Dintr-un util, interesant si bine documentat buletin intitulat „Viata cultelor”, redactat si editat de doamna Vera Maria Neagu, am aflat ca la Sfînta Liturghie din prima zi a anului, Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist a rostit o predica axata pe importanta preotiei. Între altele, întîistatatorul Bisericii noastre a recomandat credinciosilor sa-L considere pe preot ca pe un purtator de har primit de la Dumnezeu si a promis ca nu-i va hirotoni preoti decît pe acei absolventi ai Facultatii de Teologie care vor dovedi ca iubesc cu adevarat Biserica lui Hristos. „Exista acum în România 14 Facultati de Teologie ortodoxa si nu este obligatoriu ca toti teologii sa devina preoti”, a spus Prea Fericirea Sa care a mai adaugat ca îl „doare sufletul cînd merge, bunaoara, prin Mitropoliile Moldovei si Dobrogei si gaseste biserici cu credinciosi în ele dar lipsind preotul”. Preotia, a subliniat el, este „o jertfa vie adusa lui Hristos, iar preotul nu trebuie sa aiba prima grija la salariu, ci la cum sa fie, împreuna cu sotia sa, preoteasa, parintii spirituali ai parohiei în care îsi desfasoara activitatea”. Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist a cerut apoi iertare credinciosilor pentru preotii care din pricina celor 50 de ani de ateism se abat de la misiunea lor si si-a exprimat încrederea în intensitatea trairii în Hristos a crestinilor adevarati, ale caror vesminte sufletesti sunt adesea mai luminoase decît vesmintele preotesti. „Dupa 45 de ani de slujire a Bisericii ca ierarh si ca duhovnic, în care perioada am cunoscut sute de mii de credinciosi, sunt încredintat ca pamîntul României mai dainuie numai datorita vietii bine placute lui Dumnezeu pe care o duc anumiti crestini de pe aceste meleaguri” („Viata cultelor”, Bucuresti, an. IV, nr. 153 din 5 ianuarie 1996, pp. 1-2).
Precizarile venite din partea întîistatatorului Bisericii sunt impresionante si binevenite: impresionante pentru ca nu sunt obisnuite în limbajul clerical care, în general, prezinta situatia foarte în roz; pe de alta parte binevenite pentru ca dau glas unei îngrijorari generale: bunaparte din delincventele perioadei pe care o strabatem apartin clericilor. Sigur, cineva ar putea spune ca nu e momentul sa dezvaluim acum racilele care macina preotia si ca nu e potrivit ca Patriarhul însusi sa le dea în vileag si sa le atribuie unora sau altora dintre preoti. Consideram totusi ca cererea de iertare exprimata de Prea Fericirea Sa e un stralucit exemplu care ar trebui urmat de noi toti si, apoi, ca va trebui sa procedam la fel pentru ca nu mai poate dainui situatia existenta. Sunt preoti care nu locuiesc în parohie, care divorteaza, care devin alcoolici, care nu tin seama de credinciosi, care savîrsesc nereguli financiare, care nu predau religia în scoala, care nu se intereseaza decît de banii pe care îi storc de la enoriasi, care se dedau la vraji si „acte miraculoase” cu scopul de a cîstiga cît mai multi bani, etc.
Gama actelor nepotrivite savîrsite de preoti e nesfîrsita. Evident, nu toti se comporta astfel. Doar ca cei „pacatosi” sunt prea multi si nu înteleg sa se îndrepte. Or, în acest caz, nu ne mai miram de ce creste numarul credinciosilor care parasesc Biserica, de ce activitatea bisericeasca, în ciuda zelului, vredniciei si jertfelniciei preotilor adevarati, nu înregistreaza rezultatele scontate. Nu suntem adeptii masurilor disciplinare exagerate, dar socotim ca nu mai trebuie trecute cu vederea abaterile de la rînduielile canonice.
E drept si aceea ca preotii nevrednici recurg deseori la dezinformarea si manipularea presei care nu o data le ia apararea si acuza forurile bisericesti care vreau sa faca ordine. Sunt înca destui ziaristi fara experienta, fara cunostintele necesare din domeniul bisericesc, fara discernamîntul obligatoriu si mai ales grabiti si fara cunoasterea exacta a realitatilor. Unii ca acestia se pun foarte repede în slujba celor vinovati pe care îi dezvinovatesc si acuza pe cei nevinovati. Pîna la urma însa adevarul trebuie sa iasa la iveala, iar dreptatea sa triumfe. Oricum, se cuvine ca forurile superioare bisericesti sa dovedeasca obiectivitate, intransigenta si hotarîre, neuitînd ca e obligatorie darea în vileag a neregulilor pentru a fi astfel îndreptate si, totodata, exprimarea parerii de rau, adica practicarea acelei cainte care totdeauna este începutul îndreptarii.
În lumea monahala circula o expresie larg folosita: „Binecuvîntati si iertati”. Poate n-ar strica s-o cunoasca si preotii de la parohii cerînd credinciosilor lor sa-i binecuvînteze si mai ales sa-i ierte pentru tot ce a dus la zicerea revoltatoare: „Fa ce zice preotul, nu ce face el!”

(Publicat in „Invierea”, nr. 3, an. VII,

din 1 febr. 1996)