Neo-gnosticismul Pr. Serafim Rose.html

Mitul vămilor văzduhului:

Neo-gnosticismul Pr. Serafim Rose

INTRODUCERE

Vechii iudei şi greci pomenesc pentru prima dată religia gnostică. Greşit denumită cunoaştere (gnosis), Apostolul Pavel aminteşte invazia acesteia pe tărâmul creştin în I Timotei 6:20. Se pare că gnosticismul i-ar fi fascinat pe primii creştini, altfel Pavel nu ar fi amintit această erezie. Din când în când a reapărut în istoria Bisericii, aşa cum fără îndoială s-a întâmplat în sec. al XIX-lea şi de asemenea, în timpul nostru. Din fericire, la ora actuală influenţa gnostică este izolată dar ea totuşi există.

Cartea lui Serafim Rose „Sufletul după moarte”[1] ne îngrijorează mult în această privinţă. În special, învăţătura sa despre „vămile văzduhului” este gnostică. Sf. Irineu din Lyon şi Sf. Ipolit, Tertulian şi alţi scriitori creştini consemnează încercările teologilor din sec. al II-lea şi al III-lea de a adapta gnosticismul la creştinism. Aceştia nu au spus că nu se va petrece din nou acelaşi lucru. În lucrarea lui Serafim Rose avem de-a face cu o altă situaţie, deşi fără aceeaşi ambiţie ca şi în primul caz.

Trebuie să numim greşeala Pr. Serafim Rose „neo-gnostică” (sau noul gnosticism) datorită concepţiei despre „înălţarea sufletului” către Dumnezeu după moarte, idee al cărei izvor este gnosticismul, chiar dacă a ajuns la el indirect prin intermediul scriitorilor ruşi ai ultimului secol. De asemenea, este extraordinar faptul că în „Sufletul după moarte” şi în alte cărţi şi articole ale sale, se observă o cunoaştere slabă a doctrinei gnostice, lucru care probabil explică protestul său vehement împotriva învinuirilor ce i se aduc. După ce citim această carte, trebuie să conchidem că punctul de vedere al Pr. Serafim cu privire la înălţarea sufletului către Dumnezeu prin demonicele „vămi ale văzduhului”, „posturi de strajă” sau „turnuri de veghe” nu a fost o oglindire lucidă a credinţei creştine. Mai degrabă, viziunea sa asupra lumii spirituale a fost rezultatul lecturilor din „misticii ruşi” ai secolului al XIX-lea, cât şi a interesului faţă de religiile orientale.[2] Pr. Serafim a fost o victimă a propriului entuziasm şi a propriei ignoranţe.

În prefaţa la „Sufletul după moarte”, Pr. Serafim declară cu tărie că teoria vămilor văzduhului este învăţătura pe care Biserica Ortodoxă a moştenit-o încă de la bun început şi o aflăm exprimată în nenumărate scrieri patristice, în Vieţile Sfinţilor, în sfintele slujbe ale Bisericii Ortodoxe, fiind în acelaşi timp propovăduită neîntrerupt în Biserică până în zilele noastre.[3] Cartea sa pretinde că aduce încă o dată în atenţia publicului ortodox acest adevăr demult uitat al ortodoxiei.

„Izvoarele principale” ale acestei cărţi au fost doi „Sf. Părinţi” ai secolului al XIX-lea, episcopii Ignatie Brianceaninov (1807-1867) şi Teofan Zăvorâtul (1815-1894). Pr. Serafim s-a mai inspirat masiv din Mitropolitul Macarie al Moscovei şi Sf. Ioan Maximovici de San Francisco. Primii trei episcopi au fost contemporani, trăind într-o perioadă când Rusia se confrunta cu un mare aflux de „literatură mistică” apuseană – Meister Eckhart, Jacob Boehme, Emmanuel Swedenborg (1688-1772) pe care Pr. Rose îi citează masiv (Ibid., pp. 101-105, 114-116, 121f.) Jung-Stillung, Madame Guyon, etc. erau de asemenea „populari şi citiţi foarte mult.”[4] Gnostici cu toţii – sau în limbajul modern „teosofi” – aceştia erau bărbaţi şi femei care se lăudau cu o cunoaştere secretă a unei alte lumi. În „Sfânta Rusie”, ei au adus o mentalitate străină culturii şi religiei ei.

Atât Brianceaninov – cel dintâi apărător al învăţăturii ortodoxe [sic] al vămilor văzduhului, din Rusia secolului al XIX-lea,[5] cât şi Teofan, cunoşteau bine această literatură străină. Episcopul Ignatie a fost mai prudent în privinţa ei decât Brianceaninov. El nu a fost de acord cu metodele apusene de meditaţie, în special cum erau ele practicate de către Thomas a’Kempis, Francisc de Assisi şi Ignaţiu de Loyola, întemeietorul ordinului iezuiţilor. El spunea că aceşti scriitori acordau prea multă importanţă imaginaţiei „care duce la emoţii nesănătoase şi la amăgire.”[6] Pe de altă parte, episcopul Teofan avea o înclinaţie mai mare către misticismul latin. El recomanda adesea fiilor săi duhovniceşti lecturi din scriitorii latini: Bernard de Clairvaux, Francisc de Sales şi Thomas a’Kempis, etc.

În orice caz, Pr. Serafim pretinde că ambii au mărturisit învăţătura vămilor văzduhului. Episcopul Ignatie scrie (Opere [vol 3], p. 136):

Pentru încercarea sufletelor care trec prin văzduh, puterile întunericului au aşezat locuri aparte de judecată şi paznici, într-o rânduială anume. În văzduhurile cele de sub rai, între pământ şi rai, stau legiuni de suflete căzute. Fiecare legiune este însărcinată cu un păcat anume şi încearcă sufletul când acesta ajunge aici. Paznicii demonici ai văzduhului şi locurile de judecată sunt numite în scrierile patristice vămile văzduhului iar duhurile care slujesc aici sunt numite vameşi.[7]

Cele patru volume ale operelor integrale ale episcopului Ignatie au fost publicate prima dată la Sankt Petersburg între 1865 şi 1867. Traducerea Pr. Serafim a fost luată din ediţia din 1883. Nu putem decât să presupunem că cele două ediţii sunt identice şi că traducerea sa este corectă.

De asemenea, Pr. Serafim se inspiră în mare măsură din „mărturia patristică” în sprijinul teoriei vămilor văzduhului din traducerea rusă a episcopului Ignatie a textelor greceşti, latine, armene, siriace şi persane. Aşadar, în „Sufletul după moarte” găsim adesea o traducere în limba engleză a unei traduceri în rusă dintr-o altă limbă.[8] Dar dacă examinăm acea „dovadă” (atunci când putem verifica izvoarele Pr. Rose şi exactitatea traducerilor în rusă a episcopului Ignatie), descoperim (aşa cum vom vedea) că textele patristice pe care le folosesc nu reuşesc să demonstreze ceea ce doresc ei, chiar şi numai pentru că citatele lor sunt scoase din context.

Încă o dată, Pr. Serafim îl tratează pe episcopul Teofan Zăvorâtul („şi el un vajnic apărător al acestei învăţături”) într-o manieră arbitrară. Ca şi episcopul Ignatie, şi Teofan (Govorov) este privit ca şi un purtător de cuvânt al Bisericii Ortodoxe. Prin urmare, Pr. Rose îi citează fără spirit critic. De fapt, se pare că a reformulat învăţătura creştină despre mântuire (soteriologia) potrivit cu ceea ce a înţeles că ar fi doctrina lor. De aici, citează comentariul episcopului Teofan la Psalmul 118:80 „Să fie inima mea fără prihană întru îndreptările tale, ca să nu mă ruşinez”:

Proorocul nu aminteşte cum şi unde cineva ‚să nu mă ruşinez’. Cea mai bună situaţie în care sufletului îi este bine ‚să fiu ruşinat’ are loc în momentul izbucnirii luptele lăuntrice... Al doilea moment când îi este bine sufletului să ‚nu fie ruşinat’ este în ceasul morţii şi al trecerii prin vămile văzduhului. Oricât de absurdă ar părea ideea vămilor văzduhului ‚înţelepţilor’ vremurilor noastre, ei nu vor scăpa să nu treacă prin ele. Cu ce caută vameşii să-i prindă pe cei care trec prin vămi? Ei caută să vadă dacă oamenii au cu ei lucrurile care le aparţin. Ce fel de lucruri? Patimi, etc… De aceea, este îndoielnic că un suflet, atâta vreme cât rămâne în mrejele unei patimi, să nu fie ‚ruşinat’ la trecerea prin vămi. Aici, ‚ruşinat’ înseamnă că sufletul este aruncat în iad.

Acest citat îl găsim la paginile 94-95 în cartea Sufletul după moarte. Pr. Rose nu oferă nici o altă informaţie bibliografică decât titlul. Nu are importanţă. În ceea ce îl priveşte, această problemă a fost clarificată demult. Episcopul Teofan a întărit cuvintele Episcopului Ignatie.[9] Cei doi luminători de seamă ai secolului al XIX-lea şi-au exprimat fără echivoc punctul de vedere. Nimeni nu mai poate pune la îndoială că teoria vămilor văzduhului este un adevăr al credinţei ortodoxe. Aşa stau lucrurile cu acest studiu şubred.

Mai mult decât atât, de la noi se aşteaptă să credem că citatele puse unul peste altul sunt dovezi. Dar, atunci, dacă nu există nici un verset sau paragraf disponibil, Pr. Serafim nu face altceva decât să amintească numele unor teologi ortodocşi de seamă şi să pretindă sprijinul lor în favoarea acestei teorii gnostice. Dar un simplu enunţ nu este o dovadă. Nu ni se aduce nici un argument, nici un apel la învăţăturile fundamentale, nici o cere de sprijin din partea altui studiu pentru a-i confirma părerile.

În mod curios, după ce şi-a apărat teoria cu atâta furie, Pr. Rose declară că „În izvoarele ortodoxe, învăţătura vămilor văzduhului nu a fost niciodată numită dogmă ci aparţine mai degrabă de evlavia ortodoxă.”[10] Într-un cuvânt, simţind fragilitatea opiniilor sale, el încearcă să compare „dogma” cu „evlavia.” Dar „dogma” formulează într-un limbaj clar crezul Bisericii: adevărata „evlavie” se bazează pe „dogmă”, chiar dacă „dogma” este produsul „evlaviei” sau sfinţeniei.

Din aceste motive precum şi din altele, oricine care cercetează soteriologia ortodoxă nu ar trebui să socotească „Sufletul după moarte” drept o sursă de încredere în această privinţă.

Printre nenumăratele-i alte neajunsuri, această carte nu arată nicăieri nici o legătură între învăţătura ortodoxă despre har şi ideea vămilor văzduhului.[11] Pr. Serafim răstălmăceşte Scriptura ca să-i slujească teoriei sale. Foloseşte texte liturgice modificate.[12] Interpretează literar Vieţile Sfinţilor acolo unde se cuvenea o explicare morală sau duhovnicească (alegorică). El confundă răutatea diavolilor în această viaţă (sau chiar necăjirea creştinilor în ceasul morţii) cu presupusa lor activitate după moarte.

Pr. Serafim are o concepţie elenă asupra relaţiei sufletului cu trupul. Refuzând să cerceteze texte patristice şi liturgice despre „odihna” sau „somnul” sufletului despărţit de trup, aşa cum era de aşteptat le înţelege într-un mod greşit (Ibid., p. 249-253). El desfigurează tărâmul duhovnicesc, neştiind că „raiul” (veacul ce va să vină) şi „iadul” (pedeapsa veşnică) nu există încă şi nu cunoaşte nici diferenţa între vremelnicul „hades” sau sheol (tărâmul morţilor) şi „iadul” cel veşnic (gheenă).

De asemenea, cunoştinţele sale despre Sf. Părinţi sunt necorespunzătoare. Nu reuşeşte să facă deosebirea între „Sf. Părinţi ai Bisericii” (cei care vorbesc în numele Bisericii) şi „scriitorii bisericeşti” (care vorbesc în numele lor). Este nepăsător la diferenţa între literatura patristică autentică şi cea „obscură şi falsă” (dubia et spuria); de exemplu citează dintr-un text obscur „înălţarea sufletului” (care prezintă într-adevăr teoria vămilor văzduhului) pe care îl atribuie Sf. Chiril al Alexandriei (+444), când de fapt nici Sf. Chiril şi nici alt Sfânt Părinte nu l-a scris. [13]

În cele din urmă, încrederea pe care Pr. Serafim o acordă surselor necreştine pentru a susţine teoria vămilor, este în cel mai bun caz amăgitoare. El caută să ne impresioneze cu cunoştinţele sale despre Tibet şi Cartea egipteană a morţilor, cu teosofia modernă şi cercetările cu privire la experienţele „extra-corporale” contemporane. Este de acord cu opiniile despre îngeri ale evanghelistului TV, Billy Graham.[14] Merge atât de departe încât numeşte aceste „dovezi” o „confirmare izbitoare a învăţăturii despre starea sufletului imediat după moarte.”[15] Pretinzând că urmează Sfinţilor Părinţi este într-adevăr ciudat că refuză să recunoască „satanismul” acestor scrieri şi experienţe. În paginile care urmează, nădăjduim să detaliem aceste acuzaţii. Ideea vămilor văzduhului este o răstălmăcire grosolană a Tradiţiei apostolice.

GNOSTICISMUL

TĂRÂMUL DUHURILOR VĂZDUHULUI

Potrivit învăţăturii romano-catolice, după despărţirea de trup, sufletul mântuit care se înalţă către Dumnezeu, trece printr-o stare de foc curăţitor (purgatorium), o curăţire de toate păcatele uşoare şi nemărturisite, comise după botez. Latinii mai cred că de vreme ce aceste suflete continuă să fie mădularele Bisericii, rugăciunile, milostenia şi faptele bune a celor vii, precum şi slujbele de pomenire pentru cei morţi, le acordă harul dobândit de Hristos şi de sfinţi (indulgenţele), scurtând timpul pe care îl petrec sufletele în purgatoriu.1

Teoria Pr. Serafim Rose despre vămile văzduhului este asemănătoare dar mult mai dăunătoare în gândire şi în implicaţiile pe care le presupune. Dacă această teorie implică sau nu o curăţire, este un subiect deschis discuţiilor, dar cert este că ea deformează învăţătura ortodoxă despre „viaţa de apoi” (despre care vom spune mai multe), plasând judecata oamenilor în mâinile diavolilor. „Am văzut”, scrie părintele, „că înaintarea sufletului prin văzduh, după ce trupul a murit şi sufletul a isprăvit cu cele pământeşti, este descrisă în aceste relatări ca o înălţare prin vămile văzduhului, acolo unde începe Judecata particulară pentru a stabili în ce măsură sufletul este potrivit pentru a sălăşlui în rai.” Sufletele care sunt condamnate pentru păcatele pentru care nu s-au căit, sunt aruncate în iad de către duhurile căzute; iar sufletele care izbutesc să treacă cu bine prin încercările din vămi, se înalţă libere către rai, călăuzite de îngeri.”2

Potrivit Pr. Rose, diavolii stabilesc măsura în care sufletul este potrivit pentru a sălăşlui în rai şi ei sunt cei care îl condamnă din pricina păcatului. Ei sunt cei care aruncă în iad sufletul păcătos. Pr. Rose mai crede că rugăciunile Bisericii îi ajută pe cei care se străduiesc să răzbată prin vămile văzduhului.3

De unde ajunge la astfel de concluzii dacă, aşa cum am arătat, ele nu se găsesc în Sfânta Scriptură, la Sfinţii Părinţi, în Vieţile sfinţilor sau în cultul liturgic al Bisericii? Fără îndoială că din afara Bisericii, sau aşa cum ne arată dovezile, din vechea erezie gnostică.4

O înţelegere desluşită a diferenţei dintre Biserică şi gnosticism (de cum înainte „noul gnosticism”, forma adoptată de Pr. Serafim) reclamă cunoaşterea învăţăturii Bisericii despre lumea de dincolo de mormânt.

Înainte de a se înălţa, Mântuitorul mai întâi s-a pogorât. S-a pogorât la iad pentru a-l curăţi şi pentru a-i elibera pe cei care credeau în cuvântul Său, pentru ca slava Lui să fie deplină.5

„Pogorându-se în iad la ceasul al IX-lea”, scrie Sf. Ioan Cassian, Hristos „prin strălucirea slavei sale a stins întunericul cel mai din adâncuri al iadului”, i-a nimicit puterea şi „a luat cu El la ceruri ceata sfinţilor care a fost închisă acolo, ţintuită în întunecimea iadului”, a luat „sabia de foc şi a înapoiat raiul locuitorilor săi cei dintru început.”6

Hristos a eliberat din iad „ceata sfinţilor” care a fost închisă acolo; aşadar chiar şi drepţii Vechiului Testament mergeau în iad - deşi, aşa cum învaţă Biserica, nu pentru totdeauna. Domnul i-a dus către „ceruri” (nu „rai”) – către „grădina edenică” pe care Adam a pierdut-o. De asemenea, noi mai ştim că edenul nu ar fi fost starea finală a proto-părinţilor noştri dacă ar fi rămas ascultători de Dumnezeu. În cele din urmă ar fi dobândit îndumnezeirea.

Sub conducerea diavolului (lucifer, satana, etc), îngerii căzuţi sălăşluiesc în universul nostru fizic. Ei au fost goniţi din „cer” din pricina răzvrătirii lor împotriva lui Dumnezeu în văzduh (Iov 1:7; 2:2; Efeseni 2:2). Aşa cum exclama proorocul Isaia: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, îmblânzitor de neamuri! (Isaia 14:12). Iar Domnul întăreşte „L-am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10:18).

Astfel, Sf. Ioan Teologul spune „Pentru aceasta bucuraţi-vă ceruri şi cei ce locuiţi în acestea, vai însă, pământ şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi, având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt” (Apocalipsa 12:12). Înaintea de întruparea lui Hristos, diavolul putea să batjocorească şi să ispitească şi mai presus de toate să amăgească (Apocalipsa 20:2). La moarte, atât drepţii cât şi păcătoşii ajungeau în hades.

Prin Cruce s-a risipit puterea diavolului. Cu toate acestea el continuă să ducă o bătălie mocnită. El împreună cu şleahta lui de diavoli caută să ademenească oamenii către „locul” despre care ştie că este gătit pentru ei (diavolii) – moartea duhovnicească, focul cel veşnic, iadul, gheena (Matei 25:41). Dar ei nu au cu adevărat putere asupra oamenilor, pentru că aşa cum spune Fer. Ieronim „se tânguiesc de deznădejde lângă mormintele sfinţilor.”7

Nu trebuie „să dăm loc diavolului” (Efeseni 4:27). Noi avem harul şi credinţa necesară pentru a ne împotrivi uneltirilor sale (Efeseni 5:11). Nu ne poate înghiţi dacă rămânem fermi în credinţă (Efes. 5:8). „Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de voi”, ne îndeamnă Sf. Iacob (4:7). Iisus l-a certat pe diavol; (Matei 17:18) şi noi putem acelaşi lucru (Iuda 1:9). Pe scurt, dacă diavolul şi slujitorii lui nu au nici o putere asupra noastră pe pământ, atunci nu pot avea nicăieri altundeva. Teoria vămilor văzduhului contravine unei realităţi esenţiale a vieţii duhovniceşti.

Chiar înainte de răstignirea sa, Mântuitorul a spus ucenicilor „Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12:31). Hristos a fost înălţat pe cruce pentru ca să poată fi înălţat în văzduhul locuit de diavol şi puterile lui (Ioan 12:32). În cuvintele Sf. Petru Hrisologul: „Pe cruce, Iisus a fost prins de diavol”, dar făcând aceasta El l-a biruit pe diavol, „deşi junghiat fiind... a deschis calea turmei sale pentru a birui diavolul şi moartea.”8

Până în ziua judecăţii de apoi, locul obişnuit pentru sufletele celor repausaţi este hades în greacă, sheol în ebraică. Dar nu acel hades al strămoşilor noştri. Ne amintim că pe cruce, Hristos a spus tâlharului de lângă el care s-a pocăit: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu mine în rai” (Luca 23:43). Dar în aceeaşi zi, Mântuitorul s-a pogorât la iad (hades) pentru a elibera pe cei ţinuţi acolo, pentru a-i slobozi pe cei care au crezut în cuvântul lui.

Hades este o stare intermediară (nu loc) pentru majoritatea sufletelor din acea vreme.9 Hades este motivul Judecăţii particulare, unde, cu câteva excepţii, „se odihneau” toţi morţii. Asemeni lui Hristos cel înviat şi înălţat la cer, şi Născătoarea de Dumnezeu a fost scutită; pentru că ei şi-au îndumnezeit trupul.10 Sfinţii sălăşluiesc altundeva, „în ceruri” dar nu „în cer”, „cerul cerurilor”, pentru că şi ei trebuie să treacă prin Judecata particulară. Dar cum se desfăşoară „judecata”? Potrivit Sf. Părinţi, „judecata” are loc în şi cu ajutorul propriei conştiinţe, nu cu ajutorul „diavolilor.” Într-adevăr, întreaga idee „legalistă”, „materială” despre judecată este respinsă dinadins de către Sf. Părinţi. Tot ceea ce Pr. Serafim îşi închipuie şi învaţă ca aparţinând „judecăţii”, este contrar învăţăturilor Părinţilor Bisericii.11

Cu alte cuvinte, hades este despărţit în „sânul lui Avraam” sau „rai” şi un „loc al văpăii”, phlygos - nu foc, pyr (Luca 16:22-28). Pentru că sânul lui Avraam este pregustarea binecuvântărilor veşnice ce vor veni, uneori este numit „rai”; şi pentru că cealaltă dimensiune a hades-ului, „locul de suferinţă”, anticipă chinurile fără sfârşit, este adesea numit „iad” în literatura creştină.

Ce este hadesul? Potrivit Pr. Rose (care foloseşte cuvintele „iad” şi „hades” în mod interşanjabil) acesta este „ în măruntaiele pământului” aşa cum „raiul” este deasupra lui. „Desigur, iadul nu este ceva material în sensul lavei care curge deasupra şi dedesubtul scoarţei”, scrie el. Nu este nici un loc geografic. Oricât de adânc am săpa, oricât de sus am zbura, fără „ochi duhovniceşti” nu putem vedea nici una din acestea realităţi.12

Este curios că Pr. Serafim îl citează pe Sf. Ioan Hrisostom cu privire la localizarea „iadului.”

Voi întrebaţi unde este iadul (hades); dar de ce vreţi să ştiţi asta? Nu trebuie să ştiţi decât că iadul ( hades) există, nu unde este ascuns… După părerea mea, el este undeva dincolo de lume… Să nu încercăm să aflăm unde se află ci cum să scăpăm de el.13

Văzând concepţia stranie pe care o are despre lumea spirituală, înţelegem cum Pr. Serafim Rose construieşte o teorie a vămilor văzduhului compatibilă cu aceasta.

Atras de numeroşi „mistici ruşi” despre care credea că reprezintă învăţătura cea adevărată şi dintru început a ortodoxiei şi vrând să le sprijine învăţătura prin experienţa religioasă universală, Pr. Serafim a dezvoltat teoria vieţii de apoi despre care se pare că nu a ştiut că era de sorginte gnostică.

Sistemul gnostic este împărţit în trei părţi: pământul, „infernul” sau iadul de sub pământ şi cerurile cele deasupra alcătuite dintr-un „firmament” sau universul material şi dincolo de acesta o înşiruire de şapte niveluri de existenţă planetară care, în unele sisteme gnostice, este înconjurat de douăsprezece zodii.14

În acest tărâm al văzduhului există „posturi de strajă” sau „locuri de prinsoare” unde „paznicii” sau „vameşii” pe care trebuie să-i înfrunte fiecare suflet care se suie către Dumnezeu. Sufletele sunt obligate să rabde o „purificare”, „o punere în balanţă” pe care sunt cântărite păcatele lor, care va hotărî locul sufletului în împărăţia luminii.15

Sufletul se poate înălţa pentru că Hristos a deschis deja acest drum. Sufletul reuşeşte să treacă prin „boltele demonice” , aşa cum le-a denumit gnosticii, datorită „gnozei secrete” pe care le-a încredinţat-o Hristos.

Iată că îţi voi destăinui mântuirea ta... Când vei muri... o mulţime de arhoni te va apuca... Atunci când te vor întreba,’ Unde mergi?’ tu trebuie să răspunzi ‚Către locul de unde am venit’... Dacă vei răspunde aşa, vei scăpa de atacurile lor...16

În unele forme de gnosticism, trebuie ştiute numele arhonilor, pe care, spun ei, Hristos le-ar fi dat ucenicilor săi.17 De asemenea, gnosticii de pe pământ ajută sufletul prin rugăciunile, slujbele şi tainele lor. De asemenea, pentru sectele gnostice sunt importante „Slujbele pentru cei morţi”, ţinute de familia celui mort la o zi, trei, şapte şi patruzeci de zile de la înmormântare, precum şi în ziua morţii acestuia.18

Trecerea prin vămile văzduhului, cu atât de mult ajutor pământesc, este ultimul pas al „eliberării” sufletului. Această experienţă a sufletului în urcuşul său către Dumnezeu este, potrivit lui Hans Jonas, „cea mai constantă şi mai des întâlnită trăsătură a sistemelor (gnostice) care dealtminteri sunt diferite.”19

Teoria vămilor văzduhului a Pr. Serafim este o versiune modificată a (neo) gnosticismului. Afirmaţiile sale din „Sufletul după moarte” ne fac să ne întrebăm dacă a înţeles ortodoxia ca o „gnoză” şoptită de Mântuitorul în urechile Apostolilor şi dacă el şi ucenicii lui, persoane cu un har deosebit – „pnevmatomahi” aşa cum se autointitulau gnosticii – au fost hărăziţi de Dumnezeu să aducă învăţătura cea adevărată celor neştiutori. În viziunea Pr. Rose, Liturghia, ca şi în gnosticismul străvechi, îi ajută pe cei care vor să ajungă la Lumină prin păienjenişul diavolilor.20

Să ne îndreptăm acum atenţia asupra Sfintei Scripturi pentru a afla ce ne dezvăluie cu privire la teoria Pr. Serafim.

III. SFÂNTA SCRIPTURĂ

Dacă citim cartea „Sufletul după moarte”, nu vom reuşi să ne dăm seama întotdeauna care traducere a Sf. Scripturi o foloseşte Pr. Rose. De mai multe ori, el nu numai că acceptă interpretarea scripturistică (exegeza) „misticilor ruşi” dar presupune naiv că aceştia tălmăcesc Scriptura cu autoritatea Sf. Părinţi.

Pledoaria scripturistică în favoarea teoriei vămilor văzduhului pe care o susţine Pr. Serafim este cu totul neîntemeiată. Nu pare preocupat de contextul versetelor şi frazelor pe care le extrage din Scriptură (şi din Sf. Părinţi). Aceste acuzaţii pot fi dovedite cu mai multe exemple din exegeza scripturistică a Pr. Rose.

„Învăţătura despre vămile văzduhului este învăţătura Bisericii” declară episcopul Ignatie Brianceaninov. „Nu poate exista nici un fel de îndoială (sublinierea aparţine originalului) că sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre acestea atunci când spune că creştinii trebuie să se împotrivească duhurilor răutăţii, răspândite în văzduhuri (Efeseni 6:12). Întâlnim această învăţătură în cea mai străveche tradiţie a Bisericii şi în rugăciunile bisericeşti.” Pr. Serafim urmează episcopului Ignatie în această interpretare a cuvintelor apostolului, înţelegând-o ca pe o chemare adresată efesenilor şi tuturor creştinilor de a se împotrivi diavolilor atât în această viaţă cât şi în cea viitoare.1

Cu aceeaşi încredere neclintită, Pr. Rose repetă citatele episcopului din Sf. Părinţi care după câte s-ar putea presupune, mărturisesc învăţătura despre vămile văzduhului – Sf. Atanasie, Isaia Zăvorâtul, Isihie, Grigorie Dialogul (12 martie, Efrem Sirul, Chiril al Alexandriei, Ioan Damaschin şi Ioan Hristostom.2 De fapt, toate citatele Pr. Serafim din aceşti Sf. Părinţi pot fi interpretate ca o luptă cu duhurile rele în această lume şi nu după moarte. Pr. Serafim confundă fără întrerupere şi în mod voit, puterile văzduhului din universul nostru, amintite în Scriptură (Efeseni 2:2) cu aşa zisele „vămi ale văzduhului” din tărâmurile cele nevăzute.3

Ce se spune de fapt la Efeseni 6:12? Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, răspândite în văzduhuri. Care este contextul capitolului al VI-lea? Începând cu versetul 10:

În sfârşit fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva… Pentru aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi toate biruindu-le să rămâneţi în picioare…

Cum trebuie să-l înţelegem pe Sf. Pavel? Sf. Ioan Hrisostom spune:

Mai mult, de ce îl numeşte pe diavol, ‚prinţul lumii’? Pentru că aproape tot neamul omenesc s-a încredinţat lui şi toţi au ales de bună voie şi cu bună ştiinţă s ă fie robii lui... ‚Potrivit puterilor văzduhului şi ale duhului’, spune Sf. Pavel. Şi aici Apostolul vrea să spună că satana ocupă locurile cele de sub ceruri şi că puterile netrupeşti sunt duhurile văzduhului... Împărăţia lui este din lumea acesta, adică ea nu va mai exista când această lume se va sfârşi. Ascultaţi ce spune la sfârşitul epistolei sale ‚Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului’ (Efeseni 6:12). Nu vrea să auziţi despre stăpânitorii lumii şi să vă gândiţi la diavol ca ceva necreat. Altundeva Sf. Pavel îl numeşte „neam viclean” (Galateni 1.4). Pentru că mie îmi pare că împărăţia diavolului este sub ceruri...4

Sf. Grigorie Teologul rezumă înţelesul îndemnurilor Sf. Pavel adresate creştinilor, „Noi ne luptăm cu cele de pe pământ pentru a moşteni slava din cer.”5

„Este un lucru binecunoscut creştinilor ortodocşi”, spune Pr. Serafim, „că omul se poate înălţa deasupra mărginirilor firii sale trupeşti şi poate călători către tărâmurile nevăzute.” El aminteşte cunoscuta experienţă a Sf. Pavel:

Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, Dumnezeu ştie, - că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască (II Corinteni 12:2-4).

Nu trebuie să „speculăm” asupra faptului „cum poate trupul să fie suficient de transparent pentru a intra în rai (dacă această experienţă s-a petrecut într-adevăr ‚în trup’), meditează Pr. Serafim, „sau în ce fel de ‚trup subtil’ se poate înveşmânta sufletul în timpul unei experienţe extra corporale – dacă putem şti cu adevărat asemenea lucruri în această viaţă.”6

Pr. Serafim nu acordă suficientă atenţie cuvintelor Sf. Pavel, nici măcar nu se preocupă cu ceea ce au de spus Sf. Părinţi în legătură cu acest subiect. Dacă ar fi procedat astfel, ar fi descoperit că punctul lor de vedere diferă radical faţă de interpretarea episcopului Ignatie şi a lui (vezi nota 9, mai jos). Ce este acest al treilea cer? Apostolul nu spune. Dar raiul? Nu ni se spune. Călugărul de la Platina presupune că cititorul le va înţelege ca şi rai, locul în care cei drepţi petrec în veşnicie. De asemenea, observaţi că Sf. Pavel nu spune nimic cum că sufletul său şi-ar fi părăsit corpul. Extazul său a fost o experienţă imposibil de descifrat: logica şi cele cinci simţuri nu pot să ne spună dacă a fost în trup sau în afară de trup.

Atunci, cu adevărat Pr. Serafim nu face altceva decât să „speculeze” pe marginea acestui subiect. Mai întâi, vrea să credem că trupul avea nevoie să fie făcut mai „transparent” dacă într-adevăr Sf. Pavel a ajuns până la al treilea cer în trup. Textul biblic nu pomeneşte nimic despre vreo transformare a trupului. În al doilea rând, Pr. Rose introduce ideea teosofică a „trupului subtil”, un trup spiritualizat astfel pentru a putea în locuri neumblate şi pentru a face lucruri pe care altfel n-ar fi reuşit să le facă.

Sufletul, spune el, s-ar putea să fi fost „înveşmântat” într-un trup subtil, un trup a cărui materialitate s-a schimbat pentru ca Sf. Pavel să poată intra în cel de-al „treilea cer” şi în „rai.” Dar dacă sufletul şi-a lepădat trupul, la ce bun un alt trup? Cu voia lui Dumnezeu, Sf. Pavel poate să meargă oriunde cu trupul său. În orice caz, nimic din epistola Apostolului nu-i îngăduie Pr. Rose să-şi permită asemenea libertăţi de interpretare a textului. Mai mult decât atât, mai mulţi Sf. Părinţi ai Bisericii au oferit exact o explicaţie contrară, contrazicând făţis speculaţiile teosofice ale Pr. Rose dar evident, Pr. Serafim nu a întreprins o cercetare asupra acestei probleme şi nu s-a deranjat să vadă care este învăţătura concretă a Bisericii pe marginea acestui subiect.7

De exemplu, cum explică Sf. Ioan Hrisostom cuvintele Sf. Pavel? Nu e mult de explicat.

A fost oare mintea răpită sau a fost sufletul, în vreme ce trupul a fost mort? Sau fost-a răpit trupul? E cu neputinţă să spunem... de ce a fost [Pavel] răpit? Cred că pentru a nu părea mai prejos de ceilalţi Apostoli. Ei au fost în prejma lui Hristos, Pavel nu; din acest motiv a fost răpit în slavă, în rai...’8

A existat un scop foarte precis pentru licărirea pe care a avut-o Pavel asupra slavei, asupra veacului viitor. Cu adevărat, foarte puţini oameni se bucură de această cinste. Doar ca o ultimă soluţie, Pr. Serafim a nădăjduit să-şi întemeieze teoria vămilor văzduhului bazându-se pe experienţa supranaturală a apostolului.

„Potrivnicul vostru diavolul”, spune Sf. Apostol Petru, „umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5:8). Potrivit Pr. Serafim, acest lucru are loc „atât în timpul vieţii pământeşti cât şi după despărţirea sufletului de trup.” El spune în continuare: „Atunci când sufletul unui creştin care părăseşte sălaşul pământesc, începe să se înalţe spre văzduh către sălaşul său dumnezeiesc9, demonii încearcă să-l oprească şi se străduiesc să găsească asemănări cu acesta. Ei râvnesc să târască sufletul în iadul pe care Dumnezeu l-a gătit pentru diavol şi îngerii lui (Matei 25:41). „Aşadar ei se poartă potrivit dreptului pe care l-au dobândit.”10

Pr. Serafim se joacă cu înţelesul clar al Sfintei Scripturi. Să aşezăm textul de la I Petru 5:8 în context:

Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, căruia staţi împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume. Iar Dumnezeu a tot harul, Care v-a chemat la slava Sa cea veşnică, întru Hristos Iisus, El însuşi, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va duce la desăvârşire, vă va întări, vă va împuternici, vă va întemeia (v.8-10).

Nu există nici o justificare pentru a adăuga cuvintele atât în timpul vieţii pământeşti cât şi după despărţirea sufletului de trup. Pr. Serafim nu poate pur şi simplu să adauge o propoziţie care să-i slujească propriilor scopuri - Aşadar ei se poartă potrivit dreptului (adică de a judeca suflete) pe care l-au dobândit. Cine a dat acest drept duhurilor rele? Dumnezeu? Trebuie să ni se arate. Unde se pomeneşte în Sfânta Scriptură sau în Sfinţii Părinţi că Dumnezeu a îngăduit diavolilor să ridice vămi ale văzduhului pentru a judeca sufletele celor drepţi care se înalţă către ceruri?

Inspirându-se de la episcopul Ignatie Brianceaninov, Pr. Serafim nu face decât să îmbine greşeala, legând de I Petru 5:8, cuvintele Domnului de la Matei 25:41 care aşa cum ne arată Evanghelia, se referă la starea îngerilor căzuţi şi la cei păcătoşi după Judecata de apoi. Încă o dată, nimic în text nu îngăduie Pr. Serafim să-i înfăţişeze pe îngerii căzuţi „târând” pe cineva în iad. Ei nu au acest drept nici acum nici în Ziua Judecăţii. Numai Dumnezeu are „dreptul” şi „puterea” de a preamări sau de a condamna (Apocalipsa 20:14). Şi Sfinţii Părinţi sunt de aceeaşi părere, şi nu spun nimic ce ar putea sprijini inedita interpretare a Pr. Serafim Rose.

Ascultaţi-l pe Sf. Ciprian de Cartagina. El îşi avertizează credincioşii să stea de veghe din răsputeri ca să respingă cu multă băgare de seamă duşmanul care urlă şi îşi ţinteşte săgeţile către fiecare parte a trupului nostru care poate fi lovită şi rănită, potrivit cu învăţătura Apostolului Pavel în epistola sa, unde ne avertizează spunând: Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită.

Sfântul atribuie o deosebită atenţie păcatului pizmei şi invidiei, prin care însuşi diavolul şi-a pierdut „măreţia cea neasemuită” a cerului. Sf. Ciprian îşi încheie cuvântarea cu cuvintele „Noi care Îi vom fi bineplăcuţi în Împărăţie, trebuie mai întâi să-I fim bineplăcuţi în lume.”11

Mai târziu, sfântul va avertiza că fără o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, în acea zi straşnică ne vom putea aştepta, atunci când va veni Fiul Omului întru slava Sa, pentru a judeca vii şi morţii, să fie aruncaţi în focul cel veşnic, pe care Tatăl l-a gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25:31-46).12

Dacă cercetăm toată Scriptura, nu vom găsi nici măcar o singură precizare a vămilor văzduhului; nu există absolut nici o apărare a acestei învăţături în Scriptură. Interpretările forţate pe care le face Scripturii Pr. Serafim Rose, demonstrează o profundă lipsă de înţelegere a teologiei ortodoxe şi a Sfinţilor Părinţi. Numai cei care citesc cu ochii tradiţiei Apostolice vor descoperi tainele Cuvântului dumnezeiesc. Un lucru e singur: nu diavolul şi îngerii lui vor judeca pe cei mântuiţi – Nu ştiţi, oare, că noi vom judeca pe îngeri? (I Corinteni 6:3).

IV SFINŢII PĂRINŢI

Urmând Sfinţilor Părinţi... este o expresie care face în mod obişnuit introducerea la documentele oficiale ale Bisericii. Ortodocşii i-au privit pe aceştia ca fiind tâlcuitorii fără seamăn ai credinţei creştine. Ca exegeţi sau comentatori ai Sfintelor Scripturi, nu există o autoritate mai mare decât Sfinţii Părinţi. Din acest motiv Pr. Serafim şi-a îndreptat atenţia asupra lor, pentru a găsi sprijin pentru părerile sale despre viaţa după moarte. Şi noi trebuie să cercetăm Sfinţii Părinţi, nu numai pentru a arăta că ieromonahul de la Platina s-a folosit greşit de ei cu neruşinare dar şi pentru a discerne care este adevărata învăţătură a Părinţilor cu privire la problema de faţă.

Câteva exemple ar trebui să fie de ajuns. În mai multe rânduri Pr. Serafim caută sprijin în „Omiliile duhovniceşti” ale Sf. Macarie cel Mare:

„Asemeni vameşilor care stau în căile înguste şi opresc călătorii cerându-le vama, tot aşa diavolii cercetează sufletele şi le opresc; şi atunci când părăsesc trupul, dacă nu sunt curăţite în mod desăvârşit, nu le lasă să urce până la locaşurile cereşti pentru a întâlni pe Domnul lor ci sunt mânate în jos de diavolii văzduhului. Dar atâta vreme cât sunt în trup…1

Dacă citim această versiune a cuvântării sfântului, probabil am fi de acord că a propovăduit teoria vămilor văzduhului. Dar să privim întregul pasaj:

“Aşa cum vânturile care suflă cu putere, tot aşa toate fiinţele din cer vor face un zgomot foarte mare; tot aşa puterea potrivnicului ne clatină gândurile şi le risipesc, tulburând adâncimile inimii şi împrăştiind acele gânduri pentru a-i sluji scopurilor lui. Ca şi vameşii [gr. telonai] care stau pe calea cea strâmtă şi luând bani de la cei ce trec, tot aşa diavolii cercetează sufletele şi le opresc. Şi atunci când gândurile părăsesc trupul, dacă nu sunt curăţite în mod desăvârşit, nu le lasă să urce până la locaşurile cereşti pentru a întâlni pe Stăpânul ci sunt mânate în jos de diavolii văzduhului. Dar, totuşi, dacă încă sunt în trup…(Omilii duhovniceşti. 43:9 PG 45 777BC).

În mod clar Sf. Macarie se referă la suflet care, prin intermediul gândurilor sale, caută să depăşească limitările trupului omenesc. Gândurile se nasc în suflet, sau exact, în duh (vezi cap. 5, nota 10). Prin urmare, diavolul şi îngerii lui „veghează cu băgare de seamă” sau „cercetează” sufletul pentru găsi ceva slăbiciune la acesta. În acest fel, diavolii pot împiedica gândurile noastre să se înalţe la „locaşurile cereşti”2.

Pr. Serafim se inspiră din nou din Sf. Macarie. Folosind traducerea lui Mason, mai puţin exactă, el citează omilia XXII:

„Mare este taina când sufletul omului părăseşte trupul. Dacă este sub povara păcatelor, de partea stângă apare un grup de diavoli şi îngeri şi puterile întunericului pun stăpânire pe suflet şi-l ţin strâns de partea lor. Nimenea nu ar trebui să fie uimit de acestea. Dacă atâta vreme cât a trăi pe pământ, omul a fost robul lor şi li s-a supus, şi s-a făcut pe sine robul lor, atunci cu atât mai mult când va părăsi lumea aceasta este supus şi ţinut strâns de diavoli.”3

Şi acum traducerea corectă din patrologia Migne:4

Mare este taina când sufletul omului îşi părăseşte trupul. Dacă asupra acestuia mai apasă încă vina păcatului, cete de diavoli şi îngeri de-a stânga, puterile întunericului, coboară asupra sufletului şi îl târăsc ca prizonier la locul lor. Nimeni nu ar trebui să se mire la acestea. Pentru că, atunci când trăia această viaţă, un om trăieşte în ascultare faţă de ei şi a fost robul lor ascultător, cu atât mai mult va fi atunci când va părăsi lumea acesta va robit şi ţinut de ei. Când cei drepţi îşi părăsesc trupurile, oştiri de îngeri le întâmpină sufletele şi le duc la cele ale lor, la veşnicie. Şi aşa vor fi cu Domnul (Spir. Hom. 22 PG 34 660AB).

În acest text nu se pomenesc deloc vămile văzduhului. Dar mult mai important decât acest lucru este întrebarea de ce Pr. Serafim a omis ultimele propoziţii ale omiliei? De ce nu ne-a spus că Macarie credea că, deşi duhurile rele revendică ceea ce este al lor, îngerii Domnului îi vor lua pe cei drepţi (adică pe credincioşi) pentru a sălăşlui împreună cu Domnul?5 Cu alte cuvinte, cei din a doua categorie nu trec printr-o păienjeniş de diavoli înainte de ajunge la „veşnicie.” Desigur, cei răi nu au nici o nevoie să facă acest lucru pentru că ei au ales deja să fie ai satanei.

Să mai privim la două exemple înainte de a prezenta învăţătura ortodoxă a Sf. Părinţi - din Sf. Grigorie Dialogul şi Sf. Antonie cel Mare.

În cartea a doua din lucrarea sa Omilii la Evanghelii (39, 8 PL 76 1298D-1299D), Papa Grigorie îşi îndeamnă ascultătorii să mediteze la sentinţa pe care o va da „Judecătorul aspru” cu privire la vieţile noastre. Traducerea este din limba latină:

„Ar trebui să ne gândim foarte serios la acel ceas înfricoşător al petrecerii noastre, cugetaţi la el cu cutremurul minţii, amintindu-ne de multele noastre rele, cu teamă de Judecătorul cel aspru. Cum ne putem desfăta în această viaţă când ştim că totul este trecător. Ceea ce iubim va pieri, acolo unde începe întristarea fără sfârşit. Şi atunci, duhurile rele vor căuta lucrările lor în sufletul care se înalţă; apoi acestea vor arăta faptele rele pe care le-au aţâţat în noi pentru ca să-l tragă în jos cu ei către suferinţă. Răutatea diavolilor ar putea chiar să-i cuprindă şi pe cei aleşi când părăsesc viaţa acesta, căutând îi ei ceva al lor, dacă izbutesc. Între toţi oamenii doar Unul a fost care a spus înainte de patima Sa, ‚Nu voi mai...’ Aşadar, în neliniştea noastră trebuie să medităm în fiecare zi cu multe lacrimi la cât de groaznice vor fi lanţurile „stăpânitorului acestui veac” în ziua morţii noastre...”

Iată traducerea aceluiaşi fragment în limba engleză a Pr. Serafim a traducerii în limba rusă realizată de episcopul Ignatie Brianceaninov (versiunea ciudată a Pr. Serafim apare în The Soul After Death, p.81):

„Trebuie să cugetăm adânc la cât de înfricoşător va fi ceasul morţii pentru noi, la spaima ce ne va cuprinde atunci sufletul, la cum ne vom aminti de toate păcatele şi vom uita de toate bucuriile, la priceperea Judecătorului. Atunci duhurile necurate vor cerne toate păcatele sufletului celui mort; apoi îi vor pune înainte toate păcatele spre care l-au împins, ca să-l tragă către suferinţă . Dar de ce vorbim doar despre sufletul păcătos, când ei vin şi asupra celor mai aleşi dintre muritori şi caută să-şi ia partea de biruinţă şi asupra acestora? Dintre oameni doar Unul singur a putut să pună fără teamă, înaintea patimilor Sale: ‚Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine şi stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine’ (Ioan 14:30)”

Comparaţi formularea în prima traducere, mai ales să-l tragă cu ei către suferinţă cu traducerea Pr. Serafim ca să-l tragă către suferinţă. El a susţinut tot timpul că cei care eşuează la interogatoriul vămilor văzduhului, sunt „târâţi” în iad.

Dacă acceptăm traducerea în engleză a Pr. Serafim, avem de-a face negreşit cu o aluzie la vămi dar traducerea sa din „latină în rusă în engleză” este defectuoasă. Cuvintele „pentru a târâ complicii cu ei către suferinţă” (a fost acesta exclus în mod intenţionat de el?) se referă la ziua Judecăţii celei de-a doua veniri, când diavolul şi oamenii care au fost părtaşi lui, vor merge în gheenă.

Pr. Serafim se înşeală din alt motiv. Prin aceea că diavolii căută ceva al lor când sufletul părăseşte trupul, chiar şi la cei drepţi, este nu este ceva nou. Este pofta lor, motivul lor de a exista, nu numai de a ne duce către păcat dar şi de a acuza în mod fals de păcat pe fiecare suflet, fie „în trup”, fie „în afară de trup.” Diavolii vor să aibă în iad compania oamenilor. Dar Pr. Serafim sugerează mult mai mult. El este de părere că vămile văzduhului există „pentru a decide cât de potrivit este sufletul pentru a sălăşlui în rai.”6

Pr. Rose s-a înşelat la fel de mult în privinţa Papei Sf. Grigorie, cât s-a înşelat şi în privinţa altor Sf. Părinţi. Cu toate acestea reuşeşte să se convingă că, într-un fel sau altul, Părinţii sprijină acest gnosticism. De asemenea, este convins că nu numai după moarte dar şi înainte de moarte, are loc o experienţă asemănătoare vămilor văzduhului. El ne oferă unul din exemplele „nenumărate şi evidente” din scrierea Sf. Atanasie, Viaţa Sf. Antonie.

În timpul rugăciunii, Sf. Antonie „ a fost cuprins de Duhul Sfânt şi înălţat către înălţimi de către îngeri. Urcuşului său i s-au împotrivit „diavolii din văzduh.” Aceştia îl învinuiesc de multe păcate dar „dar îngerii au închis gura defăimătorilor.” „Imediat, Antonie şi-a venit în fire şi s-a pomenit stând în acelaşi loc unde se afla la rugăciune.” Apoi a uitat de toate şi s-a rugat toată noaptea cu lacrimi şi suspine, „meditând la mulţimea duşmanilor omului, la lupta împotriva unei astfel de oştiri, la greutatea căii către cer prin văzduh şi la cuvintele Apostolului: Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui... (Efeseni 6:12; Romani 2:2). Sf. Pavel, „ştiind că puterile văzduhului caută numai un singur lucru, „nădejdea de a împiedica” trecerea noastră liberă către rai...”7

Cum descrie Pr. Serafim acest eveniment? „Am văzut mai sus că Sf. Antonie cel Mare cu vămile văzduhului a avut loc în timpul unei experienţe „extra-corporale...”8 Aceste observaţii sunt importante. Ele ilustrează „grija” cu care îşi efectuează cercetarea.

Nicăieri în întâlnirea Sf. Antonie cu demonii nu se pomeneşte nimic despre vămi; nu este nici oprit şi nici nu zăreşte suflete oprite de diavoli. Pr. Serafim cataloghează experienţa sfântului, drept una „extra-corporală”, dar nu a fost vorba de sufletul său ci de el însuşi, Sf. Antonie a fost dus către „înălţimi” – nu către tărâmuri nevăzute. El a fost ponegrit de demonii ai căror guri au fost închise de către îngeri – un aspect al experienţelor post-mortem care nu este amintit în definiţia pe care Pr. Rose o dă vămilor văzduhului.

După câte se pare, e de necrezut că influenţa „demonilor văzduhului” există numai în lume; şi că Sf. Antonie a avut parte de o experienţă „în trup” cu demonii în „înălţimile” văzduhului. Ei vor învinui toţi pe oamenii la Judecata de apoi, aşa cum fac acum în ceasul morţii noastre. Dar aceasta nu este acelaşi lucru cu a opri sufletul la vamă sau la locul „dajdiei”, aşa cum îl numesc unii gnostici, declarând sufletul vrednic sau nevrednic de rai, eliberându-l sau aruncându-l în iad.

„A adormi” este o expresie creştină care descrie moartea, despărţirea trupului şi a sufletului.9 În momentul morţii, persoana trece prin prima judecată a lui Dumnezeu: trupul merge în pământ iar sufletul, acum fără de simţuri sau caracteristici fizice este trimis într-o stare temporară de bucurie sau întristare.

Ascultaţi la cuvântarea Sf. Grigorie Teologul la înmormântarea fratelui său, Caesarius:

Eu dau crezare cuvintelor celor înţelepţi, că fiecare suflet curat şi de bineplăcut lui Dumnezeu, atunci când este eliberat de legăturile trupului, porneşte şi de îndată (gr. euthus) se bucură de un simţirea şi contemplarea (gr. theoria) lucrurilor bune ce au să vină, în măsura în care ceea ce a fost întunecos în el, a fost curăţit sau lepădat ... şi simte o desfătare şi o veselie nemaipomenită, şi se bucură întru Domnul. Apoi, ceva mai încolo, îşi va căpăta şi trupul, pe care, odată îl împărţea în îndeletnicirile de pe pământ... Şi aşa cum atunci împărţea greutăţile trupului prin vieţuirea împreună cu acesta (gr. sumphyan), tot aşa se împărtăşesc asupra trupului de acum înainte, bucuriile sufletului, strângându-le în sine şi devenind una cu acesta, în duh şi în minte întru Dumnezeu... Aştept vocea Arhanghelului, ultima trâmbiţare, transfigurarea cerurilor... Apoi îl voi vedea pe însuşi Caesarius, aievea şi numai prin vrerea mea, nemaifiind în surghiun, nemafiind întins pe catafalc, nemafiind jelit şi compătimit ci strălucitor, victorios, ceresc, aşa cum te zăresc adesea în visele mele, fratele meu preaiubit (Oration VII, 21 PG 35 781BC).

În cuvintele Sf. Ambrozie, „Trupul şi sufletul sunt judecate împreună” (De Ex. Frat. sui Satyrus, II, 8). Chiar şi numai din acest motiv, teoria Pr. Serafim despre vămi este greşită: ea nu recunoaşte judecata comună a trupului şi a sufletului. Numai Hristos judecă pe toţi oamenii.

Când trupul se descompune în mormânt, sufletul intră numaidecât în hades – „de partea stângă” sau „de partea dreaptă” – pentru a aştepta judecata ce o va primi împreună cu trupul. Aşadar, aşa cum trupul trebuie să rămână în mormânt până la învierea obştească, când se va reuni cu sufletul, şi sufletul trebuie să rămână acolo unde a mers până când se va alătura trupului. Aşa cum spune Sf. Ioan Hrisostom:

Şi, într-adevăr, nici nu este cu putinţă ca un suflet, despărţit de trup, să mai rătăcească aici. Căci „sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu” (Înţelepciunea lui Solomon 3:1)... iar sufletele păcătoşilor sunt de asemenea duse de aici. Acest lucru reiese clar din parabola săracului Lazăr şi a bogatului nemilostiv; şi Hristos mai spune în alt loc: „În această noapte vor cere de la tine sufletul tău” (Luca 12:20). Prin urmare, când sufletul a plecat din trup, nu poate rătăci aici; şi nici nu este greu să înţelegem de ce: căci dacă noi, umblând pe pământ (care ne este familiar şi binecunoscut), cum făceam odinioară când eram închişi în trup, călătorim de-a lungul unui drum străin, fără a şti drumul dacă nu suntem îndrumaţi; atunci sufletul fără trup, care şi-a pierdut condiţia obişnuită, cum ar putea şti încotro s-o ia fără ca cineva să-i arate drumul (Comentariu la Matei, omilia. XXVIII, 2, 3 PG 57 373-374).

Desigur, Dumnezeu poate să ne trimită vedenii ale unei persoane răposate, aşa cum Sf. Columban s-a „arătat” Sf. Brendan sau cei Trei Ierarhi s-au arătat Sfântului Ioan de Euchaita, dar aceste apariţii n-au avut de-a face cu un „duh netrupesc” pentru a folosi limbajul teosofic al Pr. Rose10 care hălăduia pe pământ – nu, nici în această lume nici în cea viitoare; iar sufletul nu pluteşte asemenea unei fantome, în jurul trupului mort – nici vreme de trei, nouă sau patruzeci de zile.11

Sufletul sălăşluieşte acolo unde este lăsat, „doarme liniştit.” Pr. Serafim se înşeală atunci când identifică „somnul sufletului” cu doctrina vulgară a sectarilor moderni.12 Cu toate acestea, are dreptate să insiste asupra conştienţei sufletului de noua sa existenţă.13 „Sufletul, deşi doarme adânc, ca şi în vis” exclamă Sf. Afrahat Persul, „vede ceva ce Domnul i-a făgăduit să-i dea, şi (dacă e drept) se tresaltă şi este foarte fericit” (Select Demonstrations, VIII, 8-20).14 Sf. Anastasie de Sinai scrie că „după moarte, sufletul fie se bucură, fie se tânguie” (Răspunsul 89).

De asemenea, judecând din pilda săracului Lazar şi a bogatului nemilostiv, chiar şi cei „din locurile de chin” îşi amintesc despre viaţa lor pământească. Bogatul nemilostiv, conştient de viaţa sa pământească, îl roagă pe Avraam să trimită pe cineva să-i avertizeze fraţii despre soarta care îi aşteaptă. Patriarhul Avraam i-a răspuns că îl au pe Moise şi pe prooroci care să-i ajute să scape de „chinurile” pe care el le suferă (Luca 16:28).

Mai mult decât atât, soarta celui răposat poate fi influenţată de rugăciunile celor vii. „Noi ne rugăm pentru cei plecaţi”, scrie Sf. Petru Damaschinul, „pentru ca aceştia să se mântuiască.”15 Şi bineînţeles, Maica Domnului şi sfinţii „aud” glasul celor vii şi mijlocesc pentru ei, la fel ca şi rugăciunile pe care le rostesc pentru cei răposaţi. Acest lucru îl fac prin voia lui Dumnezeu şi nu în virtutea vreunei puteri inerente sufletului.

Prin urmare, Sf. Părinţi mărturisesc că Dumnezeu are stăpânirea asupra sorţii sufletului, a locului unde va sălăşlui acesta, şi asupra puterilor pe care le păstrează după despărţirea de trup. Diavolul nu are nici o puterea asupra sufletului, spune Sf. Ioan Hrisostom, „neavând putere să oblige sufletul, fie în trup, fie după ce s-a desprins de el, ci potrivit cuvintelor Domnului, săracul a fost dus de câtre îngeri. Nu numai sufletele drepţilor dar şi cele ale păcătoşilor sunt duse” (Despre săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv, Om. 2, PG 48 984).

Atât drepţii cât şi păcătoşii se află într-o stare conştientă dar nemişcată, în hades, cu excepţia Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a sfinţilor. Biserica se roagă pentru cei răposaţi, pentru mădularele ei care au trecut de cealaltă parte. Aceştia sunt în continuare fiii şi fiicele ei. Prin cererile ei, Dumnezeu le iartă păcatele şi alină durerea. Vom vorbi mai multe despre acest lucru, mai încolo.

V. VIEŢILE SFINŢILOR

Pentru a-şi demonstra teoria despre „sufletul după moarte”, Pr. Serafim a folosit fiecare izvor pe care îl avea la dispoziţie, religios sau laic şi nu în ultimul rând Vieţile Sfinţilor, răsăriteni şi apuseni deopotrivă. În acest sens, el a urmat episcopului Ignatie Brianceaninov.

Pr. Serafim a fost foarte impresionat de o poveste vehiculată de un gnostic al secolului al X-lea, Grigorie al Traciei (Grecia), o poveste despre apariţia răposatei Sf. Teodora de Constantinopol (+940) într-un vis Sf. Vasile cel Nou (+944). Indiferent de versiunea slavonă sau greacă, autenticitatea acestei relatări a fost pusă serios sub semnul întrebării. Ea nu face parte din sinaxarul (colecţie care conţine Vieţile Sfinţilor) Bisericii Ortodoxe. Răspândirea Vieţii lui Vasile în Rusia este rezultatul literaturii bogomile care a stârnit imaginaţia populară.1

Potrivit lui Grigorie, Teodora i s-a arătat Sf. Vasile într-o vedenie şi i-a povestit experienţele prin care a trecut după ce sufletul ei a părăsit trupul, şi trecerea prin cele douăzeci de vămi ale văzduhului în timpul urcuşului sufletului către cer. Pr. Rose crede că această poveste este adevărată şi o interpretează literal; alţii nu sunt de aceeaşi părere, inclusiv Pr. Michael Pomozansky.2

Într-o scrisoare către diaconul Lev Puhalo cu privite la „Rugăciunile pentru cei răposaţi”3, Pr. Michael pune în discuţie problema vămilor văzduhului. El remarcă că această vedenie s-a petrecut în vis. „Acest vis este bineînţeles alegoric şi este alcătuit dintr-o serie de simboluri,” simboluri pe care Vasile „le-a aranjat într-o ordine anume,... păcatele oamenilor într-un plan anume, aşa cum este [rânduiala] îndeobşte acceptată a scriitorilor ascetici.”

Prin urmare, Pr. Michael interpretează pe „Teodora” ca fiind sufletul, îngerii fiind virtuţile iar diavolii fiind în realitate păcatele acestuia. „Şi unele şi altele se află în sufletul omului, şi poate că după moarte ele vor fi puse în cumpănă.”4 Păcatele noastre ne învinovăţesc şi ne condamnă, iar harul lui Dumnezeu şi credinţa noastră ne mântuiesc.

Atitudinea Pr. Michael în legătură cu „lucrurile cereşti”, ne mărturiseşte el, se trage din lucrarea Mitropolitului Macarie Orthodox Dogmatic Theology, unde acesta sfătuieşte: „Socoteşte lucrurile pământeşti drept cea mai slabă reprezentare a celor cereşti.”5 Pr. Serafim ştia negreşit care este interpretarea Pr. Michael a vămilor văzduhului, dar a ales să o ignore; sau nu? Probabil întrebuinţarea cuvântului „metaforă”6 pentru a descrie vămile văzduhului, semnifică, datorită respectului pe care îl poartă Pr. Michael, o uşoară batere în retragere. În orice caz, Pr. Serafim nu şi-a învăţat lecţia.

Pr. Serafim îşi exemplifică teoria cu ajutorul Vieţilor Sfinţilor (hagiografie). Vom cerceta numai două – Viaţa Sfintei Columba, scrisă de Sf. Adamnan şi „vedenia unui călugăr la Wenlock” din Epistolele Sf. Bonifaciu. În introducerea sa la analiza pe care o face acestor sfinţi medievali, recunoaşte că denumirea de „vămi ale văzduhului” nu se regăseşte în nici una din Vieţile lor. Acest termen, spune Pr. Serafim, pare să fie limitat numai la hagiografiile răsăritene, „dar realitatea descrisă în sursele apusene este identică.”7

Să ne îndreptăm mai întâi atenţia către Sf. Columba (+ 597), ale cărei cuvinte către călugăriţele sale le menţionează Pr. Serafim:

Haideţi să-i ajutăm prin rugăciune pe călugării abatelui Comgell, care se îneacă în acest cea în Lacul viţelului; căci iată, chiar acum se luptă cu puterile vrăjmaşe care vor să smulgă sufletul unui străin ce se îneacă împreună cu ei. Apoi, după rugăciune, a spus: „Daţi slavă lui Hristos, căci de acum sfinţii îngeri au apucat aceste suflete de sfinţi, iar străinul a fost mântuit întru slavă, laolaltă cu ceilalţi, de războiul demonilor”.8

Observăm că „sfinţii îngeri au apucat aceste suflete” şi au „mântuit” străinul. În măsura în care cuvântul „suflet” mai înseamnă şi „fiinţă umană” în literatura medievală apuseană, nu putem fi siguri dacă monahii sau înecat sau nu. Sfânta Columba spune „se îneacă” nu „înecaţi”. În orice caz, aceştia sunt întâmpinaţi de demoni „în văzduh”, exact acolo unde ne-m aştepta să-i întâlnim. De ase