere si mireasma, adunând flori din gradina duhovniceasca a Bisericii lui Hristos. Se spune ca sunt trei categorii de crestini mântuiti. Întâi, este categoria fiilor care fac voia lui Dumnezeu din iubire. A doua, este categoria negustorilor care fac fapte bune pentru plata de la Hristos. A treia, este categoria robilor care fac de frica cele ale lui Dumnezeu. Ce bine ar fi sa ne depasim mereu, sa ne silim, ca este singura vreme când bataia inimii noastre poate cuceri întreg cerul!...
Ce zici, frate crestine, te prinzi sa te silesti la o alergare atât de salvatoare si la o ajungere atât de laudata de nesfârsite cete îngeresti si sa vezi slava Maicii Domnului, care nestiuta de tine, te-a plâns si te-a ocrotit, si în cinstea aceasta, în lumina cerurilor deschise, te va încununa ca pe un biruitor Hristos Domnul?
Cu adevarat spune Sfântul Pavel: Ca nu sunt vrednice suferintele de acum fata de bucuriile ce ni se vor descoperi noua. Iar „sfârsitul filosofiei este sa stii ca trebuie sa crezi” (Geibel). Sa stii sa mori linistit!

- Ce sfat si cuvânt de folos îmi dati mie si fiilor duhovnicesti ai preacuviosiei voastre?

Sa ne iubim cu adevarat unii pe altii.
Sa încercam sa iubim pe toata lumea; si pe aceea care se zice ca e rea.
Sa iubim, sa iubim mult, si sa iubim frumos.
Sa iubim rana si pe cel care ne-a facut rana.
Sa stim sa furam pe Hristos de la dusmanii nostri. El sta ascuns la cei care ne sunt dusmani. Nu poti fi gazda lui Hristos daca nu-ti sunt dragi cei care Îl tin ascuns daca inima ta nu este un mic cer al iubirii.
Lui Hristos I se cuvin primele roade ale tuturor lucrurilor, dar mai cu seama primele roade ale iubirii!
Iar pentru raspunsurile mele date în graba, dar cu cel mai bun gând, atât spun: Milostiv fii mie, Doamne!

Protosinghel Arsenie Papacioc - 15 ianuarie 1984

II

1. Cu ce fapte bune trebuie sa se întrarmeze mai întâi fratii care doresc sa intre în nevointa monahala?

- Cel dintâi lucru, si înainte de orice, trebuie sa stie cel venit în viata monahala ca este o intrare fara de întoarcere. Sa ramâna într-o definitiva statornicie. Sa stie ca cinstea aceasta este fara de asemanare, sa-I slujeasca lui Hristos, daruindu-I-se cu totul, asemenea îngerilor. Nu singura înalta întelegere îi va pastra statornicia în cinstea de a sluji lui Hristos, daruit ca monah, ci neaparat sa simta ca o face dintr-o necesitate sufleteasca. Partea aceasta ce tine de inima va trebui cultivata si încurajata în relatiile ce le avem cu începatorii. Lucrul acesta sa fie în atentia tuturor vietuitorilor din mânastire. În inima, zic, unde cu harul lui Dumnezeu, sunt toate fortele biruitoare din om, cum se zice la Pilde (4, 23): Pazeste-ti inima mai mult decât orice, caci din ea tâsneste viata.
Pe fondul acestei linistite statornicii, va veni noilor începatori o eliberare cât mai totala de lume, si Bunul Dumnezeu le va darui în toata viata lor multe bogatii duhovnicesti necunoscute de ei si îi va umple de o supraomeneasca bucurie.

2. Care este virtutea hotarâtoare a noilor începatori, cu care vor putea sa biruiasca ispitele si patimile cele dinauntru si cele din afara?

- De la început Dumnezeu a creat pe om cu aceasta puternica si mult discutata însusire - «vointa libera». Aceasta ni se cere mai întâi: sa vrem sa biruim ispitele. Si, miscând, va veni neîntârziat harul.
Rugându-ne intens lui Dumnezeu, voind si ostenindu-ne mereu, harul nu va lipsi de la noi. Iata unde este taina de început si de totdeauna a biruintei noastre. Harul este de natura divina - «energie necreata», spune Sfântul Grigorie Palama.
Din primii pasi spre viata monahala, plina de taine si întelesuri preafrumoase, noul începator este bine sa-si îndrepte inima si sa-si însuseasca o aleasa evlavie, nedifuzata si nadajduita catre Maica Domnului. Apoi, mereu, cu bucuria în inima, sa se recunoasca a-i fi un fiu iubitor si nevinovat si Maica Domnului îi va preaarata cât de mult se va bucura a-i fi Mama.
O fiica îmbunatatita se ruga Maicii Domnului, zicând: «Maica Domnului, arata-te a-mi fi mama!» Iar Maica Domnului i-a raspuns: «Arata-te a-mi fi fiica!»

3. Ce patimi trebuie sa lepede începatorii mai întâi din inima lor ca sa poata gusta din bucuria vietii duhovnicesti?

- Sa lepede mai întâi patima care este mai aproape de el - care-l stapâneste cu mai multa tarie. Sa stie ca va trebui sa lupte împotriva tuturor patimilor, dar cu mai multa atentie si întrarmare cu acele patimi care îl înconjoara si anume îl pândesc. În lupta lui sa fie convins ca nu va fi singur, cerând cu inima de foc ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, al îngerului pazitor si al oricarui sfânt spre care are evlavie.
Lupta este pe toata viata, dar nimic nu-i mai frumos si mai maret decât sa fii stapânul propriei tale vieti si sa lupti si sa biruiesti, având alianta deplina cerul întreg. Îndrazniti, Eu am biruit lumea! - zice Domnul nostru Iisus Hristos si zice pentru fiecare dintre noi, vazându-ne pe toti stapâni alaturi de El.

4. Daca un nou începator nu iubeste rugaciunea si slujbele bisericesti, poate deveni calugar? Cum trebuie calauziti fratii începatori ca sa poata spori în rugaciune?

- Daca nu iubeste rugaciunea si slujbele bisericesti, înseamna ca a venit de acasa fara sa aiba macar o inima de crestin. Este mai greu sa-i porti pe unii ca acestia, daca-i primesti.
Se spune simplu despre calugar ca este un crestin bun si se considera ca a plecat la mânastire pentru o viata îmbunatatita în traire, unde rugaciunea trebuie deprinsa a fi chiar neîntrerupta.
Se constata, de altfel, la toti începatorii un dor de rugaciune chiar exagerat, zic de rugaciuni lungi îngenuncheate, necunoscând celelalte valoroase împliniri din trairea monahului: ascultarile nesfârsite cu o singura daruire, posturile cu o mare dreapta-socoteala si, mai ales, sa fie sprijin cu o inima buna pentru necazurile sau neajunsurile unora. Daca noul începator nu vrea si nu simte nevoia sa se roage, nici alte fapte bune ce tin în ansamblu de trairea în mânastire nu le va putea împlini, nici pe departe. Adica, nu se cuvine ca un vietuitor daruit lui Hristos si Maicii Domnului sa astepte mântuirea fara nici o trezvie a inimii si fara nici un dor îngeresc; într-o lenevire ca aceasta vietuind, ar dori totusi «sa-i cada mana cereasca de sus»?
Chiar daca le vom arata bunavointa, nu vor ramâne pâna la urma în mânastire, ca n-au roadele si darurile sfintelor rugaciuni, care nu se face niciodata în zadar, fara un raspuns. Pe unii ca acestia îi vâneaza cu usurinta cumplitele ispitiri diavolesti, dându-le dor de lume.
Ce frumos este sa te încadrezi în versuirea cântata neîntrerupt în biserica: «Toata suflarea sa laude pe Domnul!»

5. Care sunt cele mai grele patimi cu care trebuie sa se lupte monahii si, mai ales, începatorii? Cum anume le pot birui?

- As îndrazni sa spun ca pentru multi veniti la mânastire cea mai grea ispita este nestatornicia. Acesti diavoli cotropitori doresc sa te smulga de pe pozitie. În planul de lupta duhovniceasca, cel dintâi lucru este sa-ti determini precis pozitia. Si tu, venit în viata monahala, esti pe cea mai înalta culme, în cel mai de vârf cuvânt al Sfintei Scripturi, în acel: «Vrei sa fii desavârsit?» Asa o numeste Sfântul Vasile cel Mare. Aceasta dorinta si încadrare monahala este cea mai nesuferita de diavolii din toata crestinatatea. La mânastire se vine cu un dor mare, cum se spune, ca o nebunie pentru Hristos, de a se rastigni pentru El, de a suferi ocara, lovirea, prigonirea si înfrângerea marelui dusman, orgoliul, si se pazeste si se încearca sincer spre marea nadajduitoare a mântuirii, smerita smerenie si vei simti adevarata libertate dorind sa iubesti cu adevarat pe toti. Adica sa primesti umilinta, spinii coroanei lui Hristos, cuiele, sulita si moartea pentru El. Asa îti vei usura patimile grozave si vei fi cândva si undeva un mic mântuitor, lucrând atât la mântuirea ta, cât si la a altora. Diavolii nestatorniciei nu vor putea birui pe unii ca acestia, care, ispititi, mai mult se vor încununa.
O alta patima foarte primejdioasa, care se strecoara atât de usor si pare a se motiva mereu si îsi face loc imediat între toti este vorbirea de rau. Sunt convins ca cei mai multi care îsi pierd sufletele si le pierd pentru aceasta neînfrânare împatimita a limbii. Nu stii sa vindeci, dar stii sa deschizi, ca orice ucigas, rana! Suprema porunca - iubirea - este propovaduita, întarita si traita de Mântuitorul, ca o arvuna a luminii si frumusetii Împaratiei cerurilor. «Ca iubire si mila este întreg crestinismul!» Dar aceasta nemuritoare iubire este urmarita de rautatea - mica sau mare - a vorbirii de rau, viermele neadormit care îti roade tainic inima si zilele mântuirii tale.
Acest vierme al urii ucide-l, iubite frate calugar sau crestine, si iubeste tare pe Hristos, Care te asteapta în inima fratelui tau pe care îl sagetezi mereu.
Patima vorbirii de rau destrama unitatea mânastireasca si societatea crestina si se face vinovat de moarte cel ce ataca ce a întemeiat Hristos pe cea mai trainica temelie - Iubirea si Credinta. «Un barbat sfânt, spune în Patericul vechi, a vazut pe oarecine pacatuind si, lacrimând cu amar, a zis: Acesta a gresit astazi, iar eu voi gresi mâine, negresit. Apoi acesta se va pocai cu adevarat, iar eu nu ma voi pocai niciodata!» Desi l-a vazut chiar pacatuind, s-a osândit pe sine, iar pe acela l-a vazut îndreptat. De aceea zic ca gândirea, soptirea si vorbirea de rau sunt patimi care aduc mari neajunsuri întregii obsti crestinesti. Toate patimile sunt primejdioase si de toate trebuie scapat, pentru ca oricare din ele ar fi ne poate pierde sufletul. Timpul este scurt si viata este una si se duce repede. Deci sa nu ne mai îngrijim de altceva decât de «plâns peste plâns si smerenie peste smerenie, ca sa îmblânzim pe Iisus Hristos, Stapânul nostru».
Cu toata strajuirea Pazeste-ti inima mai mult ca orice, ca dintru aceasta tâsneste viata (Pilde 4, 23).

6. Ce trebuie sa învete mai întâi duhovnicii pe ucenici, pe fratii începatori?

- Socot ca este bine ca mai întâi fratii începatori sa cunoasca marea însemnatate a monahismului, deci marea importanta a transformarii întregii lor fiinte. Apoi sa-si învioreze inima si sa stie ca intrarea în mânastire nu este un simplu refugiu pentru sufletele slabe sau pentru neputinciosi. Sfântul Vasile cel Mare se întreaba: «Care este cuvântul cel mai de vârf al Sfintei Scripturi sa-l pot ajunge?» Si-l remarca unde Mântuitorul spune tânarului bogat: Vrei sa fii desavârsit? Lasa-ti toate si vino dupa Mine! Iata un prim si mare scop al calugarului - mergerea spre desavârsire. Cine are aceasta supraomeneasca dorinta si plecare este umplut de mari haruri si aduce o veselie fara de nume îngerilor si întregii împaratii ceresti si, mergând pâna la capatul vietii strâns legat de acest temei al Sfintei Scripturi, va trai si în el vesnic, cu adevarat o supraomeneasca bucurie.
Calugarii se mai numesc «îngeri ai pamântului», «cin îngeresc», «mirese ale lui Hristos», «mucenicie alba» si parca Sfânta Scriptura nu ar fi atât de îmbogatita fara îndemnurile la o lupta sufleteasca spre desavârsire a acestor fiinte omenesti care-s facute dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Este stiut ca totul este posibil daca vrei sa mergi pe un drum atât de înaltator. Ca daca vrem sa pornim, harul, adica puterea divina de sus, este cu tine nedespartit si cine poate fi împotriva ta si care te poate birui, daca Stapânul cerului si al pamântului este cu tine?
Iubite frate, care ai venit la slujba îngereasca în cinul monahal, nici o cinste nu este mai mare ca aceasta. Adica sa te daruiesti si sa jertfesti lui Dumnezeu în curatenie tot ce este bun si frumos, ca si în mânastire ti se descopera usor chipul de cunoastere al pacatului, adica a tot ce este urât. Aici putem umbla cu grija sa fim curati fata de iubirea lui Dumnezeu. Aici si numai aici te poti încadra si încinge cu autoritate în unele preafrumoase rânduieli care-ti pot da un nume nou, o minte ascutita si o inima daruitoare ca sa fii omul lui Dumnezeu Care îti pregateste sa-ti dea în dar întreaga Lui împaratie si vei putea sa calci peste diavolii care vor sa te calce acum. Atotputernicul nostru Dumnezeu, Creatorul, Biruitorul si Luminatorul a tot si a toate, iubeste inimile curajoase si ne acopera cu mireasma necunoscuta de lume si, ca sa nu ne descurajam, zice cu drag ca un parinte mult prea mult iubitor: «Cine se leaga de voi, de lumina ochilor Mei se leaga».
Mânastirea este un mic cer al pamântului si este o cinste pentru toata lumea pamântului. Frumusetea este ca aici se pot cuceri cerul si pamântul, tot ce-i mai frumos, tot ce-i mult folositor, tot ce-i puternic, tot si toate, pentru ca-L cucerim pe Însusi Dumnezeu, Care ni se daruieste total. De secole întregi s-a putut vedea ca toate aceste preaplacute ,,Bune-vestiri" s-au putut împlini de oameni ca noi, ca puterea unor astfel de oameni este de la Dumnezeu, Caruia Îi purtam chipul si asemanarea Sa si Care ne-a îmbogatit cu tot harul Sau. O întoarcere de la mânastire spre lumea nepasatoare, fara de nici, o explicatie, spunem, va fi asemenea unei caderi luciferice. Sunt, frate crestine, crede-ma, doua feluri de bucurii care nu se pot uni una cu alta. Tu nu vei putea a te bucura aici pe pamânt de placeri trecatoare si vinovate, iar în cer a împarati cu Iisus Hristos. Atunci faradelegea îsi va astupa gura sa (Ps. 106, 42).

7. Care este semnul duhovnicesc ca au sporit fratii începatori?

- Mai întâi au o veselie nevinovata cât mai continua. Apoi îsi dau seama ca ascultarile sunt o mare împlinire calugareasca unde îsi încearca fiecare taierea voii si o fac fara cârtire si cu drag. Întreaba cu interes sa cunoasca si se vede în ei o cainta adevarata în greseli si neîmpliniri. Nu duc vorba si nu aduc venin în chiliile lor. Se simt cu râvna la rugaciune, la citiri si cântari, la biserica si peste toate se simte în ei un duh de smerita cugetare în toate miscarile lor, un duh evlavios si simti ca prezenta lor te odihneste.

8. Ati cunoscut noi începatori si monahi tineri sporiti în viata duhovniceasca? Prin ce virtuti anume?

- Da, cât mi-a fost cu putinta, am cunoscut, spre bucuria mea, multi frati, nu de prea multa vreme veniti în mânastire, cu sufletele daruite lui Hristos, încurajati si înveseliti pentru mila aratata de Dumnezeu ca sunt considerati si recunoscuti ca fii ai mânastirii.
Mai întâi, ca o virtute mult graitoare, la multi se remarca aceasta bucurie, prin faptul ca nu-si masoara ascultarile cu puterile proprii si nu dau înapoi. Desigur, ei sunt convinsi ca ascultarea (porunca) este de Sus, dupa cuvântul Domnului, Care zice: Cine asculta de voi, de Mine asculta, si au credinta ca vor fi ajutati, caci la Dumnezeu totul este cu putinta. Ascultarile, fara îndoiala si fara cârtire, sunt un act al unei inimi viteze, al unei educatii de credinta intensa si dau o nadejde ascutita ca Dumnezeu nu te va însela când spune: Fara de Mine nu puteti face nimic.
Oricare frate sau monah cu astfel de convingeri de credinta si cu inima viteaza poate rezolva lucruri grele în ascultarile sale, care poate i-ar depasi masura puterilor proprii.
Mai mult ca oriunde, în ascultarile facute cu inima si dragoste s-a lasat vazuta puterea harului lui Dumnezeu. Au fost frati ascultatori care au legat fiare salbatice, care au dat la o parte pietre uriase ca stânca, au trecut -pentru ca asa era ascultarea- pe deasupra râurilor, sau au fost purtati pe spatele pestilor si n-au conceput sa nu asculte. Acesti eroi ai taierii voii au în toata fiinta lor o veselie ascunsa, au cugetari smerite si au o prezenta în toate inimile necajite, fie chiar si rautacioase, caci ei doresc sa vada în fiecare ins toate frumusetile omenesti. Acestia sunt respectuosi, liberi, fara de teama si au o mare nadejde la Preasfânta Stapâna Maica Domnului, zicând: «Învredniceste-ma sa te laud în veci, o, Sfânta Fecioara!»

9. Care este semnul ca am reusit sa biruim si sa scoatem din noi patima mândriei si a iubirii de sine?

- Cred ca niciodata nu va putea fi «un semn», ca definitiv, ca mândria este scoasa. Omul smerit nu se vede niciodata ca-i smerit. Lupta aceasta de o viata întreaga, simtita, rupta, dreapta si cinstita o stie si o va încununa Dumnezeu. Apoi, acestui diavol al mândriei, plin de o nesuferita duhoare, nu-i va fi deloc usor ca atâta si se arunca singur în foc cu un suflet care doreste si stie sigur ca nu va putea vedea si împarati cu Hristos fara de o smerita smerenie.
Spune Sfântul Ioan Scararul ca diavolul trufiei alunga pe toti ceilalti diavoli si el tine locul la toti. Toata Scriptura si toata marea sfatuire a Sfintilor încercati în lupta cu acest diavol cotropitor al mândriei ne spun ca fara harul de sus nu se va putea birui aceasta patima. Bunul Dumnezeu a spus cu tarie ca acest mare har nu-l va da decât celor smeriti, cum spune în Sfânta Evanghelie ca: celor smeriti le da har!
Masura de curatire a inimii este masura de izbucnire a simtirii catre Dumnezeu. Cât de scumpe sunt îndemnurile oamenilor încercati si cât rau poate pricinui o rânduiala dupa cum îl taie capul pe fiecare! Pentru putina noastra osteneala si smerenie cu ce alese daruri suntem învredniciti! Nu va mai fi iubire de sine, adica mândrie, când uimirea va va cuprinde si veti vedea cât de mare este mila lui Dumnezeu pentru noi pacatosii. Oricarui ostenitor în Hristos îi putem spune: Smereste-te, ca ai pentru ce!
Blândetea si râvna pentru toate cele bune, nemânierea si urmarirea pacii, nu a dreptatii, sunt semne de nemândrie. Îndreptatirea de sine nu poate fi laolalta cu smerenia si Dumnezeu se arata, nu atât celor ce se ostenesc, cât celor simpli si smeriti.

10. Când anume cunoastem ca am sporit în rugaciune si smerenie?

- Sporesti în rugaciune si smerenie atunci când simti nevoia sa te rogi asa cum simti nevoia de aer si apa. Exista o chemare ascunsa în tine care te îndeamna continuu sa ceri, sa multumesti si sa lauzi pe Creatorul tau, Eul din tine care se vrea la Tatal si la Mama lui. El doreste sa se biruiasca pe sine, dar se vede slab si neputincios. El nu vrea sa fie rob, adica împatimit, purtând un nume atât de mare -de crestin-, ci se vrea lânga Stapânul si Rascumparatorul sau. Astfel, sufletul se trezeste în om si simte cum inima ranita de dor se apropie de Dumnezeu sa comunice. Asa încep marile treziri spre viata în Dumnezeu. Ecoul acesta armonios pe care-l auzi în tine este semnul ca esti viu si vrei sa ramâi omul viu în bucuria harului Celui datator de viata. Sfântul Ciprian zice: «Cum vrei sa fii auzit de Dumnezeu când nu te auzi nici pe tine însuti?» Sau «Spune-mi unde esti atunci când nu te afli înlauntrul tau?» Si iarasi «Darul anume îsi face loc (în noi), pe masura ce se trezeste eul nostru si sunt dezradacinate patimile». Când inima se va curati de patimi, atunci se va înflacara simtirea catre bunul Dumnezeu.
Totul este zidit de darul Sfântului Duh, fiindca darul li se da întotdeauna preaîmbelsugat credinciosilor. Cei ce I s-au daruit Lui fara de întoarcere sunt calauziti de El si El singur îi zideste asa cum stie.
Dumnezeu este ascuns în poruncile sale. Cei care îl cauta pe Domnul, Îl gasesc pe masura împlinirii lor. «Lui Dumnezeu îi trebuie numai inima si îi este de ajuns», daca ea va sta deschisa cu evlavie în fata Lui. Rugaciunea neîncetata tocmai în aceasta consta, sa ne aflam întotdeauna cu evlavie în fata lui Dumnezeu. Iar peste aceasta stare, pravila, rugaciunea citita nu face decât sa puna lemne pe foc.
Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii; roaga-te, deci, cu simtire! De unde as întelege ca Dumnezeu nu este atât un Dumnezeu al mintii, ci al inimii, spun Sfintii Parinti.
Puterea rugaciunii nu sta în cutare sau cutare cuvinte -vorbe-, ci în felul cum se savârseste. Aceasta grija, preocupare de finete sufleteasca continua, aduce o retragere în tine neprovocatoare si smerita în toate.

11. Cum putem dobândi duhovniceste pe fratii care nu au rabdare si se mânie repede?

- Trebuie mai întâi sa întelegem cauzele care-i fac nerabdatori si mâniosi pe frati. Apoi trebuie sa le vorbim cu multa bunatate si blândete si chiar cu un fel de apreciere, aratându-le si cele bune ale lor. Cât de nesuferite si primejdioase sunt aceste doua: nerabdarea si sora ei, mânia, care îti anuleaza toata frumusetea asezarii sufletului tau si toata agonisirea duhovniceasca!
Cineva a vazut pe altcineva care se caznea sa deschida un lacat la o usa si nu putea nicidecum, de unde a început încet, încet, sa-l cuprinda o mânie asa de mare, ca se dadea cu capul de usa si facea spume la gura. Si a zis cel care privea degradanta scena: «În veac n-o sa ma mânii macar cât de putin si o sa fac orice efort pentru a-mi stapâni firea de om, ca am vazut cât de urât îi sta omului mânios». Deci noi, cum zic Sfintii Batrâni ai Patericului, daca ne supunem patimilor, cu nimic nu ne deosebim de închinatorii la idoli. «Ca cei ce se biruiesc de iuteala si se robesc de mânie si nu taie de la sine tulburarea patimii, acestia se leapada de Iisus Hristos si au în sine pe Marte ca dumnezeu si se închina idolului turbarii ca si elenii. Iar cei ce au biruit acestea si le-au izgonit de la sine si s-au înfrânat de ele, acestia au calcat idolii si s-au lepadat de închinarea dumnezeilor celor multi si s-au facut mucenici fara de sânge». «De se va întâmpla între tine si altul cuvânt de scârba si va tagadui cuvântul, nu-l atâta pe el, zicând ca ai spus! Ca se întoarce si zice: „Asa am zis. Si ce?” si se face mare cearta. Ci lasa cuvântul si se face mare pace; ca pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea». (Sfântul Ioan Scararul - Cuvânt despre mânie - Filocalia nr. 9).
Iarasi zice un batrân ca «cel ce se nedreptateste de voie si iarta pe aproapele, fiu este al lui Hristos; iar cel ce nici nu nedreptateste, nici se nedreptateste, este al lui Adam; iar cel ce nedreptateste, sau dobânzi cere, sau înseala, fiu este al diavolului». Trebuie sa-ti încalzesti sufletul racit de ura, de nerabdare si mânie prin a rabda pe fratele tau, ca sa ramâi omul lui Dumnezeu, ca unul ca acesta iarta si se roaga sa-si astâmpere focul mâniei. Înca multe alte ispite te asteapta sa le arzi -cu focul harului Sfântului Duh- si sa ramâi un om al iubirii si al pacii.

12. Tinerii începatori, din lipsa de educatie, sunt de obicei superficiali în credinta si nevointa. Promit repede, dar fac putine. Cum trebuie sa-i dobândim duhovniceste pentru Hristos? Ce metode recomandati?

- Acesti tineri trebuie sa înteleaga cuvântul Sfintei Scripturi care spune: Vai de cel ce face lucrul Domnului de mântuiala. Acestia, se vede, nu cunosc nici ce este iadul, nici ce este raiul. Sa-i apropiem cu inima calda. Sa le explicam si lor ca Domnul nostru Iisus Hristos sta ascuns în poruncile Sale si, în masura în care le împlinesti, în masura aceea ti se daruieste si El. Si cât este de greu sa-L avem întreg pe Stapânul a toata faptura în inimile noastre! Ca spus este: Fara de Mine nu puteti face nimic! Si Scriptura n-o putem desfiinta si nici sa credem ca o putem împlini cu jumatati de masura. Domnul si Mântuitorul nostru ne vrea întregi. Numai satana ne vrea vicleneste doar un singur vârf de deget, ca stie el, vicleanul, ca asa ne poate stapâni toata fiinta.
Alt timp de pocainta nu mai este, iar sfârsitul nu ne va fi plin de mila sau târguiala. Ci atunci va fi înfricosarea cea mare, când se va arata nu mila, ci dreptatea, ca zice: «Înspaimântator lucru este sa fii judecat dupa dreptate de un judecator fara îndurare». Apoi, în aceasta sfânta gradina, care este mânastirea, se afla cu prisosinta toate roadele posibile pentru fericita viata vesnica. Acum e ziua mântuirii (2 Cor. 6,2). Acesta este veacul pocaintei, acela al rasplatirii. Acesta este al faptelor si al rabdarii, acela al mângâierii. Acum Dumnezeu este ajutatorul celor ce se îndreapta de la calea raului, iar atunci va fi înfricosat cercetator al faptelor, cuvintelor si gândurilor omenesti. A cui este munca, ale aceluia sunt roadele. Cinstea si cununile se cuvin învingatorilor, însa dupa cuvântul Apostolului: Nu numai ca se cade sa învingem, ci sa ne si luptam dupa lege (2 Tim. 2, 5).

l3. Prea Cuvioase Parinte Arsenie, uneori lucrurile se prezinta si invers. Sunt începatori hotarâti si iubitori de nevointa si vârstnici apasati de gânduri si cuprinsi de nesimtire duhovniceasca. Ce ne spuneti despre acestia? De ce unii vârstnici nu pot spori în lucrare duhovniceasca? Ce trebuie sa faca acestia?

- Pentru tinerii cu mare râvna catre nevointa spunem ca se bucura Hristos de râvna lor, dar Îl pot si întrista daca în lucrarea lor n-au masura - adica dreapta judecata în nevointa. Ca vor putea cadea în ispita cea de-a dreapta, cu cele bune exagerate, care ramân fara mireasma trezviei inimii, care ar putea fi un scop împlinit. Este o vorba batrâneasca la români: „Munca nu se face numai cu puterea, ci mai mult cu socoteala”.
Iar vârstnicilor care nu pot spori în lucrarea duhovniceasca sau nu vor, le spunem tuturor ca viata le este înca mai scurta si Judecatorul este lânga usi. Celor ce le convine sa creada ca vor trai înca mult, Mântuitorul le spune: «Astazi de veti auzi glasul Meu, sa nu se învârtoseze inimile voastre» Si cine poate crede ca fara veste nu-l poate lovi o caramida, o boala necrutatoare, un traznet sau o muscatura înveninata? Atunci, sigur, moartea va fi marele dascal al trezviei, dar, vai, va fi prea târziu. În cer nu mai este pocainta.

14. Unii începatori si chiar vârstnici îsi pierd repede elanul, barbatia, râvna duhovniceasca în lupta cu ispitele. Pentru ce patimesc aceasta ispita si cum pot dobândi din nou râvna, barbatie, încredere?

- Viata duhovniceasca se observa si la sfinti ca este în zig-zag. Urca si coboara, dar de cele mai multe ori nu-i mare primejdie, ca prin coborâs harul lucreaza mai încetinel si oamenii se smeresc. Parerea de rau si smerenia sunt nemasurat mai mari decât ispravile elanului nevointelor. Cum spune preafrumos Apostolul Pavel: Când sunt slab, atunci sunt tare, recunoscând prin aceasta ca lucreaza harul mai mult în cei smeriti, ca smerenia în neputinta este mai sigura, lucratoare. M-am folosit de sfatul unor Sfinti Parinti care spun ca nu este bine sa doresti daruri mari, ci sa te multumesti cu daruri mici, ca este necuviincios sa-ti zadarasti fiinta ta duhovniceasca, comportându-te ca un om plin de mândrie si grozavindu-te. Psalmul 130 spune: Doamne, nu s-a înaltat inima mea, nici ochii mei, nici n-am umblat întru cele mari, nici întru cele mai minunate decât mine (Ps. 130,1)
Dar nu trebuie sa fim nici nepasatori, fara de lucrare si interes, ca si cum am sta într-un tron închipuit, asteptând, cum se zice, „Vocatia”, harul de-a gata. Lucrul care ti-ar aduce o mare nadejde si un echilibru linistitor este o stare de trezvie fara echivoc, o permanenta luare aminte de sine. Atunci nu te-ai certa sau te-ai cerceta pretentios cu harurile lui Dumnezeu.
Pe cei ce-si pierd repede elanul, dar sunt de buna credinta si stiu ca fara harul lui Dumnezeu nu se poate face nimic, si totusi se considera parasiti, îi încurajam sa ramâna într-o continua nadejde si liniste sufleteasca, recunoscându-si neputintele, smerindu-se adevarat cu inima.
Unii ca acestia vor vedea curând iubirea de oameni a lui Dumnezeu. «Ca cine se lasa întreg în mâna lui Dumnezeu, Care este de toate întru toate, nu-i moare nimic, nu-i piere mimic, ci toate îi traiesc, toate îi slujesc».

15. Cum putem câstiga pentru Hristos pe fratii care sunt slabi în fapte bune si nu au statornicie, ascultare si rabdare?

- Trebuie sa le zicem cu toata inima acestora, ca sa ne mântuim sufletele noastre, despre «înfatisarea omului înaintea Judecatorului», despre învinuirea, cercetarea si despre sentinta ce o rosteste dreptul Judecator, Iisus Hristos, care va veni în persoana, în ceasul în care nu gândesti (Luca 12, 40).
«Cu cel bun va fi plin de iubire, iar cu cel rau, înfricosator, zice Fericitul Augustin. Ce frica îl va cuprinde pe cel ce va vedea pentru prima oara pe Mântuitorul, si înca mânios! Cine va sta înaintea mâniei Lui?» Ziua aceasta - «ziua mâniei», cum zice cântarea. «Mânia Judecatorului va fi o prevestire a osândirii tale si va fi o spaima si suferinta mai mari decât atunci când te-ai afla chiar în iad».
O, frate, cu atât mai mare tortura va simti sufletul la vederea lui Hristos, pe Care în viata L-a dispretuit sau cu lenevire I-a neglijat poruncile ! «Nici o nadejde de a-L mai îmblânzi. Sa ceri îndurare, când vei fi judecat chiar pentru dispretuirea îndurarii ! Ce se va întâmpla dar?, întreaba Fericitul Augustin. Unde va fugi pacatosul când deasupra lui are pe Judecatorul mânios, sub el iadul deschis, la dreapta pacatele ca acuzator, la stânga duhurile rele care sunt gata la executie si înlauntrul sau mustrarile constiintei?»
Cugetând la toate acestea, cum se mai poate ca fratii si oricare dintre noi sa fie cu voia slabi si nepasatori, nestatornici în ascultari si fara rabdare ?

16. Cum putem vindeca sufleteste pe cei care cârtesc, defaima, vorbesc de rau pe aproapele si nu-si stapânesc gândurile, limba si pântecele?

- Cu iubire vesnica te-am iubit pe tine, zice Dumnezeu. Frate draga, Dumnezeu din iubire te-a ales din multimea atâtor oameni. Ti-a dat viata si te-a asezat în lumea aceasta. Toti cu care traiesti sunt alesii Lui pe care îi iubeste si îi apara. Sunt lânga tine, ca laolalta sa va iubiti si prin aceasta se va vedea teama si iubirea de Dumnezeu. Cerul si pamântul si toate fiintele striga neîncetat ca iubesc pe Dumnezeu. Soarele, luna, stelele, muntii, izvoarele, florile si toata faptura se pare ca striga: «Iubiti pe Dumnezeu, iubiti opera lui Dumnezeu !»
Ce zici de toate astea? Crezi si nu-L iubesti? Te poti gândi sa iubesti altceva decât pe Hristos? Si totusi, iata, tu vorbesti de rau pe cei pentru care Domnul S-a jertfit sa le dovedeasca ca-I iubeste si cine îi loveste, Îl loveste si pe Rascumparatorul lor.
Gândurile noastre, mai degraba sa se îndrepte spre facerea lumii, spre blestemata cadere în pacate, spre rascumpararea noastra vesnica de catre un Dumnezeu pe Cruce, ca sa avem parte, straduindu-ne, sa iubim pe toata lumea, oricum ar fi, ca toti sunt facuti frumosi numai pentru singur Dumnezeu.
Iubite frate, care esti stapânit de iubirea de sine, crezi ca nu va veni vremea la o înaripare duhovniceasca si aripile, fiind întinse, nu vor putea zbura din cauza nemiloasei tale lacomii?
Nu te poate obliga nimeni sa duci o viata de mare ascet, care, dupa unii, pare o nebunie, ea fiind de fapt o sfânta nebunie, dar ai putea spune de la câte lucruri bune te-ai lipsit în preocuparea de azi, ca o fiinta aleasa cu nume mare si frumos, tinând cont de subtietatea sufletului în rugaciuni, meditatii, daruiri si multe altele, pentru armonia cu cei cu care traiesti?
Deci, ori paraseste placerile pacatoase si vei câstiga viata de veci, pe care sa ne-o adaugam în fiecare zi, ori traieste îngreunat de patimi, care te duc la nesimtire, spre o moarte vesnica. Alege, iubite frate!

17. Este vindecare si mântuire pentru cel mândru si iute din fire? Cum poate fi dobândit pentru Hristos?

- Da, este vindecare si mântuire si pentru cel mândru, dar va trebui sa traiasca într-o mare frica de Dumnezeu, ca zis este cu strasnicie: Domnul celor mândri le sta împotriva! Acest pacat este cel mai urât de Dumnezeu. Este pacatul luciferic care a adus caderea unei cete întregi de îngeri si i-a facut lipsiti total de darurile lui Dumnezeu. Sunt draci nesuferiti, urâti, vicleni, fiinte cu ura desavârsita si blestemati pe vecii vecilor. Aceasta este soarta tuturor celor ce se încred în puterile lor, mai presus de toti, îngâmfati, nemilosi, urâti de semenii lor, îndrazneti si fara rusine. Daca Dumnezeu a luat darul de la ei, vor fi din ce în ce mai mult într-o asemanare cu diavolul.
Frate, tu stii Scriptura -ca Dumnezeu numai celor smeriti le da har- si zici ca te vei lasa mai târziu de patima înaltarii de sine, dar nu bagi de seama ca într-aceasta sufletul tau se pierde deja?
Poti sa arunci un margaritar de mare pret în apa, zicând ca-l vei cauta mai târziu? Dar daca nu vei putea sa te smeresti cu adevarat ca sa primesti darul mântuirii tale? Ca sa scapi de mândrie, ai nevoie de rugaciune, de plâns si parere de rau adevarata. Aceasta este un dar de sus; dar daca Dumnezeu nu-ti da aceasta parere de rau? Daca vine moartea si nu-ti lasa timp ? «Ziua de mâine, zice Fericitul Augustin, n-a promis-o Dumnezeu nimanui; poate sa ti-o dea, poate sa nu ti-o dea!»
Laudarosenia, semetia, iutimea -care este o fiica a mândriei-, dispretul si placerea sa fii vestit si grozav si altele asemenea «toata maduva omului o pierd si îl lasa sec». Smeriti-va, iubiti frati, «ca altfel nu veti putea gusta bunatatile împaratiei Mele!», zice Domnul Atottiitorul.
Sa întrebam pe atâtea suflete marete, bogate, pe toti învatatii, principii si împaratii care deja au trecut la cele vesnice, sa-i întrebam ce le-a mai ramas acum din maretia, desfatarile si stapânirea lor? Toti, frate, vor raspunde: Nimic, nimic ! «O, omule; zice Fericitul Augustin, tu pretuiesti ceea ce are omul aici; baga însa de seama la ceea ce duce cu sine! Când moare, nu ia nimic altceva cu sine decât un cadavru greu mirositor si o haina zdrentaroasa ce va putrezi împreuna cu el».

18. Cum putem dobândi în viata, în mânastire, pacea sufletului? Cum o putem pastra în inima noastra si s-o dam si altora? Care sunt foloasele pacii duhovnicesti si din ce fapte bune se naste ea?

- Simti uneori ca vine un duh linistitor, eliberator în inima. Pacea nu vine decât numai si numai atunci când, mai mult sau mai putin, simti ca doresti cu adevarat sa nu te stapâneasca nici o patima. Simti nevoia sa te controlezi, sa fii cât mai treaz fata de orice lucru vatamator, cât de mic. Vei simti o bucurie tainica si o cuviincioasa îndrazneala spre bunul tau Stapân, sa nu-L superi si sa-ti întinda mâna salvatoare mereu, si aceasta într-o placuta si neînvinsa atentie a ta. Eliberarea aceasta o ai pentru ca stii sa faci nu ce vrei tu, ci numai ce-I place lui Dumnezeu. Cât de aproape si de coborâtor este Dumnezeu pentru inimile acestea! Cum se spune: «Se lauda mila asupra judecatii». Si, iarasi, se bucura sufletele alese sa spuna: «Fiindca Dumnezeu din firea Sa este bunatate nemarginita, dorinta Lui cea mai fierbinte este sa ne faca si pe noi partasi fericirii Sale».
Iata ca pacea este o mica împaratie cereasca în om pe care n-o putem cuceri decât fiind luptatori smeriti si viteji, multiubitori, liberi fata de tot ce e rau si numai tinând mâna inimii noastre spre mâna inimii Stapânului. Si daca, oameni fiind, gresim, poate Dumnezeul nostru ne pedepseste în viata aceasta ca sa ne crute în cealalta. 0, Dumnezeule, mâniatu-Te-ai si Te-ai milostivit spre noi! (Ps. 59, 3). si iarasi: Dat-ai celor ce se tem de Tine semn ca sa fuga de la fata arcului, pentru ca sa se mântuiasca cei iubiti ai Tai (Ps. 59, 4).
Ramân multe negraite si frumoase despre tine, scumpa si mult dorita «pace sufleteasca», dar simt înca placerea sa-ti mai daruiesc o mica coronita ! A zis ucenicul unui mare parinte învatat : «Ce fericit esti, parinte, ca stii atâtea lucruri si eu, un biet om simplu, nu stiu nimic! Tu poti sa te faci mai sfânt decât mine! Auzi, îi raspunse atunci parintele, daca o batrâna simpla stie a iubi pe Dumnezeu mai mult decât mine, ea poate ajunge la un mai mare grad de sfintenie decât mine». Sa ne folosim de smerenia si pacea celor simpli! «Se scoala cei neînvatati si rapesc cerul», spunea cineva. «Fericit este cel ce pricepe lucrul si-si mântuieste sufletul sau».
Sfântul Ioan Gura de Aur spune: «sa mergem la morminte si asa vom cunoaste si vom dobândi mai usor pacea sufletului».

19. Ce legatura este între pacea inimii si constiinta curata? Cum le putem dobândi pe amândoua în mânastire, în viata?

- Când constiinta nu este curata nici inima nu poate avea pace. Ele sunt într-o indestructibila relatie. Poate ca inima sa fie împatimita si sa produca neliniste constiintei.
Constiinta se elibereaza extrem de mult atunci când pastram cu tarie pacea sufleteasca împotriva dezordinii din noi. Chiar daca n-am împlinit întru totul idealurile noastre la masura zilei, sa pastram în noi si sa ramânem credinciosi principiului: o traire vie, nesovaitoare. Daca nu-L marturisesti pe Iisus Hristos înaintea oamenilor în momentele ce se ivesc, atunci nu-L marturisesti nici înaintea sufletului tau, pentru a-L considera Adevarul desavârsit pe care zici ca Îl doresti si vrei sa-I slujesti, iata, ramâi caldicel, ca nu a zice, ci a lucra înseamna a ajunge.
Mergând pe drumul cel mare si bun împotriva chemarilor rusinoase si comode ale firii, înca fiind pe drum, te simti mult eliberat de constiinta si inima se considera oarecum ajunsa, se bucura si încep sa iasa din ea puteri de viata, având cu plinatate în ea harul cel mult linistitor.
Sa nu-ti muncesti oare constiinta singur, mergând dupa puterea ta spre desavârsire, pentru ca nu ai ajuns ca nu se poate ajunge usor? Lupta este de o viata, nu te ispiti singur. Smereste-te mereu, caci vazând Domnul Pacii silinta ta, dar si linistea ta, vei fi binecuvântat cu toata bunatatea si numele bun, din marea Marea si Dreapta Judecata si Iubire ale lui Dumnezeu, si te va stapâni un sentiment al vesniciei si aceasta, iubite frate, nu este putin lucru. Sa veghezi mereu asupra ta, fara nici un duh înaltator, si oriunde te vei gasi, fata de marile chemari inima ta se va bucura si cu rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu vei ramâne un om al Crucii - un fiu al Învierii.

20. De ce S-a numit Fiul lui Dumnezeu Cuvânt si Domnul Pacii?

- Iata, sunt plin de sfiala si neputincios sa raspund la aceste întrebari care au fost si în uimirea îngerilor, cum spune Sfânta Scriptura: Taina cea din veac ascunsa si de îngeri nestiuta. Cum as putea eu patrunde aceste taine si adevaruri pe care le traim, le simtim si ne supunem lor pâna la moarte -pentru ca sunt adevarate-, dar nu le putem întru totul cuvânta si întelege. Îmi cer cuvenita iertare si cu o sincera nadejde în Harul divin spun si eu la masura puterii mele, dar si a râvnei si a dragostei inimii mele.
Zice Sfântul Ioan Evanghelistul: La început era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au facut si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut (Ioan 1,1-2). Dumnezeu este Cuvântul: Se întelege, adica Se simte, pe Sine Însusi neîntrerupt ca Stapân.
Deci într-o permanenta simtire de Sine a trimis pe Fiul - Dumnezeu Cuvântul sa fie aratat -si prin El, Tatal- la toata faptura, caci toata faptura are în felul ei o simtire de sine.
Dumnezeu -Cauza cauzelor- S-a varsat pe Sine în lume prin Fiul -Dumnezeu Cuvântul-, Care a luat chip smerit de om, ca sa fie cunoscut prin cuvânt ca Fiu al Tatalui. Eu sunt în Tatal si Tatal este în Mine. Cuvintele pe care vi le graiesc Eu nu le spun de la Mine, ci Tatal Care salasluieste în Mine, El Însusi face aceste lucruri (Ioan 14, 10).
Cuvântul este marea si desavârsita putere de afirmare, ca omul si întreaga Creatie, în deplina simtire de sine, sa cunoasca pe Creatorul lor. Prin Cuvântul si prezenta Duhului Sfânt s-a cunoscut înalta simtire, traire si relatia între Ziditor si zidire.
Prin Dumnezeu Cuvântul S-a varsat Dumnezeu spre cunoastere si toata firea cuvinteaza cu Marele Eu, Cel Ce S-a fiintat si Se simte pe Sine. Dumnezeu Cuvântul a facut sa se cunoasca, pe cât este cu putinta, marea taina a cauzei, a tot ce exista. Tatal a trimis pe Fiul Sau sa-L faca cunoscut si sa fie auzit si ascultat ca un Dumnezeu Creator al cerului si al pamântului cu toata frumusetea si podoaba lor. Eu le-am aratat lor numele Tau (Ioan 17, 26).
Daca n-ar fi venit Dumnezeu Cuvântul în sfintita Sa lucrare, întreaga faptura nu s-ar fi cunoscut pe sine si nici n-ar cuvânta prin simtire de sine si nici n-ar fi declansat atâta miscare, limpezire de o înalta finete a constiintelor, de cunoasteri adânci si chiar de un delicat proces de despatimire a îngerilor (descoperindu-li-se noi taine).
Prin aceasta mai presus de fire întrupare a lui Dumnezeu Cuvântul, Fiul Omului a facut ca în noi si-n toate sa se recunoasca faptul ca exista tainic o continua cuvântare divina întru Sine. Toata creatura lui Dumnezeu are puterea Cuvântului în ea si-L rosteste potrivit firii si însusirii proprii si Dumnezeu a dat omului sa desluseasca «limbajul» acestora.
Cuvântul, pe de alta parte, este puterea divina din faptura -si tocmai de aceea sa ne simtim în raspunderea ce-o avem tari si liberi- si este auzita ca o continua veriga mistica de aur în lantul nesfârsit al cunoasterilor.
Cum se spune: «S-a varsat Hristos în buzele tale». Buze ale lui Hristos le-a numit Scriptura. «Daca ramâneti în cuvântul Meu, sunteti cu adevarat ucenici ai Mei si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi». Dumnezeu Cuvântul simte nevoia de a Se arata pe Sine, ca întreaga Creatie sa vina si sa fie împreuna în simtire, adevar si vesnica fericire. Dumnezeu Cuvântul nu ne-a adus (prin cuvânt) numai comunicare, luare la cunostinta. El ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam, ne-a adus puterea de discernamânt si puterea de a birui raul, de a accepta suferinta si de a iubi pe vrajmasi.
Cuvântul divin este puterea de comunicare a adevarului vietii. Prin El, Dumnezeu Cuvântul, este trezita toata faptura, care si-a recapatat cunostinta de sine într-o forma tainica, si tinde si traieste glorios în simtirea Stapânului. Fiinta superioara, omul, a putut cunoaste ca poarta în sine pe Creatorul sau. Dumnezeu Tatal S-a varsat prin graiul Fiului Sau, ca oamenii sa cunoasca întelepciunea, iubirea desavârsita pentru om, calea spre El si lupta neadormita cu puterile raului.
Dumnezeu Cuvântul nu este împartit în doua persoane, ci este acelasi Fiu si Unul Nascut - Dumnezeu Cuvântul, precum ne-au aratat proorocii si Sfintii Parinti. Prin unire, renastere si reînviere cu Hristos se descopera în noi, «în potential si desfasurare», chipul mistic al Fiului Omului - Dumnezeu Cuvântul adica sa te simti «pe sine» într-o linistitoare vibratie a întregii tale fiinte si cu totul în comuniune si dialog cu Dumnezeu Cuvântul, fara zgomot, si într-o supraomeneasca bucurie - momentul mistic al unirii micului eu cu Marele Eu într-o nedespartire, neamestecare, neasemanare.
Cât despre Fiul lui Dumnezeu ca Domn al pacii, va zic ca Domnul nostru Iisus Hristos a biruit moartea. A biruit raul si pe domnul raului (satana). „...toata firea cea potrivnica a fugit si oastea vrajmasului s-a domolit, diavolul a cazut, sarpele s-a calcat si balaurul s-a strivit, prin care neamurile ce Te-au marturisit s-au luminat si s-au întarit în Tine, Doamne, prin care viata s-a aratat, nadejdea s-a întemeiat, credinta s-a întarit, Evanghelia s-a propovaduit, prin care omul cel pamântesc s-a înnoit, crezând în Tine, ca cine este ca Tine, Dumnezeu Atotputernic?” (Sfântul Vasile cel Mare).
Deci Domnul a biruit pacatul în tot adâncul lui care tulbura, razboia si nelinistea sufletele, si tot ce este în lume s-a eliberat de razvratitorul si cotropitorul diavol. Domnul Iisus Hristos domneste peste toata fiinta, peste toata firea din cer si de pe pamânt ca Domn al Pacii, pentru ca a adus iubirea în lume si a dat putere de biruinta tuturor sa fie liberi si sa simta în ei si în afara de ei Pace. Pacea Mea dau voua; nu precum va da lumea, ci ca stapâni si biruitori peste turbatii si razboinicii diavoli.
Îndrazniti, Eu am biruit lumea, zice Domnul, si împacati, purtam si noi în inimi, ca fii adevarati, pe Domnul Pacii.

21. Cum trebuie sa folosim cuvântul dumnezeiesc ce ni s-a încredintat, mai ales noua, preotilor si pastorilor, spre pastorirea si mântuirea sufletelor omenesti?

- Preotul trebuie sa ramâna permanent întru aceasta neegalata demnitate sacra. El poarta prin marele har preotesc puterea divina ca savârsitor al Tainelor mântuitoare, mai ales ca Liturghisitor.
Asa cum ne-a ramas în inima din sfaturile marilor Parinti privind motivele cuvântului si a întregii manifestari a preotului: «Fost-a vreodata o promisiune si un angajament mai solemn? L-ai luat dupa gândire matura, în Casa lui Dumnezeu, în chiar Altarul Sau, în fata Bunelorvestiri (Evanghelia)! L-ai pecetluit cu Sângele lui Iisus Hristos la Sfânta Împartasanie si te-ai fagaduit în fata Marelui Arhiereu ca i-L vei da asa întreg la Judecata de apoi, cum ti-a poruncit? Ce-ti ramâne de facut, decât sa împlinesti credincios toate conditiile acestor fagaduinte ceresti!» (Hirotonia în preot)
Inima este centrul vital al întregii noastre fiinte si cuvântul este manifestarea cu grai a inimii. Vrajmasul viclean si crud ne asalteaza mereu spre a ne rapi. Preotul bun îsi extinde vigilenta la toate, nefiind aproape nimic ce nu i-ar putea deveni ocazie primejdioasa. Curatenia, cumintenia, în tot felul, mai ales la preot, sunt cinstea naturii omenesti, margaritar de putini cunoscut si de mai putini aflat. Aceasta asezare launtrica este o forta invincibila si, în prestanta lui, preotul se simte liber în fata Cuvântului spus tuturor ca în fata lui Dumnezeu.
Daca unele practici de pocainta, cuvântându-le, sunt foarte folositoare prin ele însele, potrivi-se-vor oare totdeauna unor pacatosi învechiti care abia încep sa traiasca crestineste? Cu aceste suflete obisnuite de atâta vreme numai în vicii putin se câstiga, ba adesea se expune omul primejdiei de a pierde totul, daca ar voi sa le supuna unei virtuti desavârsite. Pretinzând prea mult, nu obtii nimic si, crezându-te drept, cazi în asprime.
Sa ne folosim deci de acea dreapta masura care deosebeste conditiile, cumpaneste puterile si împrejurarile, fara a privi prea departe. Iar, pentru a evita un mare numar de imprudente, sa pastram un zel prudent, care este statornic si energic, fara grava idee fixa. Fara îndoia1a ca taria si energia formeaza esenta râvnei preotesti, care, în ultima analiza, nu-i decât dragostea pusa în actiune. «Dragostea e mai tare ca moartea», cum se zice. Nimeni nu-i mai putin potrivit vietii apostolice decât cei fricosi, care nu stiu altceva decât sa cedeze cu lasitate (chiar atunci când rezistenta e cea mai sacra datorie) si a caror activitate se reduce la frica si la tacere: Nu cauta sa fii judecator, fara numai daca poti înfrânge cu tarie faradelegile, zice Eclesiastul (Ecles. 6, 7). Nu te teme în fata lor [...]. Eu te-am dat [...] ca o cetate întarita (Ieremia 1, 17). Sunt atari împrejurari în care preotul trebuie sa zica: «Pot muri, dar a tacea nu pot» (Fericitul Ieronim).
Ce e mai trist decât aceasta pornire nemoderata de prudenta? Închipuieste-ti un pastor de suflete care, bazându-se prea mult pe vederile proprii, se tine tare de o vedere fixa în a voi ca toti sa i se supuna si îsi ia ca maxima neschimbata ideea de a nu da înapoi niciodata. Asemenea pastori îsi înstraineaza sufletele si creeaza în jurul lor primejdii care îi vor constrânge sa fie anulati, si se vor vedea redusi la imposibilitatea de a face binele.
Spune un mare autor duhovnicesc: «De ce nu dezlegi si tu cum am dezlegat Eu pe leprosi si de ce îi rusinezi, poate? O, nu esti si tu un alt Iisus? Nu ti-am iertat si tie destule? De ce esti dur si pretentios cu altii?» «Fereste-te sa faci din catedra adevarului o scena pe care sa-ti pretinzi zilnic propria ta stima si sa dojenesti pe credinciosi! Trebuie sa stii a certa cu tarie, dar cu blândete, fara a strica leacul cu veninul propriei tale nerabdari» - argumentul batului, cum spune latinul. De asemenea, «nu te ocupa de rodul trudei tale ! Voi avea Eu grija sa încolteasca în sufletele unde ai fost un simplu semanator».
Iata deci cât de important este a ne conduce cu întelepciune, sfatuindu-ne si mai ales a urma pildele Domnului nostru Iisus Hristos si marturia Sfintilor Lui. Sa urmam limbajul simplu si potrivit împrejurarilor, ca model de prudenta si discretie în conducerea sufletelor! Model, de asemenea, de blândetea cea mai gingasa. Întotdeauna, dar mai ales în fata credinciosilor sau în prezenta oricui, sa vorbeasca propria ta viata! Toti au o scânteie de adevar în ei lasata de Dumnezeu si, printr-o cuceritoare blândete, întelegere coborâtoare întotdeauna la ei, si vorbire pe limba lor, vor fi patrunsi spre o viata crestina, dar nimic, nici talent, nici cunoastere în cuvântari sustinute, atât de necesare, nu vor putea aprinde statornic, daca nu este simtita o dragoste continua pentru ei si, mai ales, daca nu esti un exemplu viu la o masura posibila ca om al lui Dumnezeu.

22. Am vazut monahi vârstnici care se tem de moarte mai mult decât cei tineri. Cum se poate acest lucru? Cum trebuie sa cugetam si sa asteptam ceasul mortii dupa Sfânta Evanghelie?

- Frica de moarte nu-i din pricina mortii, ci din a vietii. Vrei, asadar, sa nu te temi de moarte? Traieste crestineste! Celui ce se teme de Domnul, bine-i va fi întru cele de pe urma (Iisus Shah 1,13). Cine a trait bine nu poate muri rau. Cine este pregatit de moarte nu se teme de nici o moarte, chiar daca va veni pe neasteptate. «El moare pentru ca nu moare».
Câta vreme traim, sa-L iubim pe Dumnezeu atât cât putem. Viata sa ne serveasca numai spre a spori în dragostea lui Dumnezeu. Marimea iubirii ce o afla la noi moartea va fi masura dragostei de care vom fi cuprinsi pe întreaga vesnicie fata de Dumnezeu.
Cât de multa bucurie ar cuprinde sufletele, daca ar sti cât de mult ne iubeste Dumnezeu si ne asteapta sa-I deschidem (Apocalipsa 3,20). 0rigen spune: «Dumnezeu mai mult se îngrijeste de mântuirea noastra decât diavolul de pierzarea noastra, pentru ca Dumnezeu cu mult mai tare ne iubeste decât ne uraste diavolul».

23. Cum vedeti monahismul românesc de-a lungul istoriei? Care ar fi însusirile, caracteristicile lui proprii?

- Vad monahismul românesc de-a lungul timpului într-o regenerare, înviorare, prospetime de neînchipuit.
Scriptura lui Dumnezeu ne umple de sperante, unde monahismul se arata ca cea mai de vârf podoaba si unica în toata Istoria bisericeasca. Dumnezeu vorbeste: Vrei sa fii desavârsit? Cine nu lasa tata sau mama, sotie, copii, rang si bogatii pentru Numele Meu acela nu Ma iubeste. Monahismul încearca o jertfa continua pentru Hristos care S-a jertfit pentru noi. Ne-a fagaduit ca va fi cu noi pâna la sfârsitul veacurilor si ne-a întarit: Eu te-am dat ca o cetate întarita (Ieremia 1, 17) si fagaduinta Lui va întari cetatea noastra si va trai cât va trai si Sfânta Scriptura.
Ce nadejde mai putea ca Isaac, jertfit de tatal sau, sa devina tatal unui popor numeros, precum a promis Dumnezeu?
Ce speranta ca Dumnezeu sa-Si împlineasca promisiunile, când trebuie sa învieze un mort? Dar chiar daca ar trebui sa învieze mii de morti, sa nimiceasca lumea, sa zideasca o alta lume... toate le-ar face, caci la Dumnezeu o singura minune este cu neputinta: aceea de a nu-Si tine cuvântul.
Caci avem cuvântul Lui întarit: Amin, amin, zic voua, tot ce veti cere în numele Meu de la Tatal Meu, se va da voua, adica „având aceasta nadejde tare de promisiunea si mijlocirea mea, Eu fagaduiesc pe Mine Însumi, Adevarul vesnic, pe Mine, Care urasc minciuna si pedepsesc sperjurul”. „Eu voi avea grija de tine, daca Îmi vei încredinta Mie toate preocuparile si grijile tale”. Domnul s-a facut scaparea mea si Dumnezeu ajutorul nadejdii mele (Psalmi 92,22).
Si daca Dumnezeu nu si-ar fi luat nici un angajament (vorbesc ca un om) în favoarea noastra, singura încrederea noastra L-ar fi obligat sa ne ajute si sa ne mântuiasca. Pentru ca încrederea noastra L-ar bucura si L-ar onora mult. Pentru ca a nadajduit în Mine îl voi mântui, pentru ca a cunoscut numele Meu îl voi scapa.
Iata cetatea aceasta, Monahismul, nu este un simplu hazard sau o mergere aventuroasa a cuiva, ci este plecata pe temeiurile cele mai adânci si mai laudate ale Sfintei Scripturi. Secole întregi monahismul a jertfit în taina, a cântat si laudat pe Dumnezeu în chipul cel mai îngeresc, a sfintit pamântul pe unde a trait, a eliberat sufletele, gonind si umilind pe cotropitorii diavoli si a dovedit în chip stralucit ca se poate conforma în toate vointa proprie cu aceea a lui Dumnezeu, care neîndoios înseamna a câstiga un mare grad de sfintenie.
Dumnezeu ne iubeste ca dorim sa I ne daruim total, si înca prin ce dragoste! Cea mai înduiosatoare, cea mai generoasa si mai statornica! «A Te iubi si a face sa fii iubit - iata toata marirea si toate mângâierile ce Te doresc!»
Consider, caracterizând, ca trainicia sufletului monahului român este mai mult pentru ca el nu vine la mânastire pentru a respecta numaidecât o regula, ci vine dintr-o mare necesitate sufleteasca de a se mântui. El a vazut pe Hristos si fuge si cauta prin toate mijloacele, fie nevointe, fie jertfe, sa-L prinda (ca acel câine din Pateric, care vede iepurele si fuge -insistent pentru ca-l vede- sa-l prinda; nu un alt câine care fuge pentru ca vede pe primul fugind -acesta se va retrage, pentru ca nu stie de ce fuge).
Regula în sine este considerata la unele confesiuni religioase aproape ca un scop împlinit si ramâne doar un om ordonat. Aceasta n-ar fi putin lucru, dar se obisnuieste sa se spuna: „tipic, tipic, si la inima nimic!” Caracteristica monahului român este ca se aprinde usor de dor pentru Cerul cerurilor, care arde vesnic si te vrea aprins.
Aceasta tâsnire a multora spre frumoasa cetate a Monahismului se face, de altfel, pe fondul crestin traitor si evlavios al sufletului poporului nostru român.

24. Considerati ca aparitia si înmultirea sectelor este un semn apocaliptic, profetit de Însusi Mântuitorul?

- N-as îndrazni sa spun lucrul acesta, ca traim o vreme apocaliptica, mai ales ca toti sectantii au cap de afis în propaganda lor «Sfârsitul lumii», «Vine Sfârsitul!», ca sa se produca asa-zisa panica si, fara deliberare, unii se duc orbeste la ei. Când omul orbeste de bunavoie, cine-l mai poate retine? Si, daca va trebui sa credem ca e un semn apocaliptic, ar scadea râvna de combatere si învatatura împotriva va fi zadarnica, pentru ca deja traim un sfârsit, traim împliniri de proorociri. Ei, sectantii, au câmp liber de bataie pe mai multe fete ale situatiei: subventii sustinute, lume de tot felul ce nu tine de nici o parohie (mai ales la orase), si apoi lipsa de vigilenta a unor preoti care nu iau treaba în serios, lasând lucrurile sa mearga de la sine, traind din punct de vedere pastoral prea comod. Ei au si carti, fac si catehizare.
Unde ar fi astazi lumea, unde ar fi atâtea milioane de suflete, daca preotii buni ar fi parasit apostolia lor din pricina greutatilor pe care le întâmpinau? Biserica a trebuit sa lupte trei veacuri si s-a scaldat în sângele martirilor sai, pentru ca sa poata obtine dreptul de existenta, aici, pe pamânt, si noi, oameni de putina credinta, ne vom da înapoi la cea dintâi încercare, când sectantii seamana ziua în amiaza mare neghina peste lanul de grâu al parohiei noastre?
Sa iubim pe Dumnezeu, sa iubim poporul, sa ne iubim întelepteste si pe noi însine si nu vom da înapoi în fata unei mici jertfe când va fi vorba de mântuirea sufletelor: «Caci care este nadejdea noastra... sau cununa laudei noastre?» Au nu sunteti voi preotii înaintea Domnului nostru Iisus Hristos pâna la a doua Lui venire? Oare preotului zelos îi este rezervata în cer doar o singura cununa? Sfântul Grigorie cel Mare raspunde ca atâtea cununi îsi câstiga pastorul, câte suflete mântuieste. Ba se va numara înca între principii acestei Împaratii: Cel ce va face si va învata, acesta mare se va chema în Împaratia cerurilor (Matei 5, 19) si cum se mai spune: «Cei ce învata dreptate pe multi, vor fi ca si stelele vesnice».
Ofera-te, deci, Pastorului pastorilor sa te trimita în cautarea oii pierdute, ca a iesit din cârd si, cum se zice, «marginile sunt ale dracilor».
Daruiti-va, preacinstiti preoti, si fiti gata în toate ocaziile ce vi se vor prezenta pentru a lucra împreuna cu Hristos Domnul la mântuirea sufletelor! «Foc am venit sa arunc pe pamânt si ce alta doresc decât sa se aprinda?».
Ferice de preotul vrednic pe care Parintele vesnic îl proclama Fiul Sau în Raiul plin de uimirea îngerilor -Raiul preotilor. Exista, cum ar spume Sfântul Ioan Gura de Aur, si un iad al preotilor, ca nu vor scapa de pacatele celor pastoriti pe care i-au lasat în ratacire. Iar Sfântul Grigorie Teologul spune: «Tot atâtea suflete ucidem, câte din vina noastra lasam sa se osândeasca”.

25. Dupa o lunga experienta de duhovnic, îndraznesc sa va întreb ce metode spirituale folositi mai mult pentru formarea si cresterea fiilor duhovnicesti? Care anume dintre ele au dat cele mai bune rezultate?

- N-as vrea sa displacem lui Dumnezeu, dar am voi sa fim si pe placul lumii. Am dorit mult ca toti care cerceteaza duhovnicul sa vina la el liberi, ca la un mare prieten, si sa poata vorbi cu el neaparat ca si cum ar vorbi siesi. Trebuie apreciat, si sa se stie de la început, ca nici un moment nu-i mai important, mai extraordinar pentru toata existenta lui aici pe pamânt si în vesnica vesnicie ca acest moment al spovedaniei.
Demonstrez, daca e cazul. O marturisire buna este sa reusesti sa nu ramâna nici un pacat nespus, oricât de mic ar fi, fiind silit sa spun înca o data ca nu este lucru mic în viata raul cel mai mic. Sa-i arate duhovnicului multa iubire si pretuire, ca se spovedeste curat si este mai mult apreciat daca spune cu inima rupta si smerita toate pacatele, oricât de mari ar fi. Dezlegarea data de duhovnic se poate numi har al harurilor, cum spune un mare autor duhovnicesc. Iar credinciosul sa fie asigurat cu orice chip de pastrarea secretului tainei. Si daca îl scapi si scoti un suflet din adânc de ape, nu-l mai mustra nimeni ca de ce e ud.
Am vazut ca se bucura, pe drept cuvânt, toti când le dovedesti ca toate pacatele marturisite, fie chiar grozave, nu se mai au în vedere nici la vami, nici la marea Judecata de apoi, lucru întarit si de spusele Sfântului Ioan Gura de Aur.
Trebuie convins cu blândete si cu un ton intim ca va fi neaparat silit sa se opreasca de la ele pe viitor; si sa fie înteles, spun la multi, ca e zadarnica spovedania daca patima nu cedeaza în inima lor pe viitor. Am vazut ca este cu efect, spunându-le: „Frate, sau sora, stii cum esti fratia ta? La fel cu acela care a furat de noua ori, dar spune sa-i dezleg zece, ca fura la noapte iar!”
În fine, nu trebuie scapate fel de fel de prezentari ale realitatilor mortii si apoi ca pâna atunci vor fi eliberati de duhurile rele si rebele si Harul lui Dumnezeu îi va salva neîntrerupt în lupta vietii lor. Ce nebunie e a se lipi de ceea ce trece atât de repede! Se cade oare sa înduram atâtea griji pentru a ne pregati regrete atât de amare?
Trebuie sa-i amintim, când este lânga tine, venit cu inima mai pregatita spre usurare si folosinta, ca vom muri în curând, adica vom merge la casa vesniciei noastre (Ecles. 12, 5). Sa le spunem credinciosilor ce vin la spovedanie, cu iubire si deschis, ca timpul, lumea si toate lucrurile vremelnice vor dispare ca o fantoma si nu ne va mai ramâne altceva decât vesnicia: «0norurile fug, aurul te paraseste, trupul putrezeste; singura vesnicia ramâne!» Va fi buna sau va fi îngrozitoare? O, clipa înfricosata! A ma înfatisa la judecata lui Dumnezeu, singur în prezenta Lui, a fi întrebat si examinat din toata viata mea de un Dumnezeu care nu va mai fi Dumnezeul milei, ci al dreptatii. Aud din gura Lui asupra sortii mele pe toata vesnicia: Ori Raiul celor buni, ori iadul celor rai si neîngrijiti! Aceasta trebuie sa stiu: Când si cum voi muri eu!
Dragostea, întelegerea, blândetea si harul Duhului Sfânt sa stapâneasca atmosfera celui mai potrivit moment în doi (la spovedit); si simti ca pleaca cu o inima de miel, chiar daca s-a considerat în viata lui un leu neînfricat!
Asa am dorit si asa am cautat sa procedez si am avut multe bucurii si nadejdi si roadele le las în voia Dreptului Judecator.

26. Care sunt cele mai grele probleme care se întâlnesc în scaunul de spovedanie si cum le rezolvati?

- Conflictele de familie, îndoiala în credinta, suferintele de tot felul, divortul, avortul, iata câteva dintre ele. Problema mai grea ar fi cu cei care vin nepregatiti, siliti sa vina la spovedit din partea altora sau care vin la întâmplare, cu un fel de-a se însela singuri. Acestia nu au prea multa cunostinta de importanta tainei pocaintei si nici nu au o trezvie a constiintei. Si sigur, se risca sa nu se spovedeasca sincer, curat, din inima, cu cainta, ci cu eventuale prejudecati. Acestia trebuie luati de la început cu viata si moartea, si amanunte sustinute, dupa puterea lor de întelegere, sa le trezesti constiinta, profitând de singurul fapt important: ca totusi au venit la tine, împinsi, trasi, cu un fel necinstit de a se însela singuri. O lamurire intensa trebuie -ca e mare pacat ascunderea pacatelor sau spunerea lor cu scuze sau cu mai multe întelesuri, lucru atât de nesuferit în fata Dreptului Judecator, acestea numindu-se „furtisag de cele sfinte” -pacat împotriva Duhului Sfânt. La fel primirea cu nevrednicie a Preacuratelor Taine.
Toate acestea trebuie spuse cu caldura si, prin mila lui Dumnezeu, Care î