Dr. Alexandre Kalomiros – Impotriva falsei uniuni

The Free Site | vBuddy - promote your website free | Cheap Web Hosting - starting at $5

Dr. Alexandre Kalomiros

Impotriva falsei uniuni

Romano-Canadiana

CUPRINS

Prolog

CAPITOLUL ÎNTII

I. Pace fara adevar
II. Dezbinarea nu a existat
III. Dar, nu discutie
IV. Mintuire din lume
V. Antihristul
VI. Misterul faradelegii
VII. Unirea religiilor
VIII. O privire în trecut
IX. Problema vechiului calendar
X. Destramarea
XI. Nu-L putem pacali pe Dumnezeu
XII. Criteriul infailibil
XIII. Ascunsa, dar vie
XIV. Arca
XV. Mastile

CAPITOLUL AL DOILEA

XVI. Idolatria contemporana
XVII. Avind crucea drept stindard
XVIII. Modalitatea de cunoastere
XIX. Scoala Apusului
XX. Taine cumplite
XXI. Lumina
XXII. Mintuire
XXIII. O mare prapastie
XXIV. Îndepartarea
XXV. Virful turnului
XXVI. Civilizatia
XXVII. Calea cea grea

CAPITOLUL AL TREILEA

XXVIII. Ecleziologia
XXIX. Pseudo-episcopi
XXX. La sfirsitul veacurilor
XXXI. Semnul venirii
XXXII. Vor veni vremuri grele
XXXIII. Noul Ierusalim

PROLOG

Caci niciodata nu ne-am aratat cu cuvinte de lingusire, dupa cum stiti,
nici cu ascunse porniri de lacomie. Dumnezeu îmi este martor.
Nici n-am cautat slava de la oameni.

(I Tesaloniceni 2:5)

Este cu putinta sa gasim un cuvint de mijloc care, între doua conceptii,
va avea semnificatie pentru amindoua. Însa este cu neputinta sa gasim
o conceptie de mijloc între doua conceptii opuse privitoare la acelasi lucru...
Nu exista loc pentru compromis în ceea ce priveste credinta ortodoxa.

(Sf. Marc al Efesului)

Cu adevarat „mare este taina evlaviei”, asa cum spune binecuvintatul Apostol Pavel. Evlavia si credinta, întrucit sunt taine, dau roade pe care cunoasterea nu le poate da.

Autorul acestei carti nu este un teolog format în scolile unde se studiaza nestudiabilul – teologia. El a studiat medicina, ceva ce poate fi studiat întrucit este ceva lumesc, este cunoastere omeneasca. A luat credinta si evlavia ortodoxa din Traditie. Le-a primit în felul în care, dupa cum spune el însusi, se transmit credinta si evlavia – de la învatator la discipol, de la parinte la copil, de la crestin la crestin. Din acest motiv, el este „unul care traieste lucrurile ceresti, si nu unul care învata despre ele”, avind drept calauza credinta si nu cunoasterea. „Caci umblam prin credinta, nu prin vedere”, dupa cum spune Apostolul Pavel. Si din pricina aceasta este severa cartea lui; ea nu cuprinde compromisuri ce dau dovada de credinta putina, nici aplanari pentru a evita neplacerea persoanelor cu conceptii opuse. Devotamentul fata de adevar nu permite concesii. Cartea lui este severa si neiertatoare, desi autorul însusi este de fapt un om smerit, împaciuitor, blajin, milostiv si modest. Dar credinta îi da sabia Duhului si acest om smerit, sensibil si milostiv, plin de iubire, pare a fi sever si neîndurator. Oare Sf. Ioan Teologul, propovaduitorul iubirii, nu pare a fi mai neîndurator si mai sever decit ceilalti Apostoli si propovaduitori ai Evangheliei, asa cum se înfatiseaza în Întiia Sa Epistola si în Apocalipsa?

Autorul acestei carti este tinar. Dar „sa nu-i dispretuiasca nimeni pe cei tineri”. L-am cunoscut pe vremea cind studia medicina în Elvetia si editam publicatia periodica Kibotos (Arca). Mai tirziu mi-a trimis o scrisoare despre niste articole satanice ale unui romano-catolic aparute în ziarul Le Courrier, cerindu-mi sa ferim credinta noastra ortodoxa de capcanele ereticilor. Mi-a trimis apoi si înca îmi trimite scrisori care sunt întotdeauna binefacatoare si bogate în învataminte si care au mireasma placuta a credintei si a dragostei profunde pentru sfinta noastra Traditie. De aceea l-am sfatuit cu insistenta sa scrie mai pe larg despre subiectele pe care le prezenta concis în scrisorile lui. Si, stiindu-i modestia, i-am cerut sa consimta ca acestea sa fie publicate într-o carte. În cele din urma a consimtit, si cartea aceasta este prima pe care a trimis-o editorului, domnul Alexander Papademetriou, care s-a oferit cu placere s-o publice.

Suntem constienti ca aceasta carte, scrisa „cu multa întelegere”, va fi criticata de multi ca fiind necuviincioasa si agasanta, caci în vremurile noastre fatarnice sunt respectati ca adevarati crestini doar acei oameni care nu au în inimile lor focul credintei, si îndeosebi al credintei ortodoxe (si anume, adevarate) – si asa se face ca ei sunt lipsiti de entuziasm, insipizi, îndatoritori si dispusi sa faca compromisuri, asa cum sunt multe dintre acele persoane implicate în mod sistematic în teologie. Lumea a învatat sa-i considere pe acesti oameni crestini buni si rabdatori, în vreme ce îi detesta pe cei care sunt asemeni scriitorului acestei carti – si anume, cu spirit înflacarat – ca fiind fanatici, intoleranti, superstitiosi si marginiti care se închina unor forme lipsite de continut. Vai! Astazi, teologii au sfirsit prin „a lupta pentru aceasta lume”. Barbati preocupati de religie scriu teancuri de carti, mari si importante, întesate de asa-zise „învataminte teologice” care, datorita metodei de cercetare a problemelor religioase, nu sunt decit cunoastere lumeasca pe care Apostolul Pavel o numeste „amagire desarta” si „înselatorie vicleana”. Sfinta Evanghelie, care este simplitatea însasi, este disecata, examinata si fragmentata conform unor sisteme filozofice, ori „amagire desarta”. Confuzie, complexitate, teorii care zapacesc oamenii, „întrebari nebunesti si însirari de neamuri si sfadiri pentru lege”, noroi care întineaza apa din care tisneste viata vesnica, toate acestea sunt scrise în numele Celui Care a venit în lume pentru a mintui oaia pierduta – omul cunoasterii desarte – de povara mintii lui pacatoase, strigind: „Veniti la Mine voi toti care sunteti scrisi în numele lui Hristos si al Evangheliei Lui, pe care o traieste inima cea mai simpla”; cei care scriu aceste carti ratacesc în labirintul si în întunericul propriei lor întelepciuni, departe de Hristos pe care L-au uitat, înghititi de vanitatile propriului lor intelect. Inimile lor nu mai simt suflarea lui Dumnezeu; sunt înabusiti si secatuiti de propria lor întelepciune trufasa pentru care oamenii îi cinstesc.

Apostolul Pavel la ei se referea cind a scris: „Caci va veni o vreme cind nu vor mai suferi învatatura sanatoasa, ci – dornici sa-si desfateze auzul – îsi vor gramadi învatatori dupa poftele lor, si îsi vor întoarce auzul de la adevar si se vor abate catre basme” (II Timotei 4:3-4). „Îsi vor gramadi învatatori dupa poftele lor” – îsi vor aduce multi învatatori, si, auzindu-i, vor fi rasplatiti pentru ca întelepciunea lor lipsita de continut le va desfata urechile. Dar, pentru ca sa nu auda adevarul, adevarul simplu al religiei, îsi vor astupa urechile în vreme ce vor sa li se spuna mituri, si anume teorii si fantezii lipsite de sens. Astazi oare nu vedem asemenea „gramezi” de învatatori care, cu prelegerile lor, desfata urechile studentilor si ale altor crestini?

Asadar, cartea lui Kalomiros va deranja acele spirite care au redus religia lui Hristos la un sistem de cunoastere lumeasca, la rationalism, spirite care identifica si iau în ris orice „învatatura sanatoasa” care pentru ei este o conceptie naiva a religiei, plina de superstitiile traditiei. De fapt, ce importanta ar putea avea pentru ei ceva scris de un om numit Kalomiros, care nici macar nu a fost la o scoala renumita (îndeosebi una straina)?

Din fericire însa, Kalomiros a baut din izvorul apei vietii, din Traditie, si a studiat Sfintii Parinti noapte si zi. Si avind drept calauza credinta, a fost „învatat de Dumnezeu”. Hristos spune: „Si cind [pastorul cel bun] le scoate afara pe toate ale sale, merge înaintea lor, si oile merg dupa el, caci cunosc glasul lui.” (Ioan 10:4) Si anume: „Ucenicii Mei aud cuvintele Mele cu un spirit simplu si le accepta în inima lor fara a le trece prin intelectul lor complicat si fara a crea teorii; le accepta cu credinta asemenea oilor inocente care aud vocea pastorului si se duc degraba la el.” Credinta deschide gura credinciosului si propovaduirea Lui deschide inimile crestinilor, potrivit vorbelor lui Hristos: „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: riuri de apa vie vor curge din pintecele lui.” (Ioan 7:38)

Cei care au „întelepciune nebuna”, care învata prin „cuvintele convingatoare ale întelepciunii omenesti” nu-i accepta pe adevaratii predicatori ai Evangheliei, si aceasta întrucit adevaratii predicatori nu se potrivesc cu aceasta lume, ci sunt „schimbati prin înnoirea mintii lor” (Romani 12:2).

Ei vor gasi în aceasta carte multe prilejuri de acuzare. Îl vor condamna pe autor pentru ca nu are bunavointa fatarnica pe care o au ei fata de eretici, în pofida faptului ca autorul nu este insolent, ci are curajul unui soldat al lui Hristos si procedeaza conform cuvintelor Apostolului Pavel, care a spus: „Caci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii si al dragostei si al întelepciunii.” (II Timotei 1:7)

Un alt neajuns pe care îl gasesc ei este ca mesajul autorului este impregnat cu întristare dupa Hristos, o întristare îmbucuratoare; pe cita vreme ei sunt încrezatori, caci mintile lor sunt întoarse catre lucrurile acestei lumi. Dar iata ce spune Apostolul Pavel: „Caci întristarea cea dupa Dumnezeu aduce pocainta spre mintuire, fara parere de rau; iar întristarea lumii aduce moarte.” (II Corinteni 7:10) Întristarea unui om care crede în Dumnezeu este o întristare pe care nadejdea o domoleste, si de aceea este o întristare îmbucuratoare care, laolalta cu cainta, îi mintuieste sufletul.

Îi aduc laude acestui tinar binecuvintat* care a scris o carte atit de plina în învataminte – o carte care respira spiritul adevaratei ortodoxii. Si preaslavesc numele Domnului, Care daruieste Bisericii Ortodoxe asemenea comori ce stralucesc în întunericul greselii si al pieirii. Preamarit si binecuvintat fie Domnul si Dumnezeul nostru cel milostiv, Care statorniceste credinta ortodoxa cu astfel de pietre pe care „ziditorii le resping”.

Photios Kontoglou

CAPITOLUL ÎNTII

I. PACE FARA ADEVAR

Experienta tragica a ultimelor generatii a facut ca omenirea sa doreasca cu intensitate pacea. Pacea este considerata acum un bun mai important decit multe idealuri pentru care, în trecut, oamenii îsi varsau de buna voie singele. Acest lucru se datoreaza în mare masura faptului ca razboiul nu mai este ceea ce era odinioara, si anume un conflict între dreptate si nedreptate, ci a devenit un conflict lipsit de sens în care nedreptatea diverselor parti apare numai în ochii adeptilor sai, fapt care a facut ca oamenii sa-si piarda încrederea în existenta dreptatii si sa nu mai aiba nici o valoare care sa merite sa fie aparata. Astfel, razboiul, sub orice forma, pare a fi ceva complet absurd.

Reticenta pe care umanitatea o manifesta fata de orice fel de conflict ar fi admirabila daca ea ar fi rezultatul sanatatii spirituale. Daca nedreptatea, ura si minciuna ar fi încetat sa existe, atunci pacea ar fi constituit înfaptuirea fericirii umane. Armonia ar fi fost un rezultat natural si nu unul artificial. Observam în schimb ceva cu totul diferit. Astazi cind toata lumea vorbeste despre pace si armonie, dragostea de sine si ura, nedreptatea si minciuna, ambitia si lacomia se afla la apogeu. Toti – fiecare în felul sau – vorbesc despre dragoste pentru om, dragoste pentru umanitate. Dar nu a existat niciodata o ipocrizie mai mare decit aceasta asa-numita dragoste, întrucit dragostea pentru ceva teoretic, ceva imaginar precum conceptul „umanitate” este nu mai putin teoretica si imaginara. Nu are nici o legatura cu dragostea pentru omul care se afla în fata noastra. Dragostea pentru o anumita persoana, cind ea exista, este singura dragoste adevarata. Este dragostea pentru aproapele nostru, dragostea pe care ne-a cerut-o Hristos.

Acest om anume, cu imperfectiunile si slabiciunile lui, în loc sa fie iubit, a fost urit în vremea noastra mai mult decit în oricare alta perioada. Nu numai ca a fost urit, dar a fost dispretuit si umilit; a fost considerat drept un „lucru” lipsit de vreo valoare anume, un mijloc pentru atingerea „scopurilor înalte”, o particula a masei. Cei care vorbesc cel mai mult despre dragostea pentru om si umanitate, despre pace si armonie sunt tocmai cei care îsi urasc cel mai mult aproapele, cunoscutii. Ei iubesc omul - creatie a propriei lor imaginatii; nu iubesc omul - realitate. Aceasta venerare a „omului” idol este în realitate narcisism; este venerarea sinelui.

Prin urmare, ar fi o naivitate sa credem ca dispozitia pacifista care caracterizeaza astazi umanitatea provine din dragoste. Aceste cuvinte despre dragoste sunt fatarnicie si autoamagire. Dorinta de pace provine din pierderea idealurilor, din frica si din placerea de confort. Este dorinta de a fi lasat în pace pentru a te bucura de lucrurile bune de pe pamint. Este cooperarea conventionala pentru achizitionarea bunurilor pe care fiecare persoana separat nu ar fi în stare sa le dobindeasca. Este o întelegere universala cu privire la ceva ce a devenit o pasiune generala: senzualitatea si materialismul. Este un produs al necesitatii.

Pacea despre care vorbeste lumea este o capitulare neconditionata a tot ceea ce este bun, sacru si maret, si dominatia meschinariei, mediocritatii si indiferentei. Este stergerea personalitatii indivizilor si popoarelor. E un amestec de compromisuri si calcule, o mare de ipocrizie, indiferenta fata de adevar, tradarea a tot ceea ce e sacru si sfint.

Razboiul este un lucru cumplit, este rezultatul caderii omului, si nimeni nu-l va elogia. Pacea pentru care se tirguieste lumea este însa ceva cu mult mai de temut. Febra este neplacuta, dar indica cel putin ca organismul reactioneaza la un rau care a patruns în interiorul lui. Pacea pe care ei doresc sa o aduca nu este, din pacate, pacea care purcede din izbinda asupra raului, ci cea care provine din înfringere. Este lipsa de febra a unui cadavru.

În fond, pacea la care aspira oamenii nu este doar o pace a armelor. Este pacea constiintei. Ei doresc sa împace binele cu raul, dreptatea cu nedreptatea, virtutea cu pacatul, adevarul cu minciuna, pentru a putea face pace cu propria lor constiinta.

II. DEZBINAREA NU A EXISTAT

Asa-zisii crestini joaca un rol important în încercarea lumii de a obtine pacea. Cu sloganul „Crestini, uniti-va”, ei au pornit în cautarea bazarului unde are sa se vinda adevarul.

Odinioara, crestinii aveau credinta si erau gata sa moara pentru credinta lor. În ziua de azi, zelul lor pentru adevar s-a domolit. Au început sa-l considere ca fiind ceva secundar. Li se par lipsite de importanta si nedemne de a fi mentionate diferentele dintre biserici, pentru care altadata martirii se sacrificau cu ardoare, Parintii erau exilati iar credinciosii mutilati.

Majoritatea dintre ei sunt sentimentali incorigibili care cred ca religia lui Hristos este un sistem etic privind relatiile umane. Altii urmaresc scopuri politice si interese ascunse. Ei zidesc laolalta cetatea Antihristului. Cauta armonia, fiind indiferenti fata de adevar; cauta o reconciliere externa, ignorind disensiunile interne; cauta litera, fiind indiferenti fata de spirit.

Cum e cu putinta ca ei sa spere ca ceea ce nu s-a înfaptuit în primele secole ale schismei se va înfaptui acum, cind diferentele în dogma si mentalitate, o data cu trecerea secolelor, din simple fisuri, au devenit prapastii?

Simplul fapt ca ei vorbesc despre unirea bisericilor arata ca gindirea lor este profund anticrestina. Ei recunosc prin aceasta ca Biserica Una, Sfinta, Soborniceasca si Apostoleasca, pe care o marturisim în simbolul credintei noastre (Crezul), ar fi încetat sa existe; ca a fost dezbinata în multe biserici care nu mai sunt catolice, adica nu mai cuprind întregul adevar si har precum bisericile ortodoxe locale, ci detin o parte mai mare sau mai mica de adevar si har. Prin urmare, ei cred ca adevarul nu mai exista pe pamint si ca venirea lui Hristos a fost zadarnica. Caci adevarul confundindu-se cu minciuna, este cu neputinta ca adevarul pentru care a venit Hristos sa stea marturie pentru a fi redescoperit. Asadar, este imposibila redescoperirea lui Hristos, Care El însusi este Adevarul.

Dar atunci de ce a spus Hristos ca are sa fie cu noi pina la sfirsitul lumii? „Si am sa fiu cu voi toate zilele pina la sfirsitul veacului.” De ce a spus ca Sfintul Duh îi va îndruma pe ucenici catre deplinatatea adevarului si ca Biserica va izbindi asupra portilor iadului?

Daca Biserica a fost dezbinata – si daca e nevoie de unire, înseamna ca a fost dezbinata – atunci tot ceea ce a fagaduit Hristos s-a dovedit a fi minciuni! Însa Doamne fereste-ne de o asemenea blasfemie! Biserica exista si va exista pina la sfirsitul lumii, nedezbinata si invulnerabila, potrivit fagaduintei Domnului. Toti cei care vorbesc despre „unirea bisericilor” neaga pur si simplu pe Hristos si Biserica Sa.

Cind un patriarh ortodox accepta participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor ca fiind una în rindul multor „biserici”, ce altceva face decit sa recunoasca în mod public, precum protestantii, existenta mai multor biserici, si prin aceasta dezbinarea Bisericii Una, Sfinta, Soborniceasca si Apostoleasca? Ce altceva face decit sa-l renege pe Hristos?

Dar, în stradaniile lor profane, acesti oameni prezinta textele liturgice ale Bisericii si pe Hristos însusi ca fiind aliatii lor. Într-adevar, Hristos s-a rugat ca ucenicii Sai „sa poata fi unul”, si Biserica se roaga în timpul fiecarei Liturghii „pentru unirea tuturor (hyper tes ton panton henoseos)”.

Aceste cuvinte nu vor însa sa spuna ca Biserica se roaga ca într-o zi crestinii sa se uneasca facind compromisuri reciproce în convingerile lor. Nu se refera la urmarirea unor acorduri compromitatoare prin care se unesc elemente denumite în mod diferit. Nu au nici o legatura cu protocoalele facute în vederea unei aliante, unui acord sau unei conventii, precum cele care se semneaza dupa multe negocieri între natiuni diferite. Nu, aceste cuvinte nu vor sa spuna asa ceva. Biserica nu se roaga lui Dumnezeu pentru unirea unor elemente opuse, ci pentru ca toti oamenii sa devina UNUL. Cu alte cuvinte, pentru ca ei toti sa accepte cu cainta adevarul si sa se închine cu umilinta dinaintea Bisericii si sa se numere printre membrii ei. Pentru ca ei sa îsi dea seama de greseala în care au trait si sa se îndrepte degraba spre lumina si adevar, si anume spre Biserica. Acesta este lucrul pentru care se roaga Biserica. Tocmai pentru acest lucru se roaga în Liturghia Sfintului Vasile cel Mare: „Îndreapta-i [o, Doamne] pe cei aflati în greseala si uneste-i cu Biserica Ta Soborniceasca si Apostoleasca.” Doar aceasta rugaciune si dorinta izvoraste din dragostea adevarata, caci ea cauta tamaduirea celor bolnavi si nu amagirea lor.

III. DAR, NU DISCUTIE

Citiva ortodocsi naivi cred ca aceasta apropiere a bisericilor nu se face cu scopul unirii, ci pentru instruirea celor eterodocsi. „Acestea sunt”, spun ei, „manifestari de iubire fata de fratii nostri.” „Daca ne închidem în cochilia noastra”, spun ei adeseori, „daca nu luam parte la conferintele internationale si nu trimitem observatori la sinoadele papale s.a.m.d., atunci cum vor cunoaste occidentalii Biserica Ortodoxa si cum vor fi atrasi înspre aceasta?”

Dar cum li se va spune occidentalilor ca Biserica Ortodoxa este Biserica Unica si Adevarata cind ei o vad însotindu-se cu „bisericile” false ca fiind egala între egale? Nu vor crede ei, drept urmare, ca ortodoxia este si ea asemeni celorlalte – relativa si partiala? Sau este rezonabil sa speram ca acele consilii ale unor fanatici purtatori de bareta si ale unor preoti îmbracati în rasa vor fi vreodata în stare sa recunoasca adevarul? Ei nu fac decit sa-i flateze pe ortodocsi pentru a-i atrage de partea lor. Daca ar avea o nostalgie autentica de a cunoaste ortodoxia, nu ar avea nevoie de consilii si de conferinte. S-ar îndrepta direct spre izvoarele acesteia, spre Parintii si Sfintii ei.

Nu! Cea mai buna cale de a-i convinge pe altii de adevar este sa crezi tu însuti în el. Nu îl discuta, marturiseste-l doar. Consiliile si conferintele dezbat adevarul. Însa aceasta este o tradare, întrucit în asemenea cazuri nu este vorba de un dialog cu ereticii sau de un sfat dat acestora, ci de o discutie cu „bisericile”. Hristos nu cere participanti la dezbateri, ci marturisitori. Adevarul pe care El ni l-a propovaduit nu este de felul celor care pot fi dezbatute. În diferitele sinoade ecumenice, discutia ia forma unui negot în care are loc un schimb de compromisuri în materie de credinta pentru a se ajunge la un acord final. În aceste conditii, pina si simpla prezenta a unui ortodox la un sinod ecumenic este o tradare a lui Hristos. Este Hristos vindut necredinciosilor pentru treizeci de arginti, de vreme ce, participind, ortodoxul admite ca credinta lui poate fi supusa discutiei si face posibila ideea ca si el va face compromisuri daca i se va oferi în schimb ceva satisfacator.

Daca, în loc de aceasta, toti aceia care vorbesc astazi despre unire ar marturisi ortodoxia ca fiind adevarul unic si absolut si ar refuza orice contact ecleziastic oficial sau neoficial cu ereticii, fara a se teme a-i numi astfel, atunci vocea lor s-ar face auzita mult mai departe; si, lucru si mai important, ar fi respectata si ar pune pe ginduri. Pe cind acum vocea lor este o voce a compromisurilor, o voce care nu impresioneaza pe nimeni, o voce pe care, în adincul sufletului, nimeni nu o respecta.

Parintii nu au luat parte la discutii cu ereticii. Ei au marturisit adevarul si le-au respins pretentiile fara curtoazie si fara complimente. Ei nu au ajuns niciodata la acorduri mutuale cu „bisericile” eretice. Dialogul lor a fost întotdeauna public si a urmarit mintuirea si edificarea sufletelor. Biserica Ortodoxa nu a stat la discutii cu „bisericile” ereticilor. Nu a fost o discutie a Bisericii cu bisericile, ci un dialog între Biserica si sufletele ratacite. Biserica nu discuta fiindca ea nu cauta. Ea pur si simplu ofera – întrucit ea are totul.

IV. MINTUIRE DIN LUME

Dar de ce sunt crestinii nostri atit de usor impresionati de predicile despre unirea bisericilor? Si, în loc sa fie plini de zelul de a raspindi adevarul în aceasta lume care duce atit de mare lipsa de el, ei au iluzia pacii, încercind sa vada care lucruri cintaresc mai mult, cele care îi separa sau cele care îi unesc pe crestini. Explicatia acestui fapt este ca ei însisi nu cunosc adevarul. Cei mai multi dintre ei fiind membri ai unor organizatii si fraternitati social-crestine, au fost catehizati de timpuriu într-un sistem etico-filozofic cu spoiala crestina care i-a facut sa creada ca scopul crestinismului este de a înfaptui coexistenta pasnica a oamenilor în spiritul dragostei. Vesnicia si revelatia lui Dumnezeu sunt notiuni foarte îndepartate pentru acesti crestini si adesea lipsite de interes. Majoritatea dintre ei, fiind extravertiti, sunt oameni de actiune care s-au alaturat crestinismului pentru a gasi un modus vivendi organizat si îndrumat, un mod de viata în calitate de cetateni buni si onorabili ai acestui pamint. Pentru asemenea oameni, Dumnezeu este Marele Slujitor al intereselor lor personale iar viata vesnica este o speranta de restaurare buna dar, din pacate, îndepartata.

În astfel de crestini, predicile despre unire prind foarte usor radacini. Ce bine ar fi, într-adevar, daca cercul oamenilor nostri buni si virtuosi s-ar extinde în lumea întreaga. Am putea face negocieri fara a ne teme ca suntem pacaliti; am putea avea relatii bune si pasnice fara efort si fara a risca sa fim persecutati. Cit priveste adevarul, „Ce este adevarul?”. Credem cu totii în Hristos, acest lucru este suficient. În plus, în zilele noastre lumea trece printr-o perioada grea. Crestinii trebuie sa se uneasca cit mai repede pentru a face fata comunismului, de exemplu. Ei se întreaba: „Cine va îndruma si cine va mintui lumea în care traim? Doar o Biserica Crestina unica, unita”, raspund ei.

Dar Hristos nu S-a facut om pentru a mintui aceasta lume care staruie în rautate. Mai degraba, El a venit ca sa-i mintuiasca pe ai Sai din lume, sa-i duca departe de cel rau, sa-i uneasca cu El, sa-i îndumnezeiasca prin har si pentru ca, laolalta cu ei, sa mintuiasca întreaga creatie suferinda. Lumea se îndreapta spre moarte. Îl urmeaza pe stapinitorul acestei lumi, dusmanul lui Dumnezeu. „Nu pentru lume Ma rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat” (Ioan 17:9).

Dar astfel de oameni iau partea lumii si sacrifica nestematele credintei si vietii crestine pentru acea parte diabolica care nu va fi mintuita niciodata. Nu Hristos cere asa-zisa unire a bisericilor, ci lumea. Nu Hristos cere însotirea minciunii cu adevarul, ci lumea cauta sa falsifice adevarul, sa-l faca relativ si partial. Asa se explica faptul ca atunci cind se isca o discutie despre unirea bisericilor se poate observa ca cei care o sustin cu entuziasm sunt oameni care nu au fost niciodata înainte interesati de probleme de religie. Unirea este cea mai buna cale de a neutraliza crestinismul pe care a descoperit-o partea diavolului. Este începutul disparitiei crestinismului si supunerea lui la capriciile politicii; este transformarea crestinismului într-un slujitor al intereselor lumii.

O data cu unirea, crestinismul ar putea dobindi o mai mare putere pe plan mondial, dar îsi va pierde întreaga forta spirituala, tocmai acesta fiind motivul care îngrijoreaza lumea. Nu asa s-a întimplat deja cu „Biserica” romano-catolica? Setea de putere mondiala a romano-catolicilor i-a facut sa coboare drumul batatorit al masinatiilor politice, care i-a transformat în unelte ale marilor curente politice.

Cei care vorbesc despre unire nu au înteles de ce a venit Hristos în lume. Ei cred ca El a venit pentru a propovadui un mesaj etic si artificial ca al lor, ca El a venit pentru a ne învata cum sa traim ca buni cetateni ai acestui pamint. Ei repeta întruna ca oamenii trebuie sa urmeze legea lui Hristos pentru ca împaratia lui Dumnezeu sa vina în cele din urma pe pamint. Unii vorbesc de o „Grecie crestina”, altii de „democratii crestine”, altii de „împaratii crestine” si nici unul dintre ei nu îsi da seama cit de mult seamana asteptarile lor cu asteptarile evreilor care doreau ca Mesia sa fie un Rege pamintesc.

Ei nu Îl vor pe Hristos asa cum este El; ei nu Îl vor pe Hristos Care a refuzat sa se supuna, în pustiu, ispitirilor diavolului. Ei vor un Hristos care li Se va supune lor. Vor un Hristos care doreste împaratiile pamintului, un Hristos Care va preface pietrele în piine pentru ca oamenii sa se sature, un Hristos care va coplesi lumea cu minuni care inspira teama si îi silesc pe oameni sa se supuna.

Cu alte cuvinte, acesti oameni nu-l asteapta pe Hristos, ci pe Antihrist. Pina la a doua venire, Hristos va ramine umil si ascuns, departe de puterile lumesti si de placerile pamintesti, fara sa sileasca pe nimeni sa-L urmeze si doar cerindu-le celor care vor veni linga El sa I se asemuiasca în smerenie si lipsa de faima si sa nu rivneasca la nimic lumesc.

„Crestinii” care vorbesc despre „natiunea lui Dumnezeu”, „o Grecie crestina”, „crestinism mondial” si „unirea bisericilor” nu îsi doresc acest fel de Hristos. La fel ca Marele Inchizitor al lui Dostoievski, ei sunt gata sa-L arunce pe Hristos în foc deoarece le strica planurile carora ei li se dedica cu îndirjire de ani de zile. „Ai venit si ne-ai propovaduit un crestinism neomenos si aspru”, îi spune Inchizitorul lui Hristos, „si ne trudim de atitea veacuri sa facem din el o religie omeneasca. Si acum ca am izbutit, ai venit sa ne spulberi stradaniile? Dar n-ai sa izbutesti. Miine am sa te osindesc si am sa te ard pe rug, ca pe cel mai nelegiuit dintre eretici.”

Da, oamenii vor un Hristos Care va vorbi despre lumea aceasta si nu despre lumea cealalta, un Hristos Care va oferi placerile vietii acesteia si nu pe cele ale vietii viitoare. Ei nu vor bogatii care nu pot fi cintarite si pipaite, ci bogatii pe care poti pune mina aici si acum. Ei nu Îl vor stapinitor al vremii ce va sa vina, ci al timpurilor de acum.

De aceea lor nu le pasa ce se va alege de adevar cind sovaitoarele si asa-numitele biserici crestine se vor uni dupa o mie si unu de compromisuri. De aceea nu îi preocupa ce se va alege de viata întru Hristos dupa ce pamintul curat al ortodoxiei va fi cotropit de atitia barbari piosi si natingi religiosi. Adevarul nu îi preocupa; Hristos nu îi preocupa si nici viata în Duh si în har. Îi intereseaza doar puterea paminteasca pe care o confera unitatea si stapinirea lumii din perspectiva unei singure viziuni.

Acesti oameni vor sa fie numiti crestini fara a fi cu adevarat crestini. Majoritatea dintre ei cred ca sunt crestini adevarati, întrucit ei nu stiu ce este crestinismul si îl confunda cu teorii filozofice si „teorii ale lumii”, pentru a folosi un termen preferat de ei. De fapt, ei sunt adepti ai Antihristului la fel ca evreii din timpul lui Hristos, la fel ca evreii din orice timp.

Evreii L-au asteptat pe Mesia secole la rind, si, cind a venit, nu L-au acceptat; în schimb, L-au rastignit pe cruce. Si de ce? Pentru ca Hristos nu era ceea ce asteptau ei. Si din aceasta cauza n-au fost în stare sa-L recunoasca pe Mesia în persoana Lui. Ei asteptau un rege pamintesc, un cuceritor al lumii. Ei asteptau pe cineva care va supune toate neamurile lumii la picioarele poporului lui Israel, care îi va sili pe cirmuitorii romani ai lumii sa i se închine si sa-l venereze, care va da putere si glorie adeptilor sai.

Cind L-au vazut sarac si umil, blind si plin de pace, unul care nu oferea bunuri pamintesti ci vorbea despre lucruri ceresti, si nu numai atit, ci le-a cerut chiar sa se lepede de cele pamintesti si tangibile în asa fel încit, eliberati, sa poata ajunge la cele ceresti si intangibile, si-au dat seama ca El nu era pentru ei. Nu era Mesia pe care-l asteptau ei, ci tocmai opusul lui. El care a refuzat sa prefaca pietrele în piine pentru ca toti sa se sature, Care a refuzat sa copleseasca multimile cu puterea Lui si nu a fost de acord sa îngenuncheze împaratiile pamintului, nu era conducatorul potrivit pentru ei. De-asta L-au rastignit si au început sa astepte pe altul. Si înca îl asteapta. Si împreuna cu evreii sunt milioane de oameni care îl asteapta pe Mesia evreilor, si cei mai multi dintre ei se numesc crestini. Si nu au nici cea mai mica idee ca asteapta acelasi Mesia ca si evreii.

V. ANTIHRISTUL

Tragedia este ca Mesia pe care îl asteapta evreii are sa vina. Acest lucru l-au spus Hristos si Apostolii; se afla scris în cartile Noului Testament. Mesia evreilor are sa vina. Are sa ofere piinea pe care Hristos a refuzat s-o dea, si, o data cu aceasta, toate lucrurile materiale pe care El a refuzat sa le dea. Are sa-i copleseasca cu semne si minuni care îi vor înfricosa si îi vor ului pe oameni de la un capat la celalalt al pamintului, si ei vor veni tirindu-se sa-i cada la picioare. Are sa uneasca toate natiunile si rasele si împaratiile lumii într-un singur stat. Are sa umple de bucurie inimile carturarilor legii si ale fariseilor – inimile fiecarei rase de „evrei”. Da, Mesia evreilor are sa vina. Are sa fie ceea ce Hristos nu este, si nu are sa fie ceea ce Hristos este. Are sa fie Antihristul.

„Copii, este ceasul de pe urma, si precum ati auzit ca vine antihrist...” (I Ioan 2:18).

„În privinta venirii Domnului nostru Iisus Hristos si a adunarii noastre împreuna cu el, va rugam, fratilor, sa nu va clintiti degraba cu mintea, nici sa va spaimintati – nici de vreun duh, nici de vreun cuvint, nici de vreo scrisoare ca pornita de la noi, cum ca ziua Domnului a si sosit. Sa nu va amageasca nimeni, cu nici un chip; caci ziua Domnului nu va sosi pina ce mai întii nu va veni lepadarea de credinta si nu se va da pe fata omul nelegiuirii, fiul pierzarii, potrivnicul, care se înalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu, sau se cinsteste cu închinare, asa încit sa se aseze el în templul lui Dumnezeu, dindu-se pe sine drept dumnezeu. Nu va aduceti aminte ca, pe cind eram înca la voi, va spuneam aceste lucruri? Si acum stiti ce-l opreste, ca sa nu se arate decit la vremea lui. Pentru ca taina faradelegii se si lucreaza, pina cind cel care o împiedica acum va fi dat la o parte. Si atunci se va arata cel fara de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale si-l va nimici cu stralucirea venirii Sale. Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase. Si de amagiri nelegiuite, pentru fiii pierzarii, fiindca n-au primit iubirea adevarului, ca ei sa se mintuiasca. Si de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amagire, ca ei sa creada minciuni. Ca sa fie osinditi toti cei ce n-au crezut adevarul, ci le-a placut nedreptatea. (II Tesaloniceni 2:1-12).

Antihristul nu îsi va face aparitia în istorie într-un mod înspaimintator si zguduitor prin care l-ar putea recunoaste oricine, nu va avea o înfatisare respingatoare si nici nu va savirsi faradelegi. Va veni în asa fel încit foarte putini îsi vor da seama cine este. Va veni dupa o pregatire lunga de secole care a început în zilele dintii ale Bisericii si care continua cu si mai mare elan în zilele noastre. Omenirea îl va considera cel mai însemnat binefacator al ei.

Atitea secole de apostazie au cultivat omenirea si au pregatit-o sa-l accepte. Omenirea îl asteapta ca stapinitor ideal al ei. Întreaga evolutie istorica duce la Antihrist.

VI. MISTERUL FARADELEGII

Catolicismul a îngaduit crestinismului apusean sa se hraneasca din spiritul lumesc. A cufundat gindirea crestina în rationalism si în dispozitia pentru paginism a grecilor antici. În sfirsit, o data cu infailibilitatea papei, catolicismul a adus un element mecanic în relatia dintre Dumnezeu si om, propovaduind ca Dumnezeu a fagaduit sa vorbeasca prin gura unor oameni pacatosi si aroganti, asa cum au fost multi dintre papi. Renasterea si umanismul au constituit desavirsirea turnurii pe care a luat-o lumea crestina apuseana spre idolatrie. În realitate, acestea au fost manifestari ale deceptiei oamenilor fata de un crestinism falsificat. Astazi, umanismul a devenit religia epocii, fiind propovaduit din pacate chiar si de asa-zisii crestini drept o civilizatie „eleno-crestina”.

Protestantismul a condus rationalismul romano-catolic la concluziile lui extreme. Protestantismul a respins sfintenia Bisericii si calauzirea acesteia de catre Sfintul Duh întrucit nu a vazut nici sfintenie, nici adevar în „biserica” apusului. Astfel a desfiintat traditia si si-a lasat credinciosii fara nici un criteriu al adevarului sau al minciunii, îndepartind pentru totdeauna harul lui Dumnezeu de împaratia sa.

De la protestantism la ateism si la materialism nu a fost o distanta mare. Diferite filozofii au început sa revendice pozitia credintei crestine în mintea omeneasca, si în cele din urma scientismul a cucerit lumea. A avut o putere speciala de a convinge masele deoarece realizarile sale în domeniul tehnologiei evocau uimirea si încintarea maselor care, ducind lipsa de criterii spirituale, s-au dovedit a fi o prada usoara pentru materialism. În plus, stiinta a dat umanitatii sensul fals al cunoasterii. Putea sa-si schimbe conceptiile si teoriile oricit de des, dar de fiecare data aceste conceptii si teorii se bucurau de sanctitatea cunoasterii dovedite, si acest lucru influenteaza gindirea oamenilor într-un mod magic.

În cele din urma, cind umanitatea, coborind astfel de trepte, s-a aservit pasiunii materialismului, a aparut comunismul. Cind oamenii au ajuns chiar sa creada ca singurul bun autentic este banul, era ceva firesc sa pretinda distribuirea echitabila a acestuia din partea unor guverne indiferente la durerea oamenilor saraciti. Aceasta solicitare i-a umplut de ura si rautate si i-a facut si mai nefericiti, deschizind prapastii de netrecut între oameni si facindu-i pe multi sa urasca la fel ca si Cain (aceasta nu înseamna ca distribuirea corecta a banilor nu este o obligatie, si una fundamentala chiar, a guvernului). Asa a început razboiul între capitalism si comunism, care sunt de fapt doua sisteme înrudite, la fel de materialiste si care idolatrizeaza banul, separindu-le doar propriile interese si batalia pentru distribuirea banilor. Programul amindurora este de a preface pietrele în piine, de a uni lumea sub influenta lor si de a uimi lumea prin realizari pe care omul nici macar nu si le-ar putea închipui. Astfel, omenirea a ajuns treptat la portile exterioare ale împaratiei Antihristului. A ajuns în punctul în care are nu numai vointa, ci si putinta de a raspunde pozitiv la cele trei ispitiri ale lui Lucifer. În scurta vreme, tot ce va ramine de facut va fi ca Antihristul sa preia conducerea generala a statului universal, sa puna capat pentru totdeauna foametei si saraciei si sa-i îndestuleze pe oameni cu bunuri materiale astfel încit în inimile lor aduse la satietate de placere si confort sa nu mai ramina loc pentru Dumnezeu.

VII. UNIREA RELIGIILOR

Daca luam în considerare toate acestea, ne dam seama ca într-o umanitate preocupata doar de propria-i liniste, pentru care nimic nu e sacru si sfint în afara de propriile-i interese materialiste, într-o lume a oamenilor pragmatici pentru care orice discutie despre adevar este o palavrageala inutila, unirea bisericilor nu numai ca nu este dificila, ci, dimpotriva, este inevitabila. Mai mult decit atit, as îndrazni sa spun ca nu numai unirea bisericilor asa-numite crestine este inevitabila, ci unirea tuturor religiilor în general.

În împaratia sa, Antihristul nu va tolera discordia; nu va tolera religii ori certuri privind subiecte religioase. Va sedea în templul lui Dumnezeu ca Dumnezeu, si toate popoarele lumii i se vor închina, pentru ca „si i s-a dat ei [fiarei] stapinire peste toata semintia si poporul si limba si neamul. Si i se vor închina ei toti cei ce locuiesc pe pamint, ale caror nume nu sunt scrise în cartea vietii” (Apocalipsa 13: 7-8). Atunci, pentru acei oameni, „ale caror nume nu sunt scrise în cartea vietii”, va exista o singura religie, religia lui Antihrist.

Exista deja religii care pot îngloba toate religiile – predecesoare ale religiei lui Antihrist. O astfel de religie este francmasoneria. A fost deja adoptata de cei mai progresisti dintre liderii lumii. Cu sincretismul ei, poate reconcilia în mintile unor prosti toate antitezele religioase ale umanitatii si poate depasi toate obstacolele si greutatile din calea unirii cu care se vor confrunta diferite religii. Într-adevar, la ce bun sa depui atita efort pentru a gasi solutii acceptabile pentru diferente dogmatice si de alt fel între diferitele confesiuni, iar apoi pentru diferentele dintre religii, si sa nu înaintezi direct catre unirea religiilor? Catre un fel de francmasonerie?

Dindu-si seama de acest lucru, majoritatea liderilor religiosi din ziua de azi, cel putin cei mai „mari” si cei mai „importanti”, s-au zorit (progresisti cum sunt) sa devina masoni, fara ca acest lucru sa-i împiedice sa-si poarte sutanele sau odajdiile, ori sa-si celebreze liturghiile. Însa, întrucit laicii înca nu sunt pregatiti, este necesar ca primii sa pastreze aparentele si sa realizeze mai întii unirea bisericilor, si abia apoi unirea religiilor.

VIII. O PRIVIRE ÎN TRECUT

Prin urmare, acestea vor fi schimbarile din viitorul nu prea îndepartat. De aceea întreaba Domnul daca va gasi oameni credinciosi cind va veni iar pe pamint: „Dar Fiul Omului, cind va veni, va gasi, oare, credinta pe pamint?” (Luca 18: 8).

O privire în trecut ne va spune multe despre cursul pe care l-au luat si-l vor lua problemele ecleziastice.

Primele tendinte ale împaratilor bizantini de a se unifica cu abaterea papala au fost din fericire curmate de atitudinea oamenilor si de subjugarea Bizantului de catre turci. Dar o data ce natiunea greaca si-a regasit libertatea, vechea tentatie i-a batut iar la usa. La început, grecii adevarati, oameni ai poporului si ai traditiilor, s-au opus curentului de europenizare. Dar ei nu aveau stiinta de carte si, desi îsi varsasera singele pentru libertatea tarii lor, au fost repede dati la o parte de catre cei care dobindisera de scurta vreme învatatura si care detineau puterea la curtea regelui Otto. „Acestia au înjosit patria si religia, care acum este zdruncinata de catre cei necredinciosi. În vremea ocupatiei otomane, nici macar o piatra din vechile biserici nu a fost clintita de la locul ei. Fanariotii si altii asemeni lor, care au fost corupti în Europa, ne-au distrus manastirile si bisericile, pingarindu-le pe unele si transformindu-le pe altele în grajduri. Am îndurat astfel de fapte de la multi preoti, precum si de la laici, soldati si politicieni. Desi ne-am varsat singele, suntem în pericolul de a ne pierde patria si religia” (Macriyiannis, Memorii, p. 398).

Acesti intelectuali instruiti pe jumatate dispretuiau poporul grec cu pasiunea unor persoane subversive. Îi desconsiderau limba, obiceiurile, felul de a fi si mentalitatea. Au utilizat toate mijloacele posibile aflate la dispozitia lor pentru a falsifica adevarul credintei lui si pentru a altoi secularismul si rationalismul pe copacul sfint al ortodoxiei, care secole la rind ramasese nepingarit sub cuceritorul barbar. Pentru a lovi Biserica în inima, i-au lovit manastirile. Pe unele le-au închis, altora le-au confiscat proprietatea, iar altora le-au trimis stareti „progresisti” care le-au desfiintat mult mai usor decit orice sabie cu doua taisuri a statului.

Lipsita de manastirile ei si avindu-si episcopii subjugati statului, Biserica a devenit o sfera de activitate neocrotita. Educatia oamenilor a trecut din miinile Bisericii în miinile unei civilizatii crestine, fiind si raminind pe de-a-ntregul pagina. Totul a început sa fie adaptat la gustul societatii ateniene provinciale si parvenite.

Venerarea Bisericii a început sa degenereze în ceva mai pamintesc. Muzica bizantina a început sa se europenizeze, degenerind în armonie teatrala pentru patru voci. Icoanele au început sa para prea austere si urite în ochii femeilor din clasa „dominanta”, care îsi doreau „Iisusi dragalasi”, plini de indulgenta pentru pacatele lor si incapabili sa inspire evlavie si veneratie. Barba si parul lung al preotilor au început sa le deranjeze, iar acestia au raspuns cererilor publicului contemporan; atmosfera sumbra a fost înlocuita de lampile lui Edison, ceea ce a facut ca biserica sa semene unei sali imperiale potrivite pentru nunti si pentru aparitiile oficiale ale clasei conducatoare.

Dar asta nu a fost totul. Nu numai învatamintul primar si secundar, dar nici cel superior nu a mai ramas în grija bisericii. Astfel, teologii, viitorii preoti si ierarhii nu s-au format în sinul Bisericii, mama lor naturala, ci în cadrul unei universitati de stat, înabusita de duhoarea rationalismului si a lipsei profunzimii spirituale, neavind nici o posibilitate de a cunoaste viata mistica de sfintenie în Hristos, care ea singura plamadeste teologi adevarati. Asa ca s-au ivit, precum niste neghine în Biserica, teologi cu mintea doldora de teorii filozofice de origine protestanta sau romano-catolica si inima lipsita de viata ortodoxiei.

Acesti oameni erau incapabili sa vada prapastia care separa Biserica rasariteana de „bisericile” Apusului. Considerau ca totul este o chestiune de formule dogmatice, si nu una de viata si esenta. Pentru ei, viata întru Hristos era o serie de stari emotionale si de acte etice, exact asa cum este pentru occidentali. Le erau necunoscute revelatia (viziunea launtrica) a lui Dumnezeu, experienta vie a prezentei lui Hristos si salasluirea Duhului Sfint, adica staruinta adevarului în inima unui om. Cind vorbesc de adevar, se refera la o dogma stabilita dinainte, care nu necesita prea multa gindire sau discutie. Pentru ei, la fel ca pentru occidentali, dogma era o lume separata de formule intelectuale, îndeajuns de împovaratoare, si a carei valoare, dupa aceasta sciziune între viata si credinta, erau incapabili s-o aprecieze.

Asadar, temeliile pe care pina si cei mai bine intentionati teologi ai nostri urmau sa cladeasca pentru a-si apara ortodoxia erau profund putrede. Este cumplit sa ne dam seama ca întreaga viata religioasa contemporana a Greciei este cladita pe aceste temelii putrede. Odata, cucernicia oamenilor a izvorit din manastiri, care le erau reazemul si calauza spirituala; în Regatul Grecesc, cucernicia s-a întemeiat pe teologul, laic sau cleric, pe care l-am descris. Acest teolog, imitind exemple apusene, a organizat comunitati si asociatii crestine si a luat în sarcina sa propovaduirea si catehismul. Astfel, pe cita vreme înainte evlavia unui loc îsi avea drept centru manastirea locala si preotii Bisericii, iar crestinul din regiunea A nu se deosebea în nici o privinta de crestinul din regiunea B întrucit toti erau copii ai aceleiasi Biserici Ortodoxe, acum teologul organizeaza factiuni; si acum, într-unul si acelasi loc sunt crestini din factiunea A si crestini din factiunea B, mereu potrivnici si neîncrezatori, despartiti – fara ca vreuna dintre parti sa înteleaga prin ce se deosebesc de fapt. Dar în ciuda urii si a schismelor dintre ele, factiunile sunt de acord asupra faptului ca, în ceea ce-i priveste pe occidentali, „aspectele care ne unesc sunt mai numeroase decit cele care ne separa”, si ca „trebuie sa tinem cont de aspectele care ne unesc si sa le trecem cu vederea pe cele care ne separa”. Cu alte cuvinte, ei considera unirea si dragostea pentru „fratii” lor apuseni (pe care nu i-au vazut sau cunoscut niciodata) mai usor de împlinit decit cea pentru compatriotii si semenii lor ortodocsi, pe care îi vad zi de zi si pe care îi cunosc. Dupa cum am spus, astazi omenii rivnesc dupa dragostea pentru om, dupa dragostea abstracta pentru umanitate, în vreme ce ei sunt incapabili sa-si iubeasca aproapele.

IX. PROBLEMA VECHIULUI CALENDAR

În aceasta atmosfera de degenerare, ca urmare a presiunii exercitate de stat s-a facut subit primul pas oficial al Bisericii Grecesti catre Papa: adoptarea calendarului papal.

Din pacate, putini sunt cei care au înteles semnificatia chestiunii „vechiul calendar”. Majoritatea pun împotrivirea sustinatorilor vechiului calendar pe seama îngustimii de spirit a celor inculti, acesta fiind un alt semn al adincului dispret pe care, plini de sine, cei instruiti îl nutresc fata de cei neinstruiti. Dar, pentru ca acesti oameni sa opuna rezistenta în felul în care au facut-o, ei trebuie sa fi avut cel putin un zel religios si o preocupare spirituala care lipseste maselor celor nepasatori care, necunoscind adevarata natura a problemei, au luat-o pe urmele majoritatii ierarhiei. Nici unul dintre teologii luminati sau dintre adeptii lor nu a dat nici macar o dovada de durere fata de divizarea Bisericii Grecesti, si nici nu a încercat vreunul dintre ei sa raspunda la strigatele îndurerate ale atitor mii de credinciosi. Cei mai multi erau de partea lor; numarul lor mare le-a conferit întotdeauna un sentiment de siguranta. De fapt, totusi, ei nici macar nu au avut majoritatea de partea lor. Caci, desi existau doar citeva mii de sustinatori ai vechiului calendar si milioane de adepti ai celui nou, cei citeva mii erau mii de credinciosi care sufereau pentru Biserica. În vreme ce în rindul milioanelor de indiferenti, materialisti si atei, adepti ai noului calendar, este îndoielnic ca s-ar putea gasi citeva mii de oameni cu adevarat credinciosi. Doar le-au zimbit cu dispret acelor marturisitori simpli ai ortodoxiei, spunind ca refuza din superstitie sa-si modifice calendarul, ceea ce nu este just.

Dar problema nu este aceasta. Nu erau îndreptatiti sa-i acuze pe sustinatorii vechiului calendar ca se lupta pentru un calendar. Chestiunea nu era care dintre cele doua calendare este cel corect. Este un lucru cunoscut ca ambele calendare sunt inexacte. Nici sustinatorii vechiului calendar, nici sustinatorii celui nou nu îsi sprijineau ideea din motive de acuratete astronomica. Motivul care a provocat decizia introducerii noului calendar în Grecia nu a fost nici astronomic, nici teologic. A implicat pur si simplu una dintre multele capitulari ale ierarhiei aservite statului, care i-a cerut acest lucru pentru a-si facilita tranzactiile comerciale.

Refuzul sustinatorilor vechiului calendar de a se conforma s-a bazat pe un motiv cit se poate de teologic, care provenea dintr-o profunda constiinta ecleziastica. De fapt, unitatea liturgica a Bisericii a fost pusa în pericol în favoarea unor interese politice. Schimbarea calendarului a fost urmata de ruptura armoniei liturgice dintre Biserica Greceasca si celelalte Biserici Ortodoxe, care pastreaza vechiul calendar pina în ziua de azi. Si nu a fost doar o chestiune de dezacord în viata liturgica a Bisericii militante – continuitatea vietii liturgice a Bisericii militante cu cea triumfatoare a fost si ea întrerupta.

În Grecia, cind clopotele de la biserica îi cheama pe credinciosi sa sarbatoreasca Craciunul iar coristii cinta cu bucurie „Hristos s-a nascut, slava Tie”, milioane de frati ortodocsi de-ai nostri din restul lumii si de pe Muntele Sfint sunt înca în postul Craciunului: ei nu aud clopotele, si nici nu cinta cu noi imnurile de bucurie ale Craciunului.

Îsi poate cineva imagina ceva mai rau pentru Biserica decit aceasta ruptura în armonia liturgica care ne înstraineaza spiritual nu numai de Biserica triumfatoare a celor care au adormit în Hristos, ci si de Sfintii care au celebrat Liturghia conform vechiului calendar pe care l-am respins?

Au fost necesare atitea eforturi ale Parintilor, atitea sinoade pentru a se adopta acel calendar festiv – si toate acestea pentru a se realiza o armonie liturgica între bisericile crestine, întrucit aceasta armonie si întelegere exprima unitatea liturgica interna a Bisericii. Aceasta face ca Biserica sa fie în mod vadit una, în ciuda numarului mare de biserici locale. Biserica nu devine una asa cum crede papa, printr-o disciplina dura si prin supunere fata de o ierarhie stabilita dinainte care are drept cap un singur individ care pretinde a-l înlocui pe Hristos pe pamint, ci devine una prin împartasirea tainica cu Trupul si Singele lui Hristos. Fiecare biserica în care se savirseste Sfinta Împartasanie si în care credinciosii sunt adunati „în acelasi loc” cuprinde întreaga imagine a Bisericii Una, Sfinta, Soborniceasca si Apostoleasca. Ceea ce face ca o parohie sa fie un trup cu toate celelalte parohii si ca o eparhie sa fie un trup cu toate celelalte eparhii este împartasirea mistica a tuturor din Trupul si Singele lui Hristos în Sfintul Duh si în adevar.

Asadar, unitatea Bisericii este o legatura de taina care se instituie în timpul Sfintei Euharistii, cind credinciosii se împartasesc din Trupul si Singele lui Hristos. Crestinii sunt un singur trup, cei care traiesc pe pamint în ziua de azi, cei care au trait înaintea noastra în veacurile trecute si cei ce vor trai în anii ce au sa vina; si aceasta, întrucit avem o radacina comuna, Trupul lui Hristos. „Noi cei multi suntem o piine, un trup, caci toti ne împartasim din Piinea cea unica.”

Prin urmare, unitatea Bisericii nu este nici administrativa, nici disciplinara ori organizatorica, ci liturgica. De aceea este atit de important calendarul festiv. Unitatea care se naste din Sfinta Împartasanie, unica Credinta si unicul Botez înceteaza a se mai manifesta în exterior atunci cind exista anarhie liturgica. Forma si cuvintele Liturghiei au fost stabilite dinainte astfel încit toate bisericile sa i se închine lui Dumnezeu în acelasi fel. Iar cartea de rugaciuni pentru fiecare luna (Mineiul) contine imnurile zilnice care comemoreaza Sfintii zilei si cintarile pentru fiecare zi sfinta. În felul acesta, nici o neîntelegere nu poate perturba armonia liturgica. Pina si muzica si iconografia, care sunt numite arte liturgice, au fost prescrise în mod similar în asa fel încit nici un pictor de icoane si nici un corist sa nu picteze icoane ori sa psalmodieze dupa propria-i imaginatie, el fiind obligat sa-si adapteze îndeminarea si abilitatea personala la prototipurile celui mai auster realism spiritual. Si, în acelasi fel, calendarul sarbatorilor a fost fixat dinainte astfel încit nici un preot sa nu poata celebra zilele sfinte oricind doreste, ci în asa fel încit sa existe o comuniune absoluta a rugaciunii în rindul tuturor credinciosilor de pe pamint.

Asadar, ceea ce face artistul care picteaza icoane ale Bisericii dupa propriile sale gusturi, dispretuind Traditia, si ceea ce face coristul care distruge armonia liturgica cintind în mod teatral în biserica în loc sa psalmodieze, este exact ceea ce au facut si ierarhii greci, perturbind armonia liturgica a Bisericii Ortodoxe prin hotarirea de a se respecta în Grecia un calendar al sarbatorilor diferit de cel pe care îl urmeaza celelalte biserici ortodoxe si Sfintul Munte Atos. Astfel, pe Muntele Sfint se celebreaza un Sfint diferit si se cinta imnuri diferite de cele din Salonic; Schimbarea la Fata a Mintuitorului este celebrata într-o zi la Atena si în alta zi la Ierusalim, Sinai si Moscova.

Tragedia acestei discordante este greu de sesizat în aceasta tara [Grecia] din pricina distantelor. Dar ea este perceputa cu durere de cineva care calatoreste în Europa si, în împrejurimile aceluiasi oras, îi vede pe rusi celebrind o sarbatoare iar pe greci o alta, ori aude clopotele bisericii grecesti chemindu-i pe credinciosi, în vreme ce clopotele bisericii ruse nu bat. Si atunci se întreaba daca ambele biserici sunt ortodoxe.

În Grecia nu s-a înteles ce compromis serios cu lumea si ce lovitura serioasa adusa Bisericii a însemnat renuntarea la vechiul calendar în favoarea celui nou. Si, daca citiva au înteles, ei nu au avut taria de a proclama adevarul. Nici unul dispunind de întelepciune si tarie lumeasca nu a gasit cuvintele pentru a protesta. Astfel, s-a dovedit înca o data ca „Dumnezeu Si-a ales pe cele slabe ale lumii ca sa le rusineze pe cele tari” si ca „Dumnezeu a dovedit nebuna întelepciunea lumii acesteia”, caci, în vreme ce învatatii au tacut si au acceptat calendarul nou, credinciosii neinstruiti au fost stirniti. Si ei „ nu au vorbit nebunii, asa cum au facut înteleptii nebuni ai lumii.” Ei nu au recurs la teorii astronomice sau la calcule matematice, ci au vorbit în numele Traditiei, pe care o considerau un lucru sfint, pe care nimeni nu-l poate calca în picioare în favoarea stiintei care îsi respinge mereu propriile teorii, ori în favoarea intereselor politice si economice ale unei tari.

Dar „discipolii oamenilor întelepti socotesc ca cele propovaduite de Dumnezeu sunt nebunii”. Asa ca, de la început si pina astazi, îi considera pe sustinatorii vechiului calendar nebuni, fanatici religiosi, superstitiosi etc. si se bucura ca propriile lor cunostinte îi situeaza deasupra unor astfel de „fleacuri”, astfel încit ei nu îsi fac probleme din „nimic”.

X. DESTRAMAREA

Dar, atunci cind consideri ca un anumit aspect al Traditiei este lipsit de însemnatate, atunci cu prima ocazie vei considera lipsite de însemnatate orice alte aspecte ale Traditiei care nu-ti sunt pe plac. Asa s-a întimplat cu iconografia, asa s-a întimplat cu psalmodia; asa s-a întimplat cu înfatisarea preotilor. Acum, vesmintul li se pare prea negru; mai tirziu, barbile si parul li se vor parea prea lungi. Vor sa aduca instrumente muzicale în biserica. Desfiinteaza stranele aflate la dreapta si la stinga iconostasului, înlocuindu-le cu siruri de banci confortabile. Trateaza cu dispret viata monahala, calomniaza calugarii, confisca proprietatile manastirilor, duc o propaganda sistematica împotriva monahismului. Nu tin seama de canoanele care se roaga împreuna cu ei. Nu îi intereseaza parerea Liturghiei si elimina paragrafe din slujbele religioase „pentru ca oamenii sa nu oboseasca”. Cu alte cuvinte, ei modifica traditiile ortodoxe în functie de preferintele unei societati decadente, dominate de cultul trupului si al materialismului.

În felul acesta, tesatura Traditiei începe sa se destrame, si nimeni nu stie unde se va opri sau daca se va opri. Si, în plus, aceasta destramare se face atit de usor în ziua de azi fiindca are încuviintarea lumii, a persoanelor influente, a persoanelor educate. În special acestia din urma considera ca le face onoare sa nu fie de acord cu Parintii Bisericii, ci cu un anume teolog protestant, renumit si erudit, ori cu un anume profesor iezuit care este celebru în Europa, si asa mai departe.

Si atunci cum sa nu fie falsificate Traditia si credinta ortodoxa? Si, în asemenea conditii, cum sa nu discutam despre unirea bisericilor si sa n-o consideram un lucru usor de îndeplinit, din moment ce Biserica ortodoxa a dobindit aceeasi mentalitate si aceleasi înclinatii ca si „bisericile” apusene? Cit de departe este ziua cind vom merge la biserica duminica si-l vom auzi pe preot rugindu-se: „si pentru Parintele nostru, Papa de la Roma”? Va lua cineva atitudine daca are sa se întimple asa ceva? Sau ni se va parea tuturor firesc ca am trecut peste diferentele care separa Rasaritul de Apus?

XI. NU-L PUTEM PACALI PE DUMNEZEU

Cei care vorbesc cu atita usurinta despre unirea bisericilor ar trebui sa înteleaga ca unitatea Bisericii este un dar tainic al prezentei dumnezeiesti. Nu este ceva care se decide la conferinte, ci este ceva care ori exista, ori nu exista. Nici o decizie a oamenilor nu îl poate constringe pe Dumnezeu.

Bineînteles, este posibil ca unirea sa se înfaptuiasca în exterior, si toti – protestanti, catolici si ortodocsi – putem afirma ca suntem în cele din urma o biserica, si îl putem comemora pe Papa de la Roma, iar Papa de la Roma îl poate comemora pe Patriarhul Constantinopolului. Daca putem cadea cu totii de acord în privinta unui „minimum de adevar”, în privinta unui crez simplificat si daca gasim o solutie pentru alte citeva probleme, unirea poate exista. Va fi, în exterior, un sistem valid din punct de vedere juridic, dar va fi un sistem fara nici o legatura cu Biserica lui Hristos, chiar daca toate aparentele exterioare îl fac sa semene cu Biserica. „Nu-l putem pacali pe Dumnezeu.” Cind conditiile prezentei Lui nu exista în oameni, Dumnezeu nu vine la oameni.

Biserica lui Hristos nu a fost niciodata un sistem pamintesc. Biserica s-a nascut, nu a fost facuta. Discutiile oamenilor pot face ceva caruia îi pot da numele de „Biserica”. Dar acest produs va fi lipsit de viata. Biserica cea vie nu va avea nici o legatura cu el. Ea va exista undeva departe de toate aceste nascociri, neschimbata, plina de adevar si lumina, nepingarita de compromisuri false, Sfintul Duh luminindu-i pasii si învaluind-o asemenea luminii soarelui, calauzind-o catre „deplinatatea adevarului”.

Cit despre numarul crestinilor adevarati, acesta nu are nici o importanta, chiar daca ei pot fi numarati pe degetele de la o mina. Ei vor fi purtatorii Traditiei, pe care nu o vor fi doar învatat, ci o vor fi trait, avindu-i experienta vie. Crestinii traiesc în Traditie ca într-un element, asa cum pestii traiesc în apa.

Fie ca toti cei ce-L cauta cu adevarat pe Dumnezeu sa nu mai vorbeasca despre unirea „bisericilor”. Biserica nu accepta unirea întrucit ea nu a fost dezbinata niciodata. Oamenii o parasesc, chiar daca pastreaza multe dintre trasaturile ei exterioare. Fie ca toti cei ce-L iubesc pe Dumnezeu sa se întoarca la Biserica si sa se smereasca ca sa poata intra, caci poarta ei e îngusta si trebuie sa te pleci foarte jos ca sa poti trece.

XII. CRITERIUL INFAILIBIL

În haosul si ipocrizia lumii contemporane nu este însa usor sa deslusesti Biserica lui Hristos si sa te apropii de ea, deoarece nu este de ajuns ca o biserica sa se numeasca ortodoxa pentru ca ea sa fie literalmente asa. Din pacate, apostazia exista chiar si sub sutana ortodoxa pe dinafara si sub cupole ortodoxe si în rindul ortodocsilor practicanti. Acesta nu este însa un lucru nou, Biserica îl cunoaste de la începuturile ei; doar ca acum a atins dimensiuni neobisnuite.

Trebuie sa învatam sa deslusim Biserica în spatele aparentelor. În ceea ce priveste aparentele, astazi în Biserica Ortodoxa prevaleaza confuzia si haosul în exterior. Fiecare – instruit sau neinstruit, credincios sau necredincios – are propria sa opinie despre ceea ce este crestinismul sau ortodoxia si îsi sustine opinia cu fanatism. Si, în aceasta furtuna, este cu neputinta sa-ti gasesti calea fara o busola. Exista un criteriu infailibil: continuarea Traditiei. Pretutindeni unde Traditia este pastrata vie si nepingarita, fara perturbari sau modificari, asa cum era pe vremea Apostolilor, caci multi credinciosi – episcopi, preoti si mireni – traiesc si transmit aceasta Traditie, acolo este Biserica ortodoxa, si ei alcatuiesc Trupul lui Hristos. Toti ceilalti, preoti sau mireni, care doresc sa fie numiti ortodocsi fara ca ei sa urmeze Traditia vie a veacurilor sunt intrusi; sunt neghine în cimpul lui Hristos.

În ziua de azi, neghinele sunt foarte multe iar spicele de griu sunt foarte putine, dar cimpul este cimpul lui Dumnezeu, si, desi neghinele sunt de multe feluri, griul ramine acelasi din generatie în generatie, din saminta în saminta, la fel cu griul cel dintii pe care Sfintul Duh l-a semanat în acelasi cimp ceresc în ziua de Rusalii.

Traditia cea vie nu a fost niciodata întrerupta, caci Hristos însusi a fagaduit ca „portile iadului nu o vor birui”, si Dumnezeu nu minte. Cei ce încearca sa gaseasca Traditia Bisericii Crestine din primele secole sau din secolele de dinaintea schismei pentru a o urma marturisesc ca au pierdut continuitatea Traditiei. Dar ei o vor gasi negresit, caci Traditia este ceva viu si se transmite, la fel ca viata, de la cei vii la cei vii. Nu este ceva ce se descopera cu ajutorul unor studii erudite, si nici ceva ce se dobindeste în mod intelectual.

XIII. ASCUNSA, DAR VIE

Acele milioane de neghine care au rasarit în ultima vreme în sinul Bisericii ortodoxe au adus cu ele un spirit secular, astfel încit nici o Biserica ortodoxa nu a putut sa-si pastreze trasaturile exterioare neschimbate. Pina si sustinatorii vechiului calendar, care în problema calendarului au pastrat directia buna, în cazul iconografiei au tradat în mod evident Traditia. Acesta este un pacat comun tuturor bisericilor ortodoxe în ultimul timp.

Din fericire, abaterile de la Traditie pe care le-am prezentat nu au desprins pina acum din radacini bisericile ortodoxe. Copacul ramine în viata, viguros, în pofida tuturor zorzoanelor care i se adauga. Bisericile ortodoxe nu s-au vestejit, asa cum s-a întimplat cu „bisericile” Apusului. Daca scuturi praful pe care l-a presarat peste ele spiritul secular, ai sa gasesti frunzele proaspete ale Traditiei autentice. Traditia nu a încetat sa traiasca si sa fie în vigoare în sfera ortodoxiei. Înca mai exista calugari care traiesc viata monahala ortodoxa. Înca mai exista teologi care nu au pingarit adevarul, ci îl pastreaza stralucitor si pur, departe de orice amestec strain. Înca mai exista coristi bizantini si adevarati purtatori ai traditiei iconografice ortodoxe. Înca mai exista preoti asemenea celor din vechime, dedicati functiei lor sfinte, a caror legatura constanta cu Dumnezeu nu le îngaduie sa se framinte în privinta barbilor lungi sau a vesmintelor negre, ci mai degraba face ca aceste lucruri sa raspindeasca sfintenie. Înca mai exista oameni simpli care sunt vrednici sa vada mari minuni.*

Asadar, adevarata Traditie – viata, experienta spirituala, învatamintele Apostolilor si ale Sfintilor Parinti din toate timpurile, aceste urme ale Duhului Sfint în inimile crestinilor – exista si staruie vie între cei vii, neîntrerupta din vremurile apostolice. Exista o armonie constanta în toate lucrarile, scrise si nescrise, ale ortodocsilor din toate timpurile pina în ziua de azi; si aceasta este regula de aur în functie de care fiecare trebuie sa-si masoare gindurile si faptele pentru a vedea daca se afla înauntrul sau în afara domeniului ortodoxiei. Semnele exterioare ar putea crea impresia ca aceasta continuitate a fost perturbata sau întrerupta, dar daca cineva va privi cu luare-aminte va observa ca ea înca înfloreste si îi însufleteste pe cei care o cauta.

Traditia exista si va continua sa existe pina la sfirsitul lumii. Dar, cu fiecare zi ce trece, ea este tot mai greu de descoperit. Fiecare zi ce trece adauga tot mai multe zorzoane copacului ortodoxiei, si în felul acesta oamenii sunt dezorientati si nu mai stiu care este adevarul.

XIV. ARCA

Mai devreme sau mai tirziu, nimeni nu stie cu exactitate cind, „bisericile” si religiile se vor uni. În acel haos al falsitatii, pina si cei alesi se vor afla în primejdia de a se rataci. Va fi vremea Antihristului.

Cum si cind va veni Antihristul, nimeni nu poate spune. Si nu se stie citi vor fi în stare sa-l recunoasca, întrucit el va veni ca binefacator al omenirii. Deocamdata, un lucru se poate spune cu siguranta: toate aceste miscari catre unire în rindul natiunilor si al bisericilor, toate aceste compromisuri, toata aceasta uniformizare a umanitatii produsa treptat sub cilindrul compresor al culturii tehnologice netezesc calea pentru venirea Antihristului.

Potrivit criteriilor lumii, aceasta evolutie a umanitatii este minunata. Dar potrivit criteriilor crestine, este o evolutie catre distrugere.

Acest lucru nu îl surprinde, nici nu îl sperie pe crestin. El stie ca lumea si-a semnat condamnarea. Si de aceea a refuzat Hristos sa se roage pentru lume. „Nu pentru lume Ma rog.” Cirmuitorul acestei lumi este diavolul, iar diavolul „de la început a fost ucigator de oameni”.

Moartea va gasi lumea în culmea gloriei ei, în culmea trufiei, pe virful turnului Babel, cind omul îsi va fi înfaptuit stravechea tentativa de a deveni zeu prin propriile-i puteri, departe de Dumnezeu. Cind Fiul Omului va veni, va gasi omul în toata splendoarea nebuniei lui satanice.

Dumnezeu nu îi cere crestinului sa mintuiasca lumea. Orice încercare a crestinilor de a schimba cursul lumii ar fi inutila si ridicola. Lumea este o corabie care se scufunda, si se scufunda deoarece propria ei structura este putrezita. Dumnezeu nu îi cere crestinului sa mintuiasca corabia, ci sa mintuiasca cit mai multi naufragiati îi sta în putinta.

Noua Arca a lui Noe, Biserica lui Hristos, se apropie de locul naufragiului. Oricine doreste sa fie salvat trebuie sa-si caute adapostul în ea. Dar, pentru a gasi adapost, ei trebuie sa se lepede de lume, nu atit din punct de vedere geografic, cit din punct de vedere al esentei. „De aceea: Iesiti din mijlocul lor si va osebiti, zice Domnul, si de ce este necurat sa nu va atingeti si Eu va voi primi pe voi.” (II Corinteni 6:17)

Dar aici încep dificultatile. Cum te poti lepada de lume cind întreaga ta viata este cuprinsa în ea? Raspunsul la aceasta întrebare nu se afla în aceasta carte. El se gaseste în Sfintele Scripturi si la Sfintii Parinti. De altminteri, întreaga viata în Hristos este o încercare de eliberare din lume, din „Egiptul” patimilor, si de refugiere în Arca Bisericii.

Dar, cind vremea Antihristului va fi aproape, pina si Arca Bisericii va fi greu de deslusit. Multi vor spune: „Iata, aici este Hristos” si „Acolo este Hristos”, dar ei vor fi prooroci mincinosi. Orice lucru va fi acceptat în mod oficial întrucit Biserica, tradind încetul cu încetul comorile Traditiei, va fi fost asimilata de amestecul indescifrabil, unificator care va retine majoritatea trasaturilor exterioare ale Bisericii cu o dibacie satanica. Ici-colo, grupuri mici de credinciosi cu preotul lor vor mentine înca vie adevarata Traditie.

Dar cine va putea sa recunoasca Biserica lui Hristos în acele grupuri mici si dispretuite de credinciosi carora le lipseste orice splendoare paminteasca? Totusi, la sfirsitul veacurilor, Biserica Una, Sfinta, Soborniceasca si Apostoleasca va fi tocmai acele mici parohii uitate, dezbinate în aparenta, care probabil nici nu vor sti unele de existenta celorlalte, dar care vor fi unite între ele prin legaturile tainice ale Trupului si Singelui Domnului în Sfintul Duh, laolalta cu Credinta si Traditia pe care ele le vor pastra nepingarite.

În acele zile, pina si cei alesi vor fi în pericolul de a se abate de la calea cea dreapta. Este nevoie de mult curaj ca sa iei partea celor putini si sa mergi împotriva curentului lumii, cu riscul de a fi ridiculizat de cei „inteligenti” si bruscat de cei puternici. Este nevoie de multa întelepciune sa vezi adevarul exact acolo unde întreaga lume nu vede decit absurditate si prostie. În plus, adeptii minciunii vor avea miracolul de partea lor, minunea pe care diavolul i-a cerut-o lui Hristos în pustiu, semnele si minunile proorocilor si hristosilor mincinosi. „Caci se vor ridica hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si vor da semne mari si chiar minuni, ca sa amageasca, de va fi cu putinta, si pe cei alesi.” (Matei 24:24) Citi vor fi în stare sa gaseasca drumul cind toate semnele vor fi înselatoare? Atunci, „cel ce va rabda pina la sfirsit, acela se va mintui”.

XV. MASTILE

Fie ca toti cei ce doresc sa traiasca linga Hristos sa se sileasca sa dobindeasca întelepciune pentru a-i putea recunoaste dinainte pe proorocii si pe hristosii mincinosi si fie ca ei sa poarte armura credintei astfel încit sa-i poata birui pe ei si pe adeptii lor.

Caci vremurile acestea sunt vremuri viclene în care minciuna este deghizata si otrava este oferita în învelis de zahar, în care drumurile sunt pline de capcane si de gropi bine camuflate. Oricine se lasa înselat de aparente este pierdut.

Trebuie sa învatam sa deosebim Biserica de lume, caci menirea Bisericii este una, iar menirea lumii este alta. Trebuie sa avem pe cita neîncredere în lume, pe atita credinta în Biserica, pe cita ura fata de lume (nu fata de oameni, ci fata de lume), pe atita dragoste pentru Biserica, si pe cit pesimism fata de lume, pe atit optimism pentru Biserica.

Lumea este tabara, mentalitatea si intentiile celor care au respins prinosul lui Dumnezeu, care s-au întors cu spatele cind El a vrut sa le vorbeasca, care s-au separat de El pentru totdeauna. Acesti oameni au preferat vietii, moartea. Ei nu sunt pedepsiti, la fel cum nici demonii nu sunt pedepsiti, caci nimeni nu le doreste nici un rau. Nesiliti de nimeni au ales moartea, nesiliti de nimeni au ales sa fie dusmanii lui Dumnezeu si sa ramina foarte departe de El.

Aceasta alegere se face în timpul vietii, în adincul inimii noastre, si este irevocabila. Libertatea separa fiintele spirituale în doua tabere. Exista doua feluri de oameni, asa cum exista doua feluri de îngeri: prieteni ai lui Dumnezeu si vrajmasi ai lui Dumnezeu.

Libertatea nu consta în actiunile individuale, ci în întreaga fire a omului, în raspunsul final, pozitiv ori negativ, pe care îl da la chemarea lui Dumnezeu. Libertatea consta în sensul general al vietii omului, si nu în detaliile acelei vieti.

Detaliile sunt înselatoare: ele fac în asa fel încit fariseii si carturarii sa para prieteni ai lui Dumnezeu, iar tilharul, femeia pacatoasa, vamesul si Saul [Pavel] sa para dusmanii Lui.

Trebuie sa fim în stare sa recunoastem, sub mastile fatarniciei si ale slabiciunii, pe adevaratii dusmani si pe adevaratii prieteni ai lui Dumnezeu.

Traim într-o vreme în care mastile fatarniciei s-au înmultit si au ajuns la un grad uimitor de desavirsire. Dintr-o clipa în alta suntem în pericolul de a fi înselati de oameni care, purtind masca de prieteni ai lui Dumnezeu, sunt, de fapt, dusmanii Sai.

Asa sunt cei care vorbesc despre unirea bisericilor. Ei sunt cei mai de temut vrajmasi ai Bisericii, sunt proorocii mincinosi ai Evangheliei.

Dusmanii care nu poarta masca – ateii, materialistii, comunistii – nu pot pacali pe nimeni. Ei sunt cei care pot ucide trupul, dar nu pot ucide sufletul. Însa ceilalti – patriarhi, episcopi si arhiepiscopi „ortodocsi”, lideri ai organizatiilor crestine, teologi si profesori de teologie – , toti cei care vorbesc cu o prefacuta dragoste crestina fata de „fratii” nostri eretici si care raspindesc mesajul unirii, toti acesti purtatori de masti poate nu ucid trupul, dar ucid cu siguranta sufletul. De aceea, lupta împotriva lor trebuie sa fie necrutatoare.

CAPITOLUL AL DOILEA

XVI. IDOLATRIA CONTEMPORANA

Iar acum, sa vedem cine sunt acei europeni cu care ei vor sa ne unim ca stat si ca biserica.

Europenii se caracterizeaza printr-o antinomie cumplita: antiteza dintre omul interior si omul exterior. Europeanul pare a fi ceva, dar de fapt este cu totul altceva. El traieste si se misca în falsitatea compromisurilor. Întreaga lui cultura este o colectie de minciuni conventionale la care s-a adaptat el însusi. E extrem de egocentric, dar se poarta cu o curtoazie absoluta si practic exagerata.

În tarile „subdezvoltate”, unde oamenilor înca le lipseste finetea culturii europene, fiecare îsi exprima mai mult sau mai putin lumea interioara cu o anume libertate si simplitate pe care n-o poti gasi în Europa. Manierele lor sunt grosolane, dar ei sunt mai autentici. În Europa, acest lucru este considerat lipsa de cultura si de dezvoltare spirituala.

În felul acesta, jocul constant al ipocriziei a ajuns sa fie considerat drept cultura, acolo unde mormintele varuite duhnesc si ceasca este întotdeauna curatata în exterior de dragul aparentelor.

Dar, asa cum se întimpla cu fariseii, minciuna aceasta constanta în care traiesc nu îi umileste. Dimpotriva, perfectiunea lor exterioara îi face sa fie siguri de superioritatea lor. Cea mai specifica trasatura a europenilor este îngimfarea. Îi privesc cu dispret pe toti cei pe care-i considera inculti ori putin dezvoltati.

Este posibil ca pe unii dintre ei sa-i preocupe nevoile celorlalti, ale unor persoane, grupuri sau chiar natiuni, îndeosebi cele subdezvoltate, pentru care nutresc sentimente pline de compasiune, dar în adincul sufletului ei se preocupa de ceilalti în felul în care un entomolog se preocupa de insecte. Sentimentele pe care le nutresc pentru oameni sunt inferioare dragostei pe care o au fata de ciinii lor.

Au despre civilizatia lor aceeasi parere buna pe care o au despre ei însisi. Avind o minte critica, ei nu accepta nimic incontestabil, si sunt mindri de asta. Considera ca toate valorile sunt relative, chiar si cele pe care le accepta si dezbat cu o pretinsa profunzime tot ce-a crezut vreodata umanitatea.

Atitudinea lor obisnuita este aceea de agnostici binevoitori care sunt dispusi sa fie de acord cu orice le spui, dar te fac sa întelegi ca, bineînteles, este imposibil sa dovedesti ceea ce spui, si, prin urmare, ceea ce le spui îi lasa absolut indiferenti.

Totusi, singurul lucru de care acesti agnostici nu se îndoiesc niciodata este valoarea propriei lor civilizatii. Pentru ei nu a existat niciodata o civilizatie superioara civilizatiei lor. Pot exista critici acerbe în privinta anumitor probleme culturale sau mari neîntelegeri privind anumite detalii, dar justetea directiei generale a culturii lor nu a fost niciodata pusa la îndoiala.

Civilizatia Europei este întemeiata pe o religie, dar pe o religie pe care nimeni nu doreste s-o considere ca atare, deoarece aceasta religie nu este venerarea unuia sau a mai multor zei, ci cultul omului.

Religia grecilor antici si civilizatia lor nu au fost nimic altceva decit cultul omului. Daca civilizatia Greciei antice a fost primita atit de bine în inimile europenilor, acest lucru se datoreaza tocmai afinitatii lor launtrice.

La fel ca si grecii antici, europenii au divinizat ratiunea umana, pasiunile, taria si slabiciunea sufletului omenesc; într-un cuvint, ei au facut din om centrul, masura si scopul tuturor lucrurilor. Cultura Europei îsi are originea în om, exista pentru om si îsi gaseste justificarea în om.

Pot exista dezacorduri privind modul în care poate fi îmbunatatita viata omului; pot exista diferente în modul în care se venereaza omul; pot exista concluzii diferite deduse din masurarea omului; dar, în ciuda tuturor acestor lucruri, omul întotdeauna este centrul în jurul caruia ei graviteaza, este sursa inspiratiei lor si scopul actiunilor lor.

Acesta este europeanul. Orice religie îsi închipuie el ca ar putea avea, în adincul sufletului religia lui este închinarea la idolul „om”. Europeanul a încetat sa vada imaginea lui Dumnezeu în om: el îsi vede doar propria-i imagine.

Cu alte cuvinte, religia Europei este vechea religie a umanitatii, cea care l-a despartit pe om de Dumnezeu. Scopul lui Dumnezeu este de a îndumnezei omul. Dar omul, amagit de diavol, a crezut ca poate deveni zeu fara harul Creatorului sau, din propria sa initiativa si prin propriile-i puteri. S-a zorit sa manince din pomul cunoasterii înainte sa fi fost suficient de matur pentru o astfel de hrana.

Rezultatul a fost ca i s-au deschis ochii pentru a cunoaste binele si raul, pentru a-si vedea goliciunea trupeasca si spirituala, si a fost uimit peste masura. Nu L-a mai putut privi pe Domnul si Dumnezeul lui, si a fugit sa se ascunda de chipul Sau. Si-a dat seama ca între el si Creatorul lui se deschisese o prapastie uriasa. Atunci, milostivul sau Tata a blestemat prima cauza a distrugerii lui, diavolul – „batrinul sarpe” – si în nemarginita Lui dragoste i-a fagaduit chiar mintuirea: „Dusmanie voi pune între tine [sarpele] si între femeie [Preasfinta Fecioara], între saminta ta si saminta ei [Hristos]; acesta îti va zdrobi capul, iar tu îi vei întepa calciiul” (Facerea 3:15). Si, pentru ca omul sa nu traiasca vesnic în acea stare de moarte spirituala, El l-a izgonit din rai, pentru ca „nu cumva sa-si întinda mina si sa ia roade din pomul vietii, sa manince si sa traiasca în veci” (Facerea 3:22). Astfel, în marea Lui îndurare si dragoste, Dumnezeu a îngaduit moartea trupeasca, care, la fel ca moartea spirituala, a fost rezultatul curmarii comuniunii cu Izvorul vietii, pentru ca omul sa nu-si poarte cu el de-a lungul veacurilor moartea spirituala, durerea si goliciunea. Iar omul, fiind despartit de Dumnezeu si traind în realitatea constanta a mortii, a devenit robul diavolului.

Asadar, omul s-a închinat omului, proclamindu-l zeu, ca reactie la experienta propriei sale nimicnicii. De fapt, anticii afirmau ca sufletul omenesc este o parte a naturii divine, altfel spus el este în esenta divin si prin urmare nu are nevoie de Dumnezeu.

Aceasta dorinta a omului de a crede în propria-i divinitate, laolalta cu supunerea lui fata de puterile demonice, sta la baza oricarei forme de idolatrie.

Astfel, religia Europei nu este nimic altceva decit idolatria primordiala într-o forma moderna. Papalitatea, protestantismul, umanismul, ateismul, democratia, fascismul, capitalismul, comunismul si orice alte tendinte europene sunt expresii ale aceluiasi spirit umanist.

Civilizatia Europei nu este altceva decit rezultatul efortului zbuciumat si staruitor al omului de a-si aseza tronul deasupra tronului lui Dumnezeu. Nu este altceva decit înaltarea unui nou turn Babel; pot exista neîntelegeri în privinta metodei de zidire, dar scopul ramine comun tuturor celor interesati.

Idealul europeanului este identic cu idealul lui Lucifer. În adincul sufletului, este acelasi dispret fata de bunatatea lui Dumnezeu, aceeasi insulta adusa dragostei Lui, aceeasi revolta si înstrainare de pronia cereasca, aceeasi nerecunostinta, aceeasi cale pustie care, în loc sa duca în sus, asa cum crede omul ca face, duce la prapastia mortii.

XVII. AVIND CRUCEA DREPT STINDARD

Adevarata religie a Europei este însa ascunsa si poarta de ochii lumii o masca crestina.

Pentru întreaga lume, Europa este un pamint crestin. Într-adevar, diavolul este viclean prin excelenta, iar zeflemelele lui au consecinte cit se poate de tragice pentru omenire.

Cel mai mare rau care s-a abatut vreodata asupra lumii a avut crucea ca stindard. Teologii apuseni partizani ai doctrinei lui Aristotel si adeziunea lor la gindirea rationalista idolatra a Greciei antice, transformarea teologiei în filozofie, falsificarea credintei, papalitatea, setea de putere si de autoritate paminteasca, cruciadele, combinarea religiei cu politica, inchizitia, activitatile misionare care s-au dovedit a fi avangarda puterilor colonizatoare, cuceririle, razboaiele, orgiile, înselatoriile, umilintele si tirania au avut loc în numele Celui Rastignit.

În fata acestei tragice deteriorari a religiei, era firesc ca ateismul si protestantismul sa apara ca o nazuinta spre mintuire si bunastare.

Ar trebui sa observam ca ateismul care a aparut în Europa nu a fost pur si simplu pasivitate, agnosticism ori o simpla dispozitie epicureica. Ateismul Europei nu a fost o negare academica. A fost o ura adinca pentru Dumnezeul crestinilor asa cum îl cunoscusera în Europa; a fost o pasiune puternica, o blasfemie, o indignare a sufletului omenesc.

În Rasaritul crestin ortodox, din vremea lui Constantin cel Mare pina la Revolutia Greaca nu au aparut niciodata asemenea epidemii. Cei de aici cunoscusera un Dumnezeu complet diferit de dumnezeul pe care îl cunoscusera cei din Apus; de aceea nu L-au renegat niciodata, oricit de pacatosi ar fi fost. Primii atei greci au venit din Europa. Fara ca ei sa stie macar, renegarea lor a fost împotriva religiei pe care o cunoscusera în Europa. Ateismul lor a fost alimentat de greselile crestinilor si de falsificarea adevarului crestin care avusese loc în Apus.

În mod similar, protestantismul ar putea parea o erezie distincta. În realitate, el a aparut ca o respingere a catolicismului. Protestantismul nu a avut niciodata o pozitie religioasa. Dimpotriva, el a fost si este o negare religioasa. Ceea ce îl justifica este prezenta catolicismului. Daca acesta ar disparea, atunci protestantismul nu ar avea nici o ratiune de a fi.

XVIII. MODALITATEA DE CUNOASTERE

Astazi, ateismul si protestantismul ar putea fi întoarse împotriva ortodoxiei. Dar acest asalt se bazeaza pe o deceptie. Ei detesta ortodoxia pentru ca o vad cu propriile lor criterii, cu propria lor mentalitate. O vad ca pe o varianta a catolicismului. Acest lucru nu se datoreaza unei rele-vointe din partea lor, ci unei totale incapacitati de a judeca cu alte standarde si de a gindi cu o alta mentalitate.

Catolicismul, protestantismul si ateismul se afla la acelasi nivel. Sunt produse ale aceleiasi mentalitati. Toate trei sunt sisteme filozofice, rezultate ale rationalismului, adica ale conceptiei potrivit careia ratiunea umana este fundamentul certitudinii, masura adevarului si modalitatea de cunoastere.

Ortodoxia se afla la cu totul alt nivel. Ortodocsii au o mentalitate diferita. Ei considera filozofia o fundatura care nu l-a dus niciodata pe om la certitudine, adevar si cunoastere. Ei respecta ratiunea umana ca nimeni altcineva si nu o nesocotesc niciodata. O considera unul dintre factorii folositori la detectarea minciunii si descoperirea greselii. Dar ei nu admit ca ratiunea umana este capabila sa-i ofere omului certitudine, sa-l lumineze pentru a vedea adevarul ori sa-l calauzeasca spre cunoastere.

Cunoasterea este revelatia lui Dumnezeu si a creatiei Lui într-o inima curatita de harul ceresc si de stradaniile si rugaciunile omului. „Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu.”

Adevarul nu este o serie de definitii, ci însusi Dumnezeu, Care s-a manifestat concret în persoana lui Hristos, Care a spus: „sunt Adevarul.”

Certitudinea nu este o chestiune de armonie intelectuala; este o încredintare profunda a inimii. Îi apare omului dupa o revelatie launtrica si este însotita de caldura harului ceresc. Armonia intelectuala, care este rezultatul unei ordonari logice a lucrurilor, nu este însotita niciodata de aceasta încredintare.

Filozofia se caracterizeaza prin conceptualizare. Intelectul uman nu poate accepta realitatea asa cum este. Mai întii o transpune în simboluri si apoi elaboreaza pe baza simbolurilor. Dar simbolurile sunt imagini contrafacute ale realitatii. Conceptele sunt la fel de îndepartate de realitate cum este imaginea unui peste de un peste viu.

Adevarul unui filozof este o serie de figuri si de imagini. Aceste simboluri prezinta un mare avantaj: sunt inteligibile. Sunt croite dupa masurile omului si satisfac intelectul. Ele prezinta, însa, si un mare dezavantaj: nu au nici o legatura cu realitatea vie.

Realitatea vie nu încape în categoriile intelectului uman. Este o conditie dincolo de ratiune. Filozofia este o tentativa de transpunere a suprarationalului în rational. Dar aceasta este o contrafacere si o înselatorie. Acesta este motivul pentru care ortodoxia respinge filozofia si nu o accepta ca modalitate de cunoastere.

Singura modalitate de cunoastere este curatia inimii. Doar ea îngaduie salasluirea în om a Sfintei Treimi. Doar în acest fel poate fi cunoscut Dumnezeu si întreaga Lui creatie, fara a fi conceptualizat. El este cunoscut asa cum este cu adevarat fara a deveni inteligibil si fara a fi minimalizat pentru a încapea în limitele sufocante ale intelectului uman. Astfel, mintea (nous) omului, vie si lipsita de întelegere, se uneste cu Dumnezeul cel viu si de neînteles. Cunoasterea este contactul viu al omului cu Creatorul si creatia Lui, în dragoste împartasita.

Experienta cunoasterii este ceva ce nu poate fi exprimat în cuvinte omenesti. Cind Apostolul Pavel a dobindit cunoasterea, a spus ca a auzit cuvinte de negrait – ceva ce omul nu poate exprima.

Asa este mai profunda teologie crestina – imposibil de exprimat. Dogmele sunt formulari utile, dar ele nu reprezinta cunoasterea autentica; ele pur si simplu te calauzesc si te feresc de greseala. Un om poate avea cunoasterea fara sa cunoasca dogmele, la fel cum el poate cunoaste si accepta toate dogmele fara a avea cunoasterea. De aceea, dincolo de teologia afirmativa a dogmelor, Parintii au asezat taina adinca a teologiei negative unde nici o definitie nu este acceptabila, unde mintea tace si înceteaza sa lucreze, unde inima îsi deschide usa pentru a-L primi pe Marele Oaspete „Care sta la usa si bate”, unde mintea Îl vede pe El Care este.

Si sa nu creada nimeni ca aceste lucruri sunt adevarate doar în ceea ce priveste cunoasterea suprarationala care este o miscare a lui Dumnezeu catre oameni. Omul nu poate cunoaste nimic cu ratiunea lui si nu poate fi sigur de nimic – nici de el, nici de lume, nici macar de cele mai obisnuite si comune lucruri.

Sincer, cine a asteptat sa auda silogismul lui Descartes „Gindesc, deci exist” pentru a fi sigur ca exista cu adevarat? Si cine a asteptat ca filozofii sa dovedeasca ca lumea din jurul lui este reala pentru a crede ca este asa? De altminteri, o astfel de dovada nu exista si nu va exista niciodata, iar cei preocupati de filozofie stiu foarte bine lucrul acesta. Nimeni nu a reusit vreodata sa dovedeasca cu adevarat cu ajutorul ratiunii sale ca gindurile noastre si propriul nostru eu, precum si lumea din jurul nostru, nu sunt naluci. Si, chiar daca ar dovedi-o în mod logic, acea dovada logica nu ar putea asigura pe nimeni.

Daca suntem siguri ca existam si ca prietenii nostri nu sunt plasmuiri ale imaginatiei noastre, acest lucru nu se datoreaza dovezilor filozofilor, ci unei cunoasteri launtrice si unei constiinte launtrice care ne ofera o certitudine despre tot fara silogisme si fara dovezi.

Aceasta este cunoasterea fireasca. Este cunoasterea inimii si nu a mintii. Este temelia sigura a oricarui gind. Ratiunea poate cladi pe ea fara vreo primejdie de naruire. Fara ea însa, ratiunea cladeste pe nisip.

Aceasta cunoastere fireasca este cea care îl calauzeste pe om pe drumul Evangheliei si îl ajuta sa deosebeasca adevarul de minciuna, binele de rau. Este prima treapta care îl înalta pe om spre tronul lui Dumnezeu. Cind omul urca de bunavoie primele trepte spre cunoasterea fireasca, atunci Însusi Dumnezeu se apleaca si îl învaluie în acea cunoastere cereasca a tainelor „ce nu-i este îngaduit omului sa le rosteasca”.

Predicile Apostolilor si ale Parintilor, proorocii, Evanghelia si cuvintele lui Hristos însusi sunt îndreptate catre cunoasterea fireasca a omului. Acesta este domeniul dogmelor si al teologiei afirmative. Este ieslea în care se naste credinta.

Începutul credintei este putinta inimii de a întelege ca adevarul vorbeste în acea carte mica numita Evanghelia, ca Dumnezeu se pogoara si salasluieste în acea biserica obisnuita de oameni sarmani si credinciosi. Cind te va cuprinde teama pentru ca umbli pe pamintul asternut de mina lui Dumnezeu, pentru ca privesti marea întinsa, pentru ca pasesti si respiri, atunci ochii tai vor începe sa lacrimeze – lacrimi de cainta, lacrimi de iubire, lacrimi de bucurie – si vei simti cele dintii mingiieri ale unor taine de negrait.

Cunoasterea fireasca exista în oameni, dar nu are aceeasi puritate în cazul tuturor. Iubirea de placeri are puterea de a o întuneca. Patimile sunt aidoma negurii, si de aceea putini sunt cei care gasesc calea catre adevar. Citi nu s-au ratacit în labirintul filozofiei, cautind o luminita pe care n-au s-o vada niciodata?

În acest labirint nu este important daca cineva este crestin ori ateu, protestant ori catolic, adept al doctrinei lui Platon ori Aristotel. Exista un indiciu comun de identificare pentru toti – întunericul. Oricine intra în pestera rationalismului îsi pierde vederea. Si, orice vesminte ar purta, ele dobindesc aceeasi culoare întunecata. În discutiile lor ei se înteleg foarte bine, caci au aceleasi presupozitii, presupozitiile întunericului. Dar le este cu neputinta sa-i înteleaga pe cei care nu se afla în labirint si care vad lumina. Si, orice le-ar spune cei de-afara, ei înteleg totul cu propriile lor presupozitii si nu-si dau seama în ce fel ceilalti le-ar putea fi superiori.

XIX. SCOALA APUSULUI

Dezbaterea care a început cu secole în urma în Apus are loc cu o usurinta uluitoare, si aceasta întrucit participantii, desi au opinii diferite, apartin aceleiasi scoli.

Europenilor, îndeosebi protestantilor, ateilor si celor indiferenti în privinta religiei, le este foarte greu sa realizeze cit de profund le-a fost marcata mentalitatea de pecetea papalitatii si sa înteleaga ca viziunile lor negative au fost determinate de pozitiile similare ale romano-catolicilor.

Papalitatea a fost marele pedagog al Apusului. I-a învatat pe europeni primele litere si i-a initiat în rationalismul pe care îl mostenise, prin Roma, de la Grecia antica.

Rationalismul a fost sufletul tuturor ereziilor care au purtat razboi împotriva crestinismului. Toate bataliile teologice ale crestinismului au fost purtate împotriva lui. Erezia este negarea suprarationalului si încercarea de a-l transforma în ceva rational. Este negarea realitatii vii si acceptarea unui concept, doar pentru ca un concept este ceva comprehensibil, pe cita vreme realitatea vie nu este.

Rationalismul a început sa se raspindeasca în Biserica Apuseana cu mult timp înainte de schisma. Papalitatea si feluritele erezii care înfrumuseteaza acum „Biserica” Romei au avut ca parinte rationalismul. Ele s-au nascut si au crescut încetul cu încetul de-a lungul secolelor.

Datorita izolarii Romei si dificultatilor pe care le presupuneau mijloacele de comunicatie, primele devieri nu au fost remarcate la început. Cei care studiaza istoria vor observa ca pentru crestinism Apusul a fost întotdeauna provincial din punct de vedere spiritual. Aproape toate problemele spirituale si teologice au aparut în Rasarit, si tot aici au fost gasite si solutiile lor. În Rasarit, crestinii se aflau într-o stare constanta de tensiune spirituala. Toate curentele eretice au trecut pe acolo, si tot acolo s-au dat bataliile spirituale. Occidentalii traiau într-un fel de fericire; au fost soldatii de ciocolata ai crestinismului.

Bolile Rasaritului au fost acute – de felul celor care produc anticorpi si imunitate. Totusi, în acelasi timp, în Apus a început o boala cronica – de felul celor care duc în mod sigur la moarte.

Rationalismul aduce cu el trufia; trufia provoaca înstrainarea, iar înstrainarea se amplifica o data cu puterea lumeasca. Astfel, într-o perioada în care Apusul avea nevoie mai mult ca niciodata de ajutorul si de îndrumarea spirituala a Rasaritului, a aparut schisma, înspaimintatoare pentru toti.

Între timp, în eforturile ei de a crestina popoarele Europei care erau înca barbare, Biserica Latina, în loc sa încerce sa le ridice la înaltimile dificile ale credintei si vietii crestine, a încercat sa prezinte crestinismul drept ceva usor si placut, sperind ca în felul acesta îi va aduce pe barbari mai repede la Hristos. Astfel, în loc sa-i înalte pe barbari, a coborit Biserica. I-a clasificat învataturile, le-a facut mai inteligibile, mai sistematice, mai teoretice. În felul acesta a început raspindirea rationalismului si falsificarea credintei crestine. Din taina si viata în Sfintul Duh, crestinismul a devenit un sistem etico-filozofic, care mai tirziu si-a gasit cea mai buna expresie în Summa Theologica a lui Toma d’Aquino.

Cei care au respins mai tirziu catolicismul îsi primisera cultura de la el. Au crescut în ea, si îi învatase cum sa gindeasca si sa filozofeze. Protestanti, umanisti, atei – întreaga serie a filozofilor europeni – toti au absolvit scoala catolicismului. De aceea vorbesc ei aceeasi limba, limba rationalismului, si de aceea, în pofida tuturor dezacordurilor lor, se înteleg unii pe altii de minune.

XX. TAINE CUMPLITE

O discutie între ateism si catolicism este posibila. Vorbesc la acelasi nivel filozofic, cu argumente de acelasi ordin.

Dar o discutie între ateism si ortodoxie este imposibila, caci ortodoxia vorbeste o limba cu totul de neînteles pentru ateism. Ea întelege limba ateismului surprinzator de bine, dar daca va vorbi aceeasi limba, va înceta sa fie ortodoxa.

Sa luam, ca exemplu, discutia privind natura omului.

Catolicismul considera ca omul este alcatuit din trup si suflet. Ateismul nu accepta existenta sufletului si afirma ca omul este alcatuit doar din trup. Aceasta negare a fost un raspuns la conceptia catolica despre om.

Încercind sa exprime taina profunda a naturii umane într-o forma simpla, catolicii au preluat ideile grecesti despre suflet si trup, care erau cit se poate de usor de înteles. Au dat o definitie pentru trup si o definitie pentru suflet, care amindoua erau cit se poate de usor de înteles. La fel ca si anticii, ei au descris sufletul ca fiind o entitate independenta, avind o existenta autonoma, ceea ce omul este în mod esential; au coborit trupul la nivelul unei poveri inutile care, asa cum credeau grecii, întemniteaza sufletul si îl împiedica sa se dezvolte în mod liber.

În felul acesta, taina existentei umane a cazut la nivelul naiv al unei definitii filozofice. Aici a gasit-o ateismul si a început sa discute despre ea, caci si ateismul opereaza la nivelul definitiilor filozofice. Asa a început un schimb nesfirsit de argumente filozofico-stiintifice, care va continua pina la sfirsitul lumii fara sa dovedeasca nimic, fiindca dovada este cautata în sfera ratiunii pure si nu în cea care se afla dincolo de ea. Ratiunea are doar o valoare auxiliara; singura, ea nu duce nici la cunoastere, nici la certitudine.

Prin urmare, cum ar putea ortodoxia lua parte la o discutie atit de naiva fara a coborî la acelasi nivel de naivitate? Ortodoxia refuza sa dea definitii filozofice a ceea ce este omul, trupul ori sufletul. Ea stie ca omul este mai mult decit ceea ce este aparent, dar de asemenea stie foarte bine ca nu poate nici descrie, nici defini sufletul, si nici nu poate considera trupul ca fiind ceva comprehensibil mintii umane. Oricit ar analiza mintea omeneasca lucrurile, ea poate întelege doar simbolurile pe care le creeaza ea însasi, si nu esenta.

Iata ce spune Sf. Grigorie al Nisei despre om: „Caci, dupa cite mi se pare, alcatuirea omului este coplesitoare si de neînteles, înfatisind în ea multe taine ascunse ale lui Dumnezeu.”

Ortodoxia foloseste cuvintele „suflet”, „trup”, „materie”, „spirit” fara a se referi întotdeauna la aceleasi lucruri cu ajutorul acelorasi cuvinte. Foloseste cuvinte luate din vocabularul omenesc pentru ca trebuie sa se exprime. Însa niciodata nu consimte sa îngradeasca în limitele înguste ale unui concept uman o întreaga taina pe care nici macar îngerii nu pot s-o înteleaga. Si nici nu consimte sa împarta omul în compartimente ermetice numite suflet si trup, sau, asa cum fac unii eretici moderni, în trup, suflet si spirit. Si nici nu acorda putina importanta trupului; mai degraba, vorbeste adesea despre el ca despre întreaga natura umana: „Si Cuvintul S-a facut trup.”

Dar nu aceasta este tema noastra. Ortodoxia este o experienta spirituala, o viata în Dumnezeu, o serie de contacte ontologice si nu un sistem de silogisme umane. Silogismele ei exista si sunt cit se poate de logice, dar sunt doar instrumente. Temeliile ei nu sunt silogisme si speculatii filozofice, ci experientele vii ale tariei ceresti în inimile neprihanite ale Sfintilor. Si atunci, cum ar fi posibil ca ateismul sa poarte o discutie cu ea?

XXI. LUMINA

Da, au existat ortodocsi care au purtat discutii cu ateismul si cu filozofia în general. Carturari din diferite organizatii religioase din tara noastra încearca sa dovedeasca de ani de zile ca stiinta accepta si ea existenta lui Dumnezeu, dar, în pofida tuturor discutiilor lor, au reusit sa dovedeasca doar cit de mare este consideratia lor pentru stiinta si filozofie si cit de mare este ignoranta lor în privinta ortodoxiei. Fiind exemple ale europenizarii prin care a trecut tara noastra [Grecia], ei nici nu au dorit si nici nu au fost în stare sa gaseasca putere în ortodoxie pentru a învinge orice filozofie. Cu toata ortodoxia lor teoretica, ei ramin occidentali autentici.

Ortodoxul le poate dovedi filozofilor în mod logic ca filozofia, daca doreste sa ramina rationala, sfirseste în agnosticism, care este negarea oricarei cunoasteri. Orice alta afirmatie pe care o face este lipsita de ratiune, si chiar daca pare sa provina din ratiune, este întemeiata pe imaginatie.

Exista o singura cale catre cunoastere, cea pe care Dumnezeu a însemnat-o de-a lungul veacurilor. Nu e o cale a silogismelor, ci o cale a vietii, deoarece adevarul nu este un sistem de teorii filozofice, ci o existenta personala: „Sunt calea, adevarul si viata.”

Dar, pentru ca cineva sa paseasca pe aceasta cale, nu este îndeajuns sa spuna si sa creada ca este crestin. „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împaratia cerurilor.” Mai este nevoie de înca ceva: stradania de-o viata a crestinului, si aceasta este curatia inimii, care-l face pe om vrednic sa primeasca iluminarea Sfintului Duh. Toate eforturile morale si ascetice ale crestinismului sunt îndreptate catre aceasta curatie a inimii, cu scopul salasluirii Sfintei Treimi în om. „Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvintul Meu, si Tatal Meu îl va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el.”

Aceasta comuniune directa cu Sfinta Treime, acest contact cu dumnezeirea, revelatia lui Dumnezeu este cunoasterea. Doar ea îl lumineaza pe om. Îl face sa înteleaga ce este Dumnezeu si creatia Lui. Îi îngaduie omului sa patrunda temeiul lucrurilor si sa înteleaga ce este el însusi, dincolo de fenomene si de definitii filozofice.

Fata de aceasta cunoastere, ce au de spus filozofii si ateii? O vor nega? Este posibil. Un orb care nu a vazut niciodata lumina poate, bineînteles, sa nege ca lumina exista. Dar aceasta negare nu are nici o credibilitate pentru cei care vad.

Orbului nu i se poate dovedi existenta luminii. Dar daca orbul este binevoitor, va crede si se va grabi sa cada la picioarele lui Hristos, implorindu-L sa-i dea vedere. Daca nu crede, va ramine pe veci orb si nimeni nu-l va putea face sa înteleaga cit de însemnata este aceasta lipsa.

Aceasta este relatia unui ortodox cu un filozof, relatia unuia care vede cu unul care e orb. Si, la fel cum este cu neputinta ca cel care vede sa poarte o discutie cu un orb despre frumusetea pamintului, despre culori si lumina, tot asa este cu neputinta ca un ortodox sa discute cu un filozof despre splendoarea cunoasterii.

Pentru a întelege cunoasterea, trebuie sa ai parte de ea. Nimeni nu poate vorbi ori întelege ce îi spui fara a avea premisele adecvate.

Ar trebui, atunci, sa se puna capat oricarui dialog al ortodocsilor cu rationalistii? Bineînteles ca nu. Dialogul va continua atita vreme cit cei orbi si cei care vad vor trai laolalta. Cei orbi vor vorbi întotdeauna precum cei orbi. Important este ca cei care vad sa nu vorbeasca la fel ca si cei orbi, caci atunci cum ar fi cu putinta ca orbii sa-si dea seama de orbirea lor? Cei care vad trebuie sa continue sa vorbeasca asemenea unor oameni care vad, chiar daca sunt putine sanse sa fie întelesi. În felul acesta, ei vor fi cel putin în stare sa se înteleaga unii pe altii si, cine stie, poate auzindu-i, citiva dintre cei orbi vor întelege ca, fara ochi, nu ai cum cunoaste lumina.

XXII. MINTUIRE

Multor asa-zisi ortodocsi le face mare placere sa participe la discutiile dintre catolici si protestanti. Si orbii îi calauzesc pe orbi.

Sa luam, de pilda, problema justificarii, si anume, daca credinta faptelor bune este cea care mintuieste omul.

Catolicii sustin ca omul este mintuit de numarul si de calitatea faptelor bune pe care le va arata la sfirsitul vietii lui. Într-o vreme, papii au afirmat ca faptele bune ale sfintilor valoreaza mult mai mult decit era necesar pentru mintuirea lor si ca meritele care erau în plus pot fi vindute pacatosilor, daca acestia pot plati pretul cuvenit.

Respingind pozitia catolicilor, protestantii au sustinut ca faptele bune nu au nici un merit, ca „omul nu este justificat de lucrari ale Legii” si ca doar credinta îl mintuieste pe om.

Dezbaterea continua de secole printr-un schimb neîntrerupt de tot mai multe argumente care nu conving pe nimeni, ci se învirt în cercul vicios al conceptelor antropocentrice care sunt atit de caracteristice rationalismului.

Care este pozitia „ortodocsilor” cind sunt confruntati cu aceasta dezbatere a Apusului? Teologii nostri sunt coplesiti de un sentiment de inferioritate si dezorientare, raminind extaziati de admiratie în fata complexitatii argumentelor colegilor lor occidentali. Nu stiu ce sa zica. În sinea lor, ei îi reproseaza ortodoxiei ca nu a luat o pozitie clara în aceasta problema. Unii se aliaza, cu unele rezerve, cu catolicii; altii încearca sa împace cele doua conceptii. Apostolii si Parintii nu îi ajuta defel; par sa se contrazica unii pe altii si apoi pe ei însisi.

Într-adevar, în ce întuneric îl duce rationalismul pe om! Cum ar putea rationalistii sa-i înteleaga pe Apostoli si pe Parinti, din moment ce Apostolii si Parintii, care nu au fost rationalisti, vorbesc o limba necunoscuta de rationalisti?

Pentru rationalisti, Sfinta Scriptura, cea mai simpla carte din lume, este plina de contradictii. Pentru ei, fiecare cuvint si fiecare expresie are o singura semnificatie definita dinainte. Ori are dreptate Apostolul Pavel care spune ca justificarea se face prin credinta, ori Apostolul Iacov, care scrie: „Ce folos, fratii mei, daca zice cineva ca are credinta, iar fapte nu are? Oare credinta poate sa-l mintuiasca?... si demonii cred si se cutremura.” Acesta este motivul pentru care multi teologi protestanti au caracterizat Epistola lui Iacov drept „pleava” si nevrednica de a se numara în rindul cartilor Noului Testament. Dar chiar si Apostolul Pavel pare sa se contrazica, vorbind la un moment dat despre justificarea prin credinta si alta data despre rasplata „fiecaruia dupa faptele lui”. De aceea au început protestantii sa vorbeasca despre „doua justificari”.

Gindirea Apostolilor si a Parintilor este atit de limpede, atit de simpla, si totusi în miinile teologilor rationalisti ea a fost învaluita de ceata si de întuneric. Ei vor ca crestinismul sa fie un sistem. Un sistem nu admite antiteze. Totul trebuie sa fie la locul sau, clasificat cum se cuvine. În gindirea lor marginita, orice antiteza este o contradictie. Dar realitatea este plina de antiteze. Omul se apropie de adevar doar atunci cind accepta antitezele asa cum sunt, fara a încerca sa le atenueze.

Ortodocsii ar trebui sa-L preamareasca pe Dumnezeu deoarece în Biserica ortodoxa nu a aparut niciodata o astfel de problema. Dezbaterea în privinta justificarii, care continua în Apus de atitea secole, este lipsita de orice continut. Mintuirea nu se acorda ca rasplata pentru un lucru bun pe care l-a înfaptuit omul, fie vorba de credinta, ori de fapte. Mintuirea nu este o rasplata, nici osindirea nu este o pedeapsa. Un astfel de concept, la fel ca toate conceptele rationaliste, este antropocentric. Este o proiectare în lumea spirituala a ceea ce se întimpla în viata cotidiana a oamenilor în societate, unde un cuvint bun sau o fapta buna este rasplatita, iar un cuvint rau ori o fapta rea este pedepsita prin legile decretate de om.

La fel ca grecii antici, si occidentalii L-a imaginat pe Dumnezeu dupa asemanarea oamenilor. Ei Îl considera un judecator care judeca si pedepseste pe baza legilor existente. Judecata lui Dumnezeu nu are însa o semnificatie razbunatoare sau juridica. Dumnezeu nu pedepseste pentru a-Si satisface propria judecata. Un astfel de concept este cu totul necrestinesc. Dumnezeu nu pedepseste niciodata pe nimeni; El doar dojeneste, asa cum un parinte îsi dojeneste fiul pentru a-l îndrepta. Nici macar gheena nu este un loc al chinului ci al auto-exilarii, departe de prezenta lui Dumnezeu. Este o conditie a orbirii deliberate, un loc care nu primeste niciodata razele soarelui. Dumnezeu este just, adica bun: din acest motiv El nu are nici o legatura cu cei nedrepti, adica cu cei rai. Si aceasta nu pentru ca Dumnezeu nu vrea sa se apropie de pacatosi, ci pentru ca oamenii rai resping dreptatea lui Dumnezeu si nu vor sa aiba nici o legatura cu El. „Nu El este potrivnic, ci noi; Dumnezeu nu este niciodata potrivnic” (Sf. Ioan Hrisostom, Predica XI despre II Corinteni 3).

Mintuirea, la fel ca si cunoasterea, este o chestiune de comuniune cu Dumnezeu. Faptele si credinta, virtutile si stradaniile sunt acele lucruri care-I deschid Domnului usa inimii noastre. Dar mintuirea nu se primeste prin fapte, nici credinta, nici virtuti, nici stradanii, nici toate acestea la un loc. Un om ar putea avea toate acestea si sa nu aiba parte de fagaduinta Duhului, sa nu devina un locas al Sfintei Treimi. Mintuirea, la fel ca si cunoasterea, este însufletirea omului prin harul si revelatia lui Dumnezeu, de care inimile neprihanite sunt socotite vrednice în aceasta viata în functie de masura neîntinarii lor. Nu este o rasplata impusa de Dumnezeu prin osteneli si cazne, care s-ar putea sa nu fi purificat inima defel, si nici nu este o rasplata pentru credinta intelectuala, care s-ar putea sa nu fi schimbat citusi de putin viata omului.

XXIII. O MARE PRAPASTIE

Catolicismul, protestantismul si ateismul, ca toate celelalte filozofii, vorbesc aceeasi limba. Unul întelege argumentele celuilalt, si, în pofida tuturor controverselor lor, ei pot comunica între ei. O mare prapastie desparte însa ortodoxia de toate aceste sisteme, întrucit ea este ceva esential diferit.

Toate credintele eronate ale Apusului si secarea spiritualitatii acestuia au drept cauza fundamentala rationalismul. Europenii judeca lucrurile ceresti cu ajutorul unor standarde pamintesti si îsi traiesc religia cu criteriile si din perspectiva acestei vieti. Am putea mentiona atit de multe exemple încit am umple o multime de carti. Cele doua exemple pe care le-am mentionat (taina omului si a mintuirii) sunt însa suficiente pentru a ne da seama ca diferenta dintre Biserica Rasaritului si cea a Apusului nu este una de trasaturi distincte, ci este o diferenta de esenta.

Chiar daca am presupune ca cei din Apus ar fi cit se poate de binevoitori sa se apropie si sa traiasca ortodoxia – ceva ce nu se întimpla decit, poate, în cazul vechilor catolici – aceasta bunavointa nu i-ar face capabili sa înteleaga si sa traiasca ortodoxia. Multele veacuri de apostazie nu au trecut fara a-si lasa pecetea în sufletele acestor oameni. Iar aceasta pecete nu poate fi stearsa decit de harul lui Dumnezeu, si chiar si atunci doar din inimile smerite.

În anii din urma, multi europeni au luat numele de ortodocsi si au fost miruiti cu Sfintul Mir al Bisericii Ortodoxe, însa foarte putini dintre ei au devenit cu adevarat ortodocsi. Majoritatea dintre ei s-au alaturat ortodoxiei din punct de vedere intelectual, încintati de bogatia de învataminte pe care le-o oferea si fascinati de o noua întilnire cu crestinismul care umplea golurile pe care crestinismul mutilat al Apusului le lasase în mintile lor. Însa, înainte chiar sa fi primit prima împartasanie, înainte chiar sa fi varsat o lacrima pentru pacatele lor, înainte sa fi cautat harul lui Hristos în tacere si stradanie, ei au considerat de datoria lor sa le propovaduiasca ortodocsilor ortodoxia. Scandalizati de ignoranta ortodocsilor în probleme teoretice în care ei straluceau, ei i-au dispretuit pe ortodocsii care, desi nestiutori, traiau ortodoxia stramosilor lor si erau gata sa moara pentru ea. Dumnezeu nu salasluieste însa în inimi trufase. Pregatirea lor teoretica nu i-a scapat de greseala, si, precum orbii care calauzesc orbi, ei au cazut în santul ereziilor, îndrumindu-i pe cai gresite si pe altii, ori s-au întors la obiceiurile lor lumesti de dinainte.

Pentru ca cineva sa înteleaga Sfintii si Parintii Bisericii, nu este îndeajuns doar sa-i c