Viata duhovniceasca a multor crestini este, de la o vreme, în chip deosebit tulburata de lucrarea de ratacire si de întunecare pe care o desfasoara unele foarte ciudate „miscari” în care minciuna se îmbina cu nalucirile mintii si cu vrajitoria. Aduse la noi – mai cu seama în lumea oraselor – înca cu mai multe zeci de ani în urma, aceste miscari au ispitit mintile iscoditoare si sufletele framîntate ale atîtora care nu au stiut sa caute în Biserica lui Dumnezeu raspunsul adevarat la întrebarile cugetului si ale vietii lori pentru ca, dupa dumnezeescul cuvînt, celor care „nu au primit dragostea adevarului ca sa se mîntuiasca... Dumnezeu le trimite lucrarea înselaciunii, ca sa creada minciunii, pentru a fi osînditi toti cei ce n-au crezut adevarului, ci au iubit nedreptatea”.
S-au nascut astfel felurite grupari spirituale si „spiritualiste”, ocultiste, teosofiste si esoteriste, cu înfatisari deosebite, dar miscate de acelas duh si alcatuite, în cea mai mare parte, din oameni aproape întotdeauna de buna credinta, dar cu totul nepregatiti duhovniceste si cu desavîrsire straini sau înstrainati de dreapta învatatura si de trairea launtrica dupa dreptarul Adevarului, predanisit de veacuri de Sfînta noastra Soborniceasca Biserica.
Dintre gruparile acestea unele se rostesc fatis împotriva Bisericii; altele – mult mai primejdioase prin vesmîntul „crestin” cu care se acopera – se misca în jurul Bisericii, întretinînd în multe suflete nelamurite asupra adevarurilor de temelie ale Ortodoxiei si lipsite de o dreapta asezare duhovniceasca, o stare de nefireasca încordare si un neastîmpar cu totul neprielnic cresterii launtrice a omului. Lasînd sa se creada ca tind spre o înnoire si spre o adîncire a vietii si a învataturii crestine. În fapt gruparile acestea sunt purtatoarele unui duh cu totul strain de duhul adevaratei evlavii si focarele unor „învataturi” vadit vrajmase adevarurilor Descoperirii Dumnezeesti.
Astfel – desi la cea dintîi privire gruparile despre care vorbim par ca se razboiesc între ele: teosofistii din scoala Blavatsky – Besant împotriva „antroposofilor” steinerieni, si unii si ceilalti împotriva krishnamurtistilor, tagaduiti laolalta, împreuna cu spiritistii si cu ocultistii, de magicienii Bo-Yin-Rá si Evola, ca si de esoteristul Guénon, ele se întîlnesc în telurile lor ascunse, iar duhul care le insufla se vadeste din cele cîteva trasaturi cu totul deosebite care apartin deopotriva acestor miscari si grupari.
Într'adevar, dincolo de cele cîteva deosebiri – mai mult de deasupra si care se poarta mai cu seama asupra unor amanunte prea putin însemnate – toate aceste grupari (dintre care unele vor sa apara ca asociatii de cercetari „stiintifice”, altele ca cercuri de studii... filosofice, altele ca organizatii de initiere) se aseamana totusi prin preocuparile lor religioase. Toate sunt în fapt, slujitoarele unor false religii si dintr-un duh de trufie a mintii – care e propriu tuturor întemeietorilor si capilor lor, si de care se molipsesc, într-un fel sau altul, aproape toti cei ce cad în asemenea cursa – se întîlnesc în parerea ca s-au înaltat deasupra religiei si a tuturor religiilor. Misticii acestei „supra-religii” sunt proorocii mincinosi care umbla, dupa cum zice Ieremia, întru înselaciunea inimii lor (XXIII, 17) pentru ca au lepadat cuvîntul Domnului; despre ei graieste Domnul: „minciuni proorocesc întru numele Meu proorocii, nu i-am-trimis pe ei si nu le-am poruncit lor, si n-am grait catre ei, ca vedenii mincinoase si vraji si descîntaturi si voile inimii lor proorocesc ei voua” (Ier. XIV, 14). Si tot catre acestia vorbeste Domnul în cartea lui Iezechiil: „vai celor ce proorocesc dintru inima lor si nimic nu vad”.
Acesti mistici ai înselaciunii, chiar cînd se marturisesc „crestini” (ca antroposofii din scoala lui Rudolf Steiner, ca asa zisii „rosicrucieni” ai lui Max Heindel sau ca „templierii” lui Meister Crocoley sau ai lui Teodor Reussi si ca multi spiritisti si ocultisti) vor sa fie socotiti ca detinatori ai unei cunoasteri mai înalte decît învatatura crestina predanisita de Domnul Hristos Bisericii Sale; de aceea, chiar aceia dintre urmatorii – mai mult sau mai putin îndepartati – ai acestora, care par ca traiesc în Biserica, se cred luminati de o mai înalta întelepciune. Ei nu pot întelege ca Hristos, Cuvîntul si întelepciunea lui Dumnezeu, Lumina cea adevarata a lumii, este viu si deplin lucrator în trupul de taina al Sfintei Sale Biserici. De aceea, despre dogmele dreptei credinte vorbesc cu înalt dispret (desi cei mai multi nu cunosc din stiinta dogmelor decît doar numele ei) si tot de aceea rastalmacesc Scripturile si dau întelesuri cu totul neîntemeiate, dupa închipuirile mintii lor, simbolurilor si riturilor sacre ale Bisericii; iar fata de rînduielile Sfintelor Canoane traiesc în cea mai deplina nepasare, deoarece – ca niste adevarati fii ai neascultarii – ei nu cunosc alta cîrma a vietii decît aceea a cugetului lor.
În duhul acesta de tagaduire si de adînca necunoastere a rosturilor mîntuitoare ale Bisericii lui Hristos în lume, Annie Besant – fosta presidenta a Societatii Teosofice – rostea înca în 1897, urmatoarele cuvinte foarte lamurite: „De acum înainte trebuie sa ne îmbarcam într-o perioada constructiva, în care Societatea Teosofica se va stradui sa devina centrul Religiei lumii, Religie fata de care Budhismul, Crestinismul, Islamismul si toate celelalte secte (Sic! n. a.) sunt parti întregitoare”; iar mai departe: „în fapt, noi socotim, nu fara o întemeiere puternica pentru credinta noastra, ca numai noi reprezentam Biserica Universala, eclectica (Sic! n. a.) si cu adevarat catolica, recunoscînd ca frati si credinciosi pe toti cei care, sub forma oricarui cult, cauta adevarul si dreptatea”.
Într-un chip sau altul si sub haina mai mult sau mai putin stralucitoare a feluritelor teorii „spiritualiste”, ocultiste sau... metafizice, aceasta este tendinta – de cele mai adeseori nemarturisita – a tuturor acestor mistici ai înselaciunii; de a se înstapîni asupra cugetelor si asupra inimilor oamenilor, asezîndu-se cu îndrazneala în mijlocul vietii religioase a lumii si deasupra Bisericii lui Dumnezeu. Aceasta tendinta nu este, de altfel, prea îndepartata de aceea a masoneriei care, de asemeni, vrea sa înfaptuiasca, înlauntrul ei mai întîi, si apoi prin lucrarea ei, o legatura între toate popoarele si între toate cultele – desigur tot în afara Bisericii si deasupra ei...
Astfel, pîna la urma, fie ca sunt de obîrsie protestanta, fie ca s-au nascut din încercarile desarte de a da o viata noua vechilor mistere sau magiilor pagîne, ca multe din miscarile ocultiste, fie ca se datoresc unor patrunderi ale traditiilor orientale – si orice limba ar vorbi: pe limba simpla a celor multi, sau pe limba pestrita a semidoctilor, ca cei mai multi dintre ocultisti si ca teosofistii, pe o limba cu pretentii stiintifice sau filosofice, ca steineristii sau ca magistri din scoala lui Evola, sau pe o limba cu adevarat potrivita unor aspre si înalte iscodiri metafizice, ca Rene Guénon – telul urmarit este întotdeauna acelas: a-l ispiti pe om sa caute caile împlinirii sale duhovnicesti în afara Descoperirii Dumnezeesti, în afara dreptei Predanii si în afara mijloacelor harice puse de Dumnezeu în Sfînta Sa Biserica.
Si de vreme ce pricina adevarata si adînca a acestei razvratiri împotriva dumnezeescului asezamînt al Bisericii este duhul luciferic al trufiei, se întelege ca semnele acestei întunecari apar în toate încercarile de „viata duhovniceasca” la care se dedau ucenicii misticilor înselaciunii, ca si în toate „învataturile” de temelie ale lor. În fapt, pentru ca nu poate fi vorba de adevarata viata duhovniceasca în afara de Hristos, în afara de primirea cu vrednicie a Sfintelor Sale Taine (Ioan VI, 47, 58), se întelege ca înselaciunea tuturor misticilor înselaciunii începe de la chipul strîmb în care gîndesc si traiesc ei cele duhovnicesti – de la înlocuirea lucrurilor duhului cu plasmuiri ale mintii, cu naluciri ale închipuirii, cu „sentimente” mai mult sau mai putin alese. Nestiind nimic despre adevaratul urcus duhovnicesc – pe treptele curatirii inimii si a mintii de toata patima si de toata nalucirea prin întarirea în virtute si cunoastere pîna la unirea întru desavîrsire cu Dumnezeu în Hristos – înselatii falselor misticii uneltesc lucrari sterpe, tulburi si tulburatoare, în „camarile” ascunse si întunecoase de care vorbeste Evanghelistul (Matei XXIV, 26). Ei încearca sa cheme duhurile mortilor, împotriva legii lui Dumnezeu si a rînduielilor firii, se straduie sa intre în legatura cu puteri necunoscute si sa „vada” cele nevazute, sau îsi încordeaza neputinta bietei lor fapturi pamîntesti într-o nebuneasca îndrazneala, spre a se face pe ei însisi singuri dumnezei; acesta este drumul ratacirii si al prabusirilor duhovnicesti, de la pretinsele convorbiri spiritiste cu mortii, pîna la „tehnicile” Yoghine – trecînd prin feluritele metode anglo-saxone, teosofiste sau antroposofice de dezvoltare a „clarvederii”, prin bizare practici magice sau prin iscodirile astrologiei sau ale altor „arte divinatorii”. Daca acei care ratacesc pe asemenea carari ar putea fi ajutati sa înteleaga ca îsi primejduesc astfel sanatatea, mintea si chiar viata, ca se sinucid duhovniceste prin practici cu totul vrajmase omului – si daca, fiind de buna credinta, si-ar putea da seama cui slujesc în realitate – poate ca ar izbuti sa se desprinda din capcana înselaciunii, spre mîntuirea lor si spre pilduirea altora...
Din nefericire latul minciunii îi strînge cu putere pe cei prinsi prin „învataturi” ce ispitesc lesne mintea celor care s-au lepadat de adevarurile descoperite de Dumnezeu si care umbla dupa aplecarile inimii lor. Aceste „învataturi” pe care, în felurite chipuri, le împartasesc toate scolile falsilor mistici, urmaresc sa întunece sau sa strîmbe cunoasterea pe care o poate primi omul în Biserica despre sine însusi, despre rosturile sale si despre Dumnezeu, si apar sub înfatisarea teoriilor despre „alcatuirea oculta a omului”, a teoriilor despre „reîncarnare” si „transmigrare” si a conceptiilor – uneori foarte iscusite – ale metafizicilor panteiste.
La întrebarile numeroase legate de toate aceste rataciri ale cugetarii si ale vietii duhovnicesti, teologul – si, mai cu seama, preotul duhovnic – poate raspunde din lumina nesecatului tezaur de Adevar lasat de Dumnezeu Omului, spre mîntuire, în Biserica dreptei credinte.
Pe temeiul acestui Adevar firul însemnarilor noastre va încerca sa fie reluat, spre întregirea acestor prea sumare lamuriri.

(Publicat în „Glasul bisericii”,
nr. 5-7, 1952)