Doua sînt sarbatorile mai importante pe care noi crestinii le închinam Maicii Domnului: Adormirea Maicii Domnului la 15 august numita de obicei „Sfînta Maria Mare” si Nasterea Maicii Domnului la 8 septembrie sau „Sfînta Marie Mica”. Calificativele acestea de mare si mica folosite în limbajul comun, au o semnificatie profunda asupra careia ne vom opri acum.
Desi contravine oarecum mentalitatii noastre, totusi valoarea unui om nu poate fi apreciata la justa ei valoare decît dupa ce a murit. La nasterea cuiva nu poti sti ce se va întîmpla cu el mai tîrziu. La moartea lui însa cunoastem precis pe cine conducem la groapa, ce a faptuit bine sau rau de-a lungul anilor. Altfel zis, desi momentul cel mai zguduitor din viata unui om este moartea, totusi ea este aceea care îi pune în evidenta valoarea. Asa se face ca acest moment este cel mai important în viata tuturor, fie ca e vorba de oamenii obisnuiti, fie ca ne gîndim la genii, eroi, sfinti, inclusiv Maica Domnului.
Abia dupa ce a venit pe lume Maica Domnului a ajuns sa nasca pe Cel care avea sa ne mîntuiasca, abia dupa aceea, prin curatenia vietii ei s-a facut vrednica de venerarea întregii lumi. Iata de ce sfîrsitului existentei ei pamîntesti îi acordam o mai mare cinstire decît celui al venirii pe lume. Mai exista însa si o alta motivatie a acestui mod de a întelege lucrurile.
Venirea pe lume a unei noi fiinte este fara îndoiala un fapt de-o importanta deosebita, atît prin taina ce-o cuprinde în sine zamislirea vietii, cît si prin perpetuarea în timp a actiunii creatoare a lui Dumnezeu. Totusi fiinta aceasta care, venind pe lume are un început, are din pacate si un sfîrsit. La nasterea unui om poti sa te bucuri dar, în acelasi timp, sa te întristezi, bine stiind ca peste un numar de ani se va sfîrsi. Viata pamînteasca, oricît de frumoasa ar fi, si neîndoielnic este asa, totusi te obliga sa te gîndesti la scurtimea ei.
Prin urmare ce este moartea? Desi în vorbirea curenta prin moarte întelegem încetarea vietii, totusi pentru noi crestinii e momentul zguduitor care ne transforma dintr-odata si ne ajuta sa începem o alta existenta, ne salta din viata aceasta pamînteasca si pieritoare în alta, spirituala si vesnica. Moartea deci nu reprezinta încetarea existentei integrale a omului, ci o momentana adormire trupeasca, necesara în vederea trezirii la o alta viata, la viata de dincolo. Atunci cînd medicul îti face o operatie grea pentru ca sa te vindece, te adoarme si asa te însanatoseste. Existenta noastra, îmbolnavita de ani si pacate, trebuie adormita spre a fi renascuta si purificata. De aceea despre Maica Domnului spunem nu ca a murit, ci ca a adormit si însusi praznicul de la 15 august se numeste nu „moartea” ci „adormirea” Maicii Domnului.
Moartea deci, desi dureroasa, e totusi momentul capital din existenta unui om, care îi pecetluieste pentru vesnicie fiinta. Foarte curios, dar totusi omul e om prin faptul ca moare, dupa cum bobul de grîu conteaza ceva prin faptul ca afundat în pamînt putrezeste, piere deci, spre a face sa apara rodul.
O poveste explica poate mai bine acest lucru decît orice vorbe mestesugite: un calugar a venit printre oameni din pustiu si a adus cu el o legatura. Era un diamant învaluit într-o frunza vesteda de smochin. Si tinînd legatura în mîna graia: Daca se întoarce o parte a acestei pietre de mare pret catre fapturi si lucruri, toate vor straluci cu o frumusete neînchipuita. Arat-o, strigara oamenii. Dar, ca si cînd n-ar fi auzit nimic, acel calugar continua: Daca se întoarce cealalta parte catre morminte, ele se deschid si mortii se vad ca si vii. Arat-o, strigara ascultatorii cu mai multa putere. Din nou, ca si cînd n-ar fi auzit nimic, pustnicul povestea mai departe: Daca se întoarce partea a treia a acestei pietre catre lumea duhovniceasca, atîta lumina va purcede încît soarele, stelele si toate lucrurile de sus si de jos vor pieri ca în potop. Ah, arat-o odata, strigara oamenii nerabdatori. Atunci calugarul raspunse: Nu pot sa vi-o arat, deoarece nu se poate scoate din aceasta frunza uscata, pîna ce nu se rupe frunza. Rîsera cu totii si strigara: Apoi aceasta frunza este deja uscata, si chiar de n-ar fi asa, nu pretuieste nimic fata de marele pret pe care îl înveleste. Calugarul deveni grav si, cu glasul tremurator, le spuse: Voi ziceti ca aceasta frunza uscata de smochin nu pretuieste nimic; iar eu va spun ca ea pretuieste tot atîta cît si trupul vostru fata de piatra de mare pret care se ascunde în el. Si, dintr-o data, rupînd calugarul frunza si aratînd diamantul, toate gurile amutira iar fiecare simtea ca poarta în sine acea piatra de mare pret. (Episcop Nicolae Velimivovici, „Cugetari despre bine si rau”, trad. Bogoliub Pisarov, Bucuresti, 1939, pg. 157 - 158).
În lumina acestei emotionante legende, moartea este desghiocarea sufletului de tot ce-l poate tine ascuns spre a iesi la suprafata si a duce o existenta desavîrsita.
Acestea sînt pricinile pentru care cinstim „Adormirea” Maicii Domnului, nu moartea ei si, de asemenea, motivarea denumirii „Sfînta Maria Mare”. De care adormire sa ne faca partasi si pe noi Dumnezeul îndurarilor, ferindu-ne de adevarata moarte pe care n-o dorim nimanui.

(Articol aparut in revista "Ararat", nr. 15/2000)