„...Ca ei sa fie una, precum si Noi”.

Cuvîntul Sfintei Evanghelii a acestei Duminici este cuvînt de fierbinte rugaciune – si cuvînt de vultureasca înaltare a duhului catre nemarginirea dragostei Parintelui Ceresc.
Mergînd catre mîntuitoarele Patimi – cele de buna voie – Fiul Omului Hristosul lui Dumnezeu, se roaga Tatalui pentru Sfintii Sai Ucenici si pentru toti cei ce, printr-însii, în veac vor crede întru El. Dumnezeu-Fiul si Cuvîntul Tatalui cere acum dragostei dumnezeesti, ca un semn al proslavirii Sale, aceasta împlinire – cea mai înalta – a rosturilor duhovnicesti ale omului: „...Ca ei sa fie una, precum si Noi una sîntem”.
Precum Hristos – Dumnezeu una este cu Tatal – dupa fiinta si dupa dumnezeeasca Sa voire („Eu si Tatal una sîntem”) – asa se cuvine sa vietuiasca, în unirea cugetului si a lucrarii, toti cei ce se cîrmuiesc dupa mîntuitoarele porunci ale Domnului: pentru ca între cele mai mari dintre poruncile acestea sta porunca dragostei de Dumnezeu si de aproapele (Matei XXII, 36–39) si pentru ca dragostea este puterea care uneste cele risipite, care leaga cele despartite, care împaca cele potrivnice. De aceea îndeamna si Apostolul la pazirea „unirii duhului în legatura pacii” (Efes. IV, 3), spre a se împlini astfel „porunca cea noua” a Domnului: „Iubiti-va unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul. Dupa aceasta vor cunoaste cu totii ca sînteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste între voi” (Ioan, XIII, 34–35).
În lumina unei drepte întelegeri a adevarului descoperirii dumnezeesti, porunca aceasta a dragostei – care este „legatura desavîrsirii” (Colos. III, 14) – apare ca cel mai adînc temei al fiintarii omului.
Într-adevar, Dumnezeu – care este dragoste (l loan IV, 81) – l-a zidit pe om dupa chipul dragostei Sale. De aceea, asa cum în Cartea Facerii, la aratarea plasmuirii omului, Cele trei Fete ale Dumnezeirii tin sfat si savîrsesc lucrarea în unirea dragostei, ca un sigur Dumnezeu („Si a zis Dumnezeu: sa facem om dupa chipul nostru si dupa asemanare...”) tot asa, în fata Ziditorului lumii, toata multimea oamenilor, din veac, este cuprinsa, într-o negraita legatura a unirii, în fiinta întîiului Adam. Astfel, caderea acestui Adam prin neascultare, din dragostea de Dumnezeu, a însemnat stricarea chipului dumnezeestii dragoste pecetluit dintru început în inima sa, turburarea pacii dinlauntru, prabusirea în robia patimilor. În lumina Scripturilor, împatimirea prin pacat a omului dintîi a fost începutul istoriei unei omeniri înstrainate de duhul dragostei si învrajmasite, sub semnul ucigasului de frate Cain. Iata pentru ce, cînd – la plinirea vremii, deasupra veacurilor de întunecare duhovniceasca – Cuvîntul Dumnezeului dragostei s-a facut trup pentru mîntuirea lumii, împacarea cu Dumnezeu se împlineste prin porunca dragostei, iar cei risipiti, despartiti si învrajmasiti se fac iarasi una, în Noul Adam – Hristos.
Hristos – Dumnezeu a întarit porunca dumnezeeasca a dragostei prin pilda si lucrarea mîntuitoare a Jertfei Crucii Sale, întru care s-a biruit toata potrivnicia: „...iar acuma, întru Hristos Iisus, voi care oarecînd erati departe, v-ati apropiat prin sîngele lui Hristos. Pentru ca El este pacea noastra, cel care a facut din doua una si a darîmat peretele cel din mijloc al despartirii, vrajba, ...pentru ca întru Sine sa-i zideasca pe cei doi într-un om nou, facînd pace, si sa-i împace pe amîndoi cu Dumnezeu într-un trup prin Cruce, omorînd vrajba... prin ea” (Efes. II, 13–16).
Pe calea desavîrsirii crestine, dragostea de Dumnezeu nu se poate nici întelege, nici împlini, decît pe masura dragostei de semeni: „Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau îl uraste, mincinos este, pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau pe care îl vede, nu poate sa iubeasca pe Dumnezeu, pe care nu-L vede” (I Ioan, IV, 20).
Într-adevar, fiecare crestin vrednic de chemarea sa se cuvine sa se straduie catre desavîrsirea în Dumnezeu; dar oamenii nu pot atinge desavîrsirea decît daca se înfaptuieste unitatea firii omenesti – unitatea fiintelor omenesti în cuprinsul omenirii. Astfel, pentru omul crestin, dragostea de Dumnezeu este legata de dragostea de oameni – pentru ca numai împlinindu-le pe amîndoua el se poata face asemenea chipului lui Hristos, traind cu adevarat, întru împartasirea cu El, unitatea Sa cu toti oamenii.
În revarsarea de har a trairii dragostei acesteia, zidurile despartitoare dintre oameni cad cu adevarat. Puterea focului ei trebuie, într-o lume care izbuteste sa-si regaseasca rosturile ei vesnice, sa topeasca toata zgura patimilor ucigatoare de om si de omenie. Sub semnul acestei dragoste, dincolo de toate ispitele marginirii omenesti, mila lui Dumnezeu se împlineste ca adeverire, peste veac, a apostolicescului cuvînt despre omul cel nou, care nu mai cunoaste deosebirile cele din afara ci „toate si întru toti Hristos” – Domnul dragostei si al pacii.