CELE SASE DIMINETI
SFATUL CEL VESNIC
SLAVA MATERIEI

Traducere de Pr. Ioan Constantin

Cele sase dimineti*
Cuvînt înainte**

Curatati-va cu mare atentie mintile de toate conceptiile occidentale, fie ele teologice, filozofice sau stiintifice. Este musai sa uitati atît ce vi s-a predat în scolile publice despre creatie, cît si reactiile voastre la aceasta învatatura. Toate acestea sunt conditionate de ratiunea si speculatia umana si au în fundal mentalitatea scolastica romano-catolica, mostenita si de protestantism. Ea a infectat si multe minti „ortodoxe”. Primul capitol al cartii Facerii relateaza despre o succesiune de evenimente care au avut loc prin cuvîntul si fapta lui Dumnezeu. Dumnezeu a vorbit si creaturile au venit la existenta. Cum anume? E o taina, în orice caz, creatia n-a venit la existenta instantaneu, ci a urmat o succesiune de manifestari dezvoltata pe parcursul a „sase zile” diferite. Cum vom numi acest progres al creatiei în timp daca nu evolutie?
Sfîntul Grigorie al Nyssei e foarte clar în aceasta privinta: „Omul a fost facut ultimul, dupa plante si animale, fiindca natura urmeaza o cale care conduce la desavîrsire în mod treptat... Astfel natura, adica feluritele însusiri ale vietii, urca treapta cu treapta, de la formele cele mai mici si pîna la desavîrsire... Legiuitorul a prevazut o necesara succesiune a lucrurilor pentru ca lucrul ultim sa fie si cel desavîrsit.”
Chiar daca astazi evolutionistii sunt atei si cred într-o evolutie oarba si întîmplatoare, fara voia si lucrarea lui Dumnezeu, noi nu trebuie sa respingem evolutia însasi. Evolutia a fost învatata cu mii de ani în urma de cartea Facerii si a fost explicata de Sfintii Parinti cu secole înainte de Darwin. Dumnezeu a creat universul în timp, de la formele cele mai simple spre cele mai complexe, sfîrsind cu creatura Sa desavîrsita: omul – desavîrsit din pricina chipului Sau în om, iar nu din pricina naturii sale materiale.
Cititi cu atentie primul capitol al cartii Facerii si veti vedea ca aici creatia e descrisa exact asa cum o descrie stiinta moderna. Singura deosebire e aceea ca Biblia foloseste mai putine cuvinte. Dar fiti atenti sa nu confundati stiinta pura cu diversele teorii filozofice care cauta sa explice faptele descoperite de stiinta. Faptele (stiinta pura) sunt una, iar explicatia faptelor (filozofia) e alta. Evolutia e un fapt pe care nimeni nu-l poate contesta cercetînd Sfînta Scriptura si pe Sfintii Parinti sau „cartea” numita Pamîntul. Nu trebuie sa confundam evolutia (ca fapt) cu teoriile evolutioniste. Acestea sunt conceptii omenesti – nu întotdeauna ateiste, dar întotdeauna umane si rationaliste – al caror scop e acela de a explica cum anume a avut loc evolutia. Sunt multe teorii ale evolutiei. Teoria lui Darwin este una, teoria lui Lamark este alta, teoria lui De Vries este alta.
Nu va ocupati cu aceste teorii. Lasati-i pe oameni sa explice taina creatiei cu mintile lor sarmane dar îndraznete. Stim ca nu putem patrunde aceste taine. Si la fiecare din aceste încercari îl auzim pe Domnul întrebîndu-ne: „Unde erati voi, atunci cînd am asezat temeliile pamîntului?” (Iov 38,4). Dar chiar daca nu suntem în stare sa le explicam, trebuie sa stam cu respect în fata faptelor, fiindca faptele sunt adevar. Si daca trebuie sa respingem filozofia rationalista, stiintifica sau nu, nu trebuie sa respingem si stiinta pura, fiindca Biblia spune ca ea a fost data omului de Dumnezeu: „El a dat oamenilor stiinta ca sa fie slavit în faptele cele minunate ale Lui” (Sir 38, 6).
Pentru noi, mult mai importanta decît stiinta e Biblia însasi si ea ne învata ca Dumnezeu a creat într-un mod evolutiv. Cartea Facerii si stiinta învata acelasi lucru. Dar crestinismul occidental a fost atît de scandalizat de descoperirile stiintei si corupt de idei filozofice rationaliste despre creatie, încît a respins evolutia predînd-o în mîinile ateistilor ca o arma perfecta împotriva credintei crestine. Si într-adevar, multi si-au pierdut credinta din pricina evolutiei. Atît „crestini”, cît si ateisti învata azi ca daca evolutia e un fapt, atunci Sfînta Scriptura si o data cu ea credinta crestina gresesc. Dar cei care au studiat în scoli de stiinta, sau chiar în scolile normale, au vazut clar ca evolutia era un fapt.
Mentalitatea actuala poate fi pentru sau contra evolutiei, dar ea ramîne întotdeauna rationalista. Limpezi-ti-va gîndirea de asa ceva; aruncati afara din ea orice notiune preconceputa. Curatiti-va mintile pîna ajung precum o foaie alba de hîrtie si începeti sa cititi cartea Facerii si Sfintii Parinti.

I. LUMEA
1. Facerea

Prima carte a Vechiului Testament, Facerea, se împarte în doua unitati de dimensiuni inegale. Prima unitate e istoria creatiei. A doua unitate e istoria patriarhilor.
Pentru ca prima unitate relateaza ceea ce s-a întîmplat în cele sase zile ale creatiei, se numeste si hexaemeron (în limba greaca „sase zile”). Ea tine de la începutul cartii si pîna la versetul 3 din capitolul 2. Ea descrie concis, dar cu absoluta exactitate, cele sase etape ale dezvoltarii creatiei în timp. Semnificatia tainica a celor sase zile e completata în ziua a saptea, care pecetluieste hexaemeron-ul.
Nu putem întelege corect Sfînta Scriptura daca nu ne dam pe deplin seama de faptul ca textul hexaemeron-ului difera de restul cartii Facerii, începînd cu versetul 4 din capitolul 2, Facerea relateaza o alta istorie, diferita de cea a creatiei. Dupa o scurta referire la creatie în versetele 4 si 5, si o aluzie în versetul 6 la Duhul Sfînt ca izvor al vietii ce adapa fata pamîntului si o concisa descriere ontologica a omului, începe relatarea despre rai sau paradis.
Se precizeaza clar amplasamentul raiului: „Si Dumnezeu a sadit o gradina la est de Eden...” (2, 8). Iar omul, pe care Dumnezeu l-a asezat în rai „ca sa-l lucreze si sa-l pazeasca” (2, 15), are acum un nume: e numit Adam. „Si Dumnezeu a luat omul pe care l-a plasmuit si l-a asezat în rai ca sa-l lucreze si pazeasca” (2, 15-l6).
A doua unitate a cartii Facerii începe cu o relatare despre un loc sfînt si binecuvîntat si despre un barbat si o femeie care au nume. În relatarea hexaemeron-ului însa, cartea Facerii vorbeste despre crearea universului, pamîntului, plantelor, animalelor si oamenilor. Nu se face mentiune în ea despre Adam si Eva. Hexaemeron-ul relateaza o istorie mai generala. Dupa hexaemeron însa începe o istorie mai specifica: istoria oamenilor care L-au cunoscut pe Dumnezeu si au vorbit cu El, istoria lui Israel. Raiul prefigureaza împaratia lui Dumnezeu, iar Adam e primul patriarh al lui Israel, poporul care-L vede si cunoaste pe Dumnezeu. Daca nu avem clare în minte diferentele între scopul celor doua relatari si vedem în ultima doar continuarea primei, vom cadea în confuzie. Relatarea hexaemeron-ului e cadrul mai general pentru cea de a doua relatare a cartii Facerii, relatarea modului specific în care umanitatea a facut cunostinta cu Dumnezeu. Cartea se numeste Facere pentru ca nu este doar o relatare a creatiei, ci e în principal o relatare a facerii Bisericii lui Hristos, a facerii împaratiei lui Dumnezeu în timp, care începe o data cu raiul, o data cu Adam si Eva.

2. Facerea Bisericii

O greseala comuna dar fundamentala facuta de crestini astazi e aceea de a crede ca Biserica lui Hristos n-a existat înainte de Hristos. Întrucît harul si adevarul au venit prin Iisus Hristos (In l, 17), ei spun ca Biserica n-a existat înaintea Lui.
Dar un principiu al credintei noastre e acela ca pe Dumnezeu îl cunoastem doar pentru ca Fiul si Cuvîntul Sau S-a facut trup. N-a existat vreodata alta posibilitate de a face cunostinta cu Dumnezeu, în Vechiul ca si în Noul Testament oamenii au cunoscut aceeasi Persoana divina: pe Dumnezeu Cuvîntul, pe Domnul nostru Iisus Hristos.
Realitatea tainica a prezentei lui Hristos Cel Înviat de-a lungul istoriei a fost constiinta comuna a Bisericii. Crestinii de astazi au uitat-o însa, chiar daca imnele Bisericii si scrierile Sfintilor Parinti ne aduc constant aminte de aceasta. Aceste texte însa au devenit de neînteles în generatia noastra. Un exemplu e frumosul imn al Cassianei Monahia: „Femeia ce cazuse în pacate multe” voia sa sarute preacuratele picioare le Celui ai „Carui pasi au rasunat în urechile Evei în rai în amurg, si de frica s-a ascuns” (Utrenia Miercurii celei Mari), putea fi mai firesc de înteles pentru crestinii dinaintea noastra? Cu lacrimile ei femeia pacatoasa uda, iar cu parul capului ei sterge aceleasi picioare pe care Eva le-a auzit umblînd în rai dupa neascultarea ei si de frica s-a ascuns.
Dumnezeul Vechiului Testament, cel cu Care au vorbit Adam, patriarhii si profetii lui Israel, nu este altul decît Fiul Fecioarei Care „S-a salasluit între noi” (In l, 14) si pe Care „L-am auzit, L-am vazut cu ochii nostri, si mîinile noastre L-au pipait” (1 In l, 1). Aratarile Cuvîntului lui Dumnezeu dreptilor Vechiului Testament sunt la fel cu aratarile lui Hristos ucenicilor Sai dupa Învierea Sa. Întîlnirile patriarhilor, prorocilor, apostolilor si mironositelor cu Hristosul Înviat sunt comunicarea tainica a firii umane stricacioase cu firea umana pe care Fiul lui Dumnezeu a asumat-o si a facut-o nestricacioasa. Sunt întîlniri cu Persoana divina a Cuvîntului în firea Sa omeneasca, fiindca altfel pentru om e cu neputinta sa se apropie de firea dumnezeiasca a Cuvîntului. Sunt întîlniri cu firea Înviata a lui Hristos, care a ajuns vesnica, cu care a înviat din mormînt si S-a urcat la ceruri, iar nu cu cea vremelnica în care a umblat printre noi. În cele din urma, e o comuniune cu Energia Dumnezeiasca care lumineaza, calauzeste si sfinteste.
Cum anume a fost cu putinta unor oameni care au trait înainte de întruparea si Învierea Lui istorica sa-L vada si sa vorbeasca cu El, e desigur un lucru de neînteles pentru noi oamenii. Fapturi create, suntem legati de curgerea timpului si ne este extrem de greu sa întelegem ca Facatorul si Dumnezeu nostru nu traieste si El în timp si nu este guvernat de el. Timpul e o dimensiune a creatiei. Dar Dumnezeu este Facatorul si Creatorul creatiei si, prin urmare, si al timpului. Legile si dimensiunile creatiei ne obliga si guverneaza pe noi, creaturile, nu si pe Facatorul si Creatorul nostru. Dumnezeu e liber si independent de creatia Lui.
Dar genul de timp propriu firii noastre Înviate îsi are propriile legi si propria lui alcatuire, ca de altfel întreaga fire Înviata; la fel si îngerii îsi au propria lor alcatuire si propriul lor timp. Noi, care traim într-o stare supusa stricaciunii, nu putem întelege timpul firii nestricacioase si Înviate, îl vom gusta numai dupa Învierea mortilor, cînd timpul asa cum îl cunoastem acum „nu va mai fi” (Ap 10, 6).
Prin urmare, n-ar trebui sa para atît de ciudat faptul ca Facerea relateaza facerea Bisericii. Oamenii Vechiului si ca si ai Noului Testament au fost oamenii lui Dumnezeu, îi lumina si misca Duhul Sfînt. El facea din sufletele lor sufletele unor oameni credinciosi care-L cunosteau pe Dumnezeu si aveau comuniune cu El. Oamenii Vechiului Testament asteptau întîia venire a lui Hristos, iar oamenii Noului Testament asteapta a doua Sa venire. Dar atît oamenii Vechiului, cît si cei ai Noului Testament asteapta aceeasi împaratie vesnica si au o pregustare partiala a ei. Oamenii Noului Testament, fireste, îl asteapta cu o mai mare cunoastere din experienta sa vina iarasi în slava la a Doua Sa Venire si sa le „faca pe toate noi” (Ap 21, 5). Toti care suntem ai lui Iisus Hristos suntem Trupul tainic al lui Hristos. Toti, atît cei din Vechiul, cît si cei din Noul Testament, „care suntem din credinta suntem binecuvîntati împreuna cu credinciosul Avraam” (Ga 3, 9). Toti suntem samînta lui Avraam, „care e Hristos” (Ga 3, 16).
Sfîntul Calist Patriarhul spune: „Vad împlinindu-se în chip minunat ceea ce a fost fagaduit în vechime lui Avraam de Cuvîntul întrupat si care spune clar: «Voi înmulti samînta ta ca stelele cerului si ca nisipul de pe tarmul marii» [Fc 22,7]... Samînta lui Avraam înmultita e Domnul Iisus Hristos, Care singur este supradesavîrsirea avînd puterea si unitatea Dumnezeirii... si neamul lui Avraam pogorînd nemijlocit de la el” (Capete despre rugaciune 38; FR 8, 1979, p. 287).

3. Hexaemeron-ul

Scopul acestui mic eseu nu este de a trata despre întreaga carte a Facerii sau de a numara stelele de pe firmamentul mistic al Sfintei Scripturi. Ne vom axa atentia doar asupra hexaemeron-ului, asupra istoriei creatiei, cu un singur scop: acela de a risipi conceptiile eronate cu privire la punctele ei critice, conceptii false care s-au acumulat prin ignoranta. Obligatia noastra fundamentala fata de adevar e aceea de a admite ca daca citim scurtele dar patrunzatoarele rînduri ale primei pagini a Sfintei Scripturi, ceea ce citim si întelegem nu e deloc clar, iar impresiile predeterminate si prejudecatile populare fac orice altceva decît sa ne vina în ajutor.
Noi, crestinii ortodocsi, stim ca Sfînta Scriptura e parte a Traditiei scrise a Bisericii. Prin urmare, putem studia si examina Scriptura numai înauntrul Traditiei Bisericii, potrivit poruncii pe care o avem de la Domnul, ca asa sa o putem întelege corect. Numai Biserica e lipsita de greseala si numai în Biserica putem vedea lumina. Iar gurile Bisericii sunt Sfintii Parinti în armonia învataturii lor.
Cu aceste premize sa începem anevoioasa calatorie în raiul Sfintei Scripturi. Calatoria e primejdioasa, fiindca în ea ne asteapta sarpele care ne îndeamna sa ne bizuim pe cunoasterea omeneasca, fagaduindu-ne ca „ni se vor deschide ochii si vom fi ca Dumnezeu” (Fc 3, 5). Noi stim ca suntem într-adevar chemati de Creatorul nostru sa devenim „dumnezei si fii ai Celui Preaînalt” (Ps 82, 6; In 10, 34). Nu e un lucru care sa stea în puterea si initiativa noastra, întrucît e un dar al Dumnezeului întrupat. De aceea nu ne bizuim pe inventiile noastre si pe întelepciunea omeneasca, ci recurgem la ceea ce ne-au învatat sfintii oameni ai lui Dumnezeu, care sunt salasuri ale Duhului Sfînt si adevaratii slujitori ai lui Hristos.
Nu e vorba aici de nici o opozitie fata de stiinta umana, fiindca si aceasta e un dar al lui Dumnezeu. „El a dat oamenilor stiinta, ca sa fie slavit în faptele Sale cele minunate” (Sir 38, 6). Antiteza e mai degraba fata de întelepciunea omeneasca, fata de încrederea trufasa în mintea omeneasca. Stiinta e cunoasterea lucrurilor pe cît e cu putinta omului, întelepciunea omeneasca e însa o încredere care se autoamageste. Ea ne face siguri ca am înteles si am explicat fapte si lucruri, o încredere care cel mai adeseori se dovedeste falsa, daca omul trufas nu-si vine în fire.
Experientele si cunoasterea dobîndite din studiul creatiei în ultimele secole nu pot sa-l lumineze ele însele pe om, ca sa poata vedea corect. Cunoasterea cere un interpret al ei. De aceea orice om e pus în fata dilemei: ce interpret sa aleaga?, întelepciunea omeneasca sau cea dumnezeiasca?
Sa alegem întelepciunea dumnezeiasca care nu-l amageste niciodata pe om. Oricine studiaza si întelege corect hexaemeron-ul cu ajutorul Sfintei Scripturi si al Sfintilor Parinti va vedea ca toate tainele creatiei se lumineaza în chip deosebit, si cunoasterea stiintei primeste unica interpretare posibila. Domnul ne-a întins mîna Sa noua, oamenilor sarmani si slabi. Sa ne întindem si noi mîna si sa o apucam pe a Sa si vom avea lumina.

4. „Samînta” universului

Potrivit învataturii Sfintilor Vasile cel Mare si Grigorie al Nyssei, Parintii Bisericii care au scris cel mai mult despre creatia omului si a lumii, universul îsi are obîrsia dintr-o „samînta”. Stelele, plantele, animalele, oamenii, noi toti am rasarit din aceeasi samînta originara. Primul punct minuscul de materie si energie continea fundamentele divine ale tuturor lucrurilor. Asa cum toate însusirile unui pom se cuprind în samînta lui, chiar atunci cînd pomul nu exista, tot asa pe cînd universul nu exista înca toate proprietatile universului erau în acea samînta initiala. Si asa cum samînta unui pom produce mai întîi un mic colt care creste si apoi ramuri, care se raspîndesc si devin mai groase, tot asa si „samînta” universului. Noi, fapturile, ne-am dezvoltat si am aparut pe rînd fiecare, ca trunchiul, ramurile, frunzele si fructele unui pom.
„Toate, înainte chiar ca fiecare din ele sa existe, au fost în primul impuls dat creatiei de Dumnezeu, ca si cum energia unui gen de forta seminala a produs începutul a toate” (Sfîntul Grigorie al Nyssei, Despre alcatuirea omului; PG 44, 77D).
Prin urmare, întrucît îsi au obîrsia din aceeasi „samînta” pe care a facut-o puterea lui Dumnezeu, toate creaturile materiale au o înrudire naturala între ele.
Dumnezeu a vrut sa creeze lumea prin „seminte”. Lucrul se vede la plante si animale, care toate provin din seminte care contin în ele toate proprietatile întregii plante sau ale întregului animal, chiar daca nu înca pe deplin dezvoltate. Din samînta orice faptura vie se dezvolta încetul cu încetul si treptat, în acelasi mod, universul si toate fiintele din el s-au dezvoltat s-au crescut dintr-o întemeiere originara divina care cuprindea în ea semintele a tot ceea ce a fost creat în decursul timpului.
Aceasta e metoda lui Dumnezeu si ea este universala, „Iesit-a semanatorul sa semene samînta sa” (Mt 13, 3). Toate celelalte seminte de plante, animale, oameni, sunt specii ale semintei initiale a universului. Energia creatoare si sustinatoare a lui Dumnezeu a vrut sa genereze universul si fiecare faptura în acel prim început, „întru început...” (Fc l, 1). Cerul si pamîntul si toate cele odraslite de pamînt erau potential în acea samînta initiala care „la vremea ei” a produs toate lucrurile care au venit la existenta.
La început
„avea însa dureri de nastere pentru nasterea tuturor acestora datorita puterii puse în ea de Creator si astepta doar timpul rînduit ca la porunca Lui dumnezeiasca sa scoata la lumina cele zamislite” (Sfîntul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron II, 3; PSB 17, 1986, p. 88).
Si Sfîntul Grigorie adauga:
„Temeiul tuturor lucrurilor care a fost pus deodata de puterea negraita a lui Dumnezeu a fost, asa cum l-a numit Moise, «începutul», adica suma concentrata în care erau cuprinse toate... Într-o clipa, Dumnezeu a asezat începuturile, cauzele si puterile tuturor lucrurilor în mod colectiv. Si în primul impuls al vointei Lui, a produs împreuna fiinta tuturor lucrurilor: cer, eter, stele, foc, aer, apa, pamînt, animale, plante...” (PG 44, 72A-B).
Prin urmare, toate lucrurile îsi trag obîrsia dintr-un singur început, dintr-o singura „samînta”, în care Dumnezeu a sadit puterea fertila care le-a generat atunci cînd a venit vremea lor. Toate lucrurile au o înrudire între ele, întrucît au o origine comuna din acea samînta dintru început. Toate sunt mladitele, ramurile, frunzele si fructele aceluiasi pom.
„Dupa cum titirezul, dupa ce a fost fixat în vîrf se învîrte în continuare de la cea dintîi lovitura ce i se da, tot asa si natura, luînd început de la cea dintîi porunca se continua în tot timpul care urmeaza pîna ce se va ajunge la sfîrsitul obstesc al universului” (Sfîntul Vasile cel Mare, Omilia V, 10; PSB 17, p. 130).
În natura exista o unica succesiune, întrucît radacinile si originea lui sunt întîia porunca a lui Dumnezeu care cuprindea toate.
„Asa cum în grîu sau în oricare alta samînta e cuprinsa întreaga forma a plantei... tot asa forta seminala se arata într-o anumita ordine”, spune Sfîntul Grigorie al Nyssei (PG44, 229C-237C).
Asa a fost si întru început: „samînta” universului a cuprins potential întreg universul care a aparut si s-a dezvoltat treptat o data cu trecerea timpului, asa cum un pom îsi dobîndeste forma sa încetul cu încetul.
„Astfel natura, adica feluritele însusiri ale vietii – scrie Sfîntul Grigorie –, urca treapta cu treapta, de la formele cele mai mici pîna la desavîrsire” (PG 44, 148C).
Natura creata e supusa schimbarii; numai natura dumnezeiasca e neschimbatoare si stabila.
„Prin urmare, tot ceea ce s-a facut creste si dispare mereu, neavînd nici o stabilitate permanenta vazuta”, spune Sfîntul Vasile cel Mare (Omilia I, 5; PSB 17, p. 76).
Iar Sfîntul Grigorie spune:
„E cu neputinta pentru natura creata sa existe fara schimbare” (PG 44, 184C).
Lansata o data cu „samînta” primordiala infinitezimala si a toate inclusiva a universului de catre porunca lui Dumnezeu, creatia naturii s-a dezvoltat astfel încetul cu încetul înaintînd „de la formele cele mai mici spre desavîrsire” si a aparut treptat, urcînd scara de la creaturile inferioare la cele superioare si descoperind „puterea seminala” într-o anumita ordine.
Si întrucît creatia a fost dezvoltarea treptata a ceea ce exista deja în universul semintei, ea a urmat o crestere de la nedesavîrsit la desavîrsit.
„Omul a fost facut ultimul, dupa plante si animale – spune Sfîntul Grigorie – fiindca natura urmeaza o cale ce conduce la desavîrsire în mod treptat” (PG 44, 145).
Si adauga:
„Omul a fost facut ultimul, dupa toate fiintele vii, spune Scriptura... Întrucît Legiuitorul prevedea o succesiune necesara a lucrurilor pentru ca lucrul ultim sa fie si cel desavîrsit” (PG 44, 148B).

5. Timpul

Cînd Sfîntul Grigorie spune: „Toate erau în primul impuls dat creatiei de Dumnezeu”, între aceste „toate” el include fireste si timpul, în care se misca si dezvolta toate lucrurile. Fiindca timpul nu este altceva decît o dimensiune a universului, o interactiune între miscarea fiecaruia din elementele sale. Timpul, spatiul si masa sunt dimensiunile universului.
Noi, care facem parte din univers, avem aceste dimensiuni drept interconexiunea existentei noastre. Dar Dumnezeu, Creatorul timpului, spatiului si masei, nu are o relatie naturala cu acestea si este în afara lor. Între Dumnezeu si creaturile Sale e un abis ontologic, o diferenta absoluta. Nimic în creatie nu poate fi comparat cu Dumnezeu, fiindca Dumnezeu este Cel absolut Altul.
Fiindca timpul e o dimensiune a universului, el a început deodata cu el. Timpul si universul sunt realitati interconectate si interdependente. Dupa cum spune Sfîntul Vasile:
„Se cadea dar ca trupurile vietuitoarelor si ale plantelor legate în chip necesar de scurgere si stapînite de miscarea care le duce spre nastere si stricaciune, se cadea deci sa fie cuprinse de natura timpului, care este înrudit cu cele supuse miscarii. De la acest fapt a pornit Moise pentru a vorbi despre lume, învatîndu-ne cu întelepciune despre facerea lumii, zicînd: «întru început a facut», adica: la începutul acesta al timpului. Cînd Moise spune ca s-au facut «întru început», n-ar spune ca si cum ar da marturie ca timpul este mai vechi decît toate cele facute, si spune ca cele vazute si percepute de simturile noastre au luat început în urma celor nevazute si spirituale” (Omilia I, 5; PSB 17, p. 76).
Timpul în a carui durata cresc toate e o componenta a universului. Sfîntul Vasile spune:
„Timpul e o dimensiune coextensiva cu alcatuirea lumii” (PG 29, 560B).
Nu exista univers fara timp, nici timp fara univers. Dumnezeu n-a avut nevoie de timp ca sa creeze. Creatia a avut nevoie de timp, fiindca timpul e o parte a creatiei, a patra ei dimensiune. Timpul înseamna miscare si dezvoltare. Pentru Dumnezeu însa, ieri, astazi si mîine sunt deopotriva prezente, întrucît El nu este stapînit de timp cum suntem noi.
Astfel, nu Dumnezeu a avut nevoie de sase „zile” ca sa-si încheie creatia Sa. Creatia a avut nevoie de ele, întrucît timpul e dimensiunea, desfasurarea si dezvoltarea ei. Samînta initiala cuprindea în ea timpul asa cum includea întreg universul. Universul si timpul s-au desfasurat si dezvoltat împreuna din acea „samînta” primordiala pe care Dumnezeu a creat-o în afara timpului.
Sfîntul Ioan Gura de Aur spune:
„Nu putea oare mîna Lui cea atotputernica si nesfîrsita Sa întelepciune sa aduca la timp toate într-o singura zi? Dar pentru ce spun eu într-o singura zi? Putea sa le aduca într-o clipita! Dar pentru ca Dumnezeu n-a adus la fiinta pentru trebuinta Lui nimic din cele ce sunt – ca El n-are nevoie de nimic, fiind desavîrsit, ci a facut totul din pricina iubirii Sale de oameni si a bunatatii Lui - pentru aceea le creeaza treptat, iar prin gura fericitului proroc ne învata lamurit despre cele ce s-au facut, pentru ca, stiindu-le bine, sa nu cadem în greselile celor ce judeca mînati de gînduri omenesti” (Omilii la Facere m, 3; PG 53, 35; PSB 21, 1987, p. 50-51).
Ce este atunci o „zi” a hexaemeron-ului? „O zi e ca o mie de ani, si o mie de ani sunt ca o zi” (2 Ptr 3, 8).
„Prin urmare, daca spui o zi sau un veac, e acelasi lucru” (Sfîntul Vasile cel Mare, Omilia II, 8; PSB 17, p. 96).

6. „Întru început a facut Dumnezeu cerul si pamîntul”

„Întru început” Dumnezeu a facut întreaga creatie. Cerul si pamîntul sunt toate lucrurile, toate elementele materiale. Si toate lucrurile, cer si pamînt, au un început. Creatia are un început. Nu e fara început ca Dumnezeu. A venit la existenta de la neexistenta, si existenta ei depinde în întregime de Dumnezeu. Nu exista de sine. Exista numai fiindca Dumnezeu vrea ca ea sa existe. Numai Dumnezeu exista de sine. Numai El este autoexistenta. El i-a spus lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt [ho On; Is 3, 14]”, adica e existenta de Sine, Izvor al Existentei, însasi Existenta. El sustine toate lucrurile în existenta în mod liber, nu dintr-o necesitate, ci din iubirea Sa nesfîrsita.
„Întru început a facut Dumnezeu cerul.” Ce înseamna aici „cer”? În nici un caz nu înseamna îngerii si ceea ce numim fiintele sau inteligentele ceresti. Atunci cînd cartea Facerii vorbeste despre cer, ea se refera la universul material: stele, galaxii, nebuloase, orice gen de materie în spatiu, în a doua din Omiliile sale la Facere, Sfîntul Ioan Hrisostom spune:
„Cînd auzi «a facut», nu iscodi altceva, ci cauta în jos si crede în cele ce s-au spus. Dumnezeu este Cel ce face si preface toate si le rînduieste pe toate dupa vointa Lui. Nu spune nimic de puterile nevazute! N-a spus: «La început a facut Dumnezeu pe înger sau pe arhanghel». Nu fara rost, nici în zadar ne-a deschis noua aceasta cale de învatatura. Vorbea iudeilor, unor oameni îndragostiti peste masura de cele din lumea aceasta, unor oameni care nu puteau sa-si închipuie nimic spiritual; de aceea Moise îi duce deocamdata de la cele materiale la Creatorul universului, pentru ca din creaturi cunoscînd pe Mesterul întregului univers, sa se închine celui ce a lucrat totul si sa nu se mai opreasca la creaturi” (H, 2; PSB 21, p. 41).
Confirmînd acest lucru, Sfîntul Vasile spune:
„Dar dupa cum se pare, a fost si înainte de lumea aceasta ceva, care se poate contempla cu mintea noastra, dar n-a fost consemnat de istorie, fiindca acest lucru era nepotrivit celor începatori si înca prunci cu cunostinta. O stare mai veche decît facerea lumii, potrivita puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, vesnica; în ea Ziditorul si Creatorul tuturor a facut creaturi: o lumina spirituala, potrivita fericirii celor care iubesc pe Domnul, firile rationale si nevazute si toata podoaba celor spirituale cîte depasesc mintea noastra, si ale caror nume nici nu este cu putinta sa le descoperim” (Omilia I, 5; PSB 17, p. 75).
Astfel, creatia fapturilor spirituale, creatia îngerilor, nu este mentionata de cartea Facerii.
Una din rastalmacirile comune facuta de cei ce studiaza cartea Facerii e aceea ca soarele, luna si stelele n-au fost create la început, ci în a patra „zi” a creatiei, cînd aceste corpuri ceresti au ajuns sa fie vizibile de pe suprafata pamîntului. Vom reveni asupra acestui lucru mai încolo, acum sa retinem faptul fundamental ca în cartea Facerii „cerul” se refera la universul material: soarele, luna si stelele care au fost toate create în prima „zi” a creatiei.
„Prin aceste doua margini – cer si pamînt – Moise te-a lasat sa întelegi existenta întregului univers: a dat cerului întîietate în ordinea creatiei si a spus ca pamîntul este al doilea în ordinea existentei. Negresit au fost facute o data cu cerul si pamîntul si cele ce sunt în aceste doua extreme. Deci chiar daca Moise n-a spus nimic despre elementele lumii, despre foc, apa, aer, tu însa, cu propria ta minte, întelege mai întîi ca toate aceste elemente sunt amestecate în tot ce exista” (Omilia I, 7; PSB 17, p. 78-79).
Toate lucrurile existau deja înca din prima zi a creatiei:
„Dumnezeu a facut cerul si pamîntul. Nu pe jumatate fiecare, ci a facut tot cerul si tot pamîntul; în acelasi timp substanta si forma lor. Fiindca Dumnezeu nu este descoperitor de forme; este Creator, a creat însasi natura existentelor. Cînd Moise a spus: «întru început a facut Dumnezeu cerul si pamîntul», a trecut sub tacere apa, aerul, focul si toate acelea care se nasc din aceste elemente; fiindca acestea erau un univers ca niste complicari ale lumii; dar istoria facerii lumii le-a lasat la o parte, pentru a deprinde mintea noastra cu cercetarea; i-a dat putine date, ca sa mediteze asupra celor care nu s-au spus” (Omilia II, 3; PSB 17, p. 87).
Prin urmare, soarele, stelele si luna existau înca din prima „zi”, desi nu erau vazute. Cu alte cuvinte, nu erau vazute de pe pamînt.

7. „... si pamîntul”

„Dumnezeu a facut cerul si pamîntul” (l, 1). Care e motivul acestui accent pus pe pamînt?
Perspectiva lui Dumnezeu nu e deloc cea a astronomiei. Potrivit standardelor astronomiei, planeta noastra e mica si într-adevar una din cele mai mici corpuri ceresti, în realitate însa, e cel mai important corp ceresc, egal în importanta cu întreg universul. Motivul acestui fapt nu este pentru ca pamîntul e locul unde traieste omul, ci pentru ca pamîntul e locul unde S-a nascut Domnul Iisus Hristos. E tinutul Dumnezeului-om, punctul din univers în care s-a împlinit Sfatul vesnic al lui Dumnezeu si a avut loc unirea ipostatica a lui Dumnezeu cu creatia Lui.
Chiar daca am presupune ca exista si alte planete locuite în univers, viata lor n-ar fi nimic în comparatie cu viata de pe pamînt. Omul, stapînul pamîntului, e si stapînul universului fiindca a fost facut dupa chipul Fiului Omului – omul prin excelenta – Iisus Hristos pe a Carui fata îl vedem pe Dumnezeu însusi, fiindca Iisus este Fiul si Cuvîntul Sau vesnic. Orice alta viata, pe aceasta planeta, ori pe oricare alta, chiar daca din punct de vedere biologic ar fi egala cu a noastra, nu s-ar apropia nicidecum de valoarea ontologica si spirituala a unei singure creaturi din univers: omul. Fiindca aceasta creatura a fost facuta dupa chipul lui Dumnezeu, adica dupa prototipul lui Iisus Hristos Cel Înviat din morti si înaltat la ceruri si Care sade pe tronul lui Dumnezeu.
Din acest motiv, dupa ce mentioneaza o data cerul, cartea Facerii nu mai da alte informatii despre univers ci descrie doar ceea ce a avut loc pe pamînt. Cu alte cuvinte, descrie ceea ce un observator putea vedea de pe suprafata pamîntului, si anume tot ceea ce Moise a vazut probabil într-o vedenie si a asternut dupa aceea în scris.

8. Apa

Din al doilea verset al cartii Facerii este clar ca pamîntul era acoperit cu un strat dens de vapori de apa. Îndeajuns de dens pentru a bloca trecerea oricarei raze de soare prin el, astfel ca un întuneric desavîrsit domnea pe suprafata pamîntului. Apa care era în stare de vapori din pricina caldurii scoartei pamîntului a început treptat sa se raceasca si sa se transforme în stare lichida. Ea a acoperit întreg pamîntul ca un ocean imens. Trecerea de la starea de vapori la starea lichida a facut ca norii desi care acopereau pamîntul sa-si piarda densitatea si razele difuze ale soarelui au putut sa patrunda prin ei luminînd fata pamîntului. E exact ceea ce cartea Facerii relateaza în cuvintele: „Si a spus Dumnezeu, sa fie lumina, si s-a facut lumina” (1,3). Ulterior apa în stare de vapori s-a separat si ea de apa din ocean si între cele doua a aparut un spatiu pe care cartea Facerii îl numeste „firmament” (l, 6-8). Acesta e cerul dintre pamînt si nori. Mult mai tîrziu, în ziua a patra a creatiei, vaporii au scazut înca si mai mult, norii au început sa se rupa si risipeasca asa cum. vedem astazi, si cerul s-a limpezit si deschis. Iar limpezindu-se cerul, au aparut dintr-o data pe fata pamîntului soarele, luna si stelele, si din acest moment tot ceea ce exista pe suprafata pamîntului a fost luminat de razele nemijlocite si nu doar difuze ale soarelui.
Pentru a ne ajuta sa întelegem ceea ce s-a întîmplat, Sfîntul Vasile cel Mare ne da o imagine mai exacta:
„Cum se face ca, desi amîndoua – si cerul si pamîntul – au fost create avînd aceeasi cinste, cerul a fost facut desavîrsit, iar pamîntul e înca nedesavîrsit si neterminat? Sau, pe scurt, care era partea «netocmita» a pamîntului si pentru care pricina pamîntul era «nevazut»? Tocmirea desavîrsita a pamîntului o formeaza belsugul din el: odraslirea a tot felul de plante, cresterea pomilor înalti, roditori si neroditori, culorile frumoase si mirosurile placute ale plantelor si toate cîte, putin mai în urma, rasarind din pamînt la porunca lui Dumnezeu, vor împodobi pamîntul care le-a dat nastere. Asadar, pentru ca nimic din acestea nu era pe pamînt, pe buna dreptate Scriptura a numit pamîntul «netocmit». [...] Scriptura a mai spus si ca pamîntul era «nevazut». Aceasta din doua pricini: sau pentru ca nu era înca omul, cel care avea sa-l priveasca, sau pentru ca era cufundat sub apa care plutea pe suprafata lui si nu putea sa fie vazut; fiindca nu erau înca adunate apele în adunarile lor, pe care adunîndu-le mai pe urma Dumnezeu le-a numit mari. [...] Cuvîntul «nevazut» arata, pe de o parte, ceea ce nu se vede cu ochii trupului; de pilda, mintea noastra; pe de alta parte, arata ceea ce este vazut datorita firii lui, dar e ascuns de un corp care-l acopera; de pilda, fierul în adîncul pamîntului. Socotim ca potrivit acestei din urma însemnari s-a spus despre pamînt ca era «nevazut»; fiindca era acoperit cu apa. Mai mult, pentru ca nu aparuse înca lumina, nu este de mirare ca pamîntul sa se gaseasca în întuneric; fiindca vazduhul care era deasupra lui era neluminat; deci si din aceasta pricina Scriptura a spus ca pamîntul era «nevazut»„ (Omilia II, 1; PSB 17, p. 84-85).
„Nu s-a spus despre apa ca a facut-o Dumnezeu, dar a spus ca pamîntul era nevazut. Daca era nevazut, atunci gîndeste-te singur cu ce val era acoperit. Nu putea sa-l acopere focul, fiindca focul este luminos si da mai degraba lumina decît întunecime celor de care se apropie. Nici aerul nu era atunci valul care acoperea pamîntul, fiindca aerul e transparent si diafan; primeste chipurilor obiectelor vazute si le transmite privirilor care se uita la ele. Ramîne sa ne gîndim ca apa acoperea fata pamîntului, pentru ca materia lichida nu fusese înca trimisa la locul sau. Din aceasta pricina pamîntul nu era numai «nevazut», ci si «netocmit». Fiindca si acum multimea umezelii e o piedica pentru rodirea pamîntului. Aceasta era dar cauza pentru care pamîntul nu se vedea si era netocmit” (Omilia II, 3; PSB 17, p. 87).
Care este sensul cuvintelor: „Si întuneric era deasupra adîncului” (1,2)? Sfîntul Vasile continua:
„Iarasi alte prilejuri de basme si începuturi ale unor plasmuiri lipsite de credinta, care rastalmacesc cuvintele Scripturii pentru presupuneri personale! Dupa cei care nascocesc aceste basme, întunericul nu este, cum e firesc, aerul lipsit de lumina sau locul umbrit de un corp care se interpune sau, pe scurt, un loc lipsit de lumina din orice alta pricina, ci este o putere rea; sau, mai bine zis, aceia zic ca întunericul este însusi raul, care-si are început în el însusi, dusman si potrivnic al bunatatii lui Dumnezeu. [...] Pentru ce, omule, fugi departe de adevar, nascocindu-ti singur prilejuri de pierzanie? Cuvintele Scripturii sunt simple si usor de înteles de toti. Scriptura graieste: «Pamîntul era nevazut». Din ce pricina? Pentru ca îl acoperea «adîncul». Dar care este întelesul acestui «adînc»? Înseamna apa multa, la al carei fund se ajunge cu greu” (Omilia II, 4; PSB 17, p. 88-89).
„Asadar, dupa ce la porunca lui Dumnezeu a fost facut cerul, cerul s-a întins dintr-o data si a cuprins pe cele ce se gaseau în interiorul lui; fiind un corp continuu, în stare sa desparta cele dinauntru de cele din afara, cerul a întunecat neaparat locul de care s-a despartit, întrerupînd lumina din afara. Trei factori contribuie la facerea umbrei: lumina, corpuri si locul neluminat. Deci întunericul de la începutul lumii a venit de la umbra corpului ceresc. Ca sa întelegi spusele mele, îti dau un exemplu. Fa-ti la amiaza zilei în jurul tau un corp dintr-un material des si gros si te-ai închis singur în întuneric. Tot asa închipuieste-ti si întunericul cel de la începutul lumii; întuneric nu exista mai înainte, ci a urmat datorita altor factori. Acesta era deci «întunericul» despre care Scriptura graieste ca «era deasupra adîncului», pentru ca partile cele mai de jos ale aerului ating în chip natural suprafetele corpurilor. Atunci apa le acoperea pe toate. De aceea graieste Scriptura ca trebuia neaparat ca întunericul sa fie deasupra adîncului” (Omilia E, 5; PSB 17, p. 9l-92).
Din textele de mai sus e clar ca cerul, inclusiv soarele, luna si toate stelele, erau desavîrsite înca din prima zi a creatiei. Dar ele nu erau vizibile; lumina lor nu era în stare sa ajunga la suprafata pamîntului datorita stratului de vapori de apa ce acoperea pamîntul. Ulterior, cînd vaporii s-au risipit, lumina difuza a soarelui a putut sa ajunga la suprafata pamîntului si sa lumineze, asa cum o face în zilele noroase de acum. Pe masura ce apa s-a racit si a trecut din stare gazoasa în stare lichida, vaporii s-au subtiat si ei. În acest mod pamîntul era ascuns de un vast ocean care-l acoperea cu totul. Nori desi ramîneau însa în atmosfera, între acesti nori si ocean era un spatiu deschis, pe care Scriptura îl numeste „firmament” (l, 6-8). În fine, mult mai tîrziu, în ziua a patra a creatiei, norii s-au risipit si s-au rupt si s-au separat, cum îi vedem astazi, permitînd cerului limpede sa apara si o data cu el soarele, luna si stelele, (în a treia din Omiliile sale la Facere Sfîntul Ioan Hrisostom explica aceste lucruri exact în acelasi mod.)

9. Duhul lui Dumnezeu

Un alt aspect foarte important asupra caruia trebuie sa ne oprim e sensul pasajului „Si Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (1,2). Aceste cuvinte au o semnificatie fundamentala si sunt o cheie pentru întelegerea începutului vietii pe pamînt. Tot Sfîntul Vasile cel Mare ne arata sensul lor:
„Duhul lui Dumnezeu este Duhul Sfînt, pentru ca Scriptura foloseste pentru Duhul lui Dumnezeu o denumire ca aceasta si nimeni altul nu e numit Duhul lui Dumnezeu decît Duhul Sfînt, Care completeaza dumnezeiasca si fericita Treime. [...] Cum «se purta» Duhul pe deasupra apei? Nu-ti voi spune cuvîntul meu, ci pe acela al unui barbat sirian, care era tot atît de departe de întelepciunea lumii pe cît era de aproape de stiinta adevarata. Acesta spunea ca în limba siriana cuvîntul «se purta» arata mai mult decît cuvîntul grec, pentru ca limba siriana e înrudita cu limba ebraica si deci mai aproape de ceea ce au vrut sa spuna Scripturile, întelesul acestui cuvînt ar fi urmatorul: cuvîntul «se purta», spune el, se interpreteaza prin «încalzea si dadea viata apelor», dupa chipul gainii care cloceste si da putere de viata oualor. Acesta este întelesul, spune sirianul, pe care-l au cuvintele «Duhul se purta», adica pregatea apele pentru nasterea vietii, încît din acest text se poate vedea ceea ce se cauta de unii, anume ca nici Duhul Sfînt nu este lipsit de putere creatoare” (Omilia II, 6; PSB 17, p. 92).
În acest punct Sfîntul Ioan Gura de Aur e înca si mai limpede. El graieste:
„Dupa parerea mea, aceste cuvinte arata ca în ape era o energie plina de viata; nu era simplu o apa statatoare si nemiscatoare, ci miscatoare, care avea putere de viata în ea. Fiindca ceea ce-i nemiscator este nefolosit, nemiscator, pe cînd ceea ce se misca e în stare sa faca multe. Deci ca sa ne arate ca apa aceasta, multa si nespus de întinsa, avea o putere plina de viata, Moise a spus «si Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor». Nu fara rost o graieste mai dinainte asta dumnezeiasca Scriptura si pentru ca avea sa ne spuna mai tîrziu ca prin porunca Creatorului universului au fost si animalele aduse la fiinta din aceste ape. Aceea ne învata înca de pe acum ca apa aceasta nu era o simpla apa, ci una care era în miscare care se framînta si cuprindea totul” (Omilii la Facere III, 1; PSB 21, p. 47-48).
Vedem ca Parintii Bisericii stiau si învatau ca viata pe pamînt a început sa se dezvolte înca din prima „zi” a Facerii, în apele întunecate care acopereau întregul pamînt si pe care Duhul Sfînt le încalzea si clocea astfel încît sa devina un leagan al vietii. Si într-adevar, acest lucru n-a fost o actiune instantanee, ci un lucru care înainta în timp, cu alte cuvinte o notiune cauzala continua a Duhului Sfînt. Acest lucru îl arata clar aspectul continuu al timpului verbului din limba greaca epephereto care înseamna „se purta pe deasupra”. Duhul Sfînt Se purta încontinuu pe deasupra apelor, si nu numai o data, ca o pasare care se aseaza încontinuu asupra oualor ei, încalzindu-le si producînd astfel dezvoltarea lenta si constanta a embrionilor din ele. Acest lucru arata efectul continuu al activitatii lui Dumnezeu în dezvoltarea creatiei în timp. Dumnezeu lucreaza în toate dimensiunile creatiei si timpul e una din aceste dimensiuni. Duhul Sfînt actioneaza asupra oceanului imens si întunecat creînd viata în el.

10. Ziua una

„Si a fost seara, si a fost dimineata: ziua una” (1,5). Pentru a întelege în mod corect cartea Facerii, trebuie sa ne oprim asupra unei alte pietre de poticneala, care priveste aici sensul cuvîntului „zi”.
De ce Vechiul Testament grecesc, asa-numita Septuaginta, nu numeste prima zi a creatiei „întîia”, ci „una”, „ziua una”? Fiindca prima zi e o icoana si o prefigurare a sîmbetei care este prin excelenta „ziua una a sîmbetelor, împarateasa si doamna” a tuturor sîmbetelor. E o icoana si o prefigurare a zilei Învierii, dar e începutul „zilei a opta” ziua nestricacioasa, vesnica si nesfîrsita. Prin urmare, cartea Facerii numeste prima zi „ziua una”, fiindca ea este o imagine a eternitatii.
Sfîntul Vasile cel Mare se întreaba:
„Pentru ce n-a spus «ziua întîi», ci «zi una»? Doar era firesc sa o numeasca «ziua întîi», fiindca avea sa i se adauge ziua a doua, a treia, a patra, pentru ca era în fruntea celor care vin dupa ea. [...] A fost numita «zi una», ca si din denumirea ei sa i se vada înrudirea cu veacul, în chip propriu si natural, ziua întîi a fost numita «una» pentru a arata unicitatea veacului, fiindca veacul nu are partasie cu altceva. [...] Daca graieste Scriptura: «Ziua Domnului cea mare si luminata» [...] încît fie de zici «zi», fie de zici «veac», vei exprima aceeasi idee. Daca ai numi «zi» starea aceea, ea este una si nu multe; iar daca ai numi-o «veac», este unul si nu multe. Asadar, Scriptura, ca sa duca mintea noastra spre viata ce va sa fie, a numit «una» icoana veacului, pîrga zilelor, pe cea de o vîrsta cu lumina, sfînta duminica cea cinstita cu Învierea Domnului” (Omilia II, 8; PSB 17, p. 95-96).
Prin urmare, daca prima zi e o icoana a vesniciei, putem vedea ca în cartea Facerii cuvîntul „zi” nu are sensul obisnuit, ci unul tainic.
În chip asemanator, asa cum vom vedea mai încolo, exista un sens tainic si al zilei a saptea, în care Domnul S-a odihnit de toate lucrurile Lui. Sensul tainic al „zilelor” Facerii nu e legat desigur de masurarea timpului de catre noi sau de ciclul zi-noapte, iar ciclul de 24 de ore folosit aici e doar o imagine sau prefigurare a unor realitati tainice mai profunde. Sfînta Scriptura indica lucruri pe care omul poate începe sa le înteleaga numai în lumina tainelor dumnezeiesti, adica a evenimentelor Noului Testament, si în har. „Caile Mele nu sunt caile voastre”, zice Domnul (Is 55, 8).

11. Sa scoata apele...

Vedem, asadar, o relatare uimitoare. Pamîntul e acoperit cu vapori de apa impenetrabili pentru lumina. Vaporii se racesc încetul cu încetul si apa devine lichida, formînd un vast ocean întunecat care acopera totul, în timp, un „firmament” separa apa lichida a oceanului si apa sub forma de vapori a norilor, iar lumina cade asupra vastului ocean care acopera întreg pamîntul; e însa o lumina difuza asemenea celei dintr-o zi noroasa. Ulterior apa se aduna într-un sistem de mari si începe sa apara uscatul. Iar pe uscat tîsneste iarba si apoi arborii pentru ca, chiar si înainte de a parea soarele si celelalte corpuri ceresti, o lumina difuza cade asupra vegetatiei. Doar mai tîrziu, norii se risipesc si, mai mult, apar pe cer luminatorii cerului care ne lumineaza caile si ne fac în stare sa distingem ziua si noaptea, anotimpurile, zilele si anii.
Poate ca Moise descrie lucruri pe care harul lui Dumnezeu i-a îngaduit sa le vada într-un mod tainic ca deja realizate, asemenea unei imense vedenii, atunci cînd s-a întîlnit cu Domnul Iisus Hristos pe Muntele Sinai. Cartea Facerii nu ne da detalii despre diversele faze ale vietii în oceane. Spune doar ca Duhul Sfînt „Se purta pe deasupra apelor” si ne da de înteles ca „Datatorul de viata” patrundea firea apelor cu viata umplînd apele de „vietuitoare care misuna” (l, 20). Cartea Facerii nu este un manual de astronomie sau zoologie. Nu mentioneaza deloc insectele; ca si cum n-ar exista. Nu vorbeste despre universul din afara pamîntului. Face doar succinte referinte la lucrurile esentiale, utilizînd doar cîteva cuvinte, dar cuvinte cu înteles decisiv.
Numai cînd viata iasa din mare pe uscat în ziua a cincea începe Scriptura sa dea mai multe detalii: „Apoi a zis Dumnezeu: Sa scoata apele vietati, fiinte cu viata în ele, si pasari sa zboare pe pamînt pe întinsul boltii cerului” (l, 20). Expresia „sa scoata apele” e clar o porunca data de Dumnezeu apelor de a scoate pe uscat ceva ce ele contineau deja, adica reptilele. Verbul „a scoate” folosit de Septuaginta este exago: „a duce ceva afara”. Ce au dus atunci apele afara din ele pe pamînt? Nimic altceva decît ceea ce cuprindeau deja: pesti. La porunca lui Dumnezeu pestii au început sa iasa din mare pe uscat. Ei umblau pe aripioarele lor, iesind încetul cu încetul din apa. Astfel în ziua a cincea a creatiei pestii au dat nastere amfibienilor. Dar porunca lui Dumnezeu nu s-a oprit aici. El a spus: „Sa scoata apele vietati, fiinte cu viata în ele sa zboare pe pamînt, pe întinsul boltii cerului”. Pestii dau deci nastere nu doar reptilelor, ci si zburatoarelor. Potrivit Sfintei Scripturi, asadar, primele creaturi cu aripi, primele pasari din ziua a cincea aveau o legatura nemijlocita cu reptilele produse de ape. Cu alte cuvinte erau reptile zburatoare. Pestii, reptilele si pasarile sunt trei specii animale cu mari asemanari în caracteristicile lor anatomice si zoologice. Toate trei sunt lipsite de posibilitatea de a-si purta progeniturile în trupurile lor. Ele depun oua în care progeniturile se dezvolta, în afara corpului mamei lor.
„Si a facut Dumnezeu balenele cele mari” (l, 21). De care balene vorbeste aici cartea Facerii? Nu vorbeste desigur de ceea ce numim astazi balene. Balenele sunt animale extrem de dezvoltate si care au posibilitatea de a-si purta progeniturile în trupurile lor. Ele sunt mamifere, animale ale zilei a sasea. Scriptura vorbeste aici de alt gen de balene, de enormele reptile numite dinozauri. Sfînta Scriptura nu mai prezinta animalele care umbla pe pamînt în ziua a sasea ca avînd o legatura cu marea, ci cu uscatul: „Si a zis apoi Dumnezeu: Sa scoata pamîntul fiinte vii, dupa felul lor: patrupede, reptile si fiare salbatice dupa felul lor” (l, 24).
„Reptilele” si „pasarile” aparute pe uscat în ziua a cincea îsi au originea lor în mare. Marea le-a produs; si ele au iesit din ea. „Patrupedele”, „reptilele” si „fiarele salbatice” din ziua a sasea îsi au drept origine uscatul. Cu alte cuvinte, ele proveneau din animale care nu mai traiau în mare, ca acelea din ziua a cincea, ci pe uscat.
Animalele din ziua a sasea, „patrupedele” Sfintei Scripturi, sunt foarte asemanatoare între ele însele, dar foarte diferite de animalele zilei a cincea. Animalele zilei a cincea îsi dezvolta progeniturile în afara corpurilor lor. Animalele zilei a sasea îsi dezvolta progeniturile în corpurile lor. Ziua a cincea este perioada reptilelor; ziua a sasea e perioada mamiferelor. Fireste, reptilele (si între ele se fala si pasarile care sunt reptile zburatoare) au continuat sa existe si în ziua a sasea si sa se dezvolte alaturi de mamifere. Dar alaturi de vechile reptile care aveau patru picioare, în ziua a sasea erau si reptile fara picioare care se tîrau pe pamînt: serpii. „Si a facut Dumnezeu fiarele salbatice dupa felul lor, si animalele domestice dupa felul lor, si toate tîrîtoarele [reptilele pamîntului] dupa felul lor. Si a vazut Dumnezeu ca sunt bune” (l, 25). „Fiare salbatice... animale domestice... patrupede... reptilele pamîntului”, animalele zilei a sasea. Scriptura numeste toate mamiferele „patrupede” toate mamiferele carnivore „fiare salbatice” si toate mamiferele care pasc „dobitoace”. Ea numeste „tîrîtoare ale pamîntului” toate reptilele de uscat în contrast cu reptilele marii, adica cu reptilele care traiau în mare si proveneau direct din animalele marii, cum erau reptilele zilei a cincea.

12. Înrudirea creaturilor

Vedem astfel ca Facerea învata ca Dumnezeu a fixat creatiei o dezvoltare în timp, de la simplu la complex, de la nedesavîrsit la mai desavîrsit, de la inferior la superior. Lumea n-a aparut într-o clipa, ci în sase etape succesive de perfectionare, creaturile cele mai desavîrsite venind la existenta în ultima zi. Viata a înaintat în etape, de la formele inferioare la cele superioare. Aceasta e lectia hexaemeron-ului: evolutia si înrudirea creaturilor.
Exista o strînsa legatura si înrudire între toate lucrurile create. Creaturile nu sunt straine unele de altele; nu sunt lipsite de legatura între ele. Ele constituie ramuri ale aceluiasi pom si încoltesc din aceeasi samînta primordiala. Creatia nu este un mozaic de piese fara legatura între ele, pe care Creatorul le-a asamblat la un loc. E un întreg organic. Lucrurile nu sunt independente unele de altele, ci sunt legate de ceva care uneste toate fiintele create cu o legatura indisociabila – o conexiune naturala. Conexiunea naturala universala care leaga unele de altele fara exceptie toate fiintele e legatura nasterii fizice; o faptura creata se naste din alta. Nu se poate accentua îndeajuns acest fapt. Nu exista goluri în lantul continuu de creaturi care se nasc unele din altele, în pomul creatiei nu exista ramuri independente sau lipsite de legatura între ele, ca si cum ar fi suspendate în aer. Viata nu este discontinua. Nici o planta si nici un animal nu se nasc pe ele însele. Nu exista nastere automata. Dumnezeu nu vrea sa traim ca fiinte autonome si egoiste. Nu exista goluri între indivizi si între specii. Una din erorile fundamentale în întelegerea hexaemeron-ului e ideea ca fixitatea speciilor accentuata de cartea Facerii ar exclude o legatura universala între toate fiintele create si ca primul individ al fiecarei specii e detasat si independent, fara nici o legatura cu celelalte fiinte vii. Cei care sustin aceasta iluzie învata de fapt fragmentarea ontologica a creatiei si resping fundamentele credintei crestine.
O învatatura crestina fundamentala e aceea ca în firea omeneasca a lui Hristos e recapitulata sau concentrata întregea creatie, nu numai întreaga umanitate, nu numai natura umana, ci întreg universul, stelele, plantele, animalele, tot ce are existenta, „întreaga faptura suspina în durerile nasterii pîna acum”, graieste Sfîntul Apostol Pavel (Rm 8, 23), asteptînd izbavirea copiilor lui Dumnezeu, mîntuirea ce avea sa fie împlinita în persoana lui Hristos Cel Înviat. Mîntuirea e data pentru întreaga creatie tocmai pentru ca creatia e un întreg unic si indisociabil. Întreaga creatie a cazut în stricaciune si moarte în persoana întîiului Adam. Aceeasi creatie în întregime ei a Înviat la viata vesnica si nestricaciune în persoana celui de al doilea Adam, Hristos. Caderea întregii creatii în persoana unui singur om s-a întîmplat tocmai pentru ca întreaga lume vazuta are o singura natura unificata. Suntem facuti din pulberea stelelor. Stelele, pamîntul, muntii si toate fapturile vii sunt supuse stricaciunii si mortii, fiindca o singura faptura libera si rationala, un singur om, le-a împins aici. Si, din acelasi motiv, toate au iesit din stricaciune si moarte la viata si nestricaciune fiindca un singur om, Dumnezeul-om Iisus Hristos, le-a scos de aici unind în persoana Sa creatul si necreatul si împartasind creatului nemurirea nestricaciunii, vesnicia si viata necreatului.
Unitatea naturii umane cu întreaga creatie e motivul atît al stricaciunii, caderii si mortii, cît si al mîntuirii, nestricaciunii si vesniciei, întrucît în Persoana lui Hristos întreaga creatie, si nu doar umanitatea, s-a unit cu Creatorul ei. Înaintea aparitiei omului pe pamînt, toate fiintele vii, chiar si stelele universului, mureau din pricina unui om înca pe cînd omul nu exista. Molustele si pestii mureau în oceanele primei zile a creatiei nu numai înainte ca omul sa fi aparut în ziua a sasea, ci si înainte de aparitia primelor reptile pe uscat în ziua a cincea. De ce mureau ele înaintea existentei omului, daca nu din pricina faptului ca erau unite cu el în mod ontologic? Daca omul nu era sa vina din ele, de ce oare pestii în oceane, reptilele si pasarile zilei a cincea se mîncau unele pe altele din pricina caderii lui? De ce avea natura sa sufere înca de la început suspin si dureri de nastere, daca nu din pricina actiunii libere a ultimei creaturi care urma abia sa apara pe pamînt, daca nu din pricina faptului ca toate creaturile erau unite unele de altele printr-o legatura naturala indisociabila? Si ce alta legatura naturala exista în natura decît genealogia: faptul ca toate se nasc unele din altele?
Revolta omului împotriva lui Dumnezeu a avut consecinte nu numai o data cu aparitia omului si dupa aceasta; ea a avut aceleasi consecinte pentru tot ceea ce a existat înainte, cu mult înainte de om, din pricina unitatii ontologice din creatie care nu depinde de scurgerea timpului. Fireste, nu din cauza vreunei razbunari din partea lui Dumnezeu. Vointa lui Dumnezeu nu era altceva decît viata; revolta omului împotriva Lui a adus stricaciunea si moartea asupra creatiei din simplul motiv ca l-a separat pe om de izvorul vietii si al nemuririi care e Dumnezeu. Omul si nu Dumnezeu a ridicat un zid care l-a separat de Creatorul sau. Si, întrucît viata si nestricaciunea sunt Dumnezeu, aceasta separatie a adus stricaciunea si moartea.
Prin urmare, rezultatul calcarii poruncii a fost ontologic, nu juridic. El a lovit însasi natura creaturilor, fiindca a lipsit natura de energia de viata datatoare a harului. Natura omului e împartasita de toate. Si e comuna nu numai tuturor oamenilor, ci si tuturor creaturilor, fiindca oamenii sunt facuti din tarîna asemenea tuturor lucrurilor din univers. „Si Dumnezeu l-a facut pe om din tarîna” (2, 7).
În Persoana lui Hristos, natura spirituala a Divinitatii s-a unit cu natura materiala a umanitatii. Si prin umanitatea din Persoana lui Hristos Divinitatea a ajuns în contact cu natura, cu întreaga creatie: cu animalele, plantele si stelele, pe de o parte; cu îngerii si inteligentele ceresti, pe de alta parte. Despre inteligentele ceresti stim însa foarte putine si dimensiunile în care acestea traiesc sunt dincolo de noi. Astfel întelept este sa tacem si, în acelasi timp, sa cunoastem ca taina mîntuirii lumii li se aplica nemijlocit si lor.
Dumnezeu a luat o natura umana, nu angelica, fiindca aceasta cuprinde elementele întregii creatii, spirituale si materiale. Natura spirituala a îngerilor nu împartaseste natura animalelor, dar natura oamenilor participa la amîndoua. Astfel omul are elementele întregii creatii si e reprezentantul prin excelenta al naturii creatiei.
Noi si întreaga creatie suntem astfel un întreg organic: oameni, îngeri, animale, plante, lucruri inerte, fiinte rationale si nerationale. Toate primesc încalzirea facatoare de viata a Energiei dumnezeiesti care ne mentine în existenta si ne hraneste duhovniceste.
Harul si darul lui Dumnezeu se împartasesc tuturor creaturilor potrivit scopului lor. Asa cum în unii pomi energia soarelui si apa devin fructe dulci, iar în altii devin fructe amare si otravitoare, acelasi lucru se întîmpla si cu creaturile rationale. Si asa cum unele creaturi sunt pomi mari, care dau o abundenta de roade hranitoare, în timp ce altele sunt umile ierburi, acelasi lucru se întîmpla cu toate fapturile lui Dumnezeu. Toate primesc harul si darul lui Dumnezeu si fiecare raspunde potrivit naturii si scopului ei.

13. Variatii în specii

Daca descindem unii din altii fara vreo ruptura sau gol între noi, iar speciile au o fixitate care poate fi observata si este accentuata si de Sfînta Scriptura, cum se face atunci ca le-am dezvoltat într-o atît de mare diversitate de plante si animale? Cum a odraslit samînta primordiala a universului atîtea ramuri pe minunatul si impunatorul pom al vietii pe care-l cunoastem si în care traim si din care alcatuim o încrengatura?
Toate semintele se dezvolta aproximativ în acelasi mod. Daca multe din mecanismele misterului vietii le putem observa si cunoaste, altele ajungem sa le întelegem doar cu mare dificultate. Iar altele scapa cu totul întelegerii noastre. Viata miracolul zilnic în care traim, îl vedem si nu-l vedem în acelasi timp. Îl atingem si atunci cînd credem ca am pus mîna pe el ne aluneca printre degete.
Cum se explica variatiile în speciile create atunci cînd fixitatea speciilor e un dat? Un mecanism care creeaza diversitati e hibridizarea. Alterarea genelor e un alt mecanism extrem de important, si mai sunt si altele. Combinarea tuturor acestora în timp produce varietatile pe care le cunoastem. Cea care reglementeaza si coordoneaza tot ce are loc este într-adevar Pronia lui Dumnezeu. Nimic nu este întîmplator. Dumnezeu nu lucreaza ca un sculptor. El are propriul Sau mod de a actiona. Cine poate pretinde ca, întrucît cunoastem mecanismul prin care ne nastem din mama noastra, nu am fi cu adevarat creati de Dumnezeu?
Creatia fiecarui om, a fiecaruia dintre noi, pune într-un acut relief modul în care sunt facute toate creaturile, în pîntecul mamei noastre suntem un organism monocelular ca primele organisme care pluteau în oceanul întunecat din prima zi a creatiei. Ne dezvoltam apoi într-un fetus care are si branhii rudimentare care nu ne mai sunt de nici un folos. Fetusul se dezvolta si desavîrseste, dupa care se naste ca un copil. Copilul se dezvolta si ajunge ulterior adolescent si în cele din urma adult.
„Primul om facut – scrie Sfîntul Atanasie cel Mare – a fost facut din pamînt, cum sunt toti oamenii. Si mîna lui Dumnezeu care l-a creat pe Adam atunci creeaza si formeaza acum si întotdeauna pe toti cei ce se nasc dupa el” (PG 25,438).
Si asa cum scrie Sfîntul Vasile cel Mare:
„Uimirea noastra în fata fenomenelor celor mai mari nu scade atunci cînd se descopera cum anume se produc aceste extraordinare lucruri” (Omilia I, 10; PSB 17, p. 8l-82).
Într-adevar! Cînd ne dam seama pe deplin de faptul ca stelele nu sunt doar ornamente sclipitoare pe o cupola rotativa, ci sori uriasi, mai mari decît soarele nostru, în galaxii dispuse într-un spatiu infinit, uimirea si spaima noastra în fata Creatorului nostru devine incomparabil mai mare, întrucît devine clar maretia creatiei. Asa stau lucrurile întotdeauna; e de ajuns sa avem inima si mintea deschise si sa nu ne pierdem disponibilitatea de a ne mira. În fata ochilor nostri creatia dobîndeste noi dimensiuni, tot mai mari si mai uimitoare. Si nu numai ca ne miram, dar întelegem mai bine si Sfînta Scriptura.
Un cercetator spunea ca daca i s-ar cere sa prezinte un rezumat de o pagina a tuturor cunostintelor ce exista astazi cu privire la lume si creatie, n-ar fi în stare sa gaseasca altul mai bun decît prima pagina a Sfintei Scripturi, într-adevar. Dar multi oameni nu înteleg în mod adecvat nici Sfînta Scriptura, nici lumea.

II. OMUL
I. Viata omului

Evenimentele din Noului Testament sunt cheia întelegerii Vechiului Testament. Nu suntem în stare sa ne apropiem de taina omului si a creatiei studiind doar Vechiul Testament. Fara Noului Testament nu suntem în stare sa patrundem în minunata realitate care este omul.
Cine este adevaratul om? Cine dezvaluie creatiei si istoriei, îngerilor si omului pe adevaratul om, omul asa cum l-a dorit sa fie Dumnezeu? Cine a fost omul Sfatului vesnic al lui Dumnezeu si unde si cum l-am vazut?
Petru, Iacob, si Ioan au întîlnit adevaratul om în toata slava Sa pe Muntele Tabor si L-au vazut „pe cît ni se putea”. L-au vazut în taina care depaseste orice dimensiune a timpului si a spatiului: adunarea întregii Biserici, Biserica de dinainte si de dupa Hristos, Biserica a viilor si a mortilor, a prorocilor si a apostolilor, împreuna cu Domnul Iisus Hristos Cel Înviat si înaltat în imanenta Energiei Dumnezeiesti, si cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Taborul nu este un episod al istoriei, ci o iesire din istorie si o intrare în vesnicia împaratiei lui Dumnezeu. Hristos pe Care L-au vazut si cu Care au vorbit cei trei apostoli si cei doi proroci e Hristos Care va veni în slava sa judece vii si mortii la a Doua Sa Venire. El este Hristosul vietii si al Împaratiei vesnice, al Noului Ierusalim. El este Cel care va stinge soarele si va deveni El însusi Soarele neasemanat al întregii creatii.
Cei trei apostoli au vazut adevaratul om si ne-au dat marturie despre El. L-au vazut asa cum nimeni altul nu L-a vazut nici înainte, nici de atunci încoace, si asa cum Îl vom vedea toti în marea zi cînd va veni sa judece viii si mortii. Si judecata Sa dreapta nu e altceva decît Energia care l-a îmbatat pe Petru cu dulceata ei facîndu-l sa spuna aceste lucruri „prostesti”: „Bine este noua sa fim aici. Sa facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise si una pentru Ilie” (Mc 9, 5; Lc 9, 33). Era o zi de judecata ca Petru si ceilalti erau beti de iubire si doreau sa ramîna acolo pe veci. Cei care nu au iubire însa, în locul raiului pe care l-au gustat atunci apostolii, vor gusta din voia lor osînda, chiar daca aceeasi Energie si Lumina se revarsa din belsug si peste cei drepti si peste cei nedrepti. Dar pentru ei aceasta va fi osînda, fiindca nu-L iubesc, ci Îl urasc pe Hristos. El este omul adevarat. El este omul Sfatului vesnic al lui Dumnezeu, centrul creatiei, natura umana îndumnezeita, creatia îndumnezeita, unita fara contopire cu natura divina în persoana Fiului si Cuvîntului lui Dumnezeu.
El este omul adevarat, Fiul Omului, Fiul Fecioarei, omul dreptatii osîndit, rastignit, îngropat, dar si Înviat si care sade pe tronul Dumnezeirii. Adevaratul om nu mai e supus stricaciunii, ci este nestricacios.
„Si a zis Dumnezeu: Sa facem om dupa chipul Nostru” (l, 26). Cel care sade pe tronul Dumnezeirii e dupa chipul Persoanelor Sfintei Treimi. E Una din acele Persoane si are o natura, care, în virtutea unirii ei necontopite în persoana Sa cu cea divina, a fost îndumnezeita. Hristos e Chipul Tatalui. Motivul pentru care nu putem întelege Vechiul Testament fara Noul Testament e acesta: credem ca tatal nostru, tatal umanitatii noastre e Adam, primul om creat. Faptul e corect doar în parte. Adam e începutul ontologic al naturii noastre supuse stricaciunii. Natura noastra supusa stricaciunii însa nu este adevarata noastra natura. Adevaratul Adam al umanitatii, adevarata ei radacina, nu este întîiul Adam, ci al doilea Adam, Domnul Iisus Hristos. Fara El nu este cu putinta o întelegere a omului. El este adevaratul om, dupa al Carui Chip a fost creata umanitatea. Fara El nu exista întelegere a creatiei, fiindca El este sfîrsitul si scopul tuturor lucrurilor care au fost facute.
De la întîiul Adam avem vechea noastra fire, existenta noastra biologica; avem „hainele de piele” facute pentru noi de Dumnezeu ca sa ne ocroteasca de consecintele pacatului (Fc 3, 22). Asa cum spunea Sfîntul Grigorie al Nyssei, avem „a doua creatie de catre Dumnezeu”, cu alte cuvinte, însusirile noastre naturale pe care pronia lui Dumnezeu ni le-a dat ca sa putem supravietui consecintelor distructive ale îndepartarii noastre de El.
Adevarata noastra fire însa, natura nestricacioasa si slavita, o primim de la Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului, Iisus Hristos, Care S-a facut trup, a Înviat din morti, S-a înaltat si sezut ca om pe tronul lui Dumnezeu. El a tras la Sine firea noastra stricacioasa si a facut-o nestricacioasa si vesnica, ridicînd-o de-a dreapta lui Dumnezeu în negraita slava. El este adevaratul om, omul nemuritor, nestricacios si vesnic. Numai prin împartasirea noastra cu Trupul si Sîngele acestui om, noi, facuti din pamînt, devenim „partasi ai firii dumnezeiesti” (2 Ptr l, 4). Cuminecarea copiilor Bisericii cu Trapul si Sîngele Celui Înviat e singura împlinire a marii fagaduinte a participarii umanitatii la viata vesnica, viata de care natura noastra pamînteasca duce lipsa. El este adevaratul parinte al umanitatii, fiindca El ne-a dat nu o viata trecatoare, ci o viata vesnica.
Ceea ce a venit mai pe urma în istorie era în realitate mai întîi. Totul a fost facut pentru El; tot ce a fost facut are drept scop ultim aceeasi Realitate.
Sfatul vesnic al lui Dumnezeu a fost de a-si oferi viata Sa, viata Sfintei Treimi, tuturor fapturilor rationale pe care le va aduce la existenta, nu din vreo necesitate, ci din iubire. Un abis de netrecut însa separa natura creata de natura necreata a Divinitatii. Diferenta între natura creata si necreata e atît de vasta încît nici cea mai desavîrsita din creaturile îngeresti nu o poate depasi. O creatura e întotdeauna straina de Divinitate oricît de desavîrsita ar fi. Dar Dumnezeu are planul Sau înca înainte de a fi creat lumea. Vrea sa arunce El însusi o punte peste abisul dintre Dumnezeu si creaturile Sale. Fiul si Cuvîntul lui Dumnezeu va uni astfel în propria Sa persoana sau ipostasa cele doua naturi diferite si separate de un abis, cea creata si cea necreata, în acest mod El voia sa insufle naturii create viata necreata.

2. Dumnezeu dupa Dumnezeu

Numai în Hristos pot fi explicate evenimentele creatiei. Numai Cuvîntul întrupat da sens omului si întregii creatii. Omul facut din pamînt, pe care Cuvîntul l-a asumat, l-a înviat si înaltat „de-a dreapta lui Dumnezeu”, s-a preschimbat din stricaciune în nestricaciune. A intrat în viata Sfintei Treimi si l-a facut pe om „mai cinstit si mai slavit fara de asemanare decît serafimii”. Din acest punct ar trebui sa înceapa istoria noastra, atunci cînd vorbim despre creatia omului sau de întreaga creatie a lui Dumnezeu. Ea nu trebuie sa înceapa de la întîiul Adam, ci de la al doilea, si nu de la întîia Eva, ci de la a doua Eva, Fecioara Maria. Dar al doilea Adam, Hristos, e Dumnezeu-om (Theanthropos). E o persoana divina Care, alaturi de firea Sa dumnezeiasca, a luat firea noastra omeneasca si a îndumnezeit-o. Întîia persoana umana însa, care a devenit ceea ce Dumnezeu voia sa fie omul în adevarata sa natura, e împarateasa cerurilor înaintea careia îngenuncheaza îngerii si oamenii, adevarata noastra mama care ne-a nascut spre vesnicie. Ea este mîna întinsa a întregii creatii, mîna pe care Dumnezeu a apucat-o si a îndumnezeit-o prin har, mîna prin care întreaga noastra natura a fost îndumnezeita, întrucît e natura comuna tuturor persoanelor umane. Iar începînd de la natura noastra umana darul lui Dumnezeu s-a extins asupra tuturor creaturilor: asupra fiintelor spirituale si corporale, asupra cinurilor de lumina si eterice ale îngerilor, ca si asupra corpurilor stelare masive sau fierbinti, spre fiecare potrivit naturii si receptivitatii lui, întrucît toate creaturile sunt legate între ele printr-o legatura indisolubila.
De aceea slava Preasfintei Maici a lui Dumnezeu e atît de mare. Ea este punctul de contact între creat si necreat, punctul în care viata, nestricaciunea si nemurirea, intra în întreaga creatie.
Toate firile îngeresti si întreaga vastitate a universului se hranesc din viata Maicii Domnului care pentru noi creaturile este dumnezeu dupa Dumnezeu, întrucît prin ea primim plinatatea darurilor lui Dumnezeu. Ea este singura creatura care primeste nemijlocit energia Sfintei Treimi si ea conduce acea energie spre toti, îngeri si oameni. Nascatoarea de Dumnezeu Cuvîntul lui Dumnezeu sunt cele doua persoane care îmbratiseaza si împlinesc taina Sfatului vesnic al Creatorului, de doua persoane, una creata si una necreata, care au dat întregii creatii oceanul nesfîrsit al darurilor dumnezeiesti, Cuvîntul le-a dat pe seama Dumnezeirii, iar ea le-a primit pe seama creatiei. Ea a dat Fiului ei tot ceea ce avea, natura umana, iar El a dat Maicii Sale tot ceea ce avea El, viata dumnezeiasca. O, adînc al iubirii dumnezeiesti!
Unirea necontopita a naturilor divina si umana care a avut loc în pîntecul Mariei, smerita fecioara, e izvorul adevaratei noastre naturi. Deoarece chipul lui Dumnezeu, dupa care am fost facuti noi oamenii, nu e o idee abstracta, ci un lucru viu: Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Chipul viu/Icoana vie a Dumnezeului Celui Nevazut (Col l, 15).
Nu e cu putinta pentru fapturile create sa vada pe Dumnezeu, sa vorbeasca cu El, sa guste viata Lui dumnezeiasca. Dar tocmai acesta era scopul Sfatului vesnic al lui Dumnezeu. Dorinta lui Dumnezeu pentru toate creaturile a fost aceea ca ele sa participe la viata interioara a Sfintei Treimi. Dumnezeu ne-a dat prin harul Sau ceea ce El avea prin natura Sa. El ne-a chemat pe toti sa devenim dumnezei, sa devenim asemenea Lui, desigur nu sa dobîndim natura Sa, ci sa devenim asemenea Lui în tot ceea ce are natura Lui. El ne-a chemat sa devenim dumnezei nu prin fire sau natura, ci prin har. Ne-a facut comostenitori cu Fiul Sau Unul-Nascut (Rm K, 17). Aceasta înseamna ca ne-a dat tot ceea ce apartine Fiului lui Dumnezeu, si Fiul lui Dumnezeu are tot ce are Tatal (In 16, 15).
Cum a putut fi însa aceasta, daca creaturile nu pot vedea natura divina? Creaturile nu pot vedea pe Dumnezeu si sa traiasca; iubirea lui Dumnezeu a gasit totusi un mod. S-a coborît la noi, nu cu natura sau firea Lui proprie, ci cu a noastra. A împartasit viata noastra si ne-a chemat sa împartasim viata Lui. Am vazut fata Cuvîntului lui Dumnezeu într-o fata de om, am vorbit împreuna într-o limba omeneasca, am stat cu El la aceeasi masa, am cazut în bratele Lui, am auzit batînd inima Sa, am gustat din hrana Lui. Ochii Dumnezeului facut om au privit adînc în ochii nostri, iar noi în ai Sai. Si am ajuns sa facem cunostinta cu Dumnezeu fata catre fata fara sa fim arsi de focul Dumnezeirii.
Fiul lui Dumnezeu S-a facut om ca sa intre în contact personal cu fapturile Sale, sa stabileasca o legatura de prietenie cu ele si sa transmita viata dumnezeiasca creaturii pe care a facut-o. Astfel a deschis fiecaruia dintre noi calea de a intra în si de a trai viata dumnezeiasca a Persoanelor Sfintei Treimi ca egali între egali dînd firii noastre nestricaciunea si nemurirea Sa. Omul sta acum lînga Dumnezeu de-a dreapta Lui. Adevarata noastra natura e aici si tot aici e adevarata noastra patrie. Aici e si Împarateasa cerurilor, Maica lui Dumnezeu si a noastra a tuturor, în veci.
Aceasta e adevarata slava a omului: aceea de a deveni dumnezeu dupa Dumnezeu si e cinstit ca al doilea dupa Sfînta Treime. Si aceasta e si chemarea noastra: sa devenim prin ea asemenea Ei, sa sedem pe tronul lui Dumnezeu, sa avem comuniune deplina în har cu Persoanele Sfintei Treimi. Fiindca aceasta e dorinta iubirii nesfîrsite a lui Dumnezeu.

3. Întîi-Nascut decît toata creatia

Vazîndu-L pe Hristos, vedem fata lui Dumnezeu într-o fata omeneasca. Acest chip omenesc ni-L face apropiat. O singura persoana, Cuvîntul lui Dumnezeu, are doua firi, umana si divina, una vazuta pentru noi, iar alta nevazuta. Nu putem sa-L vedem pe Dumnezeu si sa fim vii, dar este foarte usor pentru noi sa privim la un om asemenea noua. Acest om însa e însusi Cuvîntul lui Dumnezeu. Aceasta e smerenia lui Dumnezeu care vine la noi din iubirea Sa. Este Cel pe Care Moise L-a vazut pe Sinai. Este Omul cu Care s-a luptat Iacob si Caruia i-a cerut binecuvîntare. Iar cînd a primit-o, Iacob a spus: „Am vazut fata lui Dumnezeu, si mîntuit a fost sufletul meu” (Fc 32, 30). Înainte de distrugerea Sodomei si Gomorei, Lui si la doi îngeri le-a dat ospetie Avraam, le-a spalat picioarele si le-a slujit, iar ei au mîncat (Fc 18). El este Cel care a vorbit cu Adam si Eva în gradina Edenului: „Iar cînd au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin rai în racoarea serii, Adam si femeia lui s-au ascuns de fata Domnului” (Fc 3, 8).
Întruparea lui Dumnezeu S-a facut în întreaga istorie a creatiei. Apostolul Pavel scrie ca El era „Icoana/Chipul Dumnezeului Celui Nevazut, mai Întîi-Nascut decît toata creatia. Pentru ca prin El au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pamînt, cele vazute si cele nevazute, fie tronuri, fie domnii, fie începatorii, fie stapîniri. Toate s-au facut prin El si pentru El” (Col l, 15-l7). Toate s-au facut de El si pentru El. Si El exista înainte de toate si sustine în existenta toate creaturile, vazute si nevazute, îngeresti si pamîntesti. Toate au venit la existenta si au fost create de Cuvîntul lui Dumnezeu pentru a fi unite cu El, Hristos, Cuvîntul întrupat, Care a unit în persoana Sa creatia cu Dumnezeirea. Sfîntul Atanasie cel Mare spune:
„În persoana Cuvîntului lui Dumnezeu omul vede Chipul lui Dumnezeu Tatal, Chipul dupa care a fost creat omul însusi” (PG 25, 8).
„Întîi-Nascut decît toata creatia” nu se refera la Cuvîntul fara trup, ci la Cuvîntul în trup, la Hristos. Acest Cuvînt întrupat precede toate creaturile; El este „înainte de toate” (Col 1, 17). Pentru Dumnezeire nu exista un „înainte”, fiindca Dumnezeu nu-Si are existenta în timp. „Înainte” se refera la creatie, întrucît creatia exista în timp. Prin urmare, Cel care este înainte de toate creaturile vazute si nevazute, e omul Iisus Hristos, Sfatul vesnic al lui Dumnezeu si „Întîi-Nascut decît toata creatia”.
Chipul lui Dumnezeu dupa care a fost facut omul nu este însa pruncul Hristos din iesle, ori cel care a flamînzit, sau omul care a însetat si a obosit, ci Hristosul Înviat, Dumnezeu-om nestricacios asa cum s-a aratat în slava împaratiei Sale cînd i-a luat pe ucenicii Sai pe Tabor. Adevarata maretie a omului nu exista în omul asa cum îl vedem si cunoastem acum, oricît de special ar putea fi el. Maretia omului e în Prototipul sau si în ceea ce am fost chemati sa devenim cu totii în cerul cel nou si pamîntul cel nou, în Ierusalimul cel Nou, în împaratia Sa vesnica.

4. Pamînt esti

În natura sa omul e pulberea pamîntului; cu alte cuvinte, nu e nimic. „Si Dumnezeu l-a facut pe om din pulberea pamîntului” (Fc 2, 7). L-a facut pamînt. „Pamînt esti si în pamînt te vei întoarce.” Iar Biserica ne graieste sa privim în morminte si sa-l vedem pe om ajuns „oase goale si hrana pentru viermi si putreziciune” (Slujba înmormîntarii).
Omul n-ar nimic dumnezeiesc în natura sa, desi toate miturile pagîne încearca sa ne faca sa credem ca sufletul omului e de natura divina. În însasi natura sa, trup si suflet, omul e pulberea pamîntului. Numai prin harul lui Dumnezeu si economia întruparii Cuvîntului devine omul ceea ce am vazut mai sus. Omul nu are existenta de sine. Depinde cu totul de Dumnezeu Creatorul sau. Harul dumnezeiesc, energia creatoare a lui Dumnezeu, ne-a facut sa urcam treptele care ne-au ridicat de la pulberea pamîntului la organismele unicelulare din apa, la trilobiti, la moluste, la pesti, la amfibieni, la pasari, la mamifere, la humanoizi, pîna am ajuns sa devenim oameni. Oare nu trecem fiecare dintre noi prin toate aceste faze ale vietii? Oare la începuturile existentei noastre n-am fost si noi organisme unicelulare? Oare fetusul uman nu trece prin toate treptele evolutiei pe care le-au urcat odinioara animalele? Oare fetusul uman n-are branhii rudimentare asemenea pestelui pentru a respira în apa? Oare fiecare dintre noi nu creste încetul cu încetul pîna la dezvoltarea deplina trecînd din pruncie la copilarie, adolescenta si la maturitate ca barbat sau ca femeie? Ce suntem altceva în noi însine decît „pulberea pamîntului”? De ce ne scandalizeaza faptul ca suntem animale care coborîm unele din alte, animale inferioare, si ca ele provin din „pulberea pamîntului”? Cu siguranta trebuie sa fi pierdut contactul cu învatatura crestina ortodoxa pentru a ne scandaliza atît de mult acest adevar atît de tunator strigat de Sfînta Scriptura, de imnele Bisericii, de Învatatorii si Parintii ei? Credinta noastra crestina ortodoxa e o credinta a smereniei. Noi, crestinii ortodocsi, stim ca prin natura noastra nu suntem nimic, un zero pe care Dumnezeu l-a adus din nefiinta la fiinta. Dar în loc sa-l lase sa cada iarasi în nefiinta din care a venit, El l-a înaltat si l-a facut tronul lui Dumnezeu, „mai cinstit decît heruvimii si mai slavit decît serafimii”. Slava pe care am dobîndit-o e a lui Dumnezeu, nu a noastra.
Suntem crestini, nu idolatri. Idolatria a divinizat creatia. Nestiinta cu privire la Creatorul lumii i-a facut pe oameni sa faca din creatie un dumnezeu si sa-i atribuie însusirile lui Dumnezeu. Oamenii au crezut ca lumea si creatia sunt vesnice si fara de început, nestricacioase si nemuritoare. Au explicat stricaciunea si moartea pe care le vedeau zilnic înaintea lor drept niste fenomene locale în transformarile ciclice ale naturii si care n-au un efect universal asupra ei. Au proclamat nestricaciunea si nemurirea materiei si divinitatea sufletului universului din care sufletul fiecarui om ar fi o parte. Fiindca nu-L cunosteau pe Dumnezeu, au spus ca omul si îndeosebi sufletul sau, chintesenta umana, e dumnezeu. Au atribuit sufletului uman însusiri dumnezeiesti: existenta fara început si nemurire. Spuneau ca moartea nu e altceva decît o schimbare de trupuri pe calea transmigratiilor sufletului, în ultima instanta, sufletul ar fi un fragment impersonal din sufletul universal într-un ocean de asemenea emanatii de suflete absorbite într-un curent, într-un flux vesnic curgînd într-un cerc etern si nesfîrsit.
Idolatria e o credinta a trufiei, o samînta a lui Lucifer în nuntile celor care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Idolatria poate avea multe forme si variatii ale învataturii ei fundamentale, dar în nucleul sau ea sustine întotdeauna divinitatea creatiei omului, culminatia creatiei. Noi oamenii am fi astfel dumnezei prin însasi natura noastra, întrucît sufletul nostru e divin si nemuritor. Atunci însa la ce mai avem nevoie de Dumnezeu? La ce mai avem nevoie de Învierea pe care ne-a dat-o El? „Despre asta te vom asculta alta data”, i-au spus cetatenii profund pagîni ai Atenei Apostolului Pavel cînd le-a propovaduit Învierea mortilor (FA 17, 32). „Despre ce ne vorbesti, iudeule? Despre Învierea mortilor? Dar ce ne mai trebuie asta? Doar suntem dumnezei. Ne putem schimba trupurile, ne putem pierde memoria, dar sufletul nostru nemuritor intra într-un alt trup si existenta noastra nemuritoare se perpetueaza. Si daca suntem desavîrsiti, ramînem în Cîmpiile Elisee ca spirite eliberate de materia împovaratoare a trupului cu care am fost amestecati din pricina neatentiei noastre. De ce ne vorbesti despre o Înviere a mortilor? N-avem ce face cu învataturile tale evreiesti. N-ai înteles ca esti în Grecia, tara spiritului, a cunoasterii si întelepciunii? Nu îti dai seama ca vorbesti cu niste oameni inteligenti si cultivati?”
Asa vorbesc si gîndesc idolatrii. Ei cred într-un suflet nemuritor, adica dumnezeiesc, si într-o materie incoruptibila si eterna. Ei cred în divinitatea Universului. Zeii lor sunt doar modelatorii unei materii necreate, eterne si fara început.
Noi crestinii îl cunoastem însa pe Facatorul si Creatorul a toate, îl cunoastem pe Cel care a adus toate la fiinta din nefiinta. Stim ca numai El este Cel ce este (Is 3, 14). Numai El e adevarata fiinta si tot ceea ce exista îsi primeste existenta de la El, de la iubirea Lui. Stim ca doar El e nemuritor prin însasi natura Lui, în timp ce toate creaturile, chiar si cele mai desavîrsite puteri îngeresti, au venit la fiinta din nefiinta. Prin firea lor ele ar trebui sa se întoarca iarasi la nefiinta, dar harul lui Dumnezeu sustine vesnic existenta si fiinta lor doar din iubire.
Noi crestinii stim ca în fiinta noastra n-avem nimic nemuritor prin fire, nici în trup, nici în minte, nici în spirit, nici în suflet, nici în orice altceva. De aceea în inima noastra suntem infinit recunoscatori Facatorului si Creatorului Care a fagaduit sa ne mentina în existenta vesnic si ne-a unit cu El prin întruparea Fiului si Cuvîntului Sau. Suntem smeriti fiindca stim ca în natura noastra suntem pamînt, suntem nimic.
5. Si s-a facut omul suflet viu
„Si Dumnezeu l-a plasmuit pe om din pulberea pamîntului si a suflat suflare de viata în narile lui si omul s-a facut suflet viu” (Fc 2, 7).
Cît de greu ne este sa întelegem aceste cuvinte atît de simple si de limpezi! în alcatuirea sa omul e pulberea pamîntului. Suflarea de viata n-are nici o legatura cu aceasta alcatuire; n-are nici o legatura cu natura sa pamînteasca. I-a fost data separat. Cuvîntul „suflare” si cuvîntul „duh” (în greceste [pnoe si pneuma) au aceeasi origine si acelasi înteles. E vorba de acelasi Duh Care „Se purta pe deasupra apelor” (1,2). „Suflarea de viata” pe care Dumnezeu a suflat-o în fata omului era aceeasi energie a Duhului Sfînt care a vitalizat apele în prima zi a creatiei. „Suflarea de viata” a fost legata de apa nu numai la începuturi. Chiar si astazi ea este legata de apa, fiindca aceeasi energie a Duhului Sfînt se misca deasupra apelor Botezului si da viata celui botezat. La început energia Duhul Sfînt dadea viata tuturor fapturilor. La sfîrsit aceeasi energie a Duhul Sfînt da fapturilor rationale adevarata viata.
Interpretarea obisnuita dar grosolana data acestui pasaj în zilele noastre e ca mai întîi Dumnezeu a facut trupul omului fara suflet, asemenea unei statui de lut. Dupa care suflînd în fata omului a asezat în trupul sau un suflet.
Parintii Bisericii accentueaza însa ca în facerea omului nu exista nici un interval de timp. Nu se naste mai întîi trupul, în timp ce sufletul intra în el abia mai tîrziu. Omul e întreg cu toate elementele sale si întreaga sa natura înca din momentul conceptiei sale. Numai idolatrii învata ca sufletul intra în trup ulterior. Crestinii n-au acceptat niciodata astfel de învataturi. Sfînta Scriptura spune: „Si Dumnezeu l-a plasmuit pe om din pulberea pamîntului si a suflat în fata lui suflare de viata, si omul”, adica omul întreg, „s-a facut suflet viu”. Sfînta Scriptura n-ar fi spus „om”, daca ar fi fost vorba doar de un trup neînsufletit. Un trup lipsit de viata nu este un trup omenesc, ci un cadavru; nu este un om, ci ramasitele unui om.
„Suflarea de viata” de care vorbeste aici Sfînta Scriptura nu este suflarea unei vieti vremelnice ci suflarea unei Vieti adevarate si vesnice. Suflarea de viata pe care Dumnezeu a suflat-o în fata omului nu a dat omului un suflet, ci a facut din sufletul, adica din viata lui, un suflet viu. Din energia Duhului Sfînt pe care Dumnezeu a suflat-o în fata lui, omul a dobîndit Viata adevarata, un suflet viu, o existenta vesnica.
A cauta o noblete anume în originea omului e vestigiul unei mentalitati pagîne. Nu exista vreo noblete în originea noastra, în natura noastra. Nobletea e în Creatorul omului, nu în om. Ne scandalizam cînd aflam ca la scoala copiii nostri sunt învatati ca stramosii biologici ai omului au fost niste umanoizi inferiori, si uitam ca Sfînta Scriptura arunca în fata arogantei noastre un adevar înca si mai umilitor: nu numai ca nu provenim din animale inferioare, ci dintr-un pamînt inert si lipsit de viata.

6. Natura si persoana

Din nefericire una din cauzele cele mai importante ale confuziei în întelegerea crestina a omului se datoreaza semidoctismului si rationalismului multor crestini. Un atare semidoctism si rationalism confunda distinctia crestina dintre natura si persoana cu distinctia pagîna dintre trup si suflet, dintre materie si spirit.
Crestinii disting între Creator si creatie, între Plasmuitor si plasmuire. Numai Dumnezeu e spirit adevarat. Daca vorbim de spirit cu referire la îngeri si la oameni, e pentru a exprima doar diferente relative între diferitele creaturi sau proprietatile lor; în esenta însa, materie si creatie sunt unul si acelasi lucru. Distinctia între spirit si materie are un sens pentru crestin numai atunci cînd prin Spirit întelegem Dumnezeu, iar prin materie creatia lui Dumnezeu.
Confuzia se iveste din faptul ca Parintii Bisericii îl descriu pe om ca avînd o natura dubla. Ei vorbesc despre trup si suflet, materie si spirit, despre ceva pamîntesc si material în om si despre ceva spiritual si divin. Si întrucît ne-au precedat o istorie si un limbaj pagîne, si noi crestinii folosind aceiasi termeni pagîni e usor sa cadem într-o capcana pagîna si sa credem ca Sfînta Scriptura si Sfintii Parinti vorbesc despre doua naturi diferite în om, una spirituala si una materiala: sufletul si trupul.
Daca ar fi însa adevarat ca omul e alcatuit din doua naturi diferite, atunci Hristos, Cuvîntul întrupat al lui Dumnezeu, n-ar fi avut doua naturi, ci trei: cea divina si doua naturi umane, trupul si sufletul, natura umana spirituala si natura umana materiala. Nici un crestin însa n-ar putea sugera asa ceva. Cei care vorbesc despre doua naturi în om nu-si dau seama de fapt ce spun. Dogma fundamentala a credintei noastre spune: „Cuvîntul s-a facut trup” si nimic altceva, doar trup.
Trupul e natura umana pe care a asumat-o Cuvîntul lui Dumnezeu întrupîndu-Se. Natura umana e una si e comuna tuturor oamenilor. Natura omului e una, dar oamenii sunt multi si fiecare e deosebit de celalalt. Suntem atît de diferiti unii de altii, încît în întreaga istorie a umanitatii n-a existat un singur om care sa fie identic cu oricare altul. Ce ne face sa fim fiinte unice si irepetabile? Avem oare o singura natura comuna tuturor, trupul, dar si o alta natura, o extranatura diferita în fiecare din noi? Dar atunci cîte naturi umane exista? Tot atîtea cîti oameni exista, precum si natura comuna numita trup? Hristos însa a luat doar natura comuna noua tuturor, nu si natura fiecaruia dintre noi, unica fiecaruia dintre noi, fiindca atunci ar fi fost nevoit sa aiba miliarde de naturi. Si atunci cum ne-a unit pe toti cu Dumnezeirea? Cum ne-a mîntuit de stricaciune si moarte? Cum ne-a izbavit de întoarcerea la nefiinta, în care trebuia sa ne întoarcem ca niste creaturi facute din nimic? Fireste, cei care pledeaza asemenea pagînilor pentru doua naturi diferite în om ar trebui sa spuna ca Fiul si Cuvîntul lui Dumnezeu a luat doar natura comuna omului, trupul. N-a luat-o însa si pe cealalta, natura unica a fiecareia dintre noi, fiindca aceasta n-avea nevoie de mîntuire, de Înviere, întrucît era vesnica si nestricacioasa în sine. Cu alte cuvinte, ei vor spune ca Fiul si Cuvîntul lui Dumnezeu a luat natura umana trupeasca, întrucît aceasta avea nevoie de Înviere si sa fie facuta nestricacioasa, dar n-a luat sufletul, întrucît acesta e divin, si numai natura divina e nemuritoare si nestricacioasa.
O varianta a acestei viziuni eretice despre om si Întruparea lui Dumnezeu e teoria privitoare la tripla natura a omului. Potrivit acesteia, omul are nu doua, ci trei naturi: trupul, sufletul si spiritul. Fiind creaturi, atît trupul, cît si sufletul sunt stricacioase si muritoare. Dar spiritul e divin, întrucît e o parte a Duhului Sfînt, în esenta, ambele versiuni ale acestei erezii sustin ca în parte omul e muritor si în parte divin. Ambele versiuni sunt exemple clare de rationalism si scolasticism cu totul straine de credinta crestina. Ambele versiuni încearca sa înteleaga pe om ignorînd o realitate ramasa esential necunoscuta pagînismului: realitatea persoanei.

7. Persoana

Persoana nu e o natura. Dumnezeu e o natura în Trei Persoane. Natura lui Dumnezeu e comuna celor Trei Persoane divine. Fiecare din cele Trei Persoane divine e însa unica.
Faptul ca Dumnezeu l-a creat pe om dupa chipul Sau implica între altele ca în om, ca si în Dumnezeu, exista aceeasi distinctie între natura si persoane. Ca si Dumnezeu omul e unu în natura sa, dar multiplu în persoane. Ceea ce ne face pe toti oameni e natura noastra, comuna tuturor. Ceea ce ne face pe fiecare din noi fiinte unice si irepetabile e persoana noastra. Am vazut de unde vine natura noastra si cum a fost creata. Persoana noastra e însa un mister. Desi e un lucru a carui experienta noi însine si cei din jurul nostru o facem zilnic, ea ramîne un mister de neatins, în esenta ceea ce ne face fiinte umane diferite de animale e existenta persoanei noastre. Persoana exista numai în fiinte înzestrate cu ratiune: în Dumnezeu si în chipul lui Dumnezeu, în oameni si în îngeri. Animalele n-au persoana; au doar o natura.
Ce este persoana noastra si unde este ea? Persoana noastra e întiparirea unei peceti asupra naturii noastre pamîntesti. Pecetea e divina si unica; e persoana Cuvîntului lui Dumnezeu, în tiparirile acestei Peceti sunt tot atît de multe cîti oameni exista. Oamenii se numesc chipuri ale lui Dumnezeu. Prototipul sau Originalul unui sigiliu regal e de aur, dar întiparirile sigiliului sunt facute din materialul asupra caruia e imprimat sigiliul de aur, adica din ceara, din lut etc. Prin imprimare desenul de pe sigiliul regal se transfera pe materia imprimata cu acesta.
În cazul nostru, Sigiliul divin e persoana Cuvîntului lui Dumnezeu. Lutul care primeste acest sigiliu e natura noastra pamînteasca. Desenul imprimat pe natura pamînteasca e chipul lui Dumnezeu. Actul imprimarii sigiliului divin pe natura pamînteasca e întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu.
Pecetluirea firii noastre pamîntesti cu Persoana Cuvîntului lui Dumnezeu nu este doar o realitate istorica. E în primul rînd o realitate ontologica, si ca atare atemporala, întemeiata pe Dumnezeul-om Iisus Hristos.
Proprietatile divine ale fiintei noastre nu-si au, asadar, originea în natura noastra pamînteasca, ci în chipul lui Dumnezeu imprimat asupra acestei naturi. Aceste însusiri sunt libertatea, rationalitatea, nemurirea, capacitatea de a primi energia Duhului Sfînt, posibilitatea creativitatii, si cele asemanatoare. Acestea nu sunt caracteristicile unei naturi, ci ale unei persoane.
Persoana noastra nu este ceea ce se numeste suflet, fiindca noi oamenii nu suntem singurii care avem un suflet. Toate animalele si toate plantele au un suflet. Suflet înseamna viata. Orice are viata are un suflet. Viata si suflet au acelasi sens. Ce este atunci persoana?
Asemenea tuturor tainelor, persoana nu e un lucru care sa poata fi definit. E „ceva”-ul intangibil pe care întruparea Cuvîntului l-a dat oamenilor si i-a facut sa semene si sa devina chipuri ale Lui în stare sa primeasca harul si energia Duhului Sfînt. Ea nu este o natura; nu este o a doua natura. E o proprietate a naturii noastre pamîntesti, dar una data ei din afara ei însasi, din întiparirea asupra fiecaruia din noi a Persoanei divine a Fiului si Cuvîntului lui Dumnezeu. Aceasta face din fiecare din noi o fiinta unica, irepetabila, libera, cunoscuta lui Dumnezeu si, prin urmare, pururea existenta în amintirea sau pomenirea Sa divina, astfel încît, chiar si dupa moartea si destramarea firii noastre, ea ramîne „în mîna lui Dumnezeu” (Sol 3, 1). Amintirea sau pomenirea dumnezeiasca e existenta si viata vesnica în Dumnezeu.
Persoana e ceea ce ramîne din om dupa moarte. E ceea ce îl leaga cu noua natura pe care o va dobîndi la Înviere. E ceea ce arunca o punte între vechiul trup al stricaciunii si noul trup al nestricaciunii si face atît din vechiul, cît si din noul lui trup trupul aceluiasi om irepetabil.
Un exemplu din lumea materiala ne va ajuta poate sa întelegem întrucîtva taina necuprinsa despre care vorbim, în natura exista multe materiale. Cînd intra în contact cu focul, unele din ele ard, altele se întaresc, altele se topesc si se dizolva. Dar unele, chiar daca au o alta natura decît focul, sunt astfel alcatuite încît atunci cînd intra în contact focul, devin si ele foc. Unul din aceste materiale este fierul. In afara focului, fierul e un material ca multe alte materiale. Dar atunci cînd intra în contact cu focul, el devine incandescent, iradiaza si încalzeste fara a înceta sa fie în esenta lui fier. Focul nu îi da o a doua natura, ci îi da proprietati pe care natura sa nu le are. Fierul e astfel alcatuit încît e receptiv fata de proprietatile focului si devine el însusi foc cît timp e în contact cu focul.
La fel se întîmpla si cu omul. Si el are proprietati pe care le dobîndeste pentru ca Cuvîntul lui Dumnezeu S-a facut om si a luat asupra Sa firea noastra, întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu actioneaza în natura omului si îl face persoana. Suflarea Duhului Sfînt actioneaza asupra persoanei fiindca aceasta e în stare sa primeasca pe Duhul Sfînt si omul devine suflet viu.
„Si Dumnezeu l-a plasmuit pe om din pulberea pamîntului si a suflat suflare de viata în fata lui si omul s-a facut suflet viu.”
În natura sa omul e pulberea pamîntului. El are o persoana fiindca e vointa lui Dumnezeu pentru el sa fie dupa chipul Sau si S-a facut om pentru el. Asupra acestei persoane Dumnezeu a suflat harul vietii, harul Duhului Sfînt. Si omul a devenit „suflet viu” în acelasi fel în care fierul primeste focul si, cînd intra în contact cu focul, iradiaza si el energia focului.

8. Confuzia

Confuzia care exista cu privire la suflet îsi are radacinile în pagînism. Crestinismul s-a exprimat si a vorbit lumii în limba greaca. Dar limba greaca, asemenea tuturor celorlalte limbi pe care le-au folosit crestinii afara de cea ebraica, e o limba cu origini pagîne care a fost crestinata. Cuvintele au ramas aceleasi, dar au primit un nou sens. Printre cuvintele pagîne care au primit în crestinism un alt sens a fost si cuvîntul „suflet”. Acest cuvînt a primit doua sensuri diferite în literatura crestina. Primul e sensul folosit în Sfînta Scriptura: suflet = viata. „Oricine va voi sa-si scape viata o va pierde; si oricine îsi va pierde viata sa pentru Mine si pentru Evanghelie o va scapa” (Mc 8, 35). Al doilea sens cu care e folosit acest cuvînt în lumea încrestinata, anterior pagîna, adica de catre crestinii proveniti dintre pagîni, e suflet = persoana. Ideea de persoana nu era deloc familiara lumii pagîne. Pagînii nu stiau ce înseamna persoana, întrucît pentru ei Dumnezeu e creatia, e universul; pentru ei Dumnezeu e Totul. Dar acest Tot al panteismului pagîn e impersonal. Pentru pagîni destinul ultim si desavîrsirea e identificarea cu acest Tot impersonal. Pentru ei, persoana, sufletul individual, e o stare inferioara ce trebuie depasita. Universalitatea cere tuturor fiintelor sa-si piarda distinctivitatea.
Pentru crestin însa, persoana e notiunea cea mai fundamentala a credintei lor. Nu-L cunoastem pe Dumnezeu ca natura, ci ca Persoana. O natura se manifesta si exista în persoana. Pentru noi natura lui Dumnezeu însa e inaccesibila, neapropiata, dar Persoana lui Dumnezeu am cunoscut-o si experimentat-o fiindca a vrut sa vina în mijlocul nostru cu natura noastra. Dumnezeu ne-a descoperit faptul ca persoanele noastre sunt chipuri ale Persoanei Lui, în stare sa devina „partase ale Naturii dumnezeiesti” (2 Ptr l, 4). Si întrucît sînt chipuri ale Persoanei Lui, ele pot primi în ele însele Focul Naturii divine si deveni ele însele Foc, fara a fi însa acest Poc prin natura.
Dar întrucît notiunea de persoana, atît de importanta pentru crestini, era nefamiliara, proprietatile care apartin persoanei erau atribuite cuvîntului familiar „suflet”. Iar cuvîntul „suflet” era folosit cu sensul de persoana. Dar cuvîntul „suflet” n-a încetat sa fie încarcat cu vechiul sau sens pagîn de a doua natura, spirituala, a omului.
Persoana e o taina: taina sigiliului divin asupra naturii umane pamîntesti. Iar tainele nu sunt familiare omului. Sensul pagîn al sufletului nu cuprindea însa nici o taina: o natura diferita e împletita si coexista împreuna cu o natura materiala. Spiritul e împletit cu materia. Trupul moare si natura materiala se destrama, dar spiritul ramîne ca o a doua natura, independenta. Sunt lucruri usor de acceptat pentru o mentalitate rationalista. Astfel, pentru unii crestini sensul cuvîntului suflet a redobîndit treptat vechiul sens pagîn si omul, cel putin în mintea unora, a ajuns compus din doua naturi.
În acest fel, personalitatii omului care ramîne dupa destramarea trupului a ajuns sa-i fie atribuita o natura spirituala independenta. Aceasta înseamna desigur o clara reîntoarcere la pagînism. În aceasta conceptie persoana omului se pastreaza dupa moarte fiindca îsi are propria ei existenta si natura independenta, iar nu fiindca ramîne „în mîna lui Dumnezeu” (Sol 3, 1), în cunoasterea lui Dumnezeu, ceea ce e o existenta adevarata si astfel cu totul dependenta de Dumnezeu. Prin urmare, o nemurire de acest fel va fi de aceeasi natura cu nemurirea lui Dumnezeu. Si chiar daca se crede ca e data de Dumnezeu, în ultima instanta ea va fi autosuficienta si independenta. Chiar si data de Dumnezeu prin har, din acel moment omul o va percepe drept posesiunea sa naturala, cu alte cuvinte ca pe o a doua natura în om. Astfel el va ajunge sa creada ca e alcatuit din doua naturi, dintr-o materie muritoare si un spirit nemuritor. (Nemuritor prin natura, iar nu prin har.)
Izvorul nemuririi noastre e Învierea lui Hristos. Hristos a Înviat natura noastra pamînteasca si a facut-o nestricacioasa. Nu exista alt izvor al nemuririi afara de Înviere, întrucît nu exista o a doua natura în om. Ceea ce numim nemurirea sufletului nu e nimic altceva decît identitatea persoanei umane sustinuta de Dumnezeu. Persoana noastra e aceeasi atît în stare de stricaciune, cît si în stare de nestricaciune, atît înainte de Înviere, cît si dupa Înviere, în ceea ce numim „viata dupa moarte” a sufletului nu exista dimensiunea timpului întrucît, dupa moartea si destramarea trupului, persoanele noastre sunt în „mîna lui Dumnezeu” si în Dumnezeu „timpul nu exista”. Dupa moarte, sufletele nu traiesc alta viata autonoma, întrucît nu sunt naturi, ci persoane. Viata si existenta lor e Dumnezeu, Prototipul divin al sigiliului numit „persoana”.
Întrucît oamenii nu pot întelege astfel de taine, e usor pentru ei sa alunece în rationalismul pagîn. Pîna la Învierea universala, sufletele dupa moarte nu traiesc într-o stare netrupeasca ca si cum ar fi naturi spirituale separate de trupurile lor. O perioada de timp de acest fel exista numai pentru cei vii, pentru lumea naturala a carei dimensiune e timpul. Starea de moarte n-a fost niciodata descrisa de Biserica fiindca nu e o stare naturala sau descriptibila. E pastrarea persoanei si subzistenta fiintei noastre în Dumnezeu. Orice e în Dumnezeu e în afara naturii ca atare si indescriptibil. Sufletele n-au nici un contact direct cu cei vii; ele nici nu percep nici nu simt lumea si curgerea timpului. Sufletele, persoanele sfintilor primesc însa rugaciunile noastre si le raspund. Dar acest lucru n-are loc într-un mod natural. Rugaciunile noastre adresate sfintilor sunt primite de Dumnezeu, iar sfintii le raspund si mijlocesc tot prin Dumnezeu. Ei n-au o existenta de sine a lor. Cu toate acestea, mortii exista si sunt vii, nu însa în timp si nu prin natura, ci prin Dumnezeu.
Taina distinctiei dintre natura si persoana e taina fundamentala a credintei noastre. Tainele nu le întelegem, ci le traim. Oricine traieste Ortodoxia întelege ceva din ceea ce am spus. Toti ceilalti încearca sa înteleaga Ortodoxia cu creierul lor, dar tainele nu intra în creier. Natura noastra e materiala pamînteasca, ca si întreaga natura a creaturilor. Persoanele noastre sunt sigiliul divin asupra acestei naturi pamîntesti; ele sunt efectul asupra naturii noastre al evenimentului Întruparii Cuvîntului. Întruparea Cuvîntului a adaugat asupra unii noastre imprimarea Persoanei Cuvîntului si a facut din om chipul lui Dumnezeu. Persoana ne face oameni; persoana arunca o punte între natura noastra stricacioasa dinainte de Înviere si natura nestricacioasa pe care ne-o va darui Învierea. Aceasta natura Înviata exista deja în Persoana lui Hristos. Ceea ce suntem, suntem în Hristos. De confuzia cu privire la ceea ce este omul putem scapa numai daca întelegem ca Hristos e însasi radacina fiintei noastre si fundamentul existentei noastre.

9. Suflarea de viata

În faimoasa convorbire a Sfîntului Serafim din Sarov cu Motovilov, avem o marturie patristica clar care ne confirma faptul ca:
1. Explicarea obisnuita de catre crestinii de azi ca Adam a fost creat de Dumnezeu ca o statuie de lut, un cadavru, iar suflarea pe care Dumnezeu i-a suflat-o în fata sa ar fi fost sufletul sau se iveste din faptul ca „ne-am departat de simplitatea cunoasterii primilor crestini, întrucît mîndria mintii noastre nu îngaduie harului lui Dumnezeu sa locuiasca în sufletele noastre. De aceea nu avem adevarata luminare de la Domnul” si de aceea inventam „mituri”.
2. Înainte de a fi primit suflarea lui Dumnezeu, Adam a fost o creatura vie asemenea tuturor celorlalte animale de pe pamînt, cu toate caracteristicile ei fizice, avînd o minte, un suflet, un creier o inima, cum au toate animalele, fiecare potrivit speciei lui.
3. „Suflarea” lui Dumnezeu n-are un sens natural sau biologic; nu este unul din elementele naturale din om. E mai degraba energia necreata a Duhului Sfînt data omului de Hristos.
Suflarea lui Dumnezeu, energia necreata a Duhului Sfînt, e aceeasi cu cea sadita ca o samînta în crestini de Biserica prin Sfîntul Botez. Si daca îi îngaduie libertatea omului, ea încolteste si face sa rasara sfintenia si roadele Duhului Sfînt.
Ceea ce îl deosebeste într-adevar pe om de celelalte animale e faptul ca, spre deosebire de animale, omul are capacitatea de a primi energia Duhului Sfînt. Ceea ce da omului aceasta capacitate nu e însa superioritatea sa biologica, nu e superioritatea creierului sau. Capacitatea omului de a primi energia Duhul Sfînt, daca doreste acest lucru, nu este data de nimic natural, îi este data de faptul ca e creat dupa chipul lui Dumnezeu (Fc l, 27), cu alte cuvinte ca e persoana (Fc 2, 7).
„Si l-a plasmuit Dumnezeu pe om din pulberea pamîntului, si a suflat în fata lui suflare de viata si omul s-a facut suflet viu.”
Aici Sfînta Scriptura ne ofera trei adevaruri ontologice despre om: 1) în alcatuirea sa omul e pulbere; 2) suflarea de la Dumnezeu i-a fost data omului în „fata” adica în „persoana” lui; 3) suflarea aceasta a fost „suflarea de viata” care a facut din om un „suflet viu”. Cu alte cuvinte, asemenea tuturor creaturilor, omul e pulbere; cu toate acestea, el are o fata asupra careia Dumnezeu a suflat „suflarea de viata” care a facut din el un „suflet viu”.
Pentru a întelege mei bine distinctia între suflet simplu si suflet viu, sa ne aducem aminte ce-i spunea Hristos omului care a vrut sa-L urmeze, dar i-a cerut ca mai întîi sa mearga sa-si îngroape tatal mort. Hristos i-a spus: „Lasa mortii sa-si îngroape mortii lor” (Mt 8, 22). E clar ca Domnul îi priveste drept morti pe toti cei care n-au o comuniune vie cu Dumnezeu, indiferent daca sunt vii sau morti din punct de vedere biologic. Prin urmare, ceea ce face cu adevarat dintr-un om un om viu, un suflet viu, nu e ceva ce poate fi gasit în toti oamenii. E ceva dat numai celor dispusi sa îl primeasca, celor care îl doresc în mod liber. Nu e o componenta naturala a omului, cum este sufletul; e mai degraba o dorinta si o energie dumnezeiasca dincolo de natura: darul si energia necreata harului Duhului Sfînt. Dobîndirea darului Duhul Sfînt e scopul vietii noastre, asa cum Sfîntul Serafim l-a învatat pe ucenicul sau Motovilov. Pentru aceasta am fost creati, si la aceasta am fost chemati.

10. Raiul si cei din afara lui

Unde este raiul? Ce s-a întîmplat cu raiul în care Adam si Eva traiau, iar Dumnezeu umbla prin el? Care e legatura între raiul din vechime si Pamîntul Nou al Veacului Viitor? Ce legatura are el cu Noul Ierusalim?
Rai e orice si oricine primeste energia dumnezeiasca necreata a Duhului Sfînt. Orice om sfînt e un rai. Biserica lui Hristos un rai. În vietile multor sfinti vedem ca lumea din jurul lor se transforma într-un colt din vechiul rai; faptul e adevarat îndeosebi despre lumea fapturilor necuvîntatoare. Plantele si animalele se comporta ca si cele din rai. Chiar si natura dobîndeste însusiri paradisiace. Focul nu-i mai arde; umbla prin apa; zboara prin aer; veninul nu-i mai vatama; bolile sunt vindecate; frigul nu-i mai afecteaza. Harul Duhului Sfînt iradiaza în jurul lor si afecteaza creatia din preajma lor.
Dar ceea ce ar putea parea strain de întelegerea noastra si nemaiauzit pentru noi e ideea ca în afara raiului traiau nu numai animale si plante, dar si oameni, multi oameni. Cu toate acestea, Sfînta Scriptura ne îngaduie sa deducem limpede aceasta realitate, daca facem un mic efort în studierea ei.
Dupa neascultare, Dumnezeu „l-a scos pe Adam din gradina din Eden” (Fc 3, 25). Adam si Eva au avut doi fii, Cain si Abel. Dupa ce Cain l-a omorît pe fratele sau, îl auzim spunînd într-o convorbire cu Hristos: „De ma izgonesti acum din pamîntul acesta, ma voi ascunde de la fata Ta si voi fi zbuciumat si fugar pe pamînt si oricine ma va întîlni ma va ucide. Si i-a zis Domnul Dumnezeu: Nu asa, ci tot cel ce va ucide pe Cain se va pedepsi înseptit” (Fc 4, 14-l5). Singurul semn în credinta noastra e crucea. Cu alte cuvinte, Dumnezeu l-a pecetluit pe Cain cu semnul crucii care sa-l ocroteasca de orice rau. Sa-l ocroteasca însa de cine? Numai de alte persoane care puteau fi un pericol pentru Cain. Prin urmare, pe pamînt traiau nu numai el si parintii lui, ci si alti oameni.
O alta nedumerire e femeia lui Cain. Cine era ea? Cei care spun ca femeia lui Cain a fost sora lui uita ca Adam si Eva n-au avut alti copii decît 230 de ani dupa moartea lui Abel. „Adam a cunoscut iarasi pe Eva, femeia sa, si ea zamislind a nascut un fiu si i-a pus numele Set pentru ca s-a zis: Mi-a dat Dumnezeu alt fiul în locul lui Abel pe care l-a ucis Cain. [...] Si Adam a trait 230 de ani, si atunci i s-a nascut un fiu dupa asemanarea sa dupa chipul sau si i-a pus numele Set. Zilele pe care le-a trait Adam dupa nasterea lui Set au fost 700 ani si i s-au nascut fii si fiice” (Fc 4, 25; 5, 3-4). Astfel, fiicele lui Adam si Eva sunt mentionate doar dupa nasterea lui Set. Desigur, Cain n-a asteptat 230 de ani ca sa se casatoreasca. Pe lînga aceasta, cartea Facerii o mentioneaza pe femeia lui Cain îndata dupa convorbirea lui Cain cu Hristos si dupa primirea de catre acesta a semnului crucii. (Ca sa nu mai vorbim de faptul ca aceia care spun ca femeia lui Cain ar fi fost sora sa, accepta ca normal incestul.)
Îndata dupa nasterea primului sau fiu Cain construieste un întreg oras. „Si Cain a cunoscut pe femeia lui si zamislind aceasta a nascut pe Enoh, si el a zidit un oras, si a numit orasul cu numele fiului sau Enoh” (Fc 4, 17). Pentru cine a zidit Cain un întreg oras? Cu familia sa de trei membrii? Cine a fost femeia lui Enoh? Cain era agricultor, iar Abel era pastor. Între urmasii directi ai lui Cain gasim pastori de vite, inventatorul chitarei si al psaltirii, si faurari de unelte de arama si de fier, ca Tubal-Cain” (Fc 4,22). Si toate acestea au fost înainte ca Adam si Eva sa fi avut ca al treilea lor fiu pe Set. Cu alte cuvinte, acest lucru s-a întîmplat în epoca fierului, o perioada relativ tîrzie din existenta omului, si Adam si Eva traiau înca.
Daca însumam anii vietii lui Adam si ai urmasilor lui, gasim ca Adam trebuie sa fi trait foarte recent, cu 5500 de ani înainte de Hristos. O perioada foarte tîrzie în istoria umanitatii. În afara raiului, asadar, existau nu numai alti oameni, ci multi alti oameni.

11. Primul om facut

Atunci de ce îl numim pe Adam primul om facut? Ce înseamna primul facut? Au existat doi Adam: primul si al Doilea. Primul ne-a nascut în stricaciune, al Doilea ne-a nascut spre nestricaciune. Cel dintîi n-a fost primul cronologic, nici cel de al Doilea n-a fost cronologic ultimul. Fiecare dintre ei a fost precedat si a fost urmat de multi oameni.
Primul om „facut”, primul Ad