„Stiti, parintele Serafim era ca si noi rusii; ne vorbeste într-un fel deosebit”, i-a spus recent un tînar ortodox rus unui vizitator din America. Totusi, Rose, a vizitat Rusia numai cu sufletul, caci, cu exceptia unor scurte calatorii în afara statului, el si-a petrecut viata în California. Nascut în 1934, Rose a crescut în San Diego, unde tatal lui, un evreu, era portar al stadionului Balboa. Mama lui era o protestanta activa ce cînta în corurile bisericilor si citea adesea Biblia.
„Cred ca o mare parte din ceea ce a devenit Eugen se datoreaza bunicii mele”, spune nepoata lui Rose, Cathy Scott, autoarea biografiei numita „Serafim Rose: Povestea adevarata si scrisorile particulare”.
„Mama lui Rose era o persoana extrem de severa, spune Scott. Dupa ce, din greseala, Franklin, fratele mai mare al lui Eugene, a dat foc garajului jucîndu-se cu chibriturile pe cînd avea 4 ani, mama lui l-a dus înauntru si i-a tinut mîna pe o soba aprinsa ca sa îi arate cit de daunator este focul.”
Mama lui Rose avea asteptari mari de la copii ei, spun rudele. Eugene era bun la scoala si a primit o bursa pentru a studia apoi la Pomona. În timpul colegiului el s-a adîncit în studiul filozofiei, al muzicii clasice si a literaturii, teatrului si limbilor straine. Avea, de asemenea, un cerc de prieteni cu inclinatii intelectuale si artistice. „Eram neadaptati, dar nu ne deranja”, spune Laurence McGilvery, un anticar de 54 de ani. „Nu ne conformam. Nu ne alaturam fratiilor, nu beam bere. Eram un grup mai deschis si mai tolerant într-o vreme in acre intoleranta era în floare.” Rose era un tip aratos, destul de timid, înalt, subtire si brunet, cu ochii ca doua flacari albastre. „Avea o mare înclinatie pentru muzica, literatura si filozofie”, spune McGilvery.
„Era cel mai talentat om pe care îl întîlnisem vreodata”, spune Dirk van Nouhuys, un scriitor de 56 de ani. „Era mereu atent si grijuliu, foarte inteligent si capabil. Era stralucit in ceea ce priveste limbile straine si era foarte talentat la sport. Îl consideram o persoana inteligenta, cu caracter. Era genul de om care a ales sa îsi faca viata asa cum a vrut el.”
Asa s-a nascut o viata obscura si celebra.
„Eram cei mai buni prieteni, dar era o mare parte din el pe care nu o dezvaluia nimanui”, spune McGilvery. „Si acum îmi dau seama ca era cea mai importanta parte.”

În limbajul monahal traditional ortodox, un calugar proaspat tuns devine mort pentru lume iar fosta lui viata dispare pentru a gasi o noua viata în Dumnezeu. Monahul uita de sine si paraseste lumea pentru a cauta împlinirea spirituala. Izolarea fizica ajuta sufletul sa respinga stilul laic de viata.
Prima data cînd Eugene Rose a murit a fost cînd a fost tuns in monahism, pe muntele de deasupra localitatii Platina, în 1970, la vîrsta de 36 de ani. Impreuna cu un alt barbat, un american de origine rusa pe nume Gleb Podmosenski, si-au dedicat viata ortodoxiei. Traisera deja ca niste asceti, in inima muntelui, timp de doi ani. Au întemeiat apoi un schit, cu o fratie mai mica ce nu se putea compara cu o obste dintr-o manastire obisnuita. Îsi gateau mîncarea afara, pe o soba de campanie, uneori în zapada pîna la genunchi, si aduceau apa de la poalele muntelui cu un camion vechi. Publicau o revista numita „Lumea Ortodoxa”, folosind o presa de mîna pe care Rose o cumparase pentru 200 de dolari. Mai tîrziu au cumparat o masina Linotip si un generator care o alimenta astfel ajungind sa mai publice calendare si carti.
Rose cultiva legume de tot soiul, în solul roscat. Calugarii nu mîncau carne ci numai peste. Regulile monahale pe care le urmau nu le permiteau prea multa vorbaraie, tolaneala sau statul picior peste picior. Schitul nu servea ca loc de retragere, ci si de lupta. „Trebuie sa avem cît mai putine ‘facilitati’”, scria Rose în timp ce îsi planuia retragerea, „…si sa ne încredem în Dumnezeu în loc de masinarii.”

Cînd a început sa studieze la Pomona, în 1952, Rose s-a specializat in filozofie. „A fost un student neobisnuit”, spune profesorul de filozofie Frederick Sontag. „Se distingea prin conduita, prin felul in care vorbea si prin întrebarile pe care le punea.” Chiar înainte de absolvire, Rose i-a cerut lui Sontag o scrisoare de recomandare. „Fara îndoiala, d-l Rose este un individualist,” a scris Sontag, „dar, tocmai din cauza acestei tendinte oneste este foarte probabil ca va face cariera în domeniul pe care îl va alege. E foarte serios în munca sa, iar capacitatile lui intelectuale native sunt, fara îndoiala, de prim rang. Deoarece înainte de anii de colegiu, mediul lui era destul de limitat economic si intelectual, înca exploreaza si cauta sa îsi gaseasca locul în lumea academica, dar cred ca acum este foarte aproape de acel domeniu în care poate aduce o contributie semnificativa. Mai are înca probleme cu comunicarea, dar acest lucru se va îndrepta atunci cînd îsi va stabili domeniul de interes.”
În timp ce era la Pomona Rose si niste prieteni, inclusiv McGilvery, au participat la o conferinta a unui fost preot anglican, Alan Watts, care devenise un vestit adept al budismului zen. Rose a fost captivat de aceasta experienta. A început imediat sa studieze sub îndrumarea lui Watts, care era cunoscut drept „guru al generatiei beat”, la Academia Americana de Studii Asiatice din San Francisco. Însa, in cele din urma Rose s-a îndepartat de influenta lui Watts, numindu-l în derîdere „buddhist de fotoliu”. Dar la Academie Rose a întîlnit un învatat taoist chinez pe nume Gi-ming Shien, care a avut asupra lui un efect puternic. Munca lui Shien se concentra pe vechea abordare chineza a învatatului. Pretuia punctele de vedere traditionale chinezesti si prefera textele clasice originale interpretarilor moderne. Rose a învatat sa citeasca chineza veche asa ca a putut întelege vechile texte taoiste.
Punctul de vedere al lui Shien era identic cu cel al traditionalistului francez René Guénon, care a avut probabil cea mai mare influenta asupra dezvoltarii filozofice a lui Rose. Rose a devorat cartile lui Guénon, citindu-le în limba originala, franceza, atunci cînd nu a gasit traducerile acestora. Guénon deplîngea ofilirea spiritului vechilor culturi în societatea moderna occidentala. Credea ca e o greseala sa consideri egale noutatea si progresul. Sugera ca adevarul suprem poate fi gasit în întelepciunea secolelor. „René Guénon este cel care m-a învatat sa caut si sa iubesc Adevarul, mai presus de orice si sa nu ma multumesc cu altceva.”, scria Rose undeva.

„Cînd vrem sa denumim pasiunile cu un nume familiar”, spunea Sf. Isac Sirul, un cleric din sec. XVII si unul dintre Sfintii Parinti ai ortodoxiei, „le denumim lume. Dar cînd vrem sa le distingem pe numele lor, le spunem pasiuni. Pasiunile sunt urmatoarele: dragostea de bogatie, dorinta de posesie, placerea trupeasca care vine din pasiunea sexuala, dragostea pentru onoare care da nastere invidiei, dorintei de putere, aroganta si mîndria pozitiei, dorinta de rasfat cu haine luxoase si ornamente vanitoase, goana dupa glorie umana care este sursa ranchiunei si resentimentelor, si frica fizica. Acolo unde aceste pasiuni nu mai sunt active, lumea moare…Cineva a zis despre Sfinti ca în timpul vietii erau morti; desi traiau în trup, nu traiau pentru acesta. „Încercati sa vedeti care dintre aceste pasiuni va stapînesc. Atunci veti sti cît de viu sunteti pentru lume si cît de mort sunteti pentru ea.”

La Platina, Rose a locuit mai multi ani într-o baraca neizolata, fara apa curenta sau electricitate, încalzindu-se cu o mica soba pe lemne. A construit chiar el baraca din lemn valorificat de pe terenul pe care parintii lui l-au ajutat pe el si pe Podmosenki sa îl cumpere. Iarna, tacuta padure de pini care se întindea pîna aproape de ei, era adesea cufundata în zapada. Vara, caldura putea fi înnabusitoare.
Cabana, numita chilie în traditia monahala, era de 2, 5 pe 3 mp. O camera mica, lipita de cladirea principala, avea un mic raft de carti care servea drept biblioteca lui Rose. Rose dormea într-un colt pe un pat facut din doua scînduri.
În chilia lui întunecoasa, luminata cu lumînari si lampi de petrol, se nasteau torente de scrieri care exaltau o credinta ortodoxa veche, literala, cu o viziune traditionalista, care este considerata extrema, chiar fanatica de unii clerici. Educatia monastica a lui Rose o denumea „ortodoxie a suferintei”.
Tot aici s-a nascut si cea mai celebra replica a lui Rose, un avertisment apocaliptic repetat adesea: „E mai tîrziu decît crezi! Grabeste-te, deci, sa înfaptuiesti lucrarea lui Dumnezeu.”

Ortodoxia rusa este divizata de o vrajba mai veche între Biserica Rusa din Exil, la care apartinea Rose si Biserica din Rusia. Cei loiali Bisericii Ruse din Exil sustin ca ea este adevarata Biserica libera, pastratoare a pietatii care exista înainte de bolsevici. Ei spun ca ierarhia bisericeasca din Rusia era corupta de zeci de ani de servitudine fata de regimul sovietic. Pe de alta parte, Biserica Rusa din Exul este privita de criticii ortodocsi ca un grup separatist înfundat în doctrine vechi si demodate.
O mare parte din munca lui Rose parea ca evita ierarhia Bisericii, vorbind direct profanilor, dar si credinciosilor americani. Admiratia lui pentru poporul rus si problemele lui era nedisimulata. Rose, un anti-comunist convins, sugera caderea comunismului si trezirea la viata a Sfintei Rusii, care ar prevesti sfîrsitul lumii.
„Rusia, prima tara ce a experimentat jugul comunist, este si prima tara care a început sa se trezeasca si sa îi supravietuiasca,” a spus el într-o conferinta din 1981. „În ciuda dictaturii comuniste continue, ateismul nu a capturat inima Rusiei, iar desteptarea religioasa care poate fi vazuta acum în Rusia este, fara îndoiala, începutul a ceva urias si esential: vindecarea sufletului unei natiuni.”

Dupa ce Rose a murit pentru lume si a devenit staret, si mai tîrziu preot-staret, pleca din munti cam o data pe an pentru a-si vizita mama. Au întretinut o corespondenta plina de dragoste pîna cu putin înainte de a doua lui moarte, cea fizica, în 1982.
Odata, în timp ce Rose îsi vizita mama în suburbia LaMesa a San Diegoului, a ajuns la un centru comercial la cîtiva kilometri de casa. Conform spuselor lui Cathy Scott, nepoata lui, era august, iar temperatura era de peste 40 de grade. Rose înainta prin cartierele suburbiei cu sutana lui grea de lîna, înalt si misterios, barba lui gri curgîndu-i în cîrcei lungi pe piept. Oamenii se uitau la el.
Sora lui, facîndu-si griji pentru el din cauza caldurii, s-a dus dupa el cu masina. „De parca n-ar mai fi vazut preot pîna acum,” i-a spus Rose în gluma. L-a întrebat de ce nu luase masina mamei.
„Nu ma lasa sa o folosesc,” a spus el. „Acum cinci ani am dat peste cutia postala si n-a uitat asta.”

Într-o dupa-amiaza tîrzie si racoroasa din iunie 1956, în timp ce astepta trenul în Los Angeles, timidul Eugene Rose, care avea doar 22 de ani, i-a scris o scrisoare lui Laurence McGilvery. „Dragul meu Larry”, începea, „sunt usor ametit pentru ca am baut o sticla de chablis la restaurantul Fred Harvey din gara (la restaurant chelneritele nu stiau ce este chablisul). Sunt destul de prost ca nu ti-am spus direct niste lucruri. Ameteala mea îmi da ocazia, desi ar fi timpul sa îti spun si cînd sunt treaz. Daca suntem prieteni, asemenea lucruri nu pot fi ‘ascunse’. Primul lucru: mama a descoperit, destul de nelegitim (despre asta îti voi povesti altadata) ca sunt homosexual; daca n-ai presupus asta deja, e timpul sa afli. Înca nu am fost dat afara din casa, dar nu cred ca ma voi întoarce acolo dupa luna septembrie. Mama s-a isterizat destul de tare, dar tata a convins-o ca nu sunt decît ‘bolnav’. Am fost de acord sa merg la prietenul meu psihiatru din San Francisco, ceea ce oricum vroiam sa fac din alte motive, pe cheltuiala parintilor.”
„Cred ca deja ti-ai dat seama si ca îmi voi petrece vara asta si ma voi culca cu un tînar pe care îl iubesc si care ma iubeste.”
„Am fost foarte prost în Claremont. Nu prea ti-am fost prieten. Iarta-ma. Cred ca nu de Claremont ma saturasem, ci de mine. Cred ca nu ti-am spus aceste lucruri mai devreme, de frica ca ma vei privi ca pe un gîndac, un monstru, sau chiar ‘bolnav’, asa cum ma vad parintii mei. Sunt cu siguranta tot atît de ‘bolnav’ cum sunt toti oamenii carora le lipseste dragostea lui Dumnezeu, dar eu cred ca înclinatiile mele sexuale sunt perfect ‘normale’, într-un sens pe care nici eu nu îl înteleg înca.”
„As fi bucuros sa privesc vesti de la tine si chiar sa ne întîlnim cîndva.” McGilvery l-a asigurat pe Rose de prietenia lor. Au ramas prieteni apropiati timp de multi ani, chiar daca McGilvery nu împartasea fervoarea religioasa crescînda a lui Rose. „Stia ca eu iau în batjocura ideea de diavoli care ratacesc pe pamînt si uleuri sfinte care pot vindeca ceva,” spune McGilvery. „Puteam sa discutam despre aceste credinte pîna la sfîrsitul vietii.”
Dar nu au avut ocazia. Dupa ce Rose a devenit calugar, McGilvery nu a mai primit nici o veste de la el. În fiecare an îi trimitea lui Rose o felicitare de Craciun, dar nu a primit niciodata un raspuns. Odata, un prieten comun l-a vizitat pe Rose la Platina si l-a întrebat daca primise felicitarile. Rose a raspuns ca da, iar prietenul l-a întrebat de ce nu i-a raspuns. „Ce sa îi spun?”a replicat Rose.
Într-o conferinta cu titlul „Viziunea ortodoxa asupra lumii”, pe care a tinut-o cu putin timp înainte de moarte, Sf. Serafim Rose a spus: „Orcine priveste viata noastra contemporana din perspectiva vietii normale dusa de oameni în alte vremuri – sa zicem în Rusia sau America, sau orice alta tara din Europa de Vest în sec. XIX – nu poate sa nu fie socat de cît de anormala a devenit viata în ziua de azi. Întreg conceptul de autoritate si obedienta, decenta si politete, comportament public si privat – toate s-au schimbat drastic, au fost date peste cap, cu exceptia cîtorva grupuri de oameni – de obicei crestini – care încearca sa pastreze asa numitul stil de viata ‘demodat’…
Este clar pentru orice crestin ortodox care îsi da seama ce se petree în jurul lui în ziua de azi, ca lumea se apropie de sfîrsit. Semnele sunt atît de evidente ca am spune ca lumea se pabuseste catre sfîrsit.” Rose a continuat sa enumere cîteva semne, printre care: „Anormalitatea lumii. Niciodata nu au fost acceptate asemenea manifestari ciudate si nenaturale ca stari firesti. Uitati-va la lumea din jurul vostru : ce e în ziare, ce fel de filme se difuzeaza, ce este la televizor, ce considera oamenii interesant si amuzant, de ce rîd; e absolut ciudat…
Razboaiele si zvonurile despre razboi, fiecare mai rece si mai necrutator decît cel de dinainte, toate umbrite de amenintarea de neconceput a razboiului universal nuclear, care poate fi declansat cu apasarea pe un buton.
Centralizarea crescînda a informatiei si puterii asupra individului, lucru demonstrat mai ales de un enorm computer din Luxembourg, care are capacitatea de a tine un dosar de informatii despre orice om în viata; numarul de cod este 666, iar porecla este ‘fiara’, data de cei care lucreaza pe el…
As putea continua cu detalii de acest gen, dar nu vreau sa va sperii, ci sa va trezesc la realitatea din jurul vostru. Este chiar mai tîrziu decît credeam; Apocalipsa este acum.”
John Christensen era student la Universitatea California, Santa Cruz, cînd Sf. Serafim Rose a tinut acolo doua conferinte în 1981.
„A fost un adevarat catalizator în convertirea mea la ortodoxie,” spune Christensen, acum un preot-calugar cunoscut ca Parintele Damaschin. „Mi-a schimbat viata. Am simtit ca e o persoana importanta, cruciala pentru vremurile noastre, cineva care gasise raspunsul la cautarea lui Dumnezeu a omului occidental modern si sensul vietii. La putin timp dupa ce a decedat am început sa adun material si sa scriu despre el.”
Dupa vreo 10 ani, în 1993, Christensen a publicat Din alta lume:Viata si învataturile Sf. Serafim Rose, deschizator de drumuri catre inima vechii crestinatati. Biografia de 1000 de pagini este foarte detailata, bazîndu-se pe interviuri cu prietenii lui Rose, scrisori, informatii de la rude, scrierile lui Rose, informatii din scoala si facultate si alte surse.
„Cred ca e literatura,” spune Cathy Scott, nepoate lui Rose, care îi reproseaza mai ales descrierile din anii copilariei lui Rose si relatiile lui cu familia si prietenii. Biografia ei, publicata în toamna trecuta, înfatiseaza un portret diferit, dar la fel de socant, al lui Rose, mai ales al vietii pe care el a dus-o înainte de a se alatura Bisericii Ortodoxe. Cartea ei e plina de dovezi ale scrisorilor lui Rose catre prietenii sai – meditatii disparate asupra vietii, asupra lui Dumnezeu, filozofie si cultura – si note simple, domestice pe care le-a trimis mamei sale despre zapada cazuta sau gradinaritul la Platina. Cartea lui Scott a fost cea care, spre consternarea multor crestini ortodocsi, a facut publica activitatea homosexuala a lui Rose de dinainte de convertire; Christensen, desi stia, a preferat sa nu o dezvaluie.
Prefata la cartea lui Scott a fost scrisa de un credincios ortodox pe nume Craig Young, acum cunoscut ca si Parintele Alexey. Rose a fost parintele spiritual al lui Young, iar cei doi au petrecut împreuna un timp considerabil, pastrîns legatura prin scrisori cînd Young a plecat de la Platina. Într-un articol despre cartea lui Christensen publicat în revista „America ortodoxa”, Young o descrie „o comoara si o dezamagire, o bucurie si o tristete, o inspiratie si un scandal.” Spune ca biografia a fost distorsionata de influenta lui Podmoshensky, care a avut diferente serioase cu ierarhii bisericii dupa moarte lui Rose.
Ca biograf si propovaduitor al învataturilor lui Rose, Christensen, un bun scriitor, a fost în mare parte si cel care a avut grija de mostenirea lui Rose. El spune ca nu este interesat sa dezbata care biografie înfatiseaza o imagine mai exacta a lui Rose. Dar apara exactitatea cartii sale si declara ca exista un motiv pentru abordarea avuta. „Daca urmezi tendinta generala a societii de azi,” spune el, „exista ideea ca trebuie sa spui tot. Dar din punctul de vedere al unui crestin ortodox, nu trebuie neaparat sa spui tot despre o persoana. Crestinii ortodocsi, la fel ca toti crestinii care respecta Sfînta Scriptura, privesc relatiile homosexuale ca un pacat. Parintele Serafim a încheiat cu asta cînd s-a convertit la religia ortodoxa. Cînd am studiat materialul despre viata lui, am vrut sa respect ce ar fi dorit parintele Serafim sa apara în carte. Si stiu ca nu ar fi dorit sa apara asta.”
Partenerul homosexual din San Francisco al lui Rose a fost cel care l-a familiarizat cu Biserica Ortodoxa Rusa din Strainatate. Dar în timp ce Rose se afunda în mistica vechii ortodoxii, partenerul lui, care scrisese o carte despre Biserica, îsi pierdea interesul pentru asta. Curînd, Biserica l-a acaparat complet pe Rose, si s-a despartit de partenerul lui.
O doctrina sociala adoptata anul trecut de Consiliul de Episcopi ai Patriarhiei Moscovei descrie homosexualitatea ca „o rana pacatoasa a naturii umane” care trebuie „tratata prin împartasanii, rugaciuni, posturi, cainta si citirea Sfintelor Scripturi.”
Referindu-se la anii tineri în care nu era implicat pe deplin în ortodoxie, Rose a spus odata: „Am fost în iad. Stiu cum este iadul.”
O usa îngusta si arcuita într-o perete înalt, tencuit în alb se deschide spre curtea schitului de pe munte, al carui co-fondator a fost Rose, acum o manastire în toata regula cu o duzina de calugari, preoti si frati care locuiesc acolo. Umbrele cresc la ora amiezii pe masura ce soarele se ascunde dupa marginea împadurita complexului. Linistea este cîteodata sparta de tipetele nepamîntene ale paunilor de la manastire. La 5 dupa-amiaza, înainte de slujbele vesperilor, clopotul bisericii este batut de 9 ori, cu referire la a noua ora – cînd a murit Cristos – si barbati barbosi, tacuti în sutane negre si palarii cilindrice numite clobuc ies din biblioteca, tipografia si camarutele din lemn de pin. Înauntrul bisericii întunecoase, icoane de sfinti acopera peretii si fiecare cotlon umbrit. Multe din ele sunt pictate – scrise, în terminologia ortodoxa – în tonuri calme de tempera, folosind un proces perfectat în Evul Mediu. Lampile cu petrol împrastie o stralucire de galben-pal si mirosul de tamîie e puternic.
Clericii care sosesc se pleaca smeriti si îsi fac cruce înainte de a intra în partea principala a bisericii, care este deschisa, fara banci. Unii se pleaca si îsi fac cruce de doua ori înainte anumitor icoane, atingînd podeaua cu mîna dreapta, înainte sa sarute icoana. Buzele nu ating fata pictata pe icoana, doar picioaele sau mîinile sau hainele.
În biserica tacuta si întunecata, un tînar calugar cînta pe un ton jos si monoton: „Dumnezeule ai mila, Dumnezeule ai mila, Dumnezeule ai mila…” Desi cîntarile rugaciunilor sunt în engleza, par vechi de cîteva secole. În frigul de decembrie si lumina pîlpîitoare a lampadarelor, calugarii si preotii în robe negre cînta despre suferinta si mîntuire si viata vesnica. Dupa slujba, se aduna la o masa lunga de lemn în sala de mese de alaturi, încalzita de o soba pe lemne, pentru o cina cu tocanita de legume cu pîine, desfasurata în timpul citirii unui text spiritual. Se vor trezi înainte de venirea zorilor pentru slujba de dimineata.
Eugene Rose este îngropat pe panta care se ridica din mijlocul acestui complex. Deasupra mormîntului lui se afla o platforma patrata de lemn cu banci si balustrade din cherestea. În centru se afla un sarcofag de lemn gol împodobit cu o lampa cu petrol si o lumînare, cu o cruce ortodoxa la cap. Scîndurile acestui cenotaf, sub care este îngropat corpul lui Rose, sunt patate de ulei negru si ceara. Cînd ortodocsii piosi viziteaza mormîntul, iau cu ei o bucata din lemnul care putrezeste sau o mîna de pamînt sau cîteva picaturi de ulei din lampa. În traditia ortodoxa, sfintele moaste si ramasitele sfintilor sunt obiecte de veneratie.
Rose a fost declarat mort pe 2 septembrie 1982, la un spital din Reddding. Timp de cîteva zile a îndurat o durere crunta de stomac si a ramas închis în chilia sa, rezistînd rugamintilor celorlalti de a merge la doctor. Cînd starea lui s-a înrautatit, calugarii l-au dus la urgenta. S-a descoperit în timpul operatiei ca un cheag de sînge i-a blocat o vena de la intestine, care devenisera în parte gri si cangrenoase. A stat la reanimare o saptamîna.
Alexey Young a stat lînga patul lui pîna aproape de moarte. „Nu mai putea vorbi,” spune el. „am început sa îi cîntam în surdina imnul lui bisericesc preferat, pentru Vinerea Mare, în rusa. Pe masura ce cîntam, am vazut ca îi curgeau pe obraz doua lacrimi. Am plîns si noi, stiind ca în curîd va auzi acest imn cîntat nu de muritori, ci de îngeri.”
Imediat dupa aceea s-au raportat viziuni si miracole. O femeie al carei fiu a primit îndrumare spirituala de la Rose a spus ca, cu o zi înainte de moartea lui Rose, a fost vizitata. „Luram în camera din spate,” spune ea, „si ma gîndeam cît de mult îmi doream sa fi fost la spital cu voi. Dintr-o data, timpul s-a oprit si în fata mea l-am vazut pe parintele Serafim stralucind, în haine aurii – cam asa pot descrie lumina. Mi-am tinut rasuflarea si a zis: ‘O, parinte Serafim!’ Eram prea uimita sa mai zic si altceva în afara de multumesc. Timpul statea pe loc – totul era acum. Nu voi interpreta acest eveniment, nici acum nici altadata. M-am simtit încurajata si sper ca acest fapt sa va încurajeze si pe voi. Sunt foarte umila si nu mai stiu ce sa zic despre acest lucru.”
Multi dintre cei care l-au cunoscut pe Rose si unii dintre cei care i-au citit cartile, spun ca era un sfînt. Dar asta este o alta problema daca va fi sau nu canonizat de Biserica Ortodoxa. Drumul catre glorificare începe cu cei credinciosi, cînd nu se mai roaga pentru sufletul celui decedat si încep sa ceara mijlocirea lui în fata lui Dumnezeu. Veneratia si icoanele pictate sunt un factor, la fel ca si miracolele de dinainte sau de dupa moartea lui. Neîngroparea ramasitelor si transferarea relicvelor la un loc sfînt sunt o traditie a ritualului de glorificare înca din vremuri stravechi. Daca ramasitele sunt bine pastrate sau oasele emit un miros dulceag, este considerat un semn ca decedatul a fost favorizat de Dumnezeu.
Cei care l-au cunoscut au vazut diferite parti ale personalitatii lui Eugene Rose. „Nu am fost apropiata de el,” spune Cathy Scott, „dar nu cred ca ar fi fost cineva. Nu ne lasa pe nimeni din familie sa îl îmbratisam, era asa de disciplinat. Cred ca se simtea singur. Cred ca era foarte aproape de Dumnezeu.”
Dirk van Nouhuys spune, „Îl consideram pe Eugene o persoana care cauta raspunsuri la problemele vietii. Majoritatea oamenilor cauta în continuare, dar Eugene s-a oprit. Persoanlitatea lui exterioara i-a înnabusit într-un fel disperarea interioara pe care trebuie sa o fi simtit daca a îmbratisat asa un sistem rigid.”
La putin timp dupa moartea lui Rose, Parintele Alexey Young a spus unor oameni, „cei care nu i-au înteles nici scrierile nici predicile si l-au judecat numai dupa aparenta exterioara, i-au vazut doar robele zdrentuite si prafoase si barba lunga si încalcita si l-au dispretuit. Pe la spate a fost numit si ‘calugarul murdar’. Dar era un adevarat calugar, un înger în trup de om, mort pentru aceasta lume, dar viu pentru cea care va veni si mai preocupat de purificarea sufletului sau decît de îngrijirea corpului. Exemplul lui era un repros pentru noi toti.”
Gleb Podmoshensky, partenerul monastic al lui Rose, a spus cîndva despre el: „Mai presus de orice, parintele Serafim a stiut cum sa sufere.”
Parintele Damaschin Christensen, care lucreaza la a treia editie a biografiei lui Rose, spune, „Adevaratul parinte Serafim este barbatul care a devenit. A fost un pacatos pierdut, dar în cautare si prin convertirea la crestinismul ortodox s-a cait cu adevarat. A scris cîndva ‘Cînd am devenit crestin în mod voluntar mi-am crucificat mintea si suferinta pe care o îndur nu a fost decît o sursa de bucurie pentru mine. Nu am pierdut nimic, dar am cîstigat totul.’ A putut sa treaca de deceptiile vremurilor noastre, de falsele filozofii si sa ajunga la inima adevarului.”
Laurence McGilvery îsi aminteste alte lucruri despre el. Cu mult înainte ca Rose sa renunte la aceasta lume pentru a deveni un calugar ascetic, el si McGilvery luau prînzul în San Francisco. „El a primit o muratura lînga sandwich, iar eu nu”, spune McGilvery. „Amîndoi am observat acest lucru în tacere, iar într-un tîrziu el mi-a zis calm, ‘Ia o muratura’, iar eu am mîncat-o. La cîtiva ani dupa acest incident, se plimba cu sotia mea cînd i-a spus: ‘Odata Larry a facut un gest foarte ciudat cînd luam masa împreuna. Eu am primit o muratura, iar el nu. I-am zis: eu am primit muratura, si în mod inexplicabil a luat-o si a mîncat-o.’” Cînd, mai tîrziu, sotia lui i-a spus cele zise de Rose, McGilvery, amuzat, i-a scris un bilet cu titlul „Neîntelegerea”, vrînd sa i-l dea lui Rose ca sa îi vada fata cînd îl va citi. Decizia misterioasa „era un moment Zen de care el era asa de atras,” spune McGilvery. La mai mult de 30 de ani dupa, McGilvery înca mai are biletul. „S-a întîmplat chiar înainte sa dispara”, spune el.
Desi ritmul vietii monastice nu s-a schimbat, au avut loc ceva schimbari la Patina, dupa ce Rose a fost înmormîntat acolo. Parintele Alexey le descrie în revista „America ortodoxa ” ca „triste si, sa fiu cinstit, teribile evenimente”. El spune ca Rose si Podmoshensky, cunoscut si ca Parintele Herman, s-au certat cu putin timp înainte de moartea lui Rose.
Parintele Herman, staretul manastirii, a fost suspendat din functia de preot în 1985 si caterisit formal patru ani mai tîrziu dupa ce a avut anumite conflicte cu ierarhii bisericii. Fratia pe care el si Rose o fondasera împreuna în anii ’60 a fost despartita de Biserica Ortodoxa Rusa din strainatate, dar parintele Herman a continuat sa serveasca ca si cleric sub un episcop ne-canonizat. Toamna trecuta, s-a retras din implicarea activa în Fratie. Traieste retras, nu departe de Platina.
În noiembrie, dupa ce a fost mai mult de zece ani în afara ortodoxiei sanctionate ecleziastic, Fratia a fost acceptata într-o episcopie a Bisericii Ortodoxe Sîrba. Parintele Gherasim Eliel, un preot-calugar care locuia la manastire din 1981, a fost numit de Biserica Ortodoxa Sîrba noul staret. Mica chilie pe care Rose a construit-o în padure si a numit-o „Optina”, dupa numele unui faimos centru monahal rus asuprit de comunisti, este înca folosita iar Parintele Damaschin este cel care locuieste acum acolo.