De Mark Athitakis

Dezvaluiri privind modul în care o secta din Zona Golfului cu o influente din ocultism s-a extins pe plan national transformîndu-se într-o fratie ciudata si primind acum acceptul ultratraditionalei Biserici Ortodoxe.

Parintele David Lowell si ura lui fata de televiziune

Despre aceasta aversiune Parintele vorbeste adesea în timp ce se plimba pe coridoarele Casei Rafael din Tenderloin, unde, timp de 8 ani, fusese director executiv. Înalt, cu ochelari, cu un mic barbison si îmbracat în sutana, Lowell are un aer linistit autoritar în timp ce inspecteaza diferitele camere ale adapostului, de la bucatarie la spalatorie, de la locul de joaca de pe acoperis pîna la partea din fata a cladirii, care cîndva adapostea un restaurant, dar acum a devenit cresa de zi pentru magazinul ieftin de alaturi. În camera de joaca a copiilor el ne arata jucariile care le stau dispozitie: blocuri de lemn, simple, nevopsite, aranjate frumos. La Casa Rafael totul este curat si aranjat aproape ca la un spital.
Familiile – cam 50 de obicei – care stau cel mult 6 luni în adapost urmeaza reguli stricte, iar programul copiilor este regulat. O biblioteca le pune la dispozitie rafturi întregi din Marile Carti, literatura pentru copii, carti despre Vietile Sfintilor si alte texte religioase, de la Biblie pîna la scrierile celebrului calugar trapist, Thomas Merton. Alaturi se afla o mica capela ortodoxa unde se tin regulat slujbe, desi Lowell ne precizeaza ca prezenta nu este obligatorie.
La fel ca multe alte organizatii de caritate, Casa Rafael depinde de bunavointa donatorilor, iar lista acestora, publicata in anuarul din 1998 este destul de lunga, ea cuprinzind multe persoane, corporatii, fonduri si fundatii. În capul listei din acel an se afla un grup numit „Fratia lui Iisus Mîntuitorul”, ce figureaza in categoria „filantropilor”, adica a celor care au contribuit cu cel putin 25 000 de dolari. Casa Rafael si Fratia, un ordin ortodox ce s-a inchegat dintr-o secta New Age formata în San Francisco în anii ’60, nu au avut o relatie directa una cu cealalta decît în 1991, acum un consiliu director conducind adapostul. Cu toate acestea Casa Rafael este proprietate a „Fratiei lui Iisus Mîntuitorul”.

Parintele Lowell declara: „Sunt doua organizatii distincte!”

Prin oras, pe la Inner Sunset, masinile Muni scîrtîie si hodorogesc uzate în timp ce trec pe lînga Libraria „Arhanghelul”, un magazin specializat în carti, reviste, muzica si alte materiale crestin-ortodoxe. Este o librarie mica, de obicei parfumata de betisoare aromate si care rasuna de cintari ortodoxe inregistrate. Reviste precum „Cuvintul ortodox” ocupa un raft întreg iar o camera din spate gazduieste regulat conferinte ale unor monahi sau savanti. Libraria „Arhangelul” este condusa de Societatea „Valaam al Americii”, o Fratie auxiliara ce are o duzina de alte asemenea magazine în tara.
Ambele societati sunt ramasitele locale ale unei miscari religioase ciudate care s-a format în San Francisco acum mai bine de trei decenii si care cu timpul a parcurs un drum complex si controversat. La sfîrtitul anilor ’60, San Francisco era centrul „Sfîntului Ordin de MANS”, o secta cu o credinta si practici oculte, ce afirma printre altele ca Iisus Hristos nu ar fi fost singurul fiu al lui Dumnezeu care a venit pe pamînt. Desi aceasta secta s-a schimbat de-a lungul anilor, la fel ca si „Fratia lui Hristos Mîntuitorul”, într-un asa-zis grup crestin care se folosea de reprezentari punk rock pentru a converti tineri, o practica care a atras atentia mass-mediei (si bine-meritatul titlu „Muzica Punk pentru monahi”) ea a continuat sa afirme ca ceea ce traim este sfîrsitul lumii si sa se lase calauzita de doi preoti caterisiti, unul dintre ei avînd la activ o condamnare pentru agresiune sexuala.
Biserica Ortodoxa din America a criticat adesea – si continua sa o faca – ciudata conducere si credinta a Fratiei. Cu toate acestea, Biserica ortodoxa, una din cele mai vechi si mai traditionale ramuri ale crestinatatii, prin unii reprezentanti ai ei, nu s-a sfiit sa-i primeasca cu bratele deschise pe cei din Fratie si pe preotii lor. Desi Biserica traditionala protesteaza puternic împotriva Fratiei, nu este inca foarte clar daca cei din Fratie, care au fost acceptati de Biserica ortodoxa, si-au parasit sau nu vechile naravuri.
Unul dintre „preotii” „Fratiei lui Hristos Mîntuitorul”, preot hirotonit de Biserica ortodoxa, declara ca el înca mai este membru al Fratiei, lansînd astfel o batalie retorica despre definitia credintelor religioase a mai mult de 300 de milioane de oameni din întreaga lume.

Earl Blighton – omul cu o multime de idei

Nascut în New York, în 1904, Blighton a avut numeroase slujbe pîna a se stabili la cea de inginer electrician. Cînd îl vedeai in fata ochilor, cu parul lui carunt, cu inceput de chelie si cu ochelari, îti dadeai imediat seama ca nu este un om obisnuit. Stabilindu-se în final în Bay Area, în 1940, Blighton a studiat în profunzime religia, concluziile lui nascînd o secta ce avea la baza un ciudat amestec de crestinism, budhism, yoga, reîncarnare, rosicrucianism, tarot si ideea ca, pe acest pamînt, au trait multi „maestri” iluminati dintre care, cei care mai erau înca in viata, aveau puteri neobisnuite si ezoterice. Desigur ca printre acesti maestrii se numara si… Blighton.
Cu timpul, Blighton a început sa le declare oamenilor ca el ar fi trait în acelasi corp de mai bine de 200 de ani, ca Iisus Hristos i se adresa direct si ca putea calatori fara nici un pic de probleme între planul fizic si cel spiritual. Era genul de poveste religioasa pe baza careia se poate întemeia o miscare religioasa, iar în anii ’60 Blighton chiar a început sa faca acest lucru. Adunînd cîtiva oameni ce-I impartaseau opiniile în 1961 el a întemeiat „Stiinta Bisericii Omului” cu sediul in San Francisco. În 1968 secta a fost oficial inscrisa sub numele „Sfîntul Ordin de MANS”, cu sediul în strada Steiner nr. 20. Ordinul se definea ca o „organizatie în principal crestina, insa cu o abordare universala si non-dogmatica”. Într-un climat gen „Vara Dragostei”, la San Francisco, unde multi cautau revelatii spirituale fara o îndrumarea stricta religioasa, „Sfîntul Ordin de MANS” a strîns fara dificultate membri. Membrii sectei isi recrutau adeptii adesea de prin hotelurile din Tenderloin, South Market si districtele Haight-Ashbury, unde visul pacii si al dragostei era anihilat de droguri si distrugere. Cu alte cuvinte, secta îsi cauta victime sigure.
Învesmîntat în straie albe Blighton se purta ca un director general al „consiliului ezoteric”, îndrumînd membrii de diferite clase sociale, începînd cu cei care îl cunosteau înca de la începutul anilor ’60 si pîna la cei care de-abia în acea zi intrasera în sediul lor. Se respectau orarele pentru slujbele zilnice, se faceau zilnic împartasanii si erau hirotonisiti preoti. Secta avea ca simbol oficial o cruce într-un triunghi înscris într-un cerc, încadrat de un patrat. Chiar daca Ordinul avea putine legaturi, sau acestea nu existau deloc, cu traditia si credinta, el era un grup religios bine organizat si de succes. În 1969 numarul membrilor „Sfîntului Ordin de MANS” a crescut de la un numar nesemnificativ la aproximativ 200 de membrii iar trei ani ai tîrziu, numarul membrilor era mai mult decît dublu.
Timoty Harris a aflat de grup în 1967. Dupa ce a plecat din Marina Militara, a urmat o facultate în Colorado si apoi s-a mutat la San Franscisco. Într-un hotel de pe strada nr. 6 patronat de „Stiinta Bisericii Omului”, Harris a devenit ucenic al lui Blighton si a ramas în aceasta secta pîna în 1972, cind a parasit-o din cauza politicii lui Blighton de a separa cuplurile casatorite care aderau la Ordin.
„Cînd l-am întîlnit pentru prima data parea un batrînel de treaba”, spune Harris, care este în prezent membru al „Ordinului Gnostic al lui Hristos”, o secta din San Jose care pastreaza multe din teoriile „Sfîntului Ordin de MANS”. „Cu timpul, cred ca Blighton s-a agitat mult prea tare si a devenit cam autoritar. Tin minte ca avea pe birou o placuta pe care scria: ‘Fii rezonabil – fa cum zic eu’. Numai chestia asta si tot dadea de gîndit.”
Schimbarea lui Blighton dintr-un propovaduitor bine intentionat al unei credinte ezoterice într-un despotic lider spiritual poate fi pusa pe baza cresterii rapide a Ordinului: în 1970 secta avea adepti în 29 de orase din tara, din Maui pîna în Massachusetts, cu preponderenta in orasele universitare. Ordinul functiona ca si o comunitate iar membrii erau rugati sa doneze tot ce aveau si sa ofere banii pe care îi cîstigau muncind într-un fond comun. In 1972 grupul numara peste 2 milioane de dolari în bunuri. Membrii Ordinului faceau si munca de caritate, avind un mic lant de restaurante numit „Brother Juniper’s” dintre care unul era la „Casa Rafael”, fondata în 1977. Pe la mijlocul anilor ’70, „Sfîntul Ordin de MANS” numara 3 000 de membri si misionari (desi unii zic ca nu erau mai multi de 600), cu intindere în diferite state din America si Europa.
Blighton nu a trait sa vada succesul muncii sale. Pe 11 aprilie 1974 – cu o zi înainte de Vinerea Mare – Blighton ce era retras într-un motel de pe malul Pacificului, unde se afla impreuna cu cîtiva adepti, a incetat din viata din cauze naturale. Conform unui studiu scris în 1990 de catre un fost membru al „Sfîntului Ordin de MANS”, discipolii lui nu s-au grabit sa informeze autoritatile si au asteptat sa vada daca Blighton nu va învia dupa trei zile.
În urmatorii 14 ani Ordinul a fost zguduit de o serie intreaga de lupte pentru putere. În 1978 Vincent Rossi, un vechi membru al ordinului, a preluat controlul sectei care se confrunta cu scaderea numarului membrilor si cu o atitudine a societatii din ce în ce mai reticenta fata de acest gen de organizatii, mai ales fata de cele din Bay Area. Oribila zi de 18 noiembrie 1978, ce s-a remarcat prin sinuciderea în masa a membrilor sectei „Jim Jones’ People’s Temple” au atras atentia societatii fata de gruparile sectante si, indiferent de faptul ca „Sfîntul Ordin de MANS” se considera un cult, ei i-au fost atent investigate activitatile ce presupuneau „juramintele pe viata” ale membrilor si conducerea care se numea consiliu ezoteric.
„MANS” este un acronim, si, sub conducerea lui Blighton, însemnatatea lui era strict secreta. Printr-o miscare menita sa îmbunatateasca relatiile sectei cu publicul, Rossi a oferit în decembrie 1978 o definitie, afirmind ca numele sectei vine din cuvintele grecesti: Mysterion (mister), Agape (divina), Nous (gindire) si Sophia (întelepciune). Desi secta si-a pastrat mult din caracterul excentric si multiconfesional, imaginea ei afisa un crestinism studiat si rigid. În 1979 un reporter de la „San Francisco Examiner” a declarat entuziasmat ca secta „a imbinat într-un mod excelent practicile monahale ale catolicismului pre-Vatican II cu cele moderne” si ca el, ca jurnalist, a apelat la Biserica Catolica pentru a afla despre activitatile sectei.
Totusi, pe la începutul anilor ’80, tinta lui Rossi nu era catolicismul ci tocmai vechea Biserica Ortodoxa. În acea vreme, cînd foarte multi din vechii membri pareseau secta iar altii noi abia veneau, Rossi citea „Cuvîntul Ortodox”, o revista cu articole axate pe Ortodoxia rusa ce era editata de Fratia „Sf. Herman de Alaska”, un Ordin care îsi avea sediul într-un loc retras din Platina, California, lînga Redding. Staretul de la „Sf. Herman”, Gleb Podmosenski, cunoscut si sub numele de monahul Herman, era un preot ortodox. Se stia ca, înca din 1983, Rossi si Podmosenski colaborau. Abordarea ortodoxa a lui Podmosenski era una riguroasa ce presupunea ruperea totala de lumea moderna si propovaduirea unei viziuni apocaliptice asupra erei moderne. Desi Podmosenski fusese sanctionat de Biserica Ortodoxa lui Rossi i-au placut teoriile acestuia, ce începeau încetul cu incetul sa îi atraga pe membrii „Sfîntului Ordin de MANS” catre ortodoxie.
Podmosenski tinea adesea conferinte la locul de retragere al Ordinului din Forestville, lînga Santa Rosa, preluind din ce în ce mai mult conducerea Ordinului.
Insa curind Podmosenski avea sa fie sa fie caterisit. În 1984 el a fost oprit de la serviciile liturgice de catre Arhiepiscopul locului din cauza unor „indiscretii morale” ce nu au fost insa lamurite public niciodata. În 1988 Podmosenski deja nu mai era preot. Cu toate acestea, pe la mijlocul anilor ’80, publicatiile „Sfîntului Ordin de MANS” îmbratisau doctrina ortodoxa iar Podmosenski era liderul spiritual de care Rossi credea ca ordinul are nevoie. Mai trebuia doar sa se gaseasca si un episcop si o dioceza care sa accepte Ordinul pentru ca acesta sa poata spune cu adevarat ca face parte din comunitatea ortodoxa. Episcopul perfect urma sa fie unul care sa le ofere autoritate canonica, permitînd astfel membrilor sa urmeze noua cale spirituala în timp ce îsi pastrau totusi în continuare bunurile.

Si asa a fost gasit Pangratie Vrionis

În anii ’60, Vrionis era preot al Bisericii Ortodoxe Grecesti, avînd o parohie în Harrisburg, Pensylvannia pe care, în 1969, a abandonat- o brusc.
Cazierele Tribunalului din Dauphin County arata ca, în 1969, Vrionis a fost inculpat în doua cazuri de sodomie si unul de corupere de minori. Documentele afirma ca, în noiembrie 1968, Vrionis a întretinut relatii sexuale cu doi baieti de 14 ani. Mai tîrziu el a pledat vinovat la aceste acuzatii iar în 1970 a platit o amenda de 250 de dolari pentru eliberare conditionata pe durata a 23 de luni, pentru fiecare cap de acuzare, executate una dupa alta.
În acelasi an Vrionis a fost caterisit de catre Arhiepiscopia Ortodoxa Greaca a Americii. Tot în acelasi an Vrionis a pus insa bazele propriei sale biserici, asa-zisa „Arhiepiscopie Vasiloupolis”, din Queens, New York. El a fost ales ca mitropolit de un trio format din episcopi din Rusia, Albania si România. Astfel Pangratie a ajuns la rîndul sau episcop, desi arhiepiscopia lui nu era recunoscuta legal de nici o autoritate ortodoxa din America.
Incepind din 1986 Rossi, Podmosenski si Vrionis planuiau modul in care „Sfîntului Ordin de MANS” poate fi alipit la ortodoxie. Pe masura ce slujbele si publicatiile Ordinului au adoptat o tenta mai ortodoxa anumiti membrii ai sectei, nemultumiti de noua masca a Ordinului, au plecat. Cu toate acestea Rossi a mers mai departe.
Pe 22 mai 1988, „Sfîntul Ordin de MANS” si-a schimbat numele, în mod oficial, in „Fratia lui Hristos Mîntuitorul”. În urmatoarea Duminica a Pastelui, într-o singura slujba, Podmosenski a botezat 750 de membri ai ordinului.
– Eu i-am spus mereu „ordinul profan”, isi aminteste Parintele Michael Oleska, care, în timpul convertirii grupului la „Fratia Hristos Mîntuitorul”, era Preot la „Santa Rosa’s Holy Protection of the Virgin”, o biserica ortodoxa traditionalista nu departe de locul de retragere din Forestville.
„Am multi in parohia mea care au parasit Sfîntul Ordin de MANS. Sint oameni care au plecat înainte ca acesta sa mearga atit departe (adica sa devina „Fratia lui Hristos Mîntuitorul”), spune el. În acest ordin totul se îndrepta spre ortodoxie, iar unii spuneau „Daca e sa fim ortodocsi, de ce sa ne mai prostim? De ce nu o facem pina la capat si continuam sa avem comunitati si organizatii separate? Hai sa fim atunci ortodocsi.”
Neîntelegerile teologice dintre biserici nu sunt noi. La urma urmei, Biserica Ortodoxa s-a nascut dintr-o neîntelegere. Neîntelegerile teologice dintre centrele crestine din Roma si Constantinopol au dus la Marea Schisma din 1054 si au lasat ortodoxia sa fie ramura conservatoare a credintei crestine, asa cum este ea considerata. Ea are un calendar mai vechi, pastreaza limba veche în slujbele bisericesti (mai ales greaca si rusa) si se concentreaza mai mult pe monahism decît alte religii. Cu toate aceste, multi considera conceptul de ortodoxie ca fiind unul mai flexibil. Spre deosebire de, spre exemplu, romano-catolicism care, de la cler pîna la episcop, primeste ordine directe de la Vatican, crestinismul ortodox nu se afla sub îndrumarea unui singur lider aflat într-un anumit loc. Patriarhul ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului (Istambul), care este sediul istoric al ortodoxiei, supravegheaza în principal Biserica Ortodoxa Greceasca din America si este mai mult sef cu numele decît Suveran Pontif. Sunt 15 biserici ortodoxe autocefale în întreaga lume, care sunt recunoscute ca si canonice; în general ele sunt delimitate de trasaturi etnice. În Statele Unite, Biserica Ortodoxa din America s-a nascut din Biserica Ortodoxa Rusa din Exil si are cam 700 de parohii în SUA, Canada si Mexic, împartite geaografic în 15 episcopii. Un grup de episcop dominanti iau în considerare statutul oficial sau canonicitatea unei biserici iar episcopii din Biserica Ortodoxa din America nu recunoasc Episcopia Vasiloupolis a lui Vrionis.
Acesta stare de fapt din ortodoxie da apa la moara dezbaterii continue despre ce înseamna sa fii „cu adevarat” ortodox. „Fratia lui Hristos Mîntuitorul” pretindea în trecut ca atitudinea sa ortodoxa este indreptatita în fata separarii a religiilor. Totusi, liderii Bisericii Ortodoxe din America nu accepta decit ideea de biserici canonice, denumite astfel de cei de la conducere, si cu alte cuvinte, Fratia nu este cu adevarat ortodoxa.
Este, asa cum spune teologul Philip Charles Lucas, „o portita destul de alunecoasa”.
Lucas, profesor de teologie la Universitatea Stetson din DeLand, Florida, a scris o carte esentiala despre acest subiect, „Odiseea unei noi religii: Sfîntul Ordin de MANS. De la New Age la ortodoxie.” Publicat în 1995 volumul descrie istoria ordinului de la începutul ei cu Blighton pîna la negocierile ulterioare dintre Ross, Vrionis si Podmosenski. „O parte din viziunea lui [Podmosenski] si Vrionis asupra ortodoxiei contemporane în America”, spune Lucas, „este ca exista cîtiva episcopi, mitropoliti si arhiepiscopi corupti. Au un fel de imagine apocaliptica despre asta, cum ar fi ‘Suntem aproape de sfîrsitul lumii, iar în aceste ultime zile Satana corupe chiar si biserica si liderii acesteia.’ Ei cred ca motivul pentru care nu au fost acceptati în S.C.O.B.A. [o parte conducatoare a Bisericii Ortodoxe din America] alaturi de alte grupari ortodoxe, este din cauza acestei gen de situatie de libertate în care ne aflam acum. Si numai faptul ca cineva are un episcop ortodox legitim care poate fi citat nu înseamna ca ei fac parte din adevarata Biserica Ortodoxa.”
Parintele Nikolai Soraich, prim secretar al Bisericii Ortodoxe din Episcopia de Vest a Americii, afirma destul de hotarît ca: „Nu îl recunoastem pe Pangratie ca episcop si nu îl recunoastem pe Podmosenski ca preot. Podmosenski fost dat afara din Biserica Ortodoxa Rusa din Exil, iar Pangratie a fost caterisit de Episcopia Ortodoxa Greceasca.” In ceea ce priveste „Fratia lui Hristos Mîntuitorul” Soraich afirma: „Nu o consideram deloc a fi o Biserica Ortodoxa.”
Episcopul Tihon al Episcopiei de Vest spune ca Biserica Ortodoxa din America nu are „nici un fel de relatii” cu Fratia. „Cred ca fostul staret Herman si cei care îi sunt alaturi au adus mari prejudicii autoritatii episcopale… Iar aceste prejudicii si urmarile ei sunt cu adevarat tragice.”
Pe de alta parte, pagina de internet a „Fratiei lui Hristos Mîntuitorul” ofera o replica mai blînda: „Structurile administrative si organizationale poate ca sunt de folos Bisericii Ortodoxe, dar nu o substituie. Acest lucru este foarte adevarat pentru Biserica Ortodoxa din Lumea Noua, care sufera în prezent de nereguli canonice si de atacurile puternice ale fortelor anti-crestine.”
Cele doua parti s-au adîncit în aceasta dezbatere în decursul anilor ’90 în Alaska. În 1994, Podmosenski si adeptii sai – un grup de tineri din drojdia societatii care au venit de prin toata tara ca sa devina adepti ai lui Podmosenski la „Sf. Herman din Alaska” – au început sa se stabileasca în Spruce Island, lînga Kodiak. Treptat ei s-au integrat în comunitatea locala si, în 1997, au deschis o cafenea si o librarie, „Rock pentru monahi”, în centrul orasului Kodiak. Unii dintre acesti calugari au editat revista numita „Moartea lumii” (care arata ai mult ca o revista de Punk-rock, cu reproduceri ale icoanelor si texte scrise de mîna), publicînd articole despre Sfinti Parinti alaturi de povestiri la persoana întîi despre convertirea la ortodoxie. Adresa redactiei era cea a centrului de reculegere din Forestville al „Fratiei lui Hristos Mîntuitorul”.
„Moartea lumii” facea parte din imaginea publica a miscarii lui Podmosenski si era si un fel de program de atragere. „Fratia „Sf. Herman” a dorit mereu sa îi ajute pe credinciosi sa înteleaga adevarata ortdoxie.”, spune pagina de internet a „Sf. Herman”. „Din acest motiv Fratia a cheltuit multa energie pentru a atrage asa numita generatie pierduta, inadaptatii, cei de care nimeni nu este foarte interesat.” De la „ Rock pentru monahi”, John Marler a devenit purtatorul de cuvînt al Fratiei „Sf. Herman”. Marler avea o poveste de viata foarte interesanta. Cîndva era un punker care cînta prin nordul Californiei în formatiile „Paxton Quiggly” si „Sleep”. Apoi a renuntat la aceasta viata pentru una religioasa. În 1997 el a editat o caseta cu cîntece religioase în varianta acustica, numita „Lamentatii”, multumindu-i „staretului Herman Podmo”. Cu totii, începînd cu „Utne Reader” pîna la „CBS News” si „Sacramento Bee” au scris despre schimbarea lui Marler in articole ce purtau titlul „Punk pentru calugari.”
Podmosenski a considerat ca o mai veche corespondenta avuta cu un preot care locuia pe insula Spruce îi da dreptul sa întemeieze si acolo o manastire. „Laguna Monahilor”, cum se numea manastirea, era deja în constructie, cînd, în 1998, de teama ca grupul va distruge insula, proprietarii i-au evacuat pe calugari.
Incidentul a întarit ideea parintelui Oleska ca munca lui Podmosenski este „gresita”. „Ma tem ca aceasta Fratie este cu totul fidela domnului Podmosenski care crede ca ortodoxia înseamna orice zice el. Orice încercare a autoritatilor bisericesti, a episcopilor, a teologilor sau a oamenilor care au si au studiat aceasta religie de-o viata, de a indrepta greselile facute de Fratie se opune unei politici si unor motive politice ale mebrilor ei.”
În timp ce turma de tineri monahi a lui Podmosenski pare sa ramîna unita – organizind în mod regulat conferinte pentru tineri si tinere la Forestville si Platina – exista dovezi care arata ca Fratia nu prea mai functioneaza ca grup.
Philip Lucas estimeaza numarul actual al membrilor Fratiei la nu mai mult de 350. „Nu erau niciodata prea numerosi dar acum au pierdut multi membri”, spune el. „Nu sunt decit o mina de fanatici care ar ramîne alaturi de „Fratia lui Hristos Mîntuitorul” pîna la moarte. Dar mai sunt si destui care iau în serios ideea de a trece la o grupare ortodoxa mai legala.”

Desi unii au facut-o deja

Parintele Matthew Tate s-a alaturat „Sfîntului Ordin de MANS” în 1974. Astazi el este preot la Biserica Ortodoxa Buna Vestire din Milwakie, Oregon.
„Am fost un copil tipic al anilor ‘60”, spune Tate. „Pe atunci eram în cautarea adevarului. Îl cautam pe Dumnezeu în esenta si m-am simtit dezamagit de crestinismul pe care îl cunoscusem. Era o perioada sincretica din viata mea. Credeam ca nu exista o singura religie, ca erau cam toate la fel, cu o nuanta diferita. De aceea am fost atras de „Sfîntul Ordin de MANS.”
Tate a calatorit foarte mult pe cînd era în acest Ordin, lucrînd la un spital de boli canceroase si urmînd Institutul pentru a deveni preot. Aceste experiente, spune el, l-au facut sa se gîndeasca serios sa paraseasca Fratia si sa se alature marii Biserici Ortodoxe din America. Prin 1984, Tate a fost chemat de „Sfîntul Ordin de MANS” sa serveasca de preot la Comunitatea Crestina din Portland, care a devenit mai tîrziu Biserica Buna Vestire, chiar cînd ordinul se îndrepta spre Ortodoxie. „Daca vroiam sa facem acest pas si sa ne alaturam ortodoxiei trebuia sa ne asiguram ca avem o legatura strînsa cu cei din jurul nostru.” Mai spune ca decizia de a cere sa fie primiti în Biserica Ortodoxa nu a fost inspirata, din cauza lui Vrionis si Podmosenski.
Pe 16 septembrie 1995, Biserica Ortodoxa din America a mai acceptat o parohie a „Fratiei lui Hristos Mîntuitorul”, „Misiunea Sfintilor Apostoli” din Portland.
A fost un proces care s-a facut cu grija, conform episcopului Tihon si parintelui Soraich. Episcopul Tihon nu face un secret ca îl percepe pe Podmosenski ca un lider al bisericii. „Cine a fost parintele Herman?”, întreaba episcopul, raspunzînd unei întrebari adresate prin e-mail. „Un preot expulzat, unul caterisit. În Biserica Ortodoxa, preotii nu sunt hirotonisiti pe viata. Preotii caterisiti nu sunt preoti carora li s-au luat drepturile pentru un timp. Pur si simplu nu mai sunt preoti.”
Episcopul Tihon a fost de acord sa ia în considerare cererea grupului din Milwaukie de a intra în Biserica Ortodoxa, desi nu putea accepta nici una dintre hirotonisirile si miruirile pe care le facea Podmosenski. Acceptarea congregatiilor din Oregon a însemnat un proces de confesiune si convertire care, asa cum a spus episcopul, a însemnat „mai ales renuntarea la vechile doctrine gresite”.
Soraich spune ca la început congregatiile au fost precaute în ce priveste alipirea la biserica traditionala, desi ei erau cei care au cerut acest lucru. „Cred ca era nevoie sa se convinga ca nu eram niste ticalosi care le vroiau proprietatile”, spune el. „Asta a fost cea mai mare problema aparuta, ca vroiam sa le controlam proprietatile… Cred ca era nevoie sa îsi dea seama ca nu suntem o grupare extravaganta, asa cum ne descriau oamenii – ei erau ‘ortodocsii puri’, ma întelegeti?”
A auzit si el critici împotriva bisericii pentru ca a acceptat aceste comunitati deoarece „unii dintre ei se trag din Sfîntul Ordin de MANS, care e o nebunie gen New Age. Si în plus, noi probleme s-au ivit cu situatia lui Pangatie si Podmosenski. Am analizat fiecare caz in parte.”
„Am fost criticat destul de mult în cursul acestui proces. Dar nu m-a oprit. Nu m-ar opri din drum nici mîine daca ar fi sa acceptam alti preoti si congregatii în sînul bisericii traditionale.”
Atît episcopul Tihon cît si parintele Soraich fac o delimitare clara între acceptarea unor membri ai „Fratiei lui Hristos Mîntuitorul”, individual sau în grup, la biserica traditionala si puternica lor aversiune fata de conducerea Fratiei. „Credinciosii lor sunt educati în spirit ortodox”, spune Soraich. „Dar ma uimeste ca accepta sa fie într-o biserica ilegala sau ca accepta pozitia anti-episcopala pe care o au liderii Fratiei. Sincer asta e numai din cauza lui Podmosenski. E mîna lui. El e guru-ul lor.”
Deci schimbarea e în plina desfasurare. Membrii care au probleme cu conducerea „Fratiei lui Hristos Mîntuitorul” aleg sa plece. Biserica Ortodoxa din America, care si ea la rîndul ei are probleme cu conducerea Fratiei, îi accepta fericita. Logic – la urma urmei întrega idee de crestinatate e ca oamenii au voie sa se converteasca.
Dar apoi parintele Tate declara ceva foate ciudat si greu de acceptat. Cu doar cîteva cuvinte simple da cu piciorul la speranta de acceptare, nascuta în ciuda retoricii complicate dintre cele doua parti implicate, a membrilor Fratiei în Biserica Ortodoxa din America.
Întrebat care este actuala lui relatie cu Fratia Hristos Mîntuitorul, parintele Tate spune: „Înca mai sunt membru ei.”
„Fratia lui Hristos Mîntuitorul nu este o biserica”, explica el. „E un fel de organizatie para-religioasa. Nu cade sub o anumita jurisdictie.”
Totusi, Soraich, care e seful Episcopiei de Vest a bisericii traditionale, este usor nelinistit cînd afla ca unul dintre preotii care a fost hirotonit de Biserica mai este înca membru al Fratiei. „Nu cred ca vreau sa stiu cine e acea persoana”, spune el. Dar apoi reia: „Nu mi se pare neaparat o problema. Nu are nimic de-a face cu legatura lor cu Pangratie si Podmosenski. Pe nici unul din cei doi nu i-am acceptat.”
Declaratia aceasta sintetizeaza miezul disputei dintre cele doua parti, care se reduce la semantica si confuzie. Fratia lui „Hristos Mîntuitorul” se descrie si functioneaza ca o biserica – are episcop, parohii, manastiri si congregatii – numai ca membrii acesteia spun ca nu este. Iar Biserica Ortodoxa din America spune ca nu prea tolereaza Fratia, trecutul acesteia, conducerea si membrii ei – doar atunci cînd îi accepta în sînul ei, s-ar putea spune, la repezeala.
Încercarile de a-i contacta pe Podmosenski si presedintele „Fratiei lui Hristos Mîntuitorul”, Steve Bauman, pentru comentarii s-au dovedit a fi nefructuoase. Pangratie Vrionis a refuzat sa faca comentarii, doar ca a mentionat ca Arhiepiscopia Vasiloupolis a retezat toate legaturile cu Fratia, care, spune el, „recent” a intrat sub o alta jurisdictie. Ca raspuns la declaratia lui Vrionis, parintele Nicholas Kime, presedintele consiliului „Fratiei lui Hristos Mîntuitorul”, ne-a spus doar ca grupul e „în tranzitie. E o perioada delicata acum.”
Biserica Ortodoxa din America înca mai face o delimitare între dispretul pentru conducerea Fratiei si disponibilitatea de a-i accepta membrii. Episcopul Tihon spune ca el spera ca Podmosenski „va putea veni sa se pocaiasca” in Biserica ortodoxa privind provenienta sa. Tihon crede ca o asemenea fapta i-ar atrage de la Fratie si pe credinciosii lui Podmosenski.
„Sper ca atunci tot clerul si membrii Fratiei lui Hristos Mîntuitorul sa poata urma drumul corect al Bisericii ortodoxe”, spune el. „Mai mult, sper ca acest drum sa îi aduca în sînul Bisericii Ortodoxe din America”.

Traducere
Pr. Andrei Antonescu