Nu-i din aceasta lume: Viata Pr. Serafim Rose

de Pr. Alexey Young

Nota editorului:
Am ezitat daca sa publicam o astfel de recenzie. Personal îi datorez Parintelui Herman multa recunostinta pentru sprijinul si influenta sa de-a lungul propriei mele calatorii spirituale, din vremea cind m-am mutat la Platina, în 1977. Totusi, faptul ca Parintele Herman si-a varsat naduful în aceasta carte si a manipulat subiectul spre propriile-i scopuri solicita o recenzie sincera, lipsita de concesii. O carte care „spune totul” si, mai mult, care merita o recenzie de acelasi fel.

Regretatul Ieromonah Seraphim (Rose) a fost fara îndoiala un convertit american iesit din comun. A colaborat la Orthodox America si a fost redactor al The Orthodox Word; de asemenea, a fost autorul multor carti si traducatorul si / sau editorul multor altor lucrari, atit în engleza cit si în rusa. În plus, a scris numeroase articole privind o mare varietate de subiecte religioase si a redactat slujbe pentru patru sfinti. Moartea sa în 1982, la virsta de doar patruzeci si opt de ani, a pus un capat brusc acestei cariere prolifice. Cei care au avut privilegiul de a-l cunoaste personal pe Parintele Seraphim, asa cum a fost cazul acestui scriitor pentru mai mult de doisprezece ani, au vazut de asemenea ceva din Parintele Seraphim „omul”: îndrumatorul spiritual, calugarul si – în ultimii sai ani – preotul si duhovnicul. Mintea sa sclipitoare, splendida chiar se combina cu un suflet deosebit si cu o fire linistita, modesta, tacuta – o fire care, sincer, detesta controversele si conflictele. Ar fi detestat îndeosebi controversa generata de biografia sa.
Multi dintre noi –fiii sai duhovnicesti si cititorii sai – ne-am dorit de multa vreme o biografie a Parintele Seraphim. Unora, presupunindu-se ca o astfel de lucrare ar fi doar o prezentare sincera a vietii si gindirii sale remarcabile, ni s-a cerut sa împartasim amintirile noastre personale pentru un astfel de studiu. Vara trecuta s-a publicat Not of This World: The Life and Teachings of Fr. Seraphim Rose (Din alta lume: viata si învataturile Parintelui Seraphim Rose). Si, într-adevar, biograful, Parintele Damaschin (Christensen) a reusit sa stringa o mare cantitate de material. El povesteste cu pricepere viata Parintelui Seraphim si aflam multe lucruri despre Parintele Seraphim – în special despre viata sa înainte sa treaca la ortodoxie – pe care nu le-am stiut înainte. Si asta, în ciuda faptului ca Parintele Damaschin însusi nu prea îl cunostea pe Parintele Seraphim si a fost botezat abia în vremea mortii acestuia. Cartea contine de asemenea numeroase fotografii cu ajutorul carora omul si perioada în care a trait sa prinda viata. Not of This World este, cu toate acestea, în acelasi timp o comoara si o dezamagire, o bucurie si o tristete, o inspiratie si un scandal. Scopul recenziei de fata este de a examina aceste contradictii.
Unii se pot întreba: cum ar putea acest critic – Parintele Alexey Young – sa evalueze obiectiv Not of This World? La urma urmei, în calitate de fiu duhovnicesc al Parintelui Seraphim (si colaborator al sau la numeroase proiecte), Parintele Alexey este probabil prea apropiat de subiect. De asemenea, Parintele Alexey a fost multi ani asociat îndeaproape cu Schitul Sf. Herman din Alaska (unde a trait Parintele Seraphim) din Platina, California. Cea de-a treia si probabil cea mai serioasa obiectie din toate: în urma cu cinci ani, Parintele Alexey a parasit Biserica Rusa din Exil si nu mai este în masura sa vorbeasca cu credibilitate.
Dati-mi voie sa spun fara ocolisuri ca tocmai datorita acestor trei obiectii sunt în masura sa scriu o recenzie corecta a acestei biografii. În primul rind, desi l-am cunoscut, am avut încredere în el si cred ca a dobindit virtute, nu i-am ignorat slabiciunile – nici el n-ar fi dorit sa i le ignor. Parintele Seraphim avea oroare de „cultul duhovnicului”. Nu a pretins niciodata o ascultare oarba sau neconditionata si l-ar fi îngrozit afirmatii de genul celei tiparite pe coperta cartii: „Fara Parintele Seraphim am fi morti cu totii.” Într-o scrisoare mi s-a descris odata, evident smerindu-se, ca fiind doar un „frate mai mare”, unul care facuse putin mai multi pasi pe carare decit mine. 1 Dadea adesea sfaturi dar întotdeauna adauga „fa ceea ce crezi ca e cel mai bine”. El însusi a pastrat întotdeauna un fel de „distanta” politicoasa dar bine determinata între el si ceilalti, astfel încit puteam sa-l privim în mod obiectiv. Nu era un om rece sau arogant, totusi nu permitea nici un fel de „dependenta reciproca”, cum am numi-o acum, între el si ceilalti.
În al doilea rind, am fost martor exterior la unele dintre evenimentele descrise în aceasta carte; majoritatea celor pe care nu le-am vazut personal mi-au fost descrise de Parintele Seraphim însusi, fie în persoana fie în scrisori. Desi Schitul Sfintul Herman a avut o influenta foarte importanta în viata mea, mi-a fost imposibil sa suport capriciile trecatoare si eclesiologia staretului de atunci al schitului, Parintele Herman (Podmoshensky), cind, dupa moartea Parintelui Seraphim, a intrat într-o lupta aproape paranoica cu ierarhul sau, Arhiepiscopul Antonie de San Francisco si America de Vest. Parintele Herman a fost în cele din urma suspendat si apoi caterisit de catre Biserica Rusa din Exil – dupa o serie de provocari ale Parintelui Herman care l-ar fi îngrozit pe Parintele Seraphim si care n-ar fi fost niciodata tolerate, daca el era în viata. În al treilea rind, propria mea plecare de la Biserica Rusa din Exil la o alta jurisdictie nu a avut nimic de a face cu parintele Herman si problemele Schitului, si nici nu l-am urmat în afilierea sa bisericeasca actuala. Si nici nu am respins deosebita formare duhovniceasca pe care am primit-o cu atita generozitate la Biserica Rusa din Exil. De fapt, în contactele pe care le am în prezent cu preotii si laicii din alte jurisdictii, iau bucuros si mindru apararea Bisericii Ruse din afara Rusiei cind aceasta este criticata.
În ultimul rind, de la aparitia cartii în vara trecuta, am fost contactat de numerosi oameni din toata tara care, fara sa-l fi cunoscut pe Parintele Seraphim, dar vazind ca sunt mentionat de multe ori în biografie, mi-au cerut parerea despre carte si acuratetea acesteia. Am simtit ca am responsabilitatea stringenta de a vorbi sincer si de a clarifica lucrurile.
Într-un anumit sens, aceasta biografie cuprinde de fapt trei carti în una. Prima este despre viata timpurie a Parintelui Seraphim si despre evolutia sa intelectuala si spirituala pina în momentul convertirii sale la ortodoxie (aproximativ 250 de pagini). Cea de-a doua prezinta pe larg viata sa de crestin ortodox – în calitate de laic, calugar, preot, scriitor si profesor (mai mult de sase sute de pagini). Ultima si, din fericire, cea mai scurta sectiune (în jur de 150 de pagini) trateaza despre evenimente care au avut loc dupa moartea sa – în special activitatile Parintelui Herman si noile directii, care au stirnit probleme. Cuvintul nu este hagiografie, ci biografie, si astfel cuprinde în mod firesc mult material despre o fire personala si chiar aparent obisnuita – cu scopul de a „umple” omul cit mai complet posibil, mai ales în anii sai de formare, din tinerete.
Înainte de a discuta aceste trei sectiuni, este important sa remarc ca aceasta biografie exceleaza cind i se da cuvintul Parintelui Seraphim. Întrucit a lasat în urma o cantitate considerabila de lucrari publicate, a purtat o corespondenta bogata si a tinut un jurnal personal, stim cite ceva din ceea ce credea si simtea privitor la multe lucruri, atit din propria sa viata cit si din viata mai cuprinzatoare a Bisericii. 2 În aceste parti ale cartii – si sunt numeroase – îl recunoastem pe Parintele Seraphim pe care l-am cunoscut si de care ne amintim cu atita caldura.
Dar, din nefericire, exista de asemenea locuri critice în care nu auzim „vocea” Parintelui Seraphim; nu auzim cu adevarat nici vocea Parintelui Damaschin, autorul. În schimb, suntem expusi la opiniile si interpretarile Parintelui Herman, co-fondatorul Schitului Sf. Herman si frate de minastire cu Parintele Seraphim – si nu toate aceste idei au fost împartasite de Parintele Seraphim. Oricine îl cunoaste pe Parintele Herman poate identifica repede aceste pasaje – si, din pacate, ele sunt multe. Stilul de a vorbi si scrie al Parintelui Herman este destul de specific, stil deloc împartasit de autor sau de Parintele Seraphim, care a scris si a vorbit într-un mod simplu, lipsit de sentimentalism. Poate ca aceste sectiuni i-au fost pur si simplu dictate Parintelui Damaschin, care apoi le-a editat si le-a corectat, incorporindu-le în text. În orice caz, ceea ce ni se ofera în unele pasaje nu este Parintele Seraphim, ci versiunea Parintelui Herman despre el.
Utilizarea de catre Parintele Damaschin a pseudonimelor pentru anumiti oameni – de obicei episcopi si alte personalitati importante din Biserica Rusa din Exil pe care Parintele Herman întimplator nu le simpatizeaza – este lipsita de eruditie, puerila si jignitoare. Putem întelege ca ar fi potrivit sa schimbi numele unor indivizi mai putin importanti pentru a le proteja intimitatea, dar a face acest lucru în cazul unor personalitati publice, binecunoscute nu are sens, întrucit majoritatea cititorilor cunosc sau pot descoperi cu usurinta cine sunt cu adevarat acesti oameni. Sincer, e o lasitate sa modifici doar numele celor care sunt criticati, calomniati si ridiculizati. În unele privinte, prima parte a acestei carti este cea mai importanta si cea mai pozitiva. Este înviorator – în special pentru cei care l-au cunoscut pe maturul Parinte Seraphim doar în ultimii sai ani – sa vezi ca, baiat si adolescent, avea o prietena, animale favorite si preferinte muzicale; facea sport, fuma si uneori bea prea mult – ca atitia tineri. La un nivel mai larg, e povestea unui tinar, tipic american, din clasa de mijloc, în genere protestant, care reflecta în mare masura nelinistea interioara de dupa cel de-al doilea razboi mondial a multora din generatia lui, si chiar a multora de acum din generatia de dupa razboiul din Vietnam. De fapt, majoritatea celor care citesc aceasta sectiune vor gasi aici o oglinda tulburatoare a propriilor lor vieti excesiv de intelectuale, sceptice si auto-distructive. Tocmai acest lucru este însufletitor si încurajator pentru cititorul modern: vede cum un om (viitorul Parinte Seraphim) poate trece de la obscuritatea mindriei intelectuale si agnosticism (uneori chiar ateism) la nadejdea simpla si la credinta.
La douazeci de ani, a fost influentat de filozoful si scriitorul Guénon, de la care a aflat semnificatia si efectul dezastruos al „modernismului” asupra civilizatiei occidentale si s-a convins „ca sustinerea vechii traditii este întemeiata si nu este doar un semn al unui spirit marginit, cum pretind modernistii. În vreme ce mentalitatea moderna priveste lucrurile în termeni de progres istoric, Guénon le priveste în termeni de dezintegrare istorica.” 3 Aceasta descoperire l-a pregatit, de fapt, pentru întilnirea de mai tirziu cu crestinismul ortodox, o religie traditionala cu o viziune asupra lumii foarte veche dar foarte functionala.
Cind, în cele din urma, apropiindu-se de treizeci de ani, a descoperit adevaratul crestinism, a înteles destul de repede si cu luciditate ca, dat fiind ca ortodoxia este adevarul cel viu, ea este de asemenea „totul sau nimic” – „un scandal si o insulta la «întelepciunea» si instinctele «acestei lumi».”4 A vazut acest lucru îndeosebi în persoana Arhiepiscopului Ioan Maximovici, cu care venea frecvent în contact, dar care era considerat de citiva drept un „scandal” tocmai pentru ca lua crestinismul ortodox ad litteram si îl traia fara compromisuri. 5
În vreme ce prima sectiune a biografiei este instructiva si încurajatoare, cea de-a doua este uneori stimulatoare dar, uneori, este profund tulburatoare si deconcertanta. Stimulatoare pentru ca trateaza despre însasi intrarea Parintelui Seraphim în Biserica, despre tot mai profunda sa descoperire a evlaviei si practicii ortodoxe, a patristicii si a spiritualitatii si – mai presus de toate – despre întilnirea si marea sa dragoste pentru bogata traditie monastica a ortodoxiei ruse, în special traditiile Optina si Valaam, care au devenit o sursa constanta de mingiiere duhovniceasca si încurajare. Evenimentele care au însotit fondarea The Orthodox Word si întemeierea Schitului Sf. Herman din Alaska în salbaticia muntilor din nordul Californiei sunt fascinante si bogate în informatii.
Tot în aceasta perioada, Parintele Seraphim „a fost la înaltime” în ceea ce priveste utilizarea talentelor sale intelectuale si pastorale spre binele Bisericii. A putut sa identifice si sa înteleaga „fenomenul convertirii” dar, mai mult decit atit, a început sa-si dea seama ca lucrul cel mai important în privinta controverselor si problemelor Bisericii (o tentatie constanta mai ales pentru cei convertiti) este cum sa le întelegi si sa le privesti din perspectiva calma a vesniciei, fara a fi atras în discutii înflacarate despre o persoana sau alta, „partid” sau ideologie. Acestea sunt aprecieri si principii deosebit de valoroase potrivit carora putem si ar trebui sa traim astazi – si toate sunt cuprinse în aceasta carte. Totusi, tragedia e ca în ultimele citeva luni din viata Parintelui Seraphim, cel cu care a vietuit împreuna si cel care l-a „inspirat”, Parintele Herman, a început sa se îndrepte într-o directie diferita, directie care în cele din urma, dupa moartea Parintelui Seraphim, l-a dus afara din Biserica.
Se acorda o mare atentie, în aceasta biografie, „unitatii gindirii” care a existat între Parintii Herman si Seraphim. Fara îndoiala ca aceasta a existat, îndeosebi în primii lor ani împreuna. Au împartasit cu siguranta o viziune comuna a ceea ce ar trebui sa fie viata si munca lor, si de aici a provenit o însiruire constanta de carti edificatoare, articole, traduceri etc., multe dintre acestea devenind foarte cunoscute, iar unele fiind traduse în alte limbi (în special în rusa). Datorita angajamentului lor comun, multi – probabil sute – s-au convertit la credinta.
Aceasta biografie nu ne spune, totusi, ca în ultimii ani aceasta legendara „unitate a gindirii” a început sa se destrame considerabil. Au avut loc tot mai frecvente dispute substantiale privitoare la viitorul Schitului si atributiile acestuia întrucit Parintele Herman a început sa manifeste o atitudine caracteristica si emfatica care l-a îndurerat si îngrijorat pe Parintele Seraphim. El însusi mi-a vorbit, mie si altora, despre acest lucru.
Odata, cu sase luni înainte sa moara, a spus ca niciodata nu era mai fericit decit atunci cind Parintele Herman era plecat în una din numeroasele lui „calatorii” – caci atunci, a spus el, „avem pace, liniste si ordine la Schit.” Evident, ceva nu mergea cum trebuie. Unul dintre dezacordurile lor privea problema înfiintarii unei manastiri în Alaska, pe insula Sf. Herman. Desi în carte se spune ca, pe patul mortii, Parintele Seraphim si-a dat acordul în aceasta privinta, lucrurile stau altfel. Din pacate, trebuie sa vorbim despre acest episod în mod amanuntit.
Cu aproximativ trei luni înainte ca Parintele Seraphim sa moara, Parintele Herman a trecut sa ma vada. Era extrem de agitat. M-a luat deoparte si mi-a spus ca el si Parintele Seraphim tocmai avusesera o „disputa teribila”. „Parintele Seraphim”, a zis el, „nu ma întelege! Nu stiu ce se va întimpla în viitor.” Mi-a explicat ca subiectul discutiei îl constituise o posibila asezare monastica în Alaska, aventura pe care Parintele Herman era dornic s-o aduca la îndeplinire, dar pentru care Parintele Seraphim refuzase sa-si dea binecuvintarea, desi l-a binecuvintat pe Parintele Herman sa petreaca Pastele pe insula Spruce, ceea ce a si facut.
E posibil ca, pe patul de moarte, Parintele Seraphim sa-si fi dat binecuvintarea pentru a se continua acest plan, asa cum se sustine în biografie? Este foarte putin probabil – din doua motive: în primul rind, la scurt timp dupa ce Parintele Seraphim a fost internat în spital, a fost instalat la aparate care înlocuiesc artificial functiile vitale, inclusiv un aparat de respirat – ceea ce însemna ca nu putea vorbi. De asemenea, avea momente cind îsi pierdea cunostinta – asa cum pot depune marturie toti aceia dintre noi care au fost acolo. În al doilea rind, si mai grav: citeva luni mai tirziu, Parintele Herman însusi mi-a spus ca cele din urma cuvinte pe care i le-a spus Parintele Seraphim au fost: „Am terminat cu tine. Du-te naibii!” Cuvintele minioase, care nu-i stateau în fire Parintelui Seraphim sunt dovada unei minti profund îngrijorate de comportarea de ansamblu a Parintelui Herman si sugereaza existenta mai multor fapte decit banuiam noi în acea vreme. Se întelege de la sine ca nimic din toate acestea nu apare în biografie.
Lucrarea contine o cantitate enorma, aproape obsesiva de discurs „anti-episcopal”. Acesta este în buna parte meschin, aduce a birfa si pare sa fie dovada un conflict psihologic nerezolvat al Parintelui Herman cu conducerea bisericeasca. Oricum, nici una dintre aceste remarci meschine nu vine din partea Parintelui Seraphim. Pare sa fie o interpolare a autorului si / sau a Parintelui Herman. Si nici nu am auzit vreodata vorbindu-se astfel la Schit în toata viata Parintelui Seraphim – cu o singura exceptie, prin 1973, venind din partea Parintelui Herman. Scrisesem o serie de articole intitulate „Ce e un episcop?”. Parintele Herman mi-a recomandat sa nu mai scriu astfel de articole. Cind am întrebat de ce, a raspuns doar: „Nu trebuie sa facem atita caz de episcopi. E posibil sa li se urce la cap.”
Nu am acordat atentie acestui lucru atunci pentru ca, în toate publicatiile mele si în activitatea mea de misionar, ambii Parinti vorbisera întotdeauna de bine de Arhiepiscopul Antonie (care de asemenea îmi vorbea despre ei într-un mod foarte apreciativ!). Mai mult decit atit, ei întotdeauna insistau sa nu fac nimic fara binecuvintarea lui. Dar în 1987, singura data cind l-am vazut pe Parintele Herman dupa 1984, cind l-am întrebat daca era sub ascultarea unui episcop dintr-o alta jurisdictie, a replicat cu asprime: „Cine are nevoie de episcopi? Tot ce fac e sa stirneasca probleme. Sunt dusmanii Sfintului Duh!” Cind i-am spus ca aduce cu un ortodox de rit vechi, a ripostat: „Nu am nevoie de un episcop!” Întimplarea a facut ca el parasise pe ascuns Biserica Rusa din Exil si se stabilise sub necanonicul si cu totul nerecunoscutul „Episcop” Pangratios. Interesant lucru, citiva ani mai tirziu cind a vizitat Rusia nu s-a dat îndarat sa accepte o recompensa din partea Patriarhului Moscovei.
Multe dintre pretinsele „conflicte” dintre Vladica Antonie si Parinti – adesea descrise drept încercari furioase din partea Arhiepicopului de a-i controla si „zdrobi” – sunt simple exagerari sau totale denaturari. Parintele Seraphim însusi mi-a vorbit despre multe prilejuri precise cind Vladica a vizitat Schitul, a fost „multumit” de ei si de munca lor, si era fericit sa fie cu ei, chiar daca pentru scurt timp, în izolarea si linistea de acolo.
Alteori mentiona dezacorduri sau neîntelegeri minore si normale cu ierarhul în functie – dar acestea se rezolvau întotdeauna si în acea vreme nu a existat niciodata nici un fel de ostilitate, asa cum se prezinta în aceasta carte. Fireste, Arhiepiscopul avea un simt al raspunderii adecvat pentru supravegherea pastorala si dorea sa fie consultat si informat despre diverse proiecte si planuri. Este chiar posibil ca uneori sa nu fi înteles întru totul anumite scopuri si aspiratii ale Parintilor. Dar acest lucru este normal, dupa cum stie oricine care a lucrat vreodata ca angajat.
În orice caz, descrierea Vladicii Antonie drept un fel de „monstru bisericesc” sau tiran nu suna convingator pentru nimeni dintre cei care-l cunosc. Propriile sale încercari, repetate, sincere si necesitind multa rabdare, de a se împaca cu Parintele Herman vreme de mai mult de patru ani dupa moartea Parintelui Seraphim – toate au fost respinse cu furie de Parintele Herman – stau marturie pentru adevaratul caracter al Vladicii si nu necesita alta aparare sau explicatie.
În mod similar, desi cartea Parintelui Damaschin este plina de remarci viclene si de atacuri împotriva Bisericii Ruse din afara Rusiei, nu am auzit niciodata vreo critica a Sinodului adusa de Parintele Seraphim. Chiar dimpotriva. Desi avertiza sa nu se puna prea multa nadejde în „institutia” vazuta a Bisericii, Parintele Seraphim mi-a scris urmatoarele la 18/31 octombrie 1972: „[Sinodul nostru de] episcopi în ansamblu este mai bun decit oricare altul, si probabil nu e diferit de episcopii din ultimii 2000 de ani, prin care Duhul Sfint si-a calauzit Biserica.” A continuat scriind ca noi trebuie „sa devenim cel mai bun sprijin al episcopilor – caci noi lucram împreuna cu ei spre folosul adevarat al „organismului” Bisericii, trupul lui Hristos. Daca, drept urmare, avem parte de neîntelegeri si de ofense (si noi suntem vinovati de asta, nu doar episcopii!), Biserica ne da mijloacele duhovnicesti de a ierta si de a trece peste acestea.” Este un punct de vedere radical diferit de cel oferit în biografie.
Ultimele capitole, care trateaza despre evenimentele triste si, ca sa fiu sincer, groaznice ce au avut loc dupa moartea Parintelui Seraphim si care n-au ce cauta în aceasta biografie, sunt un deserviciu adus amintirii sale si nu sunt decit o aparare unilaterala pentru hotarirea Parintelui Herman de a parasi Biserica. Prin „unilaterala” vreau sa spun ca el (prin mijlocirea autorului) pur si simplu nu spune tot adevarul. De exemplu, nu se mentioneaza deloc faptul ca i s-au adus acuzatii de natura morala la optsprezece luni dupa moartea Parintelui Seraphim. Arhiepiscopul a tratat cu cea mai mare discretie aceste acuzatii aduse Parintelui Herman, si-a dorit din toata inima sa nu le creada si nu a insistat asupra lor. (Se stie ca asa-zisele probleme ale Parintelui Herman în acest domeniu au iesit de fapt la suprafata la scurt timp înainte de moartea Parintelui Seraphim si îi erau cunoscute, contribuind fara îndoiala la sentimentul coplesitor de tristete care i-au grabit boala ultima si moartea, si care ar putea explica ultimele cuvinte pe care i le-a adresat Parintelui Herman.)
Naratiunea îl face pe cititor sa conchida ca Parintele Herman a parasit Biserica Rusa din Exil pentru ca ierarhul sau îl „persecuta” si voia sa „acapareze” Schitul si proprietatea acestuia – ceva la ce rivnise de multa vreme. Nu numai ca acest lucru nu e adevarat, dar si acuzatiile reale aduse Parintelui Herman au privit chestiuni legitime de „insubordonare si nesupunere”, si pentru acestea a fost în cele din urma caterisit. 6
În general, aceasta partinire interesata demonstreaza felul în care multe incidente au fost exagerate, denaturate si facute sa serveasca ideologiei particulare a Parintelui Herman. E o otrava care a „înflorit” deplin abia dupa moartea Parintelui Seraphim, cind el nu mai era de fata pentru a asigura „balanta” necesara personalitatii exuberante a Parintelui Herman – o personalitate care a oferit atit de mult Bisericii în zilele sale mai sanatoase, ascultatoare, si care a fost atit de apreciata de multi, dar care mai tirziu a ajuns sa aiba calitatile nepotrivite pe care acum el e atit de grabit sa le atribuie altora din Biserica Rusa din Exil sau oricui care nu este de acord cu el pe de-a-ntregul. 7
În sfirsit, ce se poate spune despre aceasta biografie a Pr. Seraphim? Asa cum s-a evidentiat mai înainte, unde Pr. Seraphim i se da cuvintul, prin citate foarte lungi din scrierile sale, cartea este excelenta pentru ca Pr. Seraphim – mintea si sufletul sau – era un om atit de deosebit, de minunat si „bun”. În acest sens, este o carte importanta. Dar biografia are extrem de multe lipsuri pentru ca a fost scrisa pentru a servi intereselor amaraciunii Pr. Herman si pentru a justifica si scuza propriile sale probleme grave si nerezolvate. Cititorul obisnuit care nu le cunoaste pe principalele persoane implicate, va întimpina dificultati în a clarifica toate acestea, daca acest lucru este cu putinta.
Protopop Alexey Young

NOTE

1. Pr. Alexey a adunat vreme de doisprezece ani scrisorile Pr. Seraphim prin acesta dadea sfaturi duhovnicesti, care i-au fost adresate atit ca laic cit si, mai tirziu, ca preot. (Publicatia) Orthodox America pregateste aceste scrisori spre publicare.
2. N.B. Desi avem încredere în acuratetea tuturor celor publicate înaintea mortii Pr. Seraphim, nu putem fi siguri, din motive lesne de înteles, ca fragmentele care apar în aceasta carte, luate din jurnalul sau personal, sunt gindurile si însemnarile originale. Nu putem fi siguri de acest lucru si datorita partinirii pe care o avea Pr. Herman fata de Sinod (care s-a manifestat numai dupa moartea Pr. Seraphim).
3. Christensen, Monk Damascene, Not of This World: the Life and Teachings of Fr. Seraphim Rose.
4. Ibid.
5. Recent, moastele Arhiepicopului Ioan (care a fost canonizat de catre Biserica Rusa din Exil în cara anului 1994 – aceeasi jurisdictie si aceiasi ierarhi care, potrivit acestei biografii, l-au „persecutat”!) au fost descoperite întregi si fara stricaciune. Din nefericire, eforturile Arhiepiscopului Ioan sunt scoase din context si li se atribuie un sens pe care în acel moment nu l-au avut, o „tehnica” literara care apare des în aceasta carte. Pentru mai multe informatii despre presupusus „tratament” al Arhiepiscopului Ioan, vezi o recenzie a acestei biografii scrisa de fratele Serghie în Orthodox Life, Vol. 43, No.5.
6. Pentru textul integral al deciziei Tribunalului bisericesc, vezi Orthodox Life, op. cit.
7. În acest rastimp, Pr. Herman a afirmat într-o scrisoare adresata unui laic din Anglia ca pina si Pr. Alexey Young l-a „tradat”. De fapt, ultima data cind l-am vizitat la Schit în 1984, l-am rugat în genunchi si cu lacrimi în ochi sa se împace cu Arhiepiscopul si sa nu puna în pericol toata munca Pr. Seraphim.