Prea multi oameni doar presupun ce înseamna a fi un “om bun”. Pentru ca un om sau o asociatie (alcatuita din “oameni buni”) construieste spitale, scoli, un orfelinat, un camin de batrâni, face donatii în folosul cercetarii medicale, rudelor în nevoie, asociatiilor de binefacere sau pentru ca este agreabil, cinstit, amabil, fidel, distins sau poseda acele calitati care îl fac pe aproapele lui sa-l îndrageasca, este numit „bun”, un „om bun”. Repet, oamenii presupun ca un om bun se caracterizeaza în acest mod dar rareori analizeaza critic aceasta supozitie pentru a afla daca un „om bun” este într-adevar ceea ce îndeobste se crede despre el.
Teoria cu privire la „omul bun” a ignorat pur si simplu crestinismul si, dupa cum era de asteptat, ortodoxia, care este adevaratul crestinism. Trairea crestina, dogma, învatatura, dreptul canonic sunt excluse din nepasare ca ceva persoanal, care au prea putin de-a face cu trasatura principala a unui „om bun”. Biserica este „ceea ce o faci tu sa fie” si foarte putini oameni ar include si religia în definitia unui „om bun”. Desigur, ne asteptam ca acesta sa aiba o religie si sa se ridice la exigentele ei dar faptul acesta ca atare, cade în planul al doilea al cercetarii. Bineînteles, el trebuie sa creada în Dumnezeu (orice ar însemna asta) dar „fiecare în felul lui si fiecare cu propriile sale cuvinte”.
Acum, putem împaca aceste idei despre „omul bun” cu Adevarul crestin? În acceptiunea crestina (si singura de altfel), trebuie sa identificam „omul bun” cu idea obisnuita despre el? Este un „om bun”, asa cum se socoteste de obicei, un om care face „binele”, „binele” asa cum îl gândim noi în mod obisnuit? Este credinta, orice credinta în Dumnezeu, suficienta sa-l faca pe un om „bun”? Care este originea parerilor noastre cu privire la „omul bun”? Sunt acestea de la Dumnezeu sau de la oameni? Oare ideile pe care majoritatea dintre noi le sustin sunt rezultatul mediului înconjurator sau sunt o descoperire de la Dumnezeu? În orice caz, sa vedem ce are de spus Biserica cu privire la „omul bun”.
Biserica învata ca un om are trebuinta de trei lucruri pentru a fi considerat „bun”: 1) convertire 2) har 3) credinta. Convertirea înseamna pocainta (literal „schimbarea mintii”, în limba greaca). Un om trebuie sa se schimbe, pentru a fi „bun”. El trebuie sa se transforme din fiul lui Adam într-un fiu al lui Dumnezeu prin har. Trebuie sa „se nasca din nou” (Ioan III, 3), înnoit, prefacut într-o „faptura noua” în Hristos. Rezultatul este un nou mod de a gândi, o „schimbare a mintii”, o noua atitudine si o noua abordare a tuturor lucrurilor. Aceasta realitate se împlineste prin Sfintele Taine, mai ales prin Sfânta Euharistie care confera har. „Dar Dumnezeu, bogat fiind în mila, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit , pe noi cei ce eram morti prin greselile noastre, ne-a facut vii împreuna cu Hristos (prin har sunteti mântuiti) si împreuna împreuna cu El ne-a sculat si împreuna ne-a asezat întru cele ceresti, în Hristos Iisus (Efeseni II, 4-6). Harul este cel care ne face „buni”, care ne transforma, o energie a lui Dumnezeu, un dar, o favoare nemeritata, dumnezeieasca si angajatoare.
Odata cu convertirea fapturii, un om primeste „iluminare”, „lumina”, „vedere” astfel încât credinta în Dumnezeu are veridicitate, orientare, fond. Viata în Duhul naste credinta crestina. Credinta este credinta Bisericii, Trupul lui Hristos, Mireasa cu Care Hristos este „un singur trup”. Comuniunea Mirelui si a Miresei, aceasta viata de zi cu zi a Capului si a Trupului, aceasta apropiere tainica si dumnezeiasca, naste trairea frumusetii celei mai presus de minte. Din ea izvoraste Adevarul, un Adevar care este rânduit în cuvinte, care de abia pot sa-si pastreze întelesul; iar aceste cuvinte sunt Crezul, canoanele si certitudinea. Aceasta se dobândeste prin comuniunea sfânta cu ceilalti întru Hristos, în Biserica si nu singuri. Bineînteles, acesta trebuie sa devina un bun personal, dar dobândirea vine de pe urma vietii de zi cu zi în Trupul lui Hristos. Aceasta traire, aceasta cunoastere este cea care modeleaza „omul nou”, prin transformare, prin har, prin iubire si comuniune cu Cel iubit, Iisus Hristos. Un „om bun” este rodul Bisericii si al Sfintei Treimi. Cu alte cuvinte, este imposibil sa fii un om bun fara Iisus Hristos.
Putem construi spitale, face donatii organizatiilor caritabile etc., putem fi etichetati prin toate calitatile „morale” pe care lumea le numeste „bune”, dar acestea nu au nici un sens si sunt amagitoare fara trairea crestina: transformare, har, credinta. Însasi definitia unui „om bun” se întemeiaza pe legatura acestuia cu Iisus Hristos. Prin urmare, de vreme ce orice lucru necrestin este rau, numai un ortodox autentic este pe deplin un „om bun”.Convertirea, harul, credinta sunt cele fara de care un om nu poate fi „bun”, orice ar crede lumea. Cu alte cuvinte, cu cât un om participa mai deplin în viata Bisericii, cu atât este mai bun iar fara Iisus Hristos si Mireasa Lui, aceasta bunatate ar fi imposibila. „Pentru ca si noi eram altadata fara de minte, neascultatori, amagiti, slujind poftelor si multor feluri de desfatari, petrecând viata în rautate si pizmuire, urâti fiind si urând unul pe altul; iar când bunatatea si iubirea de oameni a Mântuitoruluinostru Dumnezeu s-au aratat, El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru îndreptare, savârsite de noi ci dupa a Lui îndurare, prin baia nasterii celei de a doua si prin înnoirea Duhului Sfânt, pe care L-a varsat peste noi, din belsug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, ca îndreptându-ne prin harul lui, sa ne facem dupa nadejde, mostenitorii vietii celei vesnice. Vrednic de crezare este cuvântul (Tit 3, 3-8).

Traducere de Virgil Baidoc