Aceasta întrebare s-a pus de multe ori. Majoritatea ortodocsilor, încercind sa deosebeasca ortodoxia de romano-catolicism, de obicei îl mentioneaza pe Papa sau purgatoriul, iar uneori problema Filioque. Totusi, din punct de vedere istoric, diferentele sunt mult mai numeroase si destul de adinci.
De asemenea, în timpurile moderne, diferentele între ortodoxie si adeptii Papei s-au înmultit, începind cu Conciliul Vatican II de acum treizeci de ani, acea încercare majora daca nu cumva tragica de a „înnoi” catolicismul (de exemplu revizuirea dreptului canonic).
Totusi, în dezbaterea de fata, ne vom preocupa de acele deosebiri care au aparut de cind ortodoxia si catolicismul s-au despartit, acum aproape o mie de ani.

1. Credinta si ratiune

Urmind Sfintilor Parinti ortodoxia foloseste stiinta si filosofia pentru a-si apara si explica credinta. Spre deosebire de Biserica romano-catolica ortodoxia nu dezvolta descoperirile stiintei si ale filosofiei. Biserica nu cauta sa împace credinta si ratiunea. Ea nu face nici efort sa dovedeasca cu ajutorul logicii sau al stiintei ceea ce Hristos a lasat spre crezare ucenicilor Sai. Ea nu respinge sprijinul pe care fizica, biologia, chimia sau filosofia îl ofera învataturilor Bisericii. Cu toate acestea, ortodoxia nu este intimidata de realizarile intelectuale ale omului. Ea nu se pleaca în fata lor si nu schimba credinta crestina pentru a o face compatibila cu reflectiile omului si descoperirile stiintei. Sf. Vasile cel Mare îi sfatuia pe tinerii calugari sa foloseasca filosofia greaca la fel cum o albina foloseste floarea. Luati numai „mierea” – adevarul – pe care Dumnezeu l-a rinduit în lume pentru a pregati oamenii pentru Întruparea Domnului.
De exemplu grecii aveau o învatatura despre Logos. Evanghelia dupa Ioan începe prin cuvintele „La început era Cuvintul” („Logos”, în greaca). Pentru pagini, „Logosul” nu era Dumnezeu, asa cum stau lucrurile în cazul crestinilor. Mai degraba el este un principiu sau o putere prin care Dumnezeu a facut si conduce lumea. Parintii au aratat ca asemanarea dintre „Logos” sau „Cuvintul” care apare în Scriptura si „Logosul” filosofiei grecesti este un semn al proniei dumnezeiesti. Iar deosebirea dintre cei doi termeni au pus-o pe seama pacatoseniei omului si a slabiciunii ratiunii omenesti. Ei au amintit cuvintele Apostolului Pavel: „Luati aminte sa nu va fure mintile cineva cu filosofia si cu desarta înselaciune din predania omeneasca, dupa stihiile lumii si nu dupa Hristos” (Coloseni 2: 8).
Pe de alta parte Biserica Catolica acorda o mare importanta ratiunii omenesti. Istoria ei ne dezvaluie consecintele acestei încrederi. De exemplu, în Evul Mediu latin, teologul si filozoful secolului al XIII-lea, Toma d' Aquino a îmbinat „crestinismul” cu filosofia lui Aristotel. De atunci si pina astazi latinii n-au sovait niciodata în privinta respectului lor pentru ratiunea umana; lucru care a schimbat hotaritor teologia, tainele si dogmele crestinismului.

2. Formarea dogmelor

Biserica Ortodoxa nu împartaseste afirmatia conform careia învataturile lui Hristos s-au schimbat de la o vreme la alta; ci mai degraba marturiseste ca crestinismul a ramas neschimbat din momentul în care Mintuitorul a transmis învatatura Apostolilor (Matei 28: 18-20). Ea sustine ca „credinta data sfintilor” (Iuda 3) este si acum, ceea ce a fost si la început. Credinciosii ortodocsi din secolul al XX-lea cred exact în ceea ce au crezut si ortodocsii din primul secol, din al cincilea, al zecelea sau al cinsprezecelea.
Fara îndoiala ca ortodoxia admite schimbari ce tin de exterior (de exemplu vesmintele clerului, obiceiurile monahale, sarbatori noi, canoanele sinoadelor ecumenice sau locale, etc.) dar nu a fost nimic adaugat si nici scazut din credinta ei. Schimbarile de la suprafata au un singur scop: De a exprima acea credinta în împrejurari noi. De exemplu, Scriptura si slujbele dumnezeiesti au fost traduse din ebraica si greaca în limba noilor popoare; sau au aparut traditii religioase noi pentru a reda particularitatile etnice ale populatiilor încrestinate, etc.; cu toate acestea, întotdeauna a existat „ o credinta, un Domn, un botez” (Efeseni 4: 4).
Marturia principala care se aduce Traditiei crestine sunt Sfintele Scripturi; iar talmacitorii Scripturilor sunt de Dumnezeu – inspiratii Parinti ai Bisericii, fie ca sunt Parinti greci sau Parinti latini, Parinti siriaci sau Parinti slavi. Locul acestora în Biserica Ortodoxa nu poate fi pus sub semnul întrebarii. Autoritatea lor nu poate fi lepadata, modificata sau ignorata.
Pe de alta parte, Biserica romano-catolica, neizbutind sa arate o continuitate a credintei pentru a justifica o noua învatatura, a elaborat în ultimul secol o teorie a „dezvoltarii dogmatice”.
Urmind duhului filosofic al vremii (si îndrumarii cardinalului Henry Newman), teologii catolici au început sa explice si sa propovaduiasca ideea ca Hristos ne-a lasat doar un „fond principal” de credinta, o „saminta”, care a crescut si s-a dezvoltat de-a lungul timpului. Duhul Sfint, spun ei, a dezvoltat credinta crestina pe masura ce Biserica s-a aflat în împrejurari noi si a avut trebuinte diferite.
Prin urmare catolicismul îsi gindeste teologia ca ceva care creste în etape, la niveluri de cunoastere mai înalte si mai bine definite. Învataturile Parintilor, în ciuda importantei lor, apartin unei etape inferioare celei din Evul Mediu latin (scolastica) iar pe aceasta o socotesc inferioara în comparatie cu noile idei care au aparut mai tirziu, cum ar fi Conciliul Vatican II.
Toate etapele sunt folositoare, toate sunt niste izvoare; iar teologul poate, de exemplu, sa faca apel la Parinti dar si acestia pot fi contrazisi de altceva, de ceva mai înalt sau mai nou.
Pornind de la acest lucru, teorii de genul dogmei „infailibilitatii papale” si „imaculata conceptie” a Fecioarei Maria (despre care vom spune mai multe) sunt prezentate în mod justificabil credinciosilor ca ceva de trebuinta pentru mintuirea lor.
În orice caz, adevarul acestor dogme a tinut întotdeauna de Traditia crestina. Ele au fost înfatisate de la începutul acelei Traditii ca si „aluzii”, seminte care asteptau momentul propice pentru a încolti.

3. Dumnezeu

Biserica Romano-Catolica învata ca ratiunea umana poate dovedi ca Dumnezeu exista; si, poate chiar deduce ca El este Vesnic, Nemarginit, Bun, Netrupesc, Atotputernic, Atotstiutor, etc. El este „fiinta cea mai obiectiva”, „adevarata fiinta.” Oamenii sunt ca si El (asemanatori), dar noi suntem niste fiinte imperfecte. Dumnezeul Bisericii catolice, nascut în Evul Mediu latin, nu este „Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacob, ci Dumnezeul eruditilor si al filosofilor”, pentru a adapta afirmatia lui Blaise Pascal.
Urmind Sfintilor Parinti, Biserica Ortodoxa învata ca cunoasterea lui Dumnezeu este sadita în firea omeneasca si asa ajungem sa stim ca El exista. Altminteri, daca nu cumva Dumnezeu ne vorbeste, ratiunea umana nu poate sti mai mult. Cunoasterea mintuitoare despre Dumnezeu vine prin Mintuitorul. Adresindu-Se Tatalui Sau, Mintuitorul a spus: „Si aceasta este viata vesnica: Sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17: 3).
Catolicismul mai învata ca în veacul ce va sa vina omul va contempla fiinta lui Dumnezeu, cu ratiunea sa si cu ajutorul harului. Parintii marturisesc ca este cu neputinta a-L contempla pe Dumnezeu în fiinta Sa. Nici macar harul dumnezeiesc nu ne va învrednici de acest lucru. Totusi, cei care se vor mintui vor vedea pe Dumnezeu în trupul îndumnezeit al lui Hristos.
Din punct de vedere istoric teologia romana-catolica nu a facut niciodata distinctia între fiinta lui Dumnezeu (ceea ce este El) si energiile Sale necreate (prin ce mijloace actioneaza). Sf. Grigorie Palama a încercat sa explice aceasta distinctie cu ajutorul unei comparatii între Dumnezeu si soare. Asa cum soarele are razele sale, Dumnezeu are energiile sale (printre acestea, harul si lumina). Cu ajutorul energiilor sale, Dumnezeu a creat, sustine si conduce întreg universul. Prin energiile Sale, Dumnezeu va transfigura întreaga creatie si o va îndumnezei, adica va umple noua creatie cu energiile Sale asa cum apa îmbiba un burete.
În sfirsit, Biserica romano-catolica mai învata ca Duhul Sfint „purcede de la Tatal si de la Fiul” (Filioque). Prin aceasta afirmatie, catolicismul a nesocotit Traditia Apostolica ce ne-a învatat dintotdeauna ca Dumnezeu Tatal este singurul izvor („monarhie”) al Fiului si al Duhului Sfint. Prin urmare, latinii au adaugat cuvinte noi Crezului Nicean
„Cred întru Duhul Sfint, Domnul, de viata facatorul, Care de la tatal si Fiul purcede...”
Ei au facut aceasta schimbare pe baza autoritatii Papei, în secolul al XI-lea si nu în urma hotaririi unui Sinod al întregii Biserici (Sinod Ecumenic).

4. Hristos

De ce Dumnezeu S-a facut om? Raspunsul catolic la aceasta întrebare difera fata de învataturile Bisericii Ortodoxe.
Urmind Sfintilor Parinti Biserica Ortodoxa învata ca pe cruce Hristos si-a dat „viata rascumparare pentru multi” (Matei 20:28). „Ca si Fiul Omului n-a venit ca sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-si dea viata rascumparare pentru multi” (Marcu 10:45). „Rascumpararea” se plateste mormintului. Asa cum Domnul a descoperit proorocului Osea (Osea 13:14), „Din stapinirile iadului îi voi izbavi si de moarte îi vor mintui”. Într-un fel, El plateste rascumpararea diavolului care a fost pazitorul mormintului si are stapinirea mortii (Evrei 2:14).
Pe cruce Omul Hristos s-a dat de bunavoie pe Sine. El a murit pentru toti („o rascumparare pentru multi” sau „celor multi”). Dar a înviat din morti cu trupul rastignit. Moartea nu are nici o putere asupra Lui. Nu are nici o putere asupra nimanui. Neamul omenesc este izbavit din mormint, de diavol. A fi eliberat de diavol înseamna a fi eliberat de moarte si de pacat. Pentru a ne elibera de acestea, noi trebuie sa devenim asemeni lui Dumnezeu (îndumnezeiti) pentru a putea trai cu El pururea.
Potrivit teologiei catolice, Dumnezeu S-a facut om pentru a da satisfactie dreptatii divine care a fost lezata prin pacatul lui Adam. Altfel spus, prin pacatul sau, Adam a ofensat pe Dumnezeu cel nemarginit si de aceea pacatul sau a avut consecinte nemarginite. Nu mai era în puterea omului marginit si pacatos sa îndrepte aceasta stare, pentru ca pacatul lui Adam („pacatul originar”) ni s-a transmis noua; dar este îndatorirea noastra sa facem asa. Numai Hristos, Care era Dumnezeu si Om, putea sa achite aceasta „datorie de onoare.”
El ispaseste aceasta datorie prin moartea Sa pe cruce. Moartea Sa compenseaza greseala lui Adam; insulta este îndepartata. Dumnezeu nu mai este suparat pe om. Hristos a înviat din morti, fagaduinta sau „încredintarea” viitorului celui credincios. Pentru multa vreme, latinii au acordat putina atentie ideii de îndumnezeire, fie ca era vorba de credinciosi obisnuiti sau intelectuali. Nu s-a manifestat un prea mare interes în privinta conceptelor necesare pentru întelegerea acestei învataturi.
În mod obisnuit, teologia catolica este de natura juridica si filosofica. De exemplu, un botez „valid” (termen juridic) întru Hristos este rezultatul intentiei corecte (avind aceeasi întelegere a botezului ca si Biserica) si folosind în mod corect formula sau cuvintele în timpul slujbei. Prin urmare, în anumite conditii chiar si un ateu ar putea boteza pe cineva. „Stropirea” cu apa pe capul celui botezat (turnare) este o practica corecta si suficienta.
În ultima vreme, unii teologi latini regindesc învatatura crestina despre mintuire (soteriologia). Acestia au început sa ia în foarte serios ideea de îndumnezeire (botezul fiind prima etapa). Ei insista pe buna dreptate ca aceasta idee apartine traditiei crestine, inclusiv „Sf. Augustin” si altor Parinti latini. În realitate, este nevoie de o revolutie în teologia catolica daca aceasta doreste sa devina scripturistica si patristica; daca nadajduieste sa atinga vreodata dreapta întelegere a lui Hristos si a actului Sau mintuitor.

5. Biserica

Perspectiva romano-catolica despre Biserica (ecclesiologia), difera în mai multe privinte fata de învatatura ortodoxa pe aceasta tema.
Latinii învata ca Papa este capul vizibil al Bisericii, urmasul Sf. Petru, care a fost consfintit în acea treapta sfinta de catre Domnul însusi prin cuvintele „Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea . .. “(Matei 16:18).
Prin urmare, Papa este „Episcopul Bisericii sobornicesti”, învatatorul ei, vicarul (loctiitor, înlocuitor) lui Hristos pe pamint. El este cel care explica Traditia crestina. Atunci cind vorbeste în numele întregii Biserici (ex cathedra), Duhul Sfint nu-i îngaduie sa greseasca. Prin urmare, el este infailibil în problemele de morala si în cele dogmatice. Ceilalti episcopi sunt ajutoarele lui. El este simbolul unitatii episcopatului.
Biserica Ortodoxa învata ca toti episcopii sunt egali. Desigur, exista trepte diferite în cadrul arhieriei (patriarh, arhiepiscop, mitropolit, episcop); cu toate acestea, un episcop ramine episcop. Aceste deosebiri intra în functiune în administrarea unei biserici sau a unui grup de biserici si nu afecteaza natura treptei episcopale. Cel care prezideaza sinodul episcopilor se numeste Arhiepiscop (în practica greaca) sau Mitropolit (în practica rusa).
Potrivit ecclesiologiei latine, fiecare parohie este parte integranta a întregii Biserici sau sobornicesti. Suma parohiilor catolice alcatuiesc Trupul lui Hristos pe pamint. Acest Trup vizibil are un cap vizibil, Papa. Aceasta conceptie despre Biserica sugereaza ca o parohie are doua „capete”: Papa si episcopul locului. Dar un trup cu doua capete vizibile este un monstru.
De asemenea, episcopul locului pare despuiat de autoritatea sa apostolica daca Papa îi poate contrazice dispozitiile. Într-adevar, el nu poate deveni episcop numai daca Papa îi îngaduie acest lucru.
Biserica Ortodoxa învata ca fiecare episcop, „icoana vie a lui Hristos” si turma sa, alcatuiesc Biserica într-un loc anume; sau, asa cum spune Sf. Ignatie Teoforul, Biserica lui Hristos este în episcop, în preotii lui si în diaconi, împreuna cu credinciosii, care stau în jurul Euharistiei cu credinta adevarata. Toti episcopii si credinciosii lor astfel orinduiti, formeaza împreuna Biserica Una, Sfinta, Soborniceasca si Apostoleasca.
Altfel spus, nu poate exista o Biserica fara un episcop, nici episcopul fara Euharistie si nici episcopul sau Euharistia fara dreapta credinta, credinta apostolica „credinta data odata sfintilor” (Iuda 3). „Biserica se gaseste în episcop iar episcopul în Biserica”, scria Sf. Ciprian al Cartaginei.
Cu alte cuvinte, nu poate fi vorba de Biserica acolo unde nu exista episcopi si nu pot exista episcopi acolo unde nu exista o succesiune a episcopilor de la Apostoli (succesiune apostolica); si nu poate exista o succesiune a episcopilor fara credinta Apostolilor.
De asemenea, fara Euharistie nu poate exista Biserica, Taina unitatii, pentru ca Biserica ia fiinta prin aceasta. Trupul si Singele lui Hristos îi unesc pe credinciosi cu Dumnezeu: Aceasta colegialitate sau koinonia este misiunea crestinismului. În acelasi timp, fara un episcop care propovaduieste dreapta credinta celor botezati, nu poate exista Euharistia - si nici celelalte Taine.

6. Sfintele canoane

Un canon este o „regula” sau un "ghid" pentru cirmuirea Bisericii. Canoanele au fost alcatuite de catre Apostoli, Parinti, Conciliile (în latina) sau Sinoadele (în greaca) locale sau regionale si generale sau ecumenice. Numai episcopul le pune în aplicare, în calitatea sa de cap al bisericii. El le poate folosi „cu strictete” (acribie) sau „cu îngaduinta” (iconomie). „Strictetea” este norma.
Spre deosebire de latini, Biserica Ortodoxa nu considera canoanele ca fiind niste legi, adica ceva care regularizeaza relatiile umane sau asigura drepturile oamenilor; ci ea întelege canoanele ca mijloace de a fauri prin ascultare „omul nou" sau „noua faptura". Acestia sporesc în virtute. Menirea lor este de a se sfinti.
Latinii continua sa-si modifice canoanele, nesocotindu-le pe cele vechi în beneficiul celor noi. În urma cu doua decenii, Roma si-a revizuit Dreptul canonic. Biserica Catolica alcatuieste noi canoane pentru a tine pasul cu vremurile. Pe de alta parte, ortodoxia, desi adauga canoane din cind în cind si din loc în loc, niciodata nu le leapada pe cele vechi, pentru ca si acestea, la rindul lor, sunt inspirate de catre Duhul Sfint. În orice caz, problemele credinciosilor si nevoile lor duhovnicesti ramin aceleasi. De obicei, noile canoane nu sunt decit o simpla perfectionare a celor vechi.

7. Tainele

Atit Biserica Ortodoxa cit si cea catolica admit cel putin sapte Taine. Euharistia, Botezul, Mirungerea, Hirotonia, Spovedania, Cununia si Maslul (pe care latinii o numesc în mod traditional „Ungerea de pe urma” si este rezervata numai celor de pe patul de moarte).
Cit priveste Sf. Taine în general, ortodocsii învata ca elementele materiale (piinea, vinul, apa, Sf. Mir etc.) devin purtatoare de duh prin invocarea Duhului Sfint (epiklesis). Catolicii cred ca Tainele îsi împlinesc lucrarea datorita preotului care actioneaza „în locul lui Hristos".
În acelasi timp, latinii interpreteaza Tainele într-o maniera juridica si filosofica. Prin urmare, în cadrul Euharistiei, folosirea corecta a elementelor materiale (piinea si vinul) si pronuntarea corecta a formulei, schimba substanta acestora (transsubstantiere) în Trupul si singele lui Hristos. Elementele vizibile ale acestei Taine ca si în cazul celorlalte nu sunt decit niste „semne” ale prezentei lui Dumnezeu.
Ortodocsii numesc Euharistia "Cina cea de taina". Ceea ce consuma preotul si credinciosii este în chip tainic Trupul si Singele lui Hristos. Ne împartasim de Hristos sub forma piinii si a vinului pentru ca ar fi respingator sa mincam carne „adevarata” si sa bem singe „adevarat”.
Potrivit învataturilor catolice despre Taine (Mistagogia), o persoana devine membru al Bisericii prin botez. Prin botez se spala „pacatul originar”. Si Biserica Ortodoxa învata acelasi lucru dar în gindirea ei nu are loc ideea unui „pacat originar” sau a unei „vini mostenite” (de la Adam). Vom insista pe marginea acestei probleme ceva mai tirziu.
Ceea ce Biserica Ortodoxa numeste „mirungere”, în catolicism se numeste „confirmare”. „Confirmarea” are loc separat de botez si este realizata de catre episcop si nu de preot în vreme ce „Mirungerea” are loc în timpul botezului, prin lucrarea preotului care a primit Sf. Mir de la episcop. Atit Taina „Confirmarii” cit si cea a „Mirungerii” desemneaza împartasirea Duhului Sfint. Latinii amina „confirmarea” (si „prima Împartasanie”) copiilor botezati pina la virsta de sapte ani, adica pina cind acestia dobindesc o oarecare pretuire a darului lui Dumnezeu.
Biserica Ortodoxa leaga Botezul, Mirungerea si Sfinta Împartasanie, mai întii întreita scufundare în apa sfintita, „noul crestin” ridicindu-se din apa în partasia Duhului Sfint care duce la comuniunea cu Dumnezeu. Acesta este scopul unui membru al Bisericii.
Hirotonia este rinduiala care, prin harul si chemarea lui Dumnezeu, aseaza un barbat în treapta preotiei. Preotia sacerdotala are trei trepte: Episcop, preot si diacon. Toti crestinii sunt preoti în virtutea botezului întru Hristos Care este preot, profet si împarat- motiv pentru care Sf. Petru vorbeste despre Biserica ca si despre o „preotie împarateasca” (I Petru 2:9). Episcopul este „marele preot” cel care „prezida Euharistia si toate celelalte Taine”. Preotii si diaconii sunt ajutoarele lui. Latinii sustin ca preotul slujeste „în persoana lui Hristos” cind, de fapt, el nu face altceva decit sa-l reprezinte pe episcop care este „icoana vie a lui Hristos”.
Strict vorbind, Pocainta –uneori numita „Spovedanie”- ar trebui sa fie primita de catre un credincios numai ca un mijloc prin care sa fie re-admis în Biserica. Pentru multa vreme, Spovedania, sau marturisirea pacatelor, rugaciunea si postul erau folosite numai de catre cei care au fost exclusi din Biserica („excomunicare”) sau de catre cei care au parasit Biserica de buna voie (apostazie). Practica din zilele noastre este de a ne marturisi la un episcop sau un preot pentru un pacat grav înainte de a primi Sfinta Împartasanie.
Atit ortodocsii cit si catolicii considera Spovedania o taina. Fiecare au propriile obiceiuri care însotesc aceasta taina, cum ar fi confesionalul, atit de obisnuit la catolici.
Pentru credinciosii catolici, Taina Cununiei este un contract vizibil, care îi uneste pe cei doi si nu poate fi desfacut. Barbatul si femeia se casatoresc cu „biserica” iar episcopul sau preotul sunt martorii acestui fapt. Prin urmare, divortul nu este posibil sub nici o forma - ci doar anularea contractului conjugal daca se poate gasi vreo greseala canonica în acesta, fapt care îl face sa fie nul si fara valoare (ca si cum nu ar fi avut loc niciodata).
În ortodoxie, Taina cununiei nu este un contract ci este unirea tainica a barbatului si a femeii – asemeni lui Hristos si a Bisericii – în prezenta „oamenilor lui Dumnezeu”, adica episcopul sau preotul. Si aici divortul este oprit, dar este îngaduit în caz de adulter ca si pogoramint pentru slabiciunea omeneasca. A doua si a treia casatorie sunt permise – nu ca si ceva de dorit - ci din milostivire, o alta concesie în sprijinul slabiciunii omenesti (de exemplu dupa moartea unuia dintre soti). Aceasta Taina ca si toate celelalte este completata prin Euharistie, asa cum spune Sf. Dionisie Areopagitul.
Asa cum am spus mai înainte, latinii înteleg Ungerea de pe urma ca si ultima Taina, Taina care pregateste credinciosul pentru moarte, purgatoriu si veacul viitor. În ortodoxie, Mirul se da pentru vindecare. Adesea boala este din pricina pacatului; prin urmare Sf. Mir sau Mirungerea includea si marturisirea pacatelor. La sfirsitul rinduielii, cel uns primeste Sf. Împartasanie.
De asemenea Biserica Ortodoxa mai recunoaste drept ierurgii ungerea monarhului, tunderea în monahism, sfintirea apei etc.

8. Natura omului

Natura umana a fost creata buna, chiar în comuniune cu Sf. Treime cea care a creat-o. Barbatul si femeia au fost facuti „dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu” (Facere 1:26): „asemanarea” în virtute; „chipul” însemnind chivernisirea pamintului în chip rational, în libertate si întelepciune. Dumnezeu a creat femeia ca si „ajutor” barbatului (Facere 2:18; I Corinteni 11:8-9). Ei trebuiau sa traiasca în armonie si respect reciproc.
Pina aici Biserica Catolica învata acelasi lucru ca si Biserica Ortodoxa dar se diferentiaza de ortodoxie în privinta învataturii despre natura caderii omului si starea acestuia. Urmind Fer. Augustin de Hippona, latinii învata ca Adam si Eva au pacatuit împotriva lui Dumnezeu. Iar vinovatia acestui pacat s-a mostenit apoi tuturor barbatilor, femeilor si copiilor ce au urmat. Toata omenirea este raspunzatoare pentru „pacatul originar” al acestora.
Urmind Sfintilor Parinti, Biserica Ortodoxa socoteste ca atunci cind Adam a pacatuit împotriva lui Dumnezeu, moartea a intrat în lume. Pentru ca toti oamenii se nasc din descendenta lui Adam, cu totii mostenesc moartea. Moartea înseamna ca viata fiecarei fiinte omenesti se sfirseste (caracterul muritor); dar si ca moartea naste în noi patimi (minie, ura, pofta trupeasca, lacomie, etc.) boli si îmbatrinire.
Biserica Catolica nu a acordat prea multa atentie conceptiei ortodoxe despre om ca rob al mortii prin patimile sale care sunt manipulate de catre diavol.
De fapt, diavolul a fost dat la o parte. Prin urmare, rastignirea a fost înteleasa de catre latini ca pedepsirea lui Hristos în locul oamenilor („rascumparare în locul cuiva”)
În orice caz, ortodoxia a pus un mare accent pe „stapinirea patimilor” prin rugaciune (rugaciunea cultica si cea particulara), post (nevointa), ascultarea de buna voie si împartasirea regulata cu Trupul si Singele Domnului (uneori numite „Sfintele Taine”). Prin urmare, cea mai înalta forma de traire crestina (filosofia suprema) este monahismul. În monahism, toata energia omului este dedicata luptei pentru desavirsire.
În acest sens, monahismul aproape a disparut printre credinciosii catolici. Din ceea ce se cuvenea a fi o „religie dumnezeiasca”, a devenit din ce în ce mai lumeasca. Prin urmare, si-a abandonat mostenirea medievala iar conceptia despre om, natura si destinul acestuia au devenit tot mai lumesti.

9. Nascatoarea de Dumnezeu

Învatatura despre locul si persoana Fecioarei Maria în Biserica se numeste „mariologie”. Atit ortodoxia cit si catolicismul marturisesc ca ea este „Nascatoare de Dumnezeu” (Theotokos, Deipare) si „Pururea –Fecioara Maria”.
Cu toate acestea, ortodocsii resping dogma catolica despre „Imaculata conceptie a Fecioarei Maria”, care a fost promulgata ca apartinind „credintei Bisericii” de catre Papa Pius al IX-lea, la 8 decembrie 1854. Aceasta dogma afirma ca, din primul moment al conceptiei sale, Fecioara Maria a fost ferita de întinarea pacatului originar, prin lucrarea unui har deosebit si cinstei Atotputernicului Dumnezeu, avind în vedere si meritele lui Iisus Hristos, Mintuitorul oamenilor. Aceasta dogma este descoperita de Dumnezeu, si prin urmare toti credinciosii trebuie sa- i dea crezare cu hotarire si fermitate (din Bula Ineffabilis Deus).
O asemenea teorie nu are nici un temei nici în Scriptura si nici la Sfintii Parinti. Ea contine multe idei (cum ar fi „meritele lui Hristos”), care de asemenea nu au nici o temelie apostolica. Aici este vorba ca Hristos si sfintii Sai, ar fi dobindit mai mult har decit aveau nevoie. Acest surplus poate fi dat altora, chiar si celor din purgatoriu (vezi mai jos).
Dar pentru a raspunde: Biserica nu admite ideea ca Fecioara Maria s-a nascut cu pacatul (mostenit) de la Adam; toti îl avem. Totusi, ea a mostenit mortalitatea pe care o avem toti din cauza caderii lui Adam.
Prin urmare, nu este nevoie sa facem ce au facut teologii latini. Nu exista nici un motiv sa inventam o teorie care sa sustina dogma Imaculatei conceptii. Nu este nevoie sa învatam ca, datorita „meritelor lui Hristos”, Duhul Sfint a pazit-o, ca sa nu mosteneasca vina lui Adam.
De fapt, ea s-a nascut ca si orice alt om. Duhul Sfint a pregatit-o pe Fecioara Maria pentru misiunea ei de a fi Maica Lui Dumnezeu. Ea a fost umbrita de energia necreata a Duhului Sfint pentru a putea fi un vas vrednic din care sa se nasca Hristos. Totusi, mai multi Sfinti Parinti au observat ca a pacatuit, înainte de Învierea Fiului ei. Sf. Ioan Hrisostom mentioneaza nunta din Cana unde Fecioara Maria a crezut de cuviinta sa-I spuna Fiului ei ce sa faca (Ioan 2:3-4). Acest fapt a fost dovada faptului ca era muritoare.
Primind înca o data Duhul Sfint la Cincizecime, ea a reusit sa moara fara pacat. Datorita rolului ei special în planul (iconomia) divin, ea a fost luata la ceruri, trup si suflet. Acum sade la picioarele Fiului ei, mijlocind pentru toti cei care-i cer ajutorul. Biserica Ortodoxa cinsteste minunea „înaltarii” la ceruri printr-un praznic la 15 august, asemeni urmasilor papei.
Ambele Biserici cred în mijlocirile Fecioarei Maria si ale sfintilor. Aceste mijlociri reflecta unitatea dintre Biserica triumfatoare din ceruri si cea luptatoare, de pe pamint.
De asemenea, atit credinciosii ortodocsi cit si cei catolici cred ca într-un anume fel, Maica Domnului reprezinta Biserica. Biserica este Trupul lui Hristos. Cei care fac parte din Biserica se identifica cu El. Dar Hristos este în acelasi timp si „fratele” nostru (Romani 8:29). Daca Hristos este fratele nostru, atunci Fecioara Maria este mama noastra. Dar prin botez, Biserica devine mama noastra. Prin urmare, Biserica este Fecioara Maria.

10. Icoanele

Icoana este o reprezentare artistica a lui Hristos, a Maicii Domnului si a sfintilor. Pentru ca nu a fost vazut niciodata, Dumnezeu Tatal nu poate fi reprezentat. Dumnezeu Duhul Sfint s-a descoperit în chip de porumbel si ca „limbi de foc”. Duhul poate fi zugravit în acest fel. Dumnezeu Fiul S-a facut om si poate fi înfatisat sub forma chipului Sau omenesc.
Icoanele sunt mai mult decit niste picturi sfinte. Fiecare caracteristica a lor este teologie. Bunaoara, acestea sunt întotdeauna netede, astfel încit, noi cei care traim în lumea fizica vom putea întelege ca lumea duhului, unde salasluiesc Hristos, Mama Sa, îngerii, sfintii si cei plecati dintre noi, este o lume tainica care nu poate fi patrunsa de simturile noastre.
În mod traditional, Biserica Catolica a folosit statui în cultul sau. Statuile sunt tridimensionale si fidele realitatii. Acestea par sa imite arta vechii Grecii. Atit arta greaca cit si cea catolica sunt naturaliste. Latinii reprezinta pe Hristos, pe sfinti si chiar pe îngeri ca si cum ar avea o structura materiala. Acest „naturalism” rezulta din ideea medievala ca „harul desavirseste lumea materiala”.
Persoana sau persoanele sunt reprezentate pe icoana într-o stare de îndumnezeire. Cel zugravit nu este o fiinta umana desavirsita ci mult mai mult: El este transfigurat si preamarit. El a dobindit o umanitate noua, plina de har.
Este important sa ne amintim teoria latina despre har: Acesta este creat de Dumnezeu pentru om. Asa cum stim ortodoxia ne învata ca harul este necreat si influenteaza întreaga creatie. Harul este o prelungire tainica a firii dumnezeiesti. Iconografia ortodoxa reflecta acest adevar, la fel cum statuile catolice reflecta învatatura acesteia despre har.
Înca o data, icoanele sunt o parte necesara evlaviei ortodoxe. Ortodocsii cinstesc si saruta icoanele, cinstire care trece de la icoana la persoana sau persoanele reprezentate pe aceasta. Icoanele nu sunt idoli iar ortodocsii nu le venereaza. Veneratia este cinstirea acordata numai lui Dumnezeu. De obicei, statuile care împodobesc bisericile catolice nu sunt cinstite, rolul acestora este decorativ si pentru încintarea privirii.

11. Purgatoriul

Purgatoriul este o stare a celui plecat dintre cei vii, înaintea judecatii de apoi. Potrivit teologiei catolice sufletele harazite raiului trebuie sa treaca printr-un proces de curatire sau purificare. Acestea trebuie curatite de pacatele pe care le-au savirsit pe pamint. Celelalte suflete ajung în iad pentru a primi pedeapsa vesnica.
Mai mult, se pot acorda „indulgente” din „visteria” de merite sau har supra-adaugat, dobindit de catre Hristos, Fecioara Maria sau sfinti. Acest har este acordat celor din purgatoriu pentru a le scurta din timpul pe care îl au de petrecut acolo.
Ortodoxia învata ca, dupa ce sufletul paraseste trupul, acesta calatoreste catre tarimul celor morti (Hades). Exista si exceptii, cum este cazul Nascatoarei de Dumnezeu care a fost purtata în ceruri de catre îngeri. Cit despre ceilalti, trebuie sa raminem în aceasta stare de epectaza. Pentru ca unii anticipeaza slava ce va sa vina si altii gusta dinainte suferinta lor, aceasta stare de asteptare se numeste „Judecata particulara”.
Cind Hristos se întoarce, sufletul se uneste cu trupul înviat pentru a fi judecat de catre El. Sluga „vrednica si credincioasa” va mosteni viata vesnica iar cei necredinciosi vor petrece vesnicia în iad. Pacatele si necredinta lor îi vor chinui ca si focul.

12. Alte diferente

Exista si alte diferente mai mici între Biserica Ortodoxa si cea catolica.
– Ortodocsii nu postesc simbata (exceptie facind Simbata Mare) sau duminica. Catolicii nu au astfel de restrictii.
– Ortodocsii nu îngenuncheaza duminica, în schimb catolicii da. Ortodocsii nu au „Popasuri ale crucii” ca si catolicii.
– Preotii si diaconii ortodocsi se pot casatori înainte de hirotonie, clerul catolic este celibatar.
– Ortodocsii se roaga cu fata înspre Rasarit iar catolicii nu fac acest lucru neaparat.
– În cadrul liturghiei ortodoxe, „piinea” folosita la Euharistie este „dospita” (zyme); în misa catolica este „nedospita” (azyme).
– Credinciosii ortodocsi se împartasesc atit cu „Trupul” cit si cu „Singele lui Hristos”, catolicii numai cu „piinea”, ostia.
– În ortodoxie nu exista ordine monahale asa cum exista în Biserica Catolica (iezuiti, dominicani, benedictini, cistercieni, etc.). În ultima vreme, multi calugari catolici au abandonat cutumele lor traditionale.
– Clerul ortodox poarta barba, clerul catolic în general este imberb.
Mai exista multe alte deosebiri, adesea produsul culturii. De asemenea, este demn de mentionat ca multe din aceste deosebiri, fie profunde sau nu, nu se aplica în situatia religioasa contemporana. Ecumenismul a produs multa confuzie, astfel încit nu este usor sa spunem cu exactitate ce cred catolicii, în vreme ce asa zisii ortodocsi au abandonat învatatura traditionala a Bisericii.

Traducere de Virgil Baidoc