Eminescu si teologia

A fost o vreme – si ma refer la perioada dictaturii comuniste – cînd unii comentatori au încercat sa faca din Eminescu un aderent al „proletariatului” si de asemenea un sustinator al „ateismului”. Era atunci citata mai ales poezia „Împarat si proletar”: „Religia - o fraza de dînsii inventata (scil. bogatii, mosierii, capitalistii) / Ca cu a ei putere sa va aplece-n jug / Caci de-ar lipsi din inimi speranta de rasplata / Dupa ce-amar muncirati mizeri viata toata, / Ati mai purta osînda ca vita de la plug?” Marele nostru poet a fost în realitate un crestin autentic, ceea ce rezulta din viata ca si din opera sa. Pe aceasta tema s-a scris mult si nu e nevoie sa insist. Poeziile, proza si publicistica sa sunt o marturie în acest sens. Se poate însa vorbi si despre relatia lui Eminescu cu teologia? Cînd zic teologie ma refer la „stiinta” teologiei, adica la un interes pe care l-ar fi aratat Eminescu cercetarilor teologice. La acest capitol opera lui literara nu ne poate ajuta, în schimb ne îmbie marturii aproape neasteptate manuscrisele constînd din mii de pagini, unele investigate, cercetate si comentate, altele înca necunoscute. Sigur, nu putem neglija faptul ca i-au atras atentia unele carti vechi religioase, în special ale lui Nicodim Aghioritul, care au început sa circule în romaneste sub influenta cîtorva monahi precum Paisie Velicicovschi (acad. Virgil Candea, „Cultura Bisericii - sursa princeps a poeziei eminesciene”, în cotidianul „Ziua”, an. VI, nr. 1702, sîmbata 22 - duminica 23 ianuarie 2000, p. 8 si I. Cretu, „Eminescu si carticica sfatuitoare a monahului Nicodim”, în rev. „Biserica Ortodoxa Romana”, an. LXXXIII, nr. 5 - 6, mai - iunie 1965, pp. 575 - 583).
Ceea ce ne-ar ajuta însa în descifrarea problemei care ne preocupa constituie mai ales însemnarile lui Eminescu din perioada studiilor sale la Viena si Berlin cînd a audiat profesori renumiti si cînd a consultat nenumarate tratate dintre care destule abordau si problemele teologice. E drept ca s-a aplecat mai mult asupra filosofiei, dar prin aceasta a ajuns si la teologie. A început cu clasicii greci, cu osebire Platon si Aristotel, dar atractia cea mai mare a constituit-o Kant, Hegel, Schelling si alti gînditori moderni, de la Descartes pîna la Pascal. La toti a gasit argumente pentru existenta lui Dumnezeu (Octav Minar, „Probleme si analize filosofice”, Bucuresti, 1924, pp. 39, 43, etc.).
Manuscrisele lui Eminescu demonstreaza interesul ce i 1-au trezit vechile religii ale lumii ca spre pilda cele egiptene, apoi budismul, religiile greco-romane, ale vechilor geto-daci (Liviu Stoina, „Cugetarea veche religioasa în opera lui Mihai Eminescu”, în rev. „Mitropolia Moldovei si Sucevei”, an. LXIV, nr.l, ianuarie-februarie 1988, pp.90 - l08). Neîndoielnic însa crestinismul l-a atras cel mai mult.
Consideratii de ansamblu asupra crestinismului gasim bunaoara în manuscrisul 2285 care reprezinta traducerea din germana a studiului lui M. Lazarus si H. Stendhal „Einleitende Gedanken über Völkerpsychologie” („Gînduri introductive privind psihologia popoarelor”) aparut în anul 1860 în revista „Zeitschrift für Völkerpsychologie und Sprachwisenschaft”. Iata ce putem citi aici: „Sa nu ne amagim: fiecare popor îsi are religia sa; catolicitatea (scil. universalitatea) este si a fost imposibila. Germanul, italianul si grecul au si au avut în toate vremile religii (scil. confesiuni) diferite, pentru popoare diferite. Sa se vorbeasca deci mai putin de crestinism, decît de popoarele crestine, si anume în mod separat de fiecare dintre ele. Caci spiritul popular este agentul propriu zis care aude mesajul, îl interpreteaza si îl întelege, asa cum poate. Daca ar putea sa existe o catolicitate reala, ea nu ar putea fi decît aceea a teologiei sau a oricarei stiinte. Acestea nu apartin mai întîi poporului si pot chiar ramîne departe de el; doar indivizii se pot, desigur, elibera de limitele spiritului popular, ei pot fi prinsi si patrunsi de idei generale în asa masura încît, prin aceasta, dispare sau se reduce la un minim determinarea lor originara de catre spiritul popular. Acesti indivizi pot deveni, prin aceasta, capabili sa realizeze acomodarea ideilor generale cu spiritul popular special, daca prin legatura cu un ansamblu extra-national de idei nu uita sa respecte si sa observe sensul veritabil al propriului sau popor, asa cum s-a întîmplat foarte adesea în Evul Mediu cu teologii si juristii. De aceea a trebuit sa vina, de exemplu, un Luther, pentru a arata drumul cel mai drept de la spiritul popular german spre crestinism” (D. Vatamaniuc, „Pagini germane”, în rev. „Manuscriptum”, an.XVII, nr. 3 (64), 1986, p. 37). În alt loc, urmînd lui Fr. Engels, Eminescu face cîteva observatii privitoare la istoria crestinismului primitiv, care s-ar fi putut sa-1 fi influentat atunci cînd a compus poezia „Împarat si proletar”. “Religia crestina... dupa primul trai al comunelor crestine era comunismul bazat pe egalitatea economica si pe iubirea reciproca. Istoria crestinismului e istoria falsificarii sale de catre organele ce-1 reprezentau. Influentele germanice l-au prefacut într-o religie de casta, asemenea celei a egiptenilor si a indienilor, într-o osificare a unei stari sociale contradictorii esentei crestinismului. Mai liberala, cu toate acestea cu mult modificata de catre institutiile romane a fost ritul oriental. Greseala (si poate interesul material al preotimii) crestinismului a fost silinta de a crestina pe cei bogati si mari. Fiindca religia crestina asa cum ea era, trebuia pentru a fi primita de clasele superioare, ca sa faca concesiuni. Prin asta ea înceteaza de a fi crestina. De aici se începe falsificarea ei si prefacerea într-o religie care ca toate cele orientale n-a fost decît înradacinarea subiectiva a unei stari sociale date, si credinta cum ca Dumnezeu a lasat teologia ca toata împartirea lucrurilor si a oamenilor sa fie asa cum este” (D. Vatamaniuc, „Idealele omenirei”, în rev. „Transilvania” an. IX (LXXXVI), nr.l, ianuarie 1980, p.12).
Pe lînga traducerea din germana a unor texte interesante de genul celor acum citate, manuscrisele eminesciene cuprind reflectii, sa le zicem teologice, rezultînd din propria sa cugetare ori inspirate de „ziceri” citite sau auzite. Una din acestea se refera la „crucea bizantina” despre care Eminescu afirma ca e “ca un fulg de zapada, mic reprezentant al universului” (apud „Universul religios al lui Mihai Eminescu”, antologie de dr. Gheorghe Anghelescu, Bucuresti, 1997, p. 316).
Manuscrisul 2261 la paginile 192 – 194 cuprinde urmatoarele cugetari referitoare la Dumnezeu: „Fara eu nu exista timp, nu exista spatiu, nu exista Dumnezeu, fara ochi nu e lumina, fara auz nu e cîntecul; ochiul e lumina, auzul e cîntecul, eu e Dumnezeu". Iar pe verso-ul aceleiasi file reia acelasi gînd: „Eu e Dumnezeu. Natiunea mea e lumea; cum fara eu nu e Dumnezeu, astfel fara natiunea mea nu e lume” (la Constantin Noica, „Ce cuprind caietele lui Eminescu”, în rev. „Steaua”, Cluj, an. XX, nr. 6 (233), iunie 1969, p.12).
Caietele ramase de la marele poet cuprind uneori si „însemnari” glumete, în fond tot religioase ca sa nu zicem teologice. Iata un exemplu de acest fel (manuscrisul 2292, rîndurile 12-13): „Ca un baiat de grec sa nu creaza în Dumnezeu nu e decît natural? În ce poate sa creaza un baiat decrepit si fizic si moral ?
„Ca un baiat de grec sa nu creaza în nemurirea sufletului nu e decît natural? În ce sa creaza un asemenea venetic de curte, o asemenea canalie, o asemenea specie a omenirii?
„Ca un baiat de grec sa se-ngroape ca un cîine fara lumînare si fara preot nu e decît natural ? Caci ce i se poate da unui cîine decît onorurile unui cîine?
„Nu pompa slujbelor pentru Tara Romaneasca. Ca toti baietii sai ca sa se grijeasca ca fiul d-lui Rosetti, fara preot si fara lumînare ... ca cîinii.
„Asa merita sa se-ngroape o asemenea rasa de bezevenchi” (la D. Vatamaniuc, „Însemnari personale”, în „Revista de istorie si teorie literara”, an. XXXVII, nr. 1-2, ianuarie-iunie 1989, p. 67).
S-ar putea cita multe alte consideratii ale lui Eminescu pe teme nu numai simplu religioase ci chiar teologice. Am aratat deja ca acestea sunt rodul unor studii personale sau consecinta lecturilor si frecventarii cursurilor unor vestiti profesori mai ales din Viena si Berlin. Desi s-ar putea parea curios, el a consultat bunaoara „Teologia dogmatica a Bisericii ortodoxe catolice de rasarit” a protosinghelului Melchisedec (Iasi, 1855) sau „Învatatura ortodoxa din religiunea crestineasca a unei sante, catolice si apostolice Biserici, pentru clasele liceale” a lui Silvestru Morariu Andrievici (Viena, 1862).
Cît timp a stat la Viena apoi a cercetat manualele de dogmatica ale lui I. Kuhn („Katholische Dogmatik,Tübingen”, 1857), Fr. X. Dieringer („Lehrbuch der katholischen Dogmatik”, Mainz, 1865), G.W. Fr. Hegel („Vorlesungen über die Philosophie der Religion”, Berlin, 1832), etc. Nu a trecut cu vederea nici lucrarile corifeilor „Scolii protestante din Tübingen”: D. Fr. Strauss, Fr. Chr. Baur, Bruno Bauer si altii. Lectura unor atari scrieri el a însotit-o de consideratii proprii extrem de semnificative. Astfel dupa ce a citit „Das Leben Jesu” a lui D. Fr. Strauss, el a notat (articolul „Christos a înviat” (Pastele) din „Timpul”, 16 aprilie 1878): „La întrebarea ce si-o face David Strauss, scriitorul lui Iisus, de mai suntem crestini sau ba, o întrebare la care raspunde negativ, noi adaugam alte: fost-am vreodata crestini? – si suntem dispusi a raspunde nu” (cf. Petru Rezus, „Mihai Eminescu”, Bucuresti, 1983, pp. 340 - 371; prof. dr. Tudor Nedelcea, „Eminescu si cugetarea sacra”, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an. XLIII, nr.l, ianuarie - februarie 1991, pp. 29-44).
Consideratiile de pîna aici ne dezvaluie - este evident – un Eminescu despre care s-a vorbit mai putin pîna acum. În orice caz el a fost nu numai un geniu în ale literelor, ci putem spune fara a gresi un adevarat savant, care si-a pus cunostintele în slujba scrisului.