PREFATA

„Caci daca, atâta vreme cât sufletul salasluieste în trup, diavolul nu-i poate aduce vatamare, tot asa, atunci când pleaca din trup, diavolul nu are nici o putere asupra lui.”

Sf. Ioan Hrisostom

(Omilii la Lazar, II, 2 PG 48 984)

Ne putem întreba de ce anumite idei false revin chiar atunci când au fost respinse de nenumarate ori. Revin fara încetare. Sustinatorii acestora nu sunt oameni rai sau prosti. Totusi, sunt atrasi de ele în mod ciudat, presupunându-se ca longevitatea este o dovada a adevarului lor. De fapt, nu exista erezii noi. La fel stau lucrurile în cazul teoriei vamilor vazduhului (teloneion), al carei antecedent este Egiptul antic, cu ereticii gnostici. I-a ispitit pe membrii Bisericii primare pentru o perioada scurta de timp, a aparut iarasi în rândul maniheilor în Bizantul târziu, apoi din nou în Rusia secolului al XIX-lea (în acelasi timp cu teosofia); si, în experienta noastra recenta, a aparut în legatura cu Pr. Serafim Rose si alaiul sau. Banuiesc ca exista si alte exemple.
Sunt de parere ca aceasta eroare daunatoare este, din punct de vedere istoric, parte a unei impresionante aliante de erezii, care ataca pentru ultima oara Biserica înainte de întoarcerea Domnului.

1.

Înainte de a ne ocupa de propaganda preluata literal a Pr. John Mack, „Ce se întâmpla în momentul mortii? Un rezumat patristic”, sunt necesare câteva observatii despre cel care este în mare masura responsabil pentru aceasta ultima renastere a erorii vamilor vazduhului. Scrierile sale au ajuns în alte tari traditional ortodoxe. Ma refer la „fericitul” Serafim Rose (dupa cum au început sa-l numeasca unii). Ma intereseaza în special lucrarea sa „Raspuns unui critic”, un raspuns nefericit la dezaprobarea pe care Arhiepiscopul Lazar a aratat-o fata de cartea lui, Sufletul dupa moarte.(1) Pr. Serafim a raposat. Unii ar putea obiecta ca nu este corect sa critici pe cineva care nu se poate apara. Am vazut prea multe dintre „raspunsurile” lui. Ucenicii sai respecta fiecare cuvânt al sau, au pictat o icoana care-l înfatiseaza si îl numesc „fericit” (primul pas spre canonizare), las în seama lor datoria de a raspunde la critica.
Adeptii lui Serafim Rose si ai teoriei vamile vazduhului sunt foarte sensibili la orice critica i se aduce lui (sau teoriei sale). Ei îl apara pe el (si „traditia” lor) prin orice strategie retorica. Ni se spune ca nici un „teolog responsabil” si nici un „savant competent” nu l-ar acuza de „neo-gnosticism”. „O asemenea învinuire dovedeste doar totala lipsa de familiaritate a persoanei respective cu gnosticismul si cu implicatiile antropologice ale acestuia”, si, mai mult decât atât, demonstreaza ignoranta fata de teoria vamile vazduhului.(2) În afara de proteste vehemente, „înflorituri” fanteziste aduse oricarui citat liturgic sau patristic, injurii, „generalizari radicale” si „argumente dure care încearca sa discrediteze pe oricine nu este de acord cu el”, ei nu au realizat nimic care sa ne faca sa credem ca el sau aparatorii sai sunt „teologi responsabili” sau „savanti competenti”, care au suficiente cunostinte de gnosticism si patrologie pentru a-i apara pozitia. Faptul ca râd de adversarii lui nu-i va fi de nici un folos.
Este neaparat nevoie sa ne punem întrebarea: daca sustinatorii teoriei vamilor vazduhului interpreteaza Scripturile, Sf Parinti, sfintele slujbe si spiritualitatea Bisericii într-un fel, iar „criticul” si simpatizantii sai în alt fel, noi pe cine trebuie sa credem?
Poate cititorul sa afle care este adevarul, când ambele parti insista ca adversarul sau îsi proiecteaza teologia personala peste sursele lor comune? Suparator este si faptul ca, aparent, numeroase texte liturgice si patristice legate de acest subiect pot fi întelese în feluri diferite. De exemplu, „duhurile vazduhului” sau „duhurile din cer” (telonion) sunt acelasi lucru cu demonii vamilor vazduhului? Trebuie sa existe o cale de a afla adevarul.
Raspundem prin câteva observatii simple: teoria vamilor vazduhului nu se gaseste nicaieri în Evanghelii, la prooroci sau la Apostoli. Am aratat ca aceasta teorie a fost întâlnita la Sf. Parinti. Avem toate motivele sa credem ca sursele patristice au fost traduse gresit sau confundate cu pseudografia (scrieri atribuite în mod gresit Sf. Parinti). Am descoperit înca o data ca Pr. Serafim Rose (sau episcopul Ignatie) a rastalmacit în mod curent cartile de slujba pentru a obtine rezultatele dorite. Mai mult decât atât, sustinatorii teoriei vamile vazduhului nu au explicat de ce tanatologia (învatatura despre moarte) lor nu se întâlneste înainte de secolul al IV-lea, si nici de ce demonologia Parintilor latini nu are aproape nimic de spus despre asta. De fapt, Pr. Rose si altii, trateaza Apusul crestin timpuriu ca si cum nu ar face parte din Biserica Ortodoxa.
Sustinatorii teoriei vamile vazduhului ignora respingerea sinodala implicita a teoriei lor, de exemplu canonul 18 al Sinodului de la Ierusalim din 1672:
Credem ca sufletele celor adormiti au parte fie de tihna, fie de suferinta, potrivit faptelor fiecaruia; caci atunci când sunt despartite de trupurile lor, ele se îndreapta numaidecât fie spre bucurie, fie spre mâhnire si plângere; cu toate ca, marturisim, nici bucuria, nici osânda lor nu este completa. Caci dupa Învierea obsteasca, când sufletul are sa fie unit cu trupul, cu care s-a purtat bine sau rau, fiecare are sa primeasca fie bucurie, fie osânda...
Exista o culegere de învataturi privind dogma ortodoxa despre moarte si demoni care, daca nu respinge pur si simplu gnosticismul teoriei vamile vazduhului, îl considera drept o alegorie spirituala. De asemenea, expunerea „ortodoxa” a Pr. Serafim a acestei teorii manifesta o indiferenta grosolana fata de trebuinta harului. Nu sunt sigur daca cuvântul apare în Sufletul dupa moarte. În sfârsit, este remarcabila asemanarea dintre teoria vamilor vazduhului si experienta gnostica de dupa moarte.
Oricât de diferite erau, toate teologiile gnostice aveau ca principiu standard al tanatologiei lor un sistem de „vami ale vazduhului”. Sectele gnostice grecesti, „iudaice” si „crestine” sustineau ideea unei vieti de apoi, în care sufletul, pentru a dobândi fericirea, trebuie sa treaca printr-o încercare demonica. Acesta trebuie sa stea dinaintea „vamesului” în „locuri de prinsoare” sau „vami”, situate undeva în interiorul sistemului planetar, în planul zodiacal, în niste planuri ceresti ocupate de „arhoni” sau „cosmocratori” sau chiar „diavoli”. Trecerea prin sfere este garantata pentru sufletul care rosteste „cuvântul secret” si este botezat sau a luat parte la vreun alt ritual initiatic. De asemenea, sunt eficace si rugaciunile spuse de comunitatea religioasa pentru sufletele celor plecati.(3) Totusi, Biserica Ortodoxa din vechime nu a înteles mântuirea în termeni de „cunoastere secreta”, „ritualuri” sau rugaciunile unei elite spirituale. Mântuirea vine pentru toti prin credinta adevarata, iubire, har si viata în Biserica. Mântuirea înseamna îndumnezeire care, dupa cum se afirma în rugaciunile de dinaintea împartasaniei, începe deja din aceasta viata, prin Biserica si Tainele ei, continuând dupa moarte cu înaltarea sufletului catre mângâierea dumnezeiesca.
Atunci, de ce, dupa secolul al IV-lea, unii Parinti greci au combinat reprezentarile vamilor vazduhului cu predicile si învatatura lor? O astfel de retorica a fost rezultatul ciocnirii dintre Biserica si elenism. Înainte de acea perioada, Biserica Ortodoxa a fost o „societate închisa” si nu întâlnim limbajul sau ideologia vamilor vazduhului; dar, dupa unirea cu Imperiul Roman, Biserica a pierdut protectia pe care i-o asigura izolarea ei. A facut fata navalirii ideilor straine adaptându-le. Sf. Parinti, din Rasarit sau Apus, au primenit cuvintele si conceptele filosofice si religioase care îi invadau. Au modificat implicatiile pagâne ale acestora si au conferit conceptelor straine o semnificatie crestina.(4) De pilda, „ziua soarelui” (duminica) a devenit „Ziua Fiului” (icoana a veacului viitor). Cuvântul homousios („deofiinta”) utilizat de Aristotel, a fost limpezit si folosit în Crezul de la Niceea.
Dar sustinatorii vamilor vazduhului nu si-au dat osteneala sa transforme tanatologia gnostica într-un limbaj specific crestin. Ei au nascocit un amestec dezagreabil împreuna cu erezia. Rusia secolului al XIX-lea ne-a dat „misticii rusi” preocupati sa cizeleze neo-gnosticismul modern, începând chiar cu episcopul Ignatie Brianceaninov care a „inspirat” cartea Pr. Serafim Sufletul dupa moarte („Raspuns unui critic”, 1). Banuiesc ca acesta din urma, cel putin, stia ca mentorul sau exagerase „sensul literal” si încercase sa se protejeze prin subterfugiul „sensului metaforic” sau „figurativ”. El scrie: „Este cât se poate de limpede pentru oricine faptul ca termenul «vama vazduhului» nu trebuie luat literal; este o metafora pe care Parintii rasariteni l-au considerat potrivit sa descrie realitatea cu care sufletul se întâlneste dupa moarte. De asemenea, este limpede pentru toata lumea ca unele elemente din descrierile vamilor vazduhului sunt metaforice sau figurative. Relatarile, însa, nu sunt nici «alegorii», nici «fabule», ci sunt relatari sincere ale unor experiente personale spuse în limbajul cel mai adecvat aflat la dispozitia povestitorului.” („Raspuns unui critic”, 8).
Pr. Rose recunoaste ca teoria vamilor vazduhului „nu a fost niciodata definita drept o «dogma», apartinând mai degraba traditiei evlaviei ortodoxe.” Pr. Pomazansky este de acord ca „teoria vamilor vazduhului nu este în mod specific un subiect al teologiei ortodoxe: nu este o dogma a Bisericii în sens strict.”(5) Nici unul nu-si explica remarcabila afirmatie. Ar trebui sa credem ca „dogma” nu face parte din „evlavia ortodoxa”? Sau ca este posibil sa fii evlavios (eusebeia) fara a avea o învatatura sau o dogma sanatoasa? Ce este „dogma Bisericii în sensul strict”? Care este semnificatia sa în sens larg? Consider ca o „dogma” (în sens strict) este o învatatura pe care credinciosii sunt obligati sa o îndeplineasca. Ce înseamna în sens larg, n-am nici o idee. Sustinatorii teoriei vamile vazduhului au spus ca convingerile lor, ca orice „parere evlavioasa”, sunt discretionare (theologoumenon). Nu acesta este modul în care Pr. Serafim, Arhiepiscopul Hrisostom de Etna, si altii au aparat aceasta teorie. Ei sustin ca a fost „mostenita de la bun început... si propovaduita neîntrerupt în Biserica, pâna în zilele noastre” (Prefata la Sufletul dupa moarte). Acestia îsi ataca adversarii în mod public si cu vehementa de parca teoria vamile vazduhului ar fi necesara pentru mântuire.
Cum altfel am putea explica dusmania lor puternica fata de „critic”? Uneori entuziasmul acestora devine prilej pentru un discurs imprudent. „Probabil nu exagerez când spun ca nici un scriitor ortodox nu a fost atât de dogmatic în descrierea naturii a acestei realitati a lumii celeilalte pe cât este criticul (Arhiepiscopul Lazar) în a o nega în totalitate. Acesta nu este un cadru potrivit afirmatiilor categorice” („Raspuns unui critic”, 4). Lasând la o parte evidenta contradictie, Pr. Serafim se refera la vamile vazduhului ca fiind tocmai „realitatea lumii celeilalte”. Mentorul sau, episcopul Ignatie, ne înstiinteaza ca îngerii cazuti salasluiesc în spatiul dintre rai si pamânt; iar diavolul a fost „printul vazduhului”? Pr. Rose se refera la ele ca fiind „realitatea din lumea cealalta”.(6) Care este aceasta? Se gasesc vamile vazduhului în aceasta lume fizica, timp-spatiu, sau în lumea spirituala, vesnicia? Este diavolul „printul vazduhului” (cu oxigen si gravitatie) sau „printul lumii spirituale”?
Sustinatorii teoriei vamilor vazduhului ne coplesesc neîncetat cu paragrafe dupa paragrafe luate din scrierile liturgice ale Sf. Parinti, de parca simplul numar al citatelor le-ar justifica opiniile. Cel mai adesea, expresia „vamile vazduhului” nici macar nu apare în citatele lor. Când apare, nu este literala în mod explicit. De obicei, cuvintele si expresiile sunt figurative. Merita sa reproducem conceptia crestina traditionala a sufletului dupa moarte: Biserica nu neaga existenta „demonilor care aduc învinuiri” în aceasta lume, în vazduh; nu neaga nici dorinta lor de a apuca fiecare suflet. Într-adevar, în momentul mortii unele suflete sunt „prinse” sau lasate în seama demonilor care le duc în „hadesul cel mai întunecat”. Ei iau sufletele nebotezate, pe eretici si pe cei care au murit fara a se pocai. Diavolii nu au dreptul de a judeca vreo fiinta. Ei nu hotarasc soarta noastra. Ei nu arunca pe nimeni în „iad” si nici nu îngaduie sufletelor sa mearga în „rai”. Dumnezeu singur este Judecatorul tuturor oamenilor.

2.

Când studiem cartile, articolele si scrisorile în care se sustine teoria vamilor vazduhului – în prezent promovate în SUA în mare parte de catre grupurile Platina si Etna – descoperim un devotament înflacarat fata de aceasta, un devotament care copleseste orice prudenta intelectuala si-i face pe sustinatorii ei orbi la obiectiile legitime care pot fi aduse acestei teorii fanteziste. În aceasta stare de spirit, ei se pot lua în serios când pretind ca sunt ortodocsi ce nu fac compromisuri, dedicati duhului si autoritatii Parintilor – o „credinciosie” care, evident, justifica doar în mica masura reaua credinta intelectuala. De obicei, aduna citate din lucrarile lor – în general fara multe date bibliografice. Scriu articole în care se afirma ca cutare sau cutare Sf. Parinte este un aparator al teoriei vamilor vazduhului. Oricine li se opune, se face vinovat de „patristica ordinara”, acesta fiind, cred, epitetul favorit al lui Auxentios, redactor al revistei Orthodox Tradition (XV, 4, pp. 28-30).
În mod curent, ei nu disting între tratate, scrisori, predici a caror autenticitate a fost stabilita (si fragmente de proza si poezie patristica, de altfel pierdute) si cele care le sunt atribuite în mod gresit (spuria), cum ar fi Omilii despre plecarea sufletului de pseudo-Chiril (al Alexandriei) sau pseudo-Hrisostom (Despre pomenirea mortilor, Omilii despre rabdare si recunostinta), bine cunoscute sustinatorilor teoriei vamilor vazduhului. Literalmente, mii de scrieri false poarta numele sfintilor Ioan Hrisostom, Atanasie cel Mare, Efrem Sirul etc., si ei nu pot sa le deosebeasca – sau poate în mod intentionat nu doresc sa le deosebeasca din moment ce o astfel de pseudo-epigrafie este absolut indispensabila argumentelor lor îndoielnice. Exista de asemenea numeroase scrieri „patristice” care s-ar putea sa nu apartina numelui de pe coperta (dubia). Sustinatorii teoriei vamile vazduhului manifesta o indiferenta totala fata de aceasta realitate bibliografica.
Numarul citatelor patristice nu trebuie sa ne intimideze; îngrijorarea noastra este mai degraba cu privire la autenticitatea lor si la faptul ca pot fi verificate. În afara de asta, ar trebui sa ne întrebam de ce speculatia vamilor vazduhului nu dateaza din vechime si nu se bucura de acord universal, îndeosebi în rândul Parintilor apostolici (sfintii Ignatie, Policarp, Clement Romanul etc.), în rândul scriitorilor împotriva gnosticilor (sfintii Hegesip, Irineu, Ipolit etc.). Sustinatorii teoriei vamilor vazduhului nu apeleaza la teologii africani timpurii (sfintii Ciprian, Dionisie al Alexandriei sau Tertulian). Sfintii Chiril al Ierusalimului si Epifanie de Salamis nu fac parte dintre cei pe care ei îi indica în sprijinul învataturii lor. Desigur, ei fac apel la Sf. Atanasie, la Parintii capadocieni, la Macarie Egipteanul, Ioan Hrisostom, Grigorie Dialogul etc., dar pasajele pe care le citeaza sunt întotdeauna ambigue.
Sustinatorii teoriei vamilor vazduhului nu primesc nici un sprijin din partea sfintilor Maxim Marturisitorul, Ioan Damaschin, Fotie, Simeon Noul Teolog, Marcu al Efesului, Grigorie Palama, Simeon al Tesalonicului, Ghenadie Scolarul – în afara de cazul în care nu-l pun ei însisi acolo, asa cum au facut cu Sf. Grigorie cel Mare. Parintii latini (pe care în general îi trec cu vederea) nu vin în ajutorul cauzei lor: sfintii Ilarie de Poitiers, Ieronim, Ambrozie, Leon cel Mare, Faust de Riez, Zeno al Veronei, Niceta de Remesiana, Petru de Ravena, Ioan Cassian, Benedict de Nursia, Beda Venerabilul, Grigorie de Agrigentum, Paulin de Nola, nici unul dintre Sf. Parinti spanioli, britanici sau francezi etc. Spre mâhnirea multora, nici în scrierile Fer. Augustin de Hiponna nu exista învataturi referitoare la vamile vazduhului.
În plus, de foarte multe ori sustinatorii teoriei vamilor vazduhului nu ofera nici un context pentru fragmentele pe care le citeaza. Nu este greu sa-ti dai seama ca Pr. Serafim foloseste pasaje în mod abuziv. Cartea sa Sufletul dupa moarte cuprinde din plin astfel de pasaje. Traduce dupa bunul plac. Suntem obligati sa-i cerem contextul din care a luat citatul, întrucât modul în care foloseste izvoarele nu ne-a câstigat încrederea. Fara sa ne spuna, ne ofera o versiune englezeasca a scrierilor patristice (si liturgice) de obicei tradusa din mai multe limbi straine. Adeptii sai accepta traducerea din rusa a Pr. Serafim a scrierilor renumitului episcop Ignatie Brianceaninov (editia din 1883 a scrierilor sale). Nestiind rusa, nu pot verifica, din punct de vedere lingvistic, ce s-a pierdut în traducerea episcopului Ignatie si în reeditarea Pr. Serafim – din greaca, siriana si latina – în cazul în care ei au consultat cu adevarat lucrarile originale. Merita sa ne gândim care sens ar putea lipsi din versiunea englezeasca?

3.

Nu demult, mi s-a trimis o alta încercare literara în sprijinul mitului vamilor vazduhului. De data aceasta este vorba de un anume Parinte John Mack, preot al Misiunii Sfintii Petru si Pavel de la („foarte progresista”) Biserica Ortodoxa Antiohiana (Topeka, Kansas). Aceasta a fost publicata de The Orthodox Information Center (Etna, Ca.). Pr. Mack îsi intituleaza articolul „Ce se întâmpla în momentul mortii? Un rezumat patristic” (http://orthodox info.com/death/stjohnmax_asoul.htm).
Axându-si articolul pe scurta predica a Sfântului Ioan Maximovici în favoarea teoriei vamilor vazduhului („Viata dupa moarte”), el adauga sase note foarte lungi pentru a confirma opiniile episcopului Ioan. Pr. Mack umple noua pagini cu citate vaste din scrierile Parintilor (pp. 3-12). De asemenea, el da crezare aparentei relatari a Sfântului Vasile cel Nou despre povestea apocrifa a visului maicii Teodora (secolul al X-lea) despre „vamile vazduhului”(7). În mod curios, el apeleaza la Catehismul (?) ereticului Origen din Alexandria (p. 7). Nu ne ofera nici o analiza a marturiei lor, de parca simpla enumerare a unor nume importante ar constitui o dovada de netagaduit.
As fi dorit ca el sa precizeze cartile din care a luat numeroasele citate; si, poate, titlul tratatului, scrisorii sau predicii. Le-a citit cumva în textul original grecesc sau latin? A examinat colectia patristica Migne sau o alta editie?
Ar fi fost bine sa aminteasca pagina la care apar citatele. Am sentimentul ca nu el a facut studiul, ci a primit informatiile de la un centru de studii ale teoriei vamile vazduhului.
Mai sunt si alte lucruri pe care Pr. Mack ar fi trebuit sa le faca pentru noi. Ar fi putut sa ne spuna ca a recunoscut deosebirea dintre lucrarea diavolului si a hoardei lui în aceasta viata si lucrarea lor, daca ea exista, în momentul mortii trupului. Pot ei sa se deplaseze înainte si înapoi între timp si vesnicie? Tipic aparatorilor teoriei vamile vazduhului, el amesteca totul. Nu da raspuns parerilor contrarii, cum ar fi argumentul ca „demonii vazduhului” nu pot lua toate sufletele, caci „cei drepti sunt în mâna lui Dumnezeu”. Pr. Mack nu pare sa aiba vreo îndoiala în ceea ce priveste soarta sufletelor dupa despartirea lor de trup.
Dar nu exista diavoli care sa stea la pânda în vazduh, sa se napusteasca si sa înhate sufletul aflat în drum spre Judecata particulara. Hristos a fost înaltat pe cruce „în vazduh” pentru a izgoni demonii. Asa cum a scris Sfântul Atanasie:
„Caci fiind astfel ridicat [pe Cruce], El a curatat vazduhul de rautatea diavolului si a demonilor de toate felurile. Dupa cum spune El, «l-am privit pe satana cazând din cer ca un fulger»; si a facut o noua deschizatura a drumului catre cer; ori, dupa cum spune tot El, « Ridicati, capetenii portile voastre si stati ridicate, voi, porti vesnice»” (Întruparea cuvântului, XXV, 5-6).
Pr. Mack nu are nimic de spus despre implicatiile acestei lucrari izbavitoare a Mântuitorului. Demonii sunt învinsi si nauciti, oricât de sfidatori ar fi. Desigur, noi continuam sa luptam împotriva „uneltirilor diavolului” si „împotriva domniilor si stapâniilor, împotriva stapânitorilor întunericului acestui veac” (Efeseni 6:12), dar „în Hristos” izbânda este a noastra. Înfrânt, satana nu are nici o putere asupra fiilor si fiicelor lui Dumnezeu, „care au primit Duhul înfierii, prin care strigam: Avva! Parinte!” (Romani 8:15).
Cine poate aduce vreo învinuire alesului lui Dumnezeu? Daca Dumnezeu ne izbaveste, care diavol ne va osândi sau ne va desparti de dragostea lui Hristos? Daca fiecare suflet raposat trebuie sa urmeze „cararea înfricosatoare ”, dupa cum se spune în slujbele de înmormântare ale Bisericii, Hristos însoteste sufletul credincios. Nu se lasa prada învinuirilor demonilor mincinosi în ale caror judecati nimeni nu poate avea încredere. Este o nerusinare sa credem ca un Dumnezeu bun ar acorda o asemenea putere unor fapturi rele si netrebnice. De ce ar pune în mâinile vrajmasilor Sai, pe care i-a învins pe cruce, soarta omului pentru care a patimit si a murit? Daca ar avea o asemenea autoritate si din cauza urii lor fata de neamul omenesc, este logic sa credem ca diavolii ar azvârli toate sufletele în iad, unde le-ar putea chinui vesnic.
Nu; mai degraba, calatoria sufletului, care trece cu îngrijorare desi nestiut, este un lucru straniu si grozav, o minune. Aceasta „carare”, potrivit Pr. Michael Pomazansky, „este o carare dreapta care duce la dobândirea Împaratiei slavei”. În ajutorul sufletului vin harul lui Dumnezeu, mijlocirea sfintilor, îngerii nostri pazitori, rugaciunile liturgice si pomenirile Bisericii. „Dusmanii vazduhului sunt lipsiti de putere în fata unui astfel de ajutor”, adauga el.(8) Iubirea lui Dumnezeu îl poarta pe cel drept în siguranta spre locul sau de odihna. Cei nedrepti sunt dusi „într-un loc de suferinta”.
Nu exista bucurie în articolul Pr. Mack, si nici în vreo alta apologie a teoriei vamilor vazduhului. Daca sunt madulare ale lui Hristos, atunci unde este optimismul care ar trebui sa-l însoteasca pe un copil al lui Dumnezeu? În momentul mortii, ar trebui sa astepte minunea mântuirii.
„Veniti, priviti cine are sa treaca”, scrie Sf. Andrei Criteanul, „si privind, pastrati tacerea. Nu tulburati taina noastra. Fratilor, ceva coplesitor, are sa treaca pe dinaintea noastra: de sus vin îngeri stralucitori, purtând sceptre împaratesti, minunate la chip. Ostiri îngeresti, învesmântate în alb, ale caror forma este asemenea luminii, suflând foc, învesmântate în vapaie, acestea se grabesc si îl înconjoara pe cel care este întins acolo, si lasa de graba sufletul jos, iar noi sa nu aratam acum respectul cuvenit?” (Omilii despre viata omeneasca si despre cei raposati, 1 PG 97 1284D-1285B).
Gândurile lor sumbre ar putea fi schimbate si datorita altor aspecte. Scenariul propriu teoriei vamile vazduhului referitor la ceea ce se întâmpla dupa moarte este fals, începând cu absenta deosebirii dintre „hades” (salasul temporar al celor morti) si gheena sau „iadul” (conditia despartirii vesnice de Dumnezeu); si dintre „sânul lui Avraam” (paradisul) si Împaratia cerurilor. Mai mult decât atât, Pr. Mack ignora faptul ca mântuirea si osânda privesc atât sufletul cât si trupul. Sufletul si trupul au fost partasi nedespartiti la bine si la rau. Dumnezeu va judeca „sufletul si trupul laolalta”, a scris Sf. Ambrozie al Milanului (Despre moartea fratelui sau Satyrus II, 88; a se compara cu Sf. Efrem, Imnele raiului, 5). Potrivit aparatorilor teoriei vamile vazduhului, demonii judeca doar sufletul, aruncându-i pe cei nevrednici în iad, în vreme ce ceilalti sunt eliberati pentru a ajunge în rai. Potrivit învataturii ortodoxe, Judecata particulara anticipa viitorul, dar în neo-gnosticism judecata diavolului este cea care îl harazeste.
Atât de mare este încrederea Pr. Mack în teoria vamilor vazduhului încât el pare sa uite pe de-a-ntregul „problemele” care o înconjoara.(9) Îi place sa se joace de-a „stiu mai multe citate patristice decât tine”. Aceasta „dezbatere” trebuie rezolvata tinându-se seama de principii teologice temeinice al caror temelie este Sf. Traditie a Bisericii Ortodoxe. Un aspect al Sf. Traditii îl confirma pe altul. Sunt sigur ca el va fi de acord. Presupun ca el crede ca subiectul vamilor vazduhului merita o cercetare competenta si, prin urmare, este dispus sa accepte rezultatele la care se ajunge în urma dovezilor. Din pacate, observam o anume fanfaronada în Nota introductiva a articolului sau: „Este important ca, în abordarea acestui subiect extrem de important, sa lasam la o parte toate opiniile preconcepute si sa consimtim la ceea ce ne învata Parintii Bisericii. Parerea ta si parerea mea sunt doar atât: PARERI; ceea ce se prezinta aici este ADEVARUL!” Avem nevoie sa aflam daca laudele lui au greutate.

4.

Pr. Mack spera sa ne intimideze cu o predica a Sf. Ioan Maximovici. Cum îndraznim sa respingem teoria vamile vazduhului daca o marturiseste un sfânt al Bisericii? Dar Sf. Ioan a fost educat în seminarii rusesti dominate de scolastica protestanta si romano-catolica. În plus, el a aparut într-un mediu rusesc invadat de teosofia occidentala. De asemenea, nu putem uita ca sfintii gresesc. Pacatuiesc. Nu exista om care sa fie viu si sa nu greseasca. Îmi amintesc povestea Sf. Gherasim al Iordanului, facatorul de minuni, care era slujit de un leu. El a respins hotarârile celui de-al patrulea Sinod ecumenic, îndrumând gresit mii de calugari palestinieni. A fost îndreptat de Sf. Eutimie cel Mare si s-a cait.
În orice caz, aceasta nu este o predica foarte buna. Episcopul Ioan (si Pr. Mack) ar fi trebuit sa tinut seama de întelepciunea Sf. Andrei Criteanul:
„Daca Dumnezeu este lumina, ceea ce într-adevar este, si în El nu este întuneric de nici un fel, si «în El traim si ne miscam si suntem» (Fapte 17:28), si la El suntem dusi si sufletele tuturor «sunt în mâna lui Dumnezeu» (Întelepciunea lui Solomon 3:1), atunci ideea lipsita de ratiune [ca sufletele noastre merg în] întuneric si în locurile întunecate ale hadesului este falsa... Nu cercetati starea sufletului dupa plecarea lui din trup. Nu-ti este dat tie sau mie sa punem astfel de întrebari. Numai Unul singur le cunoaste. Daca nu putem cunoaste natura sufletului, cum am putea întelege starea în care se afla dupa acesta dupa ce trupul a raposat” (Omilie despre viata omeneasca si cei plecati, PG 97 1289BC).
Sf. Ioan prefera sa creada ca sufletul „se afla pe sine în mijlocul altor duhuri, bune si rele. De obicei, el înclina spre cele cu care a dobândit o mai mare asemanatoare în duh, iar daca înca din trup a fost sub influenta unora dintre ele, apoi cu acelea va ramâne si la iesirea din trup, oricâta scârba ar putea simti acum...” (p. 1). Interesant, dar nu exista sprijin din partea Sf. Parinti pentru aceasta speculatie. În toata predica lui nu poate fi gasit nici unul, el se bazeaza doar pe scriitorii rusi crestini din secolul al XIX-lea: „Vreme de doua zile, sufletul se bucura de o oarecare libertate si poate vizita locuri de pe pamânt care i-au fost dragi”, explica el, „dar în a treia zi, porneste catre alte tarâmuri. În aceasta vreme (a treia zi), sufletul trece prin legiuni de duhuri necurate care îl împiedica pe cale si îl învinuiesc de felurite pacate, spre care chiar ele îl ispitisera. Potrivit cu mai multe revelatii, exista un numar de douazeci de asemenea piedici, asa-numitele «vami ale vazduhului», în fiecare din ele cercetându-se o anume forma a pacatului; dupa ce trece de una, sufletul se apropie de urmatoarea. Numai dupa ce izbuteste sa treaca de toate, sufletul îsi poate continua urcusul fara sa fie azvârlit îndata în gheena.” (p. 2)
Nu putem gasi nicaieri un exemplu mai bun de gnosticism.(10) Demne de atentie în acest paragraf sunt cuvintele „Potrivit cu mai multe revelatii”. Tocmai aceasta este pretentia tuturor gnosticilor: doctrina lor este rezultatul unei „revelatii” percepute cu ajutorul darului cunoasterii duhovnicesti (gnosis). Teosofia occidentala a invadat Rusia în secolul al XIX-lea si este în mare masura responsabila pentru renasterea teoriei vamilor vazduhului. Sf. Ioan ofera în continuare în predica sa si mai multe detalii despre experienta sufletului în lumea cealalta. El afirma ca Nascatoarea de Dumnezeu a fost condusa în rai de catre Fiul ei tocmai pentru a evita vamile vazduhului. Dupa câte se pare, ei nu i s-a îngaduit, ca altor suflete, sa petreaca înca 37 de zile vizitând „salasurile ceresti si adâncurile iadului, fara sa stie înca unde are sa ramâna si de abia în cea de-a patruzecea zi i se harazeste locul care va fi al sau pâna la învierea mortilor” (p. 2). N-am auzit si nu am citit niciodata pâna acum despre aceasta aventura a sufletului.(11)
Trebuie sa fim atenti atunci când auzim fara întrerupere de la Sf. Parinti ca sufletul fara trup nu poate rataci liber si nici nu poate vedea dinainte iadul, macar pentru ca acesta (gheena) nu este înca deschis. În rugaciunile pentru morti din timpul Liturghiei nu I se aduce lui Dumnezeu nici o cerere pentru sufletele ratacitoare. Nu exista nici macar o cerere care sa sugereze ca ele s-ar misca din loc în loc, ratacind prin „lacasurile ceresti” sau cutreierând „adâncurile iadului”, si nici ca dupa patruzeci de zile sufletele ar fi conduse de demoni pentru a fi interogate de judecatorii „vamilor vazduhului”. Nimic din rugaciunile slujbei înmormântarii (panihida) nu ne permite sa tragem aceasta concluzie. Am citit aici doar ca Biserica se roaga „Dumnezeul Duhurilor si a tot trupul, Care ai calcat moartea si pe diavol l-ai surpat si ai daruit viata lumii Tale, Însuti Doamne, odihneste sufletul adormitului robului Tau, în loc luminat, în loc de verdeata, în loc de odihna, de unde a fugit toata durerea, întristarea si suspinarea.” (Hapgood, p. 565). Termenul folosit în Hapgood, „iad” este o traducere gresita a cuvântului „hades” (ibid., p. 568). Dupa moarte, sufletul este purtat fie de îngeri în rai, fie de demoni în „salasul mortilor”, „un loc de suferinta” sau „întunericul cel mai din-afara” (adis), adica Judecata particulara a celor osânditi. Vom mai vorbi despre acest lucru.
Sf. Ioan Maximovici staruie pe lânga ascultatorii sai ca dupa patruzeci de zile sa faca o pomenire pentru pacea celor raposati. În nota a sasea a predicii sale, Pr. Mack pretinde ca a gasit aceasta practica în Constitutiile Apostolice. Dar este destul de evident în aceasta referinta ca este vorba mai degraba de o mostenire a Vechiului Testament, întemeiata pe un obicei din Egiptul antic si nu pe vreun concept crestin unic. Avem aici un exemplu despre cum poate fi manipulata o sursa prin entuziasmul autorului. Sunt necesare, afirma Pr. Ioan, „slujbe de pomenire pentru cei morti, cu «psalmi, lecturi si rugaciuni» în a treia zi de la moartea celui drag, datorita Domnului Iisus «care s-a înaltat dupa trei zile». Sunt rânduite slujbe de pomenire în ziua a noua «ca amintire [sic] a celor vii si a celor morti», precum si «în cea de-a patruzecea zi de la moarte, potrivit unor practici din vechime». În felul acesta poporul lui Israel l-a jelit pe marele Moise.”7 Acesta este felul în care ar trebui sa citim ideologia vamile vazduhului? Textul nu îndreptateste o astfel de presupunere (Constitutiile Apostolice, VIII, sec. 4: 41-42). Nu exista suflete ratacitoare si nici judecatori demonici. Rugaciunile pentru cei morti sunt cereri adresate milostivirii lui Dumnezeu. Cât despre necredinciosi, asemenea rugaciuni nu le ajuta la nimic, caci, în viata aceasta, l-au considerat pe Dumnezeu dusmanul lor.
Când Pr. Mack ne spune ca „aceasta învatatura este propovaduita de asemenea de Isidor Pelusiotul, Sf. Simeon Noul Teolog si Sf. Grigorie Teologul”, trebuie sa presupunem ca acesti Sf. Parinti erau adepti ai neo-gnosticismului sau. Ca de obicei, el nu ofera nici o informatie bibliografica.

5.

Dupa ce am studiat predica Sf. Ioan Maximovici, ar trebui sa aflam care este punctul de vedere al Bisericii privind teoria vamilor vazduhului. Nu vreau sa reiau terenul parcurs deja în cartile mele Mitul vamile vazduhului: neo-gnosticismul Pr. Serafim Rose, Revenirea vamilor vazduhului sau în lucrarea istorica si patristica a Arhiepiscopului Lazar, Sufletul, Trupul si Moartea. Totusi, într-o oarecare masura, acest lucru nu poate fi evitat.
Sa începem, ca prim martor, cu Sf. Ioan Hrisostom, de care s-a abuzat în mare masura. El afirma ca „un suflet care paraseste trupul nu ajunge sub tirania diavolului.”
Si, într-adevar, nici nu este cu putinta ca un suflet, despartit de trup, sa mai rataceasca aici. Caci „sufletele dreptilor sunt în mâna lui Dumnezeu” (Întelepciunea lui Solomon 3:1)... iar sufletele pacatosilor sunt de asemenea duse de aici. Acest lucru reiese clar din pilda lui Lazar si a bogatului nemilostiv; si Hristos mai spune în alt loc: „În aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau” (Luca 12:20). Prin urmare, când sufletul a plecat din trup, nu poate rataci aici; si nici nu este greu sa întelegem de ce: caci daca noi, umblând pe pamânt (care ne este familiar si binecunoscut), cum faceam odinioara când eram închisi în trup, calatorim de-a lungul unui drum strain, fara a sti drumul daca nu suntem îndrumati; atunci sufletul fara trup, care si-a pierdut conditia obisnuita, cum ar putea sti încotro s-o ia fara ca cineva sa-i arate drumul (Comentariu la Matei,omilia. XXVIII, 2, 3 PG 57 373-374).
Într-un alt discurs referitor la aceasta parabola a lui Luca, Sf. Ioan afirma ca cersetorul a plecat „învingator” iar omul bogat a fost „legat” ca sclav. În Luca 12:20, Domnul spune ca sufletul omului bogat va fi „cerut” (apaitousan) de la el în aceasta noapte. Aceste versete cu siguranta nu implica, dupa cum cred sustinatorii teoriei vamilor vazduhului, interventia demonilor. Ele presupun ideea constrângerii demonice. Singur Dumnezeu este stapânitor – si judecator – asupra vietii si asupra mortii (Omilii la Lazar, 984). Întâmplator, nici pacatosul nu da socoteala diavolului si cetelor lui care, desi învinovatesc fiecare suflet în momentul mortii, au doar rolul de a-l însoti pe osândit la Judecata particulara.
În acest comentariu original la Matei, Sf. Ioan Hrisostom ar fi putut spune mai multe despre parabola, dar era preocupat sa risipeasca orice parere conform careia sufletul ar trebui sa se astepte la o experienta pamânteasca „în afara trupului”. Asociati acest lucru cu exegeza sa la pilda din Evanghelia lui Luca si va deveni limpede ce credea Sf. Ioan Hrisostom despre viitorul sufletului care se pregateste sa plece. Domnul a spus: „a murit saracul si a fost dus de catre îngeri în sânul lui Avraam. A murit si bogatul si a fost înmormântat. În hades (Sheol)... fiind în chinuri...”. Prin urmare, în ambele scrieri ale Sf. Ioan Hrisostom, sufletul celui drept este dus îndata de catre îngeri sfinti în sânul lui Avraam (paradisul) si (aparent) cel rau este dus de catre demoni în „cel mai întunecat hades” (starea „chinurilor”).(12)
Sf. Macarie cel Mare confirma înca o data acest adevar:
Când sufletul omului iese din trup, are loc o mare taina. Daca se afla înca sub vina pacatelor, vin cete de diavoli si de îngeri (cazuti) din stânga, puterile întunericului iau în stapânire sufletul, coboara asupra sufletului si îl târasc ca pe un prizonier în salasul lor. Nimeni nu ar trebui sa se minuneze, caci, daca în viata aceasta un om traieste în supunere fata de ele si le este rob ascultator, cu atât mai mult atunci când paraseste aceasta lume el are sa fie supus si stapânit de ele. Când cei drepti îsi parasesc trupurile, cete de îngeri (buni) le primesc sufletele si le duc în partea lor, în vesnicia cea neîntinata. Si astfel ele sunt pe vecie împreuna cu Domnul. Amin. (Omilii duhovnicesti. XXII PG 34 660AB).
Sf. Macarie extinde acest pasaj:
La fel cum vânturile, suflând cu putere, toate fapturile cerului, vor isca o larma mare, în acelasi fel puterea dusmanului ne ravaseste gândurile si le poarta departe, tulburând gândurile, tulburând profunzimile inimii, împrastiind acele gânduri pentru propriile-i teluri. Asemenea vamesilor (telonia) care stau de-a lungul strazilor înguste, storcând bani de la trecatori, demonii urmaresc cu atentie si însfaca sufletele. Si când gândurile ies din trup, daca nu au fost pe de-a-ntregul curatite, nu au voie sa atinga lacasurile ceresti unde se afla Domnul. Ele sunt mai degraba mânate în jos de demonii vazduhului. Daca, totusi, ele se afla înca în trup... (Omilii duhovnicesti. XLIII, 9 PG 35 777BC).(13)
Implicatia acestor pasaje este ca în aceasta lume puterea demonilor se limiteaza la a ispiti, a batjocori si a însela. Când o persoana moare, sufletul se desparte de trup si demonii se napustesc sa-l învinovateasca de multe pacate. Daca învinuirile lor sunt întemeiate, Dumnezeu le da voie sa duca sufletul în partea „stânga” (Judecata particulara). Sf. Ioan Hrisostom nu spune nimic mai mult; si nici Evangheliile dupa Luca sau Matei. În timpul acestei perioade vremelnice si intermediare, sufletul este constient si îsi foloseste propriile energii, cum ar fi sa se bucure sau sa îndure durerea. Expresia „a adormi”, folosita de Sf. Pavel, se aplica doar trupului.(14) Termenii „rai” si „iad” lipsesc în mod vadit din aceste predici.

6.

Sa admitem ca expresiile „vamile vazduhului”, vamesii si „duhurile vazduhului” sau „demoni ai vazduhului” apar uneori în literatura patristica duhovniceasca si în rugaciunile liturgice. Pr. Mack ne spune ca Ignatie Brianceaninov citeaza douazeci de trimiteri la vamile vazduhului în cartile de slujba, „si aceasta nu este o lista completa!” (Pr. Serafim Rose spune ca el poate da douazeci de pagini de citate liturgice si patristice). Ne spune cumva care trimitere trebuie înteleasa ad litteram si care în sens figurat? Exista pasaje care trebuie întelese în ambele sensuri? Ne ofera episcopul Ignatie vreun criteriu prin care sa le deosebim? De exemplu, cum sa interpretam acest tropar din Canonul de rugaciune la despartirea sufletului de trup (Cântarea 4)?(15)
„O, Biruitor si Mistuitor al stapânitorului vazduhului, O Pazitor al drumului celui îngrozitor si Cautator al acestor cuvinte desarte, ajuta-ma sa trec nestingherit, când voi pleca de pe pamânt.”
Mai încolo, în Cântarea 8 din Tropar:
„Binevoieste sa scap de hoardele de barbari fara trup care se înalta în abisurile vazduhului si sa ajung în rai; si am sa Te slavesc pe vecie, o, Sfânta Nascatoare de Dumnezeu.”
Mie mi se par suficient de ortodoxe. Pr. Serafim Rose ofera o interpretare diferita pentru ca el vine cu o traducere diferita. Sunt omise sau modificate cuvinte si expresii pentru a justifica absenta expresiei vamile vazduhului sau a „experientei extra-corporale”.(16) Pr. Mack este blazat. Nu îl intereseaza prin ce se deosebesc traducerile. Faptul ca autorul imnului foloseste expresia „cumplitul stapânitor al vazduhului” (adica satana) pare sa fie suficient pentru a-i valida pozitia. Totusi, în imn se afirma ca demonii ameninta si înspaimânta sufletul, si nu ca asteapta sa-l însface si sa-l lege sau ca îl târasc dinaintea juratilor vamilor vazduhului. Sa observam de asemenea ca sufletul traverseaza „cararea groazei” cu ajutorul (harul) „Biruitorului”.(17) Nici un demon nu ar cuteza sa se apropie de un suflet pe care îl însoteste Mântuitorul, rugaciunea Nascatoarei de Dumnezeu sau îngerii care împlinesc porunca lui Dumnezeu de a purta sufletul „în locul în care chipul Sau vegheaza asupra lui.”
Acest fapt este confirmat de cuvintele Cântarii a 8-a în care sufletul staruie pe lânga Maica Domnului sa-l ajute „sa scape de hoardele de barbari fara trup” care ocupa „abisurile vazduhului”. „Cararea groazei” si „abisurile vazduhului” sunt acelasi lucru. Fara îndoiala ca chipul „cumplitului stapânitor” îl înspaimânta, dar este „înspaimântatoare” îndeosebi pentru ca, potrivit Cântarii a 8-a din Rânduiala înmormântarii mirenilor, sufletul o ia pe „o carare pe care n-a mai calcat niciodata.” Desigur, este o „carare” care duce sufletul dinaintea unei sfintenii pe care n-a cunoscut-o niciodata înainte, „la Judecatorul care nu respecta pe nimeni; unde ostile îngeresti stau împrejur” (Glasul 8).
Exista câteva afirmatii ale Parintilor care, daca nu sunt situate într-un context mai larg, nu sunt clare. Pr. Mack îl mentioneaza pe Sf. Isihie al Ierusalimului (m. 451) în sprijinul teoriei vamile vazduhului. „Ceasul mortii ne va ajunge, ne va gasi si nu este cu putinta sa-i scapam. O, fie ca stapânitorul acestei lumi si al vazduhului care ne va întâlni atunci, sa nu poata gasi nedreptatile noastre de vreo însemnatate si sa nu ne poata învinui cu vreun temei” (p. 7)(18). Este ceva tipic citatelor din aceasta scriere, ca si altor lucrari care sustin teoria vamilor vazduhului. Sfântul se refera la „ceasul mortii” ca fiind ceva imposibil de evitat. Apoi, sufletul se va afla în fata „printului lumii si al vazduhului”. Deducem ca aceasta întâlnire cu demonii include o calatorie înspaimântatoare – în timp-spatiu sau în vesnicie? – la un grup de judecatori demonici. Ei, si nu Dumnezeu, vor hotarî sa elibereze anumite suflete, iar pe altele sa le azvârle în iad.
Alaturam acest paragraf unuia scris de Sf. Isihie, în care se spune ca demonii nu au o astfel de autoritate în cazul celor drepti care sunt paziti de Mântuitorul. Este înconjurat de fiecare parte de demoni pe care Domnul îi izgoneste.
„Daca sufletul Îl are pe Hristos de partea lui, nu va fi facut de rusine de dusmanii sai nici macar în ceasul mortii, când se înalta la poarta raiului. Atunci, ca si acum, îi va înfrunta cu curaj. Sa cerem ajutorul Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, neobositi, zi si noapte, pâna când are sa vina ceasul sa plecam din viata aceasta trecatoare. El are sa-l razbune grabnic dupa cum a fagaduit când a vorbit despre judecatorul cel nedrept (cf. Luca 18:1-8). Într-adevar, El are sa-l razbune atât în viata aceasta cât si la despartirea acest trup.”(19)
Sf. Isihie ne mângâie înstiintându-ne ca Hristos va fi alaturi de robul sau credincios. Demonii nu au nici o putere asupra celui drept în lumea fizica sau în cea spirituala. Sfintii mucenici, marturisitori si propovaduitori ai credintei sunt primii „în loc luminat, în loc de verdeata, în loc de odihna, de unde a fugit toata durerea, întristarea si suspinarea.” (20). Sufletele tuturor celor mântuiti sunt purtate de o „ceata de îngeri” în sânul lui Avraam. Nu avem nici un motiv sa credem ca li se „cere” sa se opreasca înaintea unor „vami” demonice înainte de a salaslui în rai.

7.

În secolul al III-lea, Sf. Ipolit al Romei (170-236) a descris în lucrarea sa Împotriva lui Platon, despre cauza universului tanatologia crestina traditionala. Acest tratat nu le este de nici un ajutor sustinatorilor teoriei vamile vazduhului.(21) De fapt, este o respingere a sistemului lor.
Potrivit lui Ipolit, toti cei raposati, drepti si pacatosi, se duc imediat si direct în hades si sunt tinuti aici. Într-o parte a hadesului este lumina, în alta întuneric. „Acest loc a fost menit sa fie, asa cum si era, un salas de strajuire a sufletelor, îngerii fiind asezati drept strajeri si fiecare suflet fiind repartizat potrivit faptelor lui...” „Si într-o parte a acestui loc se afla un iezer de foc cu neputinta de stins. Banuim ca nimeni nu a fost vreodata aruncat în el. Acesta a fost pregatit pentru ziua hotarâta de Dumnezeu, când El va rosti o sentinta dreapta pentru toti.” În acest loc de osânda vesnica vor fi trimisi cei pacatosi, acestia nefiind doar ateii, ci si cei care au cioplit idoli, atribuind oamenilor ceea ce îi apartine lui Dumnezeu.
Toate sufletele au venit în hades printr-o „coborâre” (mia kathodos). La poarta acestuia este asezat un arhanghel cu ceata lui. Îndrumati de îngerii numiti pentru fiecare grup de suflete, toti intra pe poarta. Dreptii o iau într-o parte, cei pacatosi în alta. Primii sunt condusi în dreapta printr-un tunel de lumina, „si, aducându-li-se cântari de slava de îngerii asezati acolo, sunt dusi într-un loc plin de lumina.” Aici au salasluit cei drepti de la început, fara a fi condusi de vreun imperativ, ci bucurându-se întotdeauna de vederea „Binelui dumnezeiesc”, desfatându-se cu cele viitoare, pe care le socotesc mai minunate decât cele pe care le cunosc deja. În acest loc, ei nu trudesc; si nici nu îndura „caldura cumplita, si nici sudori reci”. Ei privesc, zâmbind necontenit, chipul „parintilor drepti”. „Acest loc vremelnic se numeste sânul lui Avraam”, unde cei drepti asteapta „Împaratia vesnica si fara de sfârsit”, „salasul ceresc unde ei vor gasi tranfigurare vesnica”.
Dar cei pacatosi au fost târâti cu forta „ca prizonieri” de catre „îngerii care osândesc” (hypo angelon kolaston) spre întunericul din stânga hadesului. Îngerii lor „îi ameninta cu privelistea unor lucruri înfricosatoare, împingându-i spre locurile de mai jos, si în cele din urma în gheena.” Fumul fierbinte si focul îi înspaimânta. Pacatosii sunt rascoliti si de starea de fericire a celor mântuiti pe care îi pot vedea dincolo de „prapastia adânca si întinsa care îi desparte.” Totusi, ei nu pot trece din partea stânga în partea dreapta, si nici cei drepti care sunt plini de compatimire (sympathesanta) nu pot trece la ei. La fel ca si cei mântuiti, cei nedrepti ramân în hades „pâna la vremea hotarâta de Dumnezeu; si atunci El va învia pe toti, nu mutând sufletele în alte trupuri, ci ridicând sufletele cu propriile lor trupuri.” Atunci va veni Judecata de apoi si planul lui Dumnezeu se va împlini (1-2 PG 10 796A-799A).
As spune ca Sf. Ipolit ne ofera o conceptie general acceptata a sufletului dupa moarte. Metaforele lui dezvaluie adevarul în privinta hadesului. În mod evident, tanatologia lui nu are nimic în comun cu eterodoxia teoriei vamilor vazduhului. Nici macar nu putem fi siguri ca „îngerii care osândesc” si „strajerii din stânga” sunt demoni. El afirma de asemenea cu tarie ca sufletele celor pacatosi sunt trimise „în hadesul întunecat” de catre pacatele lor, si nu de catre un tribunal de demoni asezati în vamile vazduhului.
Partea stânga a hadesului este o „închisoare”, iar cei osânditi sunt „prizonierii” sai. Spre deosebire de cei drepti, a caror existenta prevesteste bucurie vesnica si transfigurare, cei pacatosi se pot astepta la „iezerul de foc” care a fost asezat lânga ei, astfel încât sa-l poata vedea.

Observatii finale

Se roaga oare aparatorii teoriei vamilor pentru sufletele din iad? Aici vor ramâne ele de acum înainte? Când li se vor alatura trupurile? La Judecata de apoi? Cu alte cuvinte, sufletul este luat din iad pentru a se alatura trupului, dupa care persoana întreaga se întoarce în iad? În acelasi fel, potrivit teoriei lor, sufletele celor drepti parasesc raiul pentru a se uni din nou cu trupurile lor si, dupa Judecata de apoi, persoana deplina merge în rai? Oare cei drepti nu au fost îndumnezeiti în rai? Poate cineva care nu este îndumnezeit sa salasluiasca în rai? Sau poate judecata vamilor vazduhului nu a fost finala? Este ceva gresit aici?
Printre altele, este adevarat ca, prin pogorârea Sa în iad Hristos l-a nimicit (Gehenna, Tartarus)? Nu asa se spune în Slujba Utreniei Învierii? Daca Biserica sarbatoreste „moartea mortii si nimicirea iadului”, unde îi arunca demonii vamilor vazduhului pe cei nevrednici? Unde sunt trimise sufletele celor osânditi? Unde vor ramâne ele pâna la si dupa Judecata de apoi? Dumnezeu trebuie sa refaca iadul?
Exista un raspuns simplu la toate aceste întrebari. Începem prin a nu crede ca „hades” este un cuvânt mai politicos pentru „iad”. Sunt realitati diferite: primul este o conditie vremelnica, care va disparea o data cu moartea; al doilea este o stare de despartire vesnica de Dumnezeu si de Împaratia Sa. Nu iadul a fost desfiintat prin pogorârea lui Hristos, dupa cum cred unii, ci puterea hadesului a fost desfiintata. Cu exceptia lui Hristos si a Nascatoarei de Dumnezeu, nici o fiinta umana nu salasluieste în „cerul cerurilor”. Iconomia lui Dumnezeu nu a fost înca împlinita pe de-a-ntregul.
Biserica ne învata ca înaintea celei de-a doua veniri a lui Hristos, fiecare suflet despartit de trup mergea în „hades” (Sheol). Se aflau aici David si proorocii, Platon si Aristotel, Buddha si Zoroastru. Sf. Ioan Botezatorul, „dupa ce a suferit cu bucurie în folosul adevarului, le-a vestit pâna si celor aflati în hades pe Dumnezeul care s-a aratat în trup, care ia pacatul lumii si ne daruieste mare mila.” (22)
Dupa Rastignire, Hristos s-a pogorât în hades pentru a propovadui Evanghelia. A facut aceasta calatorie astfel încât toti cei care exista sa-I poata cunoaste fagaduinta, astfel încât toate lucrurile sa fie pline de El. Cei care au crezut vestea Lui au iesit o data cu El din „cele de jos.”(23) „Când cei tinuti prizonieri în lanturile hadesului au vazut nemarginita Ta îndurare, O, Hristoase, s-au zorit spre lumina cu un pas vesel, slavind vesnicele Pasti” (Utrenia Învierii, Cântarea 5, Tropar). Asadar, Biserica „celebreaza moartea mortii, distrugerea hadesului, începatura vietii vesnice. Si, saltând de bucurie, aducem laude acestei Cauze, singurul Dumnezeu binecuvântat si cel mai slavit al Parintilor nostri.” (Cântarea 7, Tropar).
Cu alte cuvinte, diavolul si cei ai lui nu au nici o putere sa împiedice urcusul sufletelor raposate în „rai” sau în vreo alta dimensiune a lumii spirituale. Dumnezeu hotaraste în ce masura pot interveni în treburile oamenilor. Daca li se îngaduie, demonii îi duc în hades si îi tin în locurile întunecate; dar nimic mai mult. Hristos a înviat din morti împreuna cu toti „robii din întuneric” care I-au primit cuvântul. Caci El a sfarâmat „portile hadesului” si moartea si-a pierdut boldul. Cei care n-au fost mântuiti ramân în „chinuri”, cei mântuiti salasluiesc undeva în „ceruri”. Exista multe „ceruri”. Sf. Pavel a ajuns la al „treilea cer”. Probabil, el a vazut raiul sau sânul lui Avraam unde se duc cei mântuiti?(24)
Aparatorii teoriei vamilor vazduhului nu ne ofera o astfel de conceptie crestina luminoasa. Ei nu vorbesc despre astfel de imagini luminoase. Ideologia gnostica si traditia care i-a dat viata i-au facut melancolici. Ei nu vad ca, daca sufletele sunt deja asezate în „rai” sau în „iad”, Judecata de apoi este inutila. Ei nu înteleg ca sufletul si trupul sunt judecate împreuna, la Judecata de apoi, de catre Hristos, înainte de a-si auzi sentinta. Daca demonii hotarasc destinul sufletelor si daca, tinându-se seama de decizia lor, sufletele se îndreapta spre „rai” sau spre „iad” (fara trupurile lor), atunci rugaciunile pentru ele sunt nu numai inutile, dar si ridicole. Cele din „rai” nu au nevoie de rugaciunile noastre, cele din „iad” nu pot fi ajutate de ele.
Dati-mi voie sa închei cu aceste cuvinte din reprosul pe care Pr. Serafim îl aduce criticului: „Dar ceea ce este cu adevarat tragic este ca, prin orice mijloace,[sustinatorii teoriei vamilor vazduhului] încearca sa-i vaduveasca pe crestinii ortodocsi tocmai de lucrul care, chiar si fara ei, dispare atât de repede din mijlocul nostru... evlavia ortodoxa traditionala fata de cealalta lume, dezvaluita nu numai de felul de literatura pe care o citim (pe care [sustinatorii teoriei vamile vazduhului] fac tot posibilul s-o discrediteze), ci, mai mult decât atât, de atitudinea pe care o avem fata de cei morti si de ceea ce facem pentru ei.”(25)

Pr. Michael Azkoul
Sarbatoarea Sf. Grigorie Teologul

1. "Answer to a Critic: Appendix III from The Soul After Death. Este o lucrare de 15 pagini care a fost reeditata de Centrul Crestin Ortodox (http://orthodoxinfo.com/death/critic.htm).
2. Episcopul Auxentios, "A word on the Supposed Neo-Gnostic Views of Hieromonk Seraphim (Rose)", 1 (http://orthodoxinfo.com/death/rose_gnostic.htm). Raspunde indirect la cartea mea, dar îndeosebi la articolul "Ortodoxin av Neo-Gnosticism," în revista suedeza Ortodox Tidning XXXVI, 8, pp. 210-215. A aparut mai târziu în publicatia periodica patriarhala a Constantinopolului, Orthodox Outlook. Pr. Rose a fost acuzat de erezie pentru conceptiile sale gnostice si teosofice (1-2).
3. A se vedea W. Forester, Gnosis: A Selection of Gnostic Texts (vol. 2). Traducere de R. McL Wilson, Oxford, 1974, p. 133. În rândul gnosticilor, rugaciunile pentru cei morti erau facute de obicei în zilele întâi, a treia, a saptea si a patruzeci si cincea de la înmormântare, dupa cum se arata în cartea The Book of the Souls of the Mandaens. Evreii aveau un ritual similar.
4. Nu apare nimic în legatura cu vamile vazduhului la Parintii latini, nici în exegeza lor la pilda saracului Lazar si bogatul nemilostiv. Cum se explica diferenta dintre Apus si Rasarit? Parintii constituie o singura comuniune de credinciosi, aparatori ai „credintei date odinioara sfintilor.” Banuiesc, atunci, ca Parintii latini au privit realitatea din punct de vedere istoric, umanist si juridic (de la om la Dumnezeu), în vreme ce Parintii greci sau rasariteni au avut o perspectiva cosmologica (de la Dumnezeu la om). În acelasi fel, primii meditau la cum se face ca Dumnezeu a fost om, iar ultimii cugetau cum se poate ca un om a fost Dumnezeu. Aparatorii teoriei vamilor se încadreaza mai bine în conceptia „Rasaritului mistic”.
5. „Razboiul nostru nu este împotriva trupului si sângelui” 2.
6. The Soul After Death a fost precedata de o versiune a cartii publicata în serie în revista The Orthodox Word, între 1977-1980 (volumele 77-90). Una nu e mai buna decât cealalta, cu exceptia faptului ca initial articolele sale nu erau atât de categorice în ceea ce priveste declaratiile referitoare la vamile vazduhului. În ambele lucrari, el accepta sprijin din orice sursa, inclusiv relatari oculte si clinice privind „experiente în afara trupului”. În ambele lucrari, el nu reuseste sa asociaze experienta concreta a Sfintilor cu tarâmul spiritual si vamile vazduhului. Face în mod intentionat confuzie între vise si realitate, între metafore si fapte. Si, multumita Episcopului Ignatie, nu poate face deosebire între hades si iad, rai si sânul lui Avraam.
7. Pentru o discutie completa asupra acestei povesti bogomile, a se vedea The Tale of Elder Basil "The New" and the Theodora Myth (Synaxis Press) 1992.
8. „Razboiul nostru nu este împotriva trupului si sângelui: Despre vamile vazduhului”, în Selected Essays. Jordanville (NY), 1996, p. 241.
9. Vladica Ignatie spune: „Pentru încercarea sufletelor când trec prin vazduh, puterile întunericului au stabilit locuri separate de judecata. În locurile de sub rai, de la pamânt pâna la rai se afla legiuni de duhuri cazute. Fiecare legiune raspunde de o anumita forma de pacat etc.” (Brianceaninov [vol. III]. St Petersburg, 1883, p. 136). Interesant este ca aceste „locuri de judecata” se situeaza pâna la rai, ceea ce înseamna dincolo de timp-spatiu unde ni se spune ca se aduna. Ele sunt mai mult decât „în vazduh”, sugerându-se ca ajung în vesnicie, ca „partea de sus” a universului nostru atinge „temelia” raiului. Aparatorii teoriei vamilor vazduhului ne ofera o perspectiva unica asupra creatiei. Din nou, dupa cum recunoaste Pr. Serafim, înainte de secolul al IV-lea nici un Sf. Parinte, din Apus sau din Rasarit, nu sustine teoria vamilor („Raspuns unui critic”, 7). Pr. Mack nu ne da nici macar un citat din acesti Sf. Parinti. Nu are cum, întrucât nu exista nici unul.
10. Vechii gnostici afirma ca sufletul se poate înalta pâna la Împaratia Luminii, întrucât Hristos i-a deschis calea. Daca sufletul reuseste sa treaca prin „sferele demonice”, dupa cum le-au numit gnosticii ofiti, acest lucru este posibil întrucât Domnul l-a pregatit pentru calatoria cereasca printr-o gnoza secreta. În plus, comunitatile gnostice de pe pamânt ajuta sufletul prin rugaciuni si ritualuri. Aceasta experienta a sufletului care se ridica la Dumnezeu este, potrivit lui Hans Jonas, „trasatura cea mai constanta si mai obisnuita în sisteme (gnostice) altminteri diferite” (The Gnostic Religion: the Message of the Alien God and the Beginning of Christianity. Boston, 1958, p. 165). Gnosticii vorbesc despre „pazitorii vamilor vazduhului” care stau în „locuri de retinere” însotiti de „arhoni” si „cosmocratori” (J. Danielou, The Theology of Jewish Christianity [vol. 1]. Trad. de J.A. Baker. London, 1964, p. 192)
11. Un prieten a scris niste comentarii interesante. „Câteva gânduri suplimentare privind referirile la vamile vazduhului. În rugaciunile din Eulogionul grec, pentru slobozirea sufletului, adica pentru despartirea sufletului de trup pentru o moarte linistita, nu exista nici cea mai mica aluzie la niste vami ale vazduhului sau ceva asemanator unde rugaciunile preotului ar trimite sufletul eliberat. Daca exista vreun loc în care ar trebui sa gasim povestea aceasta cu vamile vazduhului, daca ea ar fi autentica, atunci acesta ar fi locul. Cu toate acestea, vamile vazduhului... lipsesc cu desavârsire din slujbele de pomenire si de înmormântare, lipsesc chiar si din pomenirea facuta în prima zi sau primul ceas al mortii. Nici vorba de sensuri ad litteram, sensuri simbolice sau metaforice; pur si simplu nu apar. Rugaciunea pentru adevarata despartire a sufletului de trup se citeste de obicei cuiva care a fost în chinurile mortii sau în coma... De ce nu se face nici o referire la vamile vazduhului? Daca vamile vazduhului sunt un adevar dogmatic, de ce lipsesc tocmai din slujbele care înfatiseaza moartea si stricaciunea si despartirea sufletului? Este cumva absenta învatatura soteriologica a Bisericii din ciclul de cântari si rugaciuni din sâmbata si duminica Învierii? În slujbele de înmormântare... De ce nu apar deloc vamile vazduhului, macar metaforic? Biserica nu doreste sa transmita celor în viata mesajul gresit cum ca sufletul celui care a raposat se afla chiar în acea clipa, chiar în momentul în care se spune slujba, în cine stie ce vama gotica dintr-un cer întunecat, luptându-se sa treaca de demonii specialisti care îl însfaca si îl judeca...”
12. În al sau Comentariu la Evanghelia dupa Sf. Luca, Sf. Chiril al Alexandriei trateaza pilda saracului Lazar si a bogatului nemilostiv drept un îndemn la mila si ospitalitate. Nu exista nici o insinuare referitoare la vamile vazduhului. În Omilie despre plecarea sufletului a lui pseudo-Chiril, acestea sunt descrise cu deranjant de multe detalii.
13. Iata cum citeaza Pr. Serafim acest pasaj: „Asemenea vamesilor care stau pe strazile înguste si pun mâna pe trecatori, luându-le banii, tot asa diavolii spioneaza sufletele si le înhata; si, când ies din trup, daca nu sunt complet curatite, nu li se îngaduie sa urce la salasurile cerului si sa-L întâlneasca pe Domnul, si sunt duse jos de demonii vazduhului. Dar câta vreme se gasesc în trup...” (The Soul After Death, p. 257; "Answer to a Critic," 9). Sf. Macarie vorbeste de gânduri omenesti. Pr. Rose se refera la sufletul omenesc.
14. Sufletul, lipsit de trup, spatiu-timp si de atribute fizice, ar parea „nemiscat” (orice ar însemna acest lucru în lumea spirituala). Nu are simturi si, prin urmare, nu poate auzi, gusta, mirosi, nu poate emite sunete fizice. În aceasta conditie, sufletul este „insensibil”, dupa cum spune Sf. Atanasie Sinaitul (Omilia XXXV). Totusi, fiind un suflet nemuritor, este constient de sine, este constient de mediul în care se afla, simte bucurie si durere si comunica într-un fel care nu ne este cunoscut. Se comporta ca un suflet fara trup, ca o persoana incompleta, actioneaza în împrejurari despre care nu avem nici o informatie.
15. Traducere Hapgood (editia 1975). Pr. Serafim Rose a folosit o alta traducere (unul dintre „izvoarele” lui Brianceaninov?): „Cum ma duc din aceasta lume, învredniceste-ma sa pot trece neîmpiedicat de stapânitorul vazduhului, de tiran, de chinuitor, de cel ce sade pe cararile înfricosate si atine calea cu întrebari ispititoare” (The Soul After Death. Platina, 1980, p. 194).
16. Pr. Rose are un mod de a gândi care îi permite sa gaseasca vamile vazduhului peste tot în peisajul patristic. „Din nou, faptul ca Hristos a curatat vazduhul de rautatea demonilor, dupa cum propovaduieste Sf. Atanasie cel Mare, nu neaga în nici un fel existenta în vazduh a vamilor demonice, dupa cum insinueaza criticul... Învatatura Bisericii este ca, pe câta vreme înainte sa fim rascumparati de Hristos, nimeni nu putea ajunge în rai prin vazduh, cararea fiind închisa de demoni, si toti oamenii mergeau jos în iad, acum este cu putinta ca oamenii sa treaca de demonii vazduhului, si puterea lor se margineste la oamenii pe care îi osândesc propriile lor pacate. În acelasi fel, stim ca desi Hristos „a distrus puterea iadului” (Condacul Învierii), oricare dintre noi poate fi azvârlit în iad daca respinge mântuirea lui Hristos” (The Soul After Death, p. 244; "The Soul After Death," în The Orthodox Word LXXXIII, 6 [1978], 246).
Avem de-a face aici cu o ignoranta iesita din comun în ceea ce priveste Rascumpararea. Rastignirea lui Hristos pe cruce nu are de-a face cu curatirea cerurilor vamilor vazduhului, ci cu biruirea satanei. Sufletele nu puteau ajunge în preajma Domnului înainte de „cruce, mormânt, înviere si înaltare” pentru ca moartea si pacatul nu fusesera înfrânte, pentru ca muritorul si pacatosul nu pot salaslui laolalta cu Dumnezeul Vesnic si Sfânt – si nu pentru ca diavolul le statea în cale! Pentru ca înainte de întrupare, oamenii nu aveau pe Sfântul Duh care sa-i pregateasca pentru viata vesnica, si nici harul care sa-i transfigureze, si nu pentru ca „vamesii” nu le dadeau voie sa înainteze! Nimeni nu a fost vreodata azvârlit în iad de catre demoni, si nu demonii sunt cei care îti îngaduie sa ajungi în rai. Sufletele mergeau în hades, salasul celor morti, atât a celor drepti cât si a celor pacatosi. Prin pogorârea Sa, Hristos a sfarâmat portile hadesului, nu ale iadului. Nimeni nu intra în iad, nici macar acum. Toate sufletele salasluiesc temporar în Judecata particulara, în bucurie sau parere de rau, pâna are sa vina Judecata de apoi.
17. Pazitorul pare a fi Hristos, întrucât El l-a învins pe diavol.
18. Pr. Mack nu identifica locul în care a gasit acest citat. Nu ni se ofera nici un context. Nu putem fi siguri de acuratetea traducerii din greaca, daca aceasta este sursa lui.
19. "On Watchfulness and Holiness," 148-149 (The Philokalia [vol. 1]. Trad. de G.E.H. Palmer, etc. London, 1986, p. 188).
20. Rânduiala înmormântarii mirenilor. Rugaciunea tainica a preotului în timpul ecteniei diaconului.
21. În The Soul After Death, Pr. Serafim nu face nici o referire la acest tratat al Sf. Ipolit; si nici admiratorii sai americani. N.P. Vassilidis, în a sa The Mystery of Death (trad. din greaca de P. A. Chamberas, Atena, 1933) mentioneaza de doua ori aceasta lucrare a lui Ipolit (pp.400, 405), însa doar în legatura cu hadesul.
22. Rugaciune rostita de diacon în fata icoanei Sf. Ioan Botezatorul în timpul ce preotul se pregateste pentru Sf. Liturghie.
23. Putem doar banui ca toti cei din hades L-au primit pe Mântuitorul. Ar parea logic sa afirmam ca harul a fost daruit tuturor celor care au trait si au murit înainte de actul rascumparator al Mântuitorului. Nu stim daca Dumnezeu, în marea Sa mila, daruieste sufletelor aflate acum în hades acelasi har. Nu exista indicii în acest sens.
24. Nu este clar unde se afla sânul lui Avraam. Sf. Ipolit sugereaza ca este partea dreapta a hadesului, o stare de lumina si fericire. Exista sapte ceruri sub „cerul cerurilor”. Sa credem ca sânul lui Avraam ( = paradisul) se situeaza printre ele? Iisus i-a spus tâlharului de pe cruce: „Astazi vei fi cu Mine în paradis.” Nu a spus: „Astazi vei fi cu Mine în rai.” Hristos a „coborât” în hades. L-a asezat pe tâlhar în starea celui mântuit, adica tip (typos) al Împaratiei lui Dumnezeu.
25. Originalul se gaseste în „Answer to the Critic,” 14.

Traducere de Virgil Baidoc