„Iata roaba Domnului” -
Iesirea din robia barbatului

Vrednicilor de dragoste si distinsi frati si surori - asa cum ne-a cerut Mantuitorul sa ne numim - vedeti aceasta chemare, acest apelativ, sa-i spunem asa, e de-a dreptul de la Mantuitorul, atunci cand spune: “Pe nimeni sa nu numiti între voi învatatori, Unul este Învatatorul nostru, iar voi toti sunteti frati”. Si altadata, cand Mantuitorul era în mijlocul multimii si cineva îi spune: “Iata mama ta si fratii tai te cauta ”, Iisus, aratand catre multime, i-a zis: “Cine este mama Mea si fratii Mei? - Voi toti care ascultati cuvantul lui Dumnezeu si faceti voia Lui”. Un mic talc la acest cuvant: toti cei care fac voia lui Dumnezeu si asculta cuvantul, toti acestia sunt frati, surori, mama, tata.
Cei care au parasit Biserica, sarmanii, nu stiu, nu înteleg taina Maicii Domnului. Care-i cea dintai persoana care a facut voia lui Dumnezeu si care a ascultat Cuvantul? Pai, Maica Domnului a zis: “Iata roaba Domnului!”. Evei i se spusese la izgonire: „Vrajmasie voi pune între tine (sarpe) si femeie, între samanta ta si samanta ei. Tu îi vei zdrobi capul iar acesta îti va întepa calcaiul”. Expresia aceasta totdeauna sa ne duca la o privire a tuturor neamurilor. Adica cuvantul lui Dumnezeu s-a adresat tuturor neamurilor si privea mantuirea tuturor neamurilor. Si apoi i-a zis mai departe: “în dureri vei naste fii” (apostolul, dumnezeiescul Pavel, va spune ca “femeia se va mantui prin nastere de fii”) si ultimul cuvant al sentintei divine: “atrasa vei fi de barbatul tau si el te va stapani”.
Citim în Evanghelia dupa Luca: “iar în luna a 6 – a fost trimis Arhanghelul Gabriel la o fecioara logodita cu un barbat. Si intrand i-a zis: <<Binecuvantata esti tu între femei si binecuvantat e rodul pantecelui tau. Iata ai luat har de Dumnezeu vei lua în pantece si vei naste fiu si vei pune numele lui Iisus. Acesta va mantui pe poporul Sau de pacate>> si Maria privea si cugeta în sine ce sa fie binecuvantarea aceasta. Si raspunde: <De unde mie aceasta, de vreme ce nu stiu de barbat>”.
Care-i întelesul, talcul adanc, autentic, al acestui cuvant? Unul simplu: „Ca nu sunt maritata”, zice Maica Domnului? Este cuvantul libertatii, este cuvantul cel care sta fata în fata cu sentinta data atunci: “atrasa vei fi de barbatul tau si el te va stapani”. Iar ea, Maica Domnului spune: “Eu de barbat nu stiu!”, adica – aici e taina – a iesirii din robia barbatului. Eliberarea de sub robie, pentru ca Arhanghelul îi spune: “Duhul lui Dumnezeu va fi peste Tine si puterea Celui Preaînalt de sus te va umbri si de aceea si Pruncul ce se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Deci e atat de limpede, aici e taina, taina unei noi nasteri. Iar arhanghelul îi mai da un temei, caci “iata si rudenia ta Elisabeta care se numea stearpa, acum a 6 – a luna este ei de cand a primit si ea darul în felul ei”; si acolo era un semn divin pentru ca Zaharia si Elisabeta erau batrani si au primit ca un dar nasterea…
Asa ajungem la cuvantul Mantuitorului “Cine este mama mea, cine sunt fratii mei?” - toti cei care asculta cuvantul lui Dumnezeu si fac voia lui Dumnezeu si primesc cuvantul. Ce-a raspuns Maica Domnului cand i s-a spus “Duhul Domnului va pogorî...” – cuvantul ei a fost: “Iata roaba Domnului fie mie dupa cuvantul tau”. Deci, ea este cea dintai care îsi da marturia de a face voia lui Dumnezeu, de a deveni roaba Domnului din roaba barbatului, dupa ce si-a marturisit libertatea zicand ca “nu stiu de barbat”. Sfantul Pavel va spune mai departe “barbatul este cap femeii” iar în sensul duhovnicesc ea da marturia: “Iata roaba...” numai ca ea asculta cuvantul lui Dumnezeu mai mult, caci a întrupat pe Dumnezeu Cuvantul. Atunci asa întelegem, asa cum a spus Mantuitorul “mama mea si fratii mei sunt toti cei care primesc, asculta cuvantul lui Dumnezeu si fac voia Lui”.
…Elisabeta o numeste “Maica Domnului” pentru ca apoi la picioarele Crucii, Mantuitorul privind-o sa spuna ucenicului “Iata mama ta”. Si a luat-o ucenicul în grija sa. Sa devina si Maica noastra, a ucenicilor lui Hristos.

Dumnezeul cel Viu nu se odihneste în ziua a 7-a

La facultate la noi, la Bucuresti m-am întalnit cu o tanara care-si face doctoratul si era la fratii nostri adventisti. A venit vorba, nu stiu cum, ca Dumnezeu S-a odihnit în ziua a 7-a. Dar eu am întrebat-o: Ei, dar cum asta, s-a odihnit Dumnezeu? Pai, cel vesnic se poate odihni? Spune Scriptura: “Tatal meu pana acuma lucreaza si eu lucrez”. Numai cele marginite se pot odihni, dar nu Dumnezeul cel viu. Doamne pazeste-ne, asta e o blasfemie la adresa lui Dumnezeu! A ramas tanara pe ganduri. Dar ce înseamna “a odihni”? Noi rostim cuvantul frecvent cand slujim si ne rugam pentru cei adormiti: “ca Tu esti Învierea, Viata si Odihna”. Ce înseamna “odihna”? Odihna în întelesul Scripturii este aceea cand ajungi la o luminare, la un înteles; atunci te odihnesti, numai cand ai dobandit un înteles, cand ai ajuns la un prag, la un hotar.
<>De zeci de ani port în mine marturia de întelepciune aflata de la un psiholog apusean, anume acea sentinta: Numai cel care n-a ajuns pana la capat se întoarce înapoi. Nimeni din cei care au ajuns nu s-a mai întors. Ce înseamna acest capat? Înseamna întelesul, cunoasterea, spune Sf.Grigorie Sinaitul: “Ia aminte, nu este cunoastere fara sa fi atins simtirea harului – simtirea dumnezeirii”. Numai atunci ai ajuns la capat cand ai simtit lumina harului si atunci te odihnesti. Adica, atunci ai capatat pacea launtrica. Aceasta si înseamna propriu-zis acel moment al adormirii: “Tu esti Învierea, Viata si Dormirea”. Atunci sufletul cu adevarat întalneste acea lumina.

De la arvuna la plinatate
si de la chip la asemanare

Purtam numele Lui prin botez, si darul Lui, si pecetluirea cu Duhul Sfant, nu-i asa? De la început ortodoxul primeste cele 3 taine: Botezul, Mirul si Împartasania cu Trup si Sange – deci toata faptura Lui, si poarta numele lui Hristos, de crestin. Si odata cu botezul, îmbracandu-se în haina luminoasa “da-mi mie haina luminoasa, Cel ce te îmbraci cu Lumina ca si într-o haina, Mult milostive Hristoase Dumnezeule, marire Tie” – se boteaza, apoi se îmbraca: “în Hristos, v-ati botezat, în Hristos v-ati si îmbracat”.
Si cum te-ai îmbracat? Cum a spus Mantuitorul apostolilor înainte de înaltare: “Iar voi ramaneti în Ierusalim pana ce va veti îmbraca cu puterea de Sus”. Si le-a dat în ziua învierii arvuna Duhului. Precum stiti, în Ziua Învierii, în seara zilei de Înviere, intra Iisus la ucenici, cu usile încuiate, si zice: “Pace voua”. Se bucura ucenicii ca-L vad pe Domnul viu si apoi din nou “Pace Voua! Precum M-a trimis pe Mine Tatal si Eu va trimit pe voi”. În noua conditie – nasterea cea din nou - zicand aceasta a suflat asupra lor: “Luati Duh Sfant; carora le veti ierta pacatele se vor ierta, carora le veti tine ele vor fi tinute”. A doua oara, zic Parintii (atat de frumos spune aici si Sf. Chiril al Ierusalimului în cateheza lui), “a doua oara le da Duhul Sfant”. Si Sfantul Grigorie Palama zice la fel. Se învechise firea - daca suntem în timp ne învechim - si acum Mantuitorul le da arvuna Duhului, pentru ca în ziua Cincizecimii arvuna Duhului sa lucreze în ei. Atunci, în ziua aceea, ucenicii erau adunati la un loc si “deodata, din Cer si fara veste s-a facut ca un vuiet de vant care sufla repede si ca niste limbi de foc care au coborat peste apostoli”. Iarasi talc de cuvinte din Scriptura - doua acte deodata se întampla: privind timpul (“din cer si fara veste”) si privind locul („vuiet de vant” si „limbi de foc”). Care-i conditia fapturii: de a fi limitata potrivit acestor 2 sau 3 categorii fundamentale: timp, spatiu si cauzalitate. Asta-i taina fapturii, nu-i asa? Esti în timp, în spatiu, dar cauza nu-i în tine ci în Dumnezeu, în Creator. Despre lucrarea harului, auziti: “Vuiet de vant ce vine repede” (vantul nu stim de unde vine si încotro merge zice Mantuitorul asa este si Duhul în el însusi) si “limbile de foc”, lumina harului.
În ziua Învierii Mantuitorul a dat arvuna Duhului, iar acum, în ziua Cincizecimii, apostolii se îmbraca în Duhul Sfant si toata faptura lor da marturie vestirii Celui Întrupat si nascut din Fecioara, pe care voi prin mainile celor faradelege l-ati condamnat si rastignit, iar Dumnezeu L-a facut Domn si Hristos. În ziua Învierii - m-a întrebat cineva - au primit apostolii Duhul Sfant? Daca da, ce au mai primit atunci la Cincizecime?! Au primit arvuna Duhului Sfant la Înviere, iar în ziua Cinzecimii plinatatea Duhului Sfant. Asa se arata omul într-o crestere continua, ca asta-i taina omului, si asa cum si noi lucram iubitilor, taina Duhului Sfant lucreaza mereu.
La Liturghie preotii spun: “Doamne, Cela ce în ceasul al 3 – lea L-ai trimis pe Duhul Tau cel Sfant peste Apostolii Tai, Doamne si acum trimite Duhul Tau Cel Sfant si-L înnoieste noua celor ce ne rugam Tie” – asa se roaga preotul în altar cand invoca pe Duhul Sfant. Observam ca lucrarea Duhului Sfant mereu se înnoieste; ca asa suntem noi ziditi în timp, mereu sa primim si mereu crestem, pentru ca asa a fost zidirea noastra, pentru ca ne-a creat dupa chipul Lui. Chipul, dupa cum spune Sfantul Maxim, “ramane pe veci”, dar asemanarea, zic Parintii, am lepadat-o. Am lepadat asemanarea, dar chipul ramane în veci. Iar asemanarea mereu se lucreaza; si cum se lucreaza asemanarea?

Ratiunea si Constiinta – Chipul lui Dumnezeu din om

Cand citesti „Cuvantul” sa simti în el prezenta lui Dumnezeu si puterea lui Dumnezeu, în cuvant s-o simti. Daca în botez noi ne îmbracam în Hristos, în taina Mirului se pecetluiesc cu pecetea Duhului Sfant toate încheieturile, toate simturile noastre, si ochii si urechile, nu-i asa? Si gustul si mirosul si pipaitul, tot, pentru ca sa treaca omul de la simturile firesti la simturile duhovnicesti. Sa simti în tine prezenta Duhului Sfant, a darurilor duhovnicesti.
Toate încheieturile se pecetluiesc ca sa dobandesti toate simturile duhovnicesti. Problema simturilor e foarte importanta în pedagogie. E o sintagma pedagogica dedusa de unii de la Aristotel, formulata de Toma de Aquino si lansata în pedagogie de John Look, anume: “nimic nu este în intelect daca n-a fost mai întai în simturi”. Si toata pedagogia noastra e plina de aceasta sintagma. Tinerilor care predati religia, luati aminte, nu uitati acest lucru capital! Pe noi ne priveste, pe noi teologii mai ales. Auziti, ce eroare fundamentala privind omul si vocatia umana: “nimic nu este în intelect daca n-a fost mai întai în simturi”. Deci intelectul însusi e zidit de simturi si nu numai în pedagogia din timpul marxismului si comunismului, ci asa a mers tot timpul. Omul este om din ce vine din afara, din simturi, de la senzatiile din natura. Comunismul a fost proba acestei filosofii materialiste (marxiste) si a dat proba examenului în istorie a marxismului. De aceea, cum spunea cineva, Marx a iubit foarte mult istoria, dar istoria nu l-a iubit.
Probabil c-o sa publicam testamentul din 1957 al unui teolog francez, Boris Pradin, (1874 – 1958), care primul din Apus care si-a dat seama de „eroarea din psihologie”, eroare vazuta de un psiholog care se ocupa de sufletul omenesc. Si aici vedem caderea, eroarea: în loc de guvernarea sensurilor rationale au pus guvernarea simturilor. Adica simturile sa stapaneasca în sine! O viata întreaga l-a preocupat asta. Tratatul îl începe prin 1940 iar marturia o are de abia într-un testament al lui din 1957, chiar înainte de a muri si unde spune: „Eroare. Nimic nu este în simturi fara sa fi fost mai întai în intelect, care zideste simturile, care formeaza simturile”.
Apusul gandeste la ratiune, dar nu în adancimea ei, pentru ca nu poti gandi la ratiune fara logos. Caci omul cade în pacat; si pacatul în ce-a constat? Ne zice parintele Staniloae în Mistica lui: în schimbarea gravitatiei, fratilor; în loc sa graviteze în jurul lui Dumnezeu, prin pacat omul a ajuns sa graviteze în jurul eu-lui lui. Adica, cum spun Sfintii Parinti, sa pui – prin tine - un nou început lumii. În loc de “La început era Cuvantul, Dumnezeu era Cuvantul…” sa spui ca tu esti începutul.
Pacatul înseamna a pune începutul lumii în tine, în faptura, în natura si ratiunea s-o vadesti ca tu ai zidit-o. Pai nici n-ai cum! Mai ales daca sustii ca “nimic nu e în intelect daca n-a fost întai în simturi”. În loc de guvernarea ratiunii – a sensului rational, as adauga sensul creator - de aici a ajuns el apoi, adancind, ca nu totu-i din simturi. Simturile indica ca exista cai de comunicare cu lumea, dar nu ele îmi construiesc spiritul meu; eu numesc instanta care judeca întreg aportul care îmi vine mie din lume, spiritul, el zideste.
Asa am considerat, ca în ziua de azi sa va citez pe unul din cei mai cunoscuti antropologi. E vorba de Ioan Taterzal, care-i directorul Institutului de Antropologie la New York. În lucrarea lui (aparuta în 1998, tradusa din limba franceza - cum o am eu - în 1999) apare acest cuvant al lui capital: „constiinta este unicitatea umana”; în ce e omul e unic, spre deosebire de celelalte fapturi? În constiinta. Dar el spune asa: „uimitor e faptul ca oamenii de stiinta n-au ajuns la un acord total pentru definirea constiintei”. Unicitatea constiintei din sufletul omului este ca „ea nu provine din exterior ci din interior”. Sorbiti marturia si s-o traim: spiritul nostru nu e produs de lumea dinafara. Pai tot omul asa a fost învatat, ca omul e o fiinta sociala s.a.m.d., totul e din afara sau dupa dictonul lui John Look: “ce ne vine prin simturi”.
Ce înseamna Cuvantul Mantuitorului “Împaratia lui Dumnezeu este înlauntru”? Si ce înseamna Taina Mirului, a simturilor duhovnicesti, sa ai vedere duhovniceasca, sa ai auz duhovnicesc? Aceste doua simturi mai ales si toate simturile sa te înalte la Taina prezentei lui Dumnezeu. Cum e prezent în noi Dumnezeu? Este prezent „dupa chipul lui Dumnezeu”. Zice dumnezeiescul Maxim: “Dumnezeu este si absent si prezent”, asa e tradus, dar eu as zice: “este si tainic si de fata”. E tainic în infinitatea Lui si fiinta Lui; noi nu ne împartasim din fiinta Lui ci din harul, din Lumina Lui. Si e prezent – auziti! - prin virtuti.

Virtutile – Asemanarea cu Dumnezeu

Dumnezeu este Lumina si nici un întuneric nu este în El. Dumnezeu este iubire, Iubirea divina, Bunatatea divina, Pacea divina, Cuvantul divin. El e prezent în noi prin Cuvantul Lui si prin Virtutile Lui. Observati cum e prezent Dumnezeu în viata, adica prezenta Lui nu dintr-o gratie creata, cum s-a spus. Simturile sunt virtutile pe care ti le împartaseste Dumnezeu, o realitate care oglindeste necreatul, oglindeste ceva din ubicuitatea lui Dumnezeu din pretutindenitatea lui Dumnezeu si din vesnicia lui Dumnezeu.
Cand dai un lucru material, îi dau un pahar de apa cuiva, o bucata de paine, o haina, un ban, aceste daruri pe care le dau lui, la mine nu mai sunt, nu-i asa? Ele scad la mine, dar cand eu îi dau Cuvantul, Cuvantul lui Dumnezeu îl împartasesc catorva, la o multime, scade cuvantul la mine? Nu scade, dimpotriva. Cand se cearta doi ce se întampla? Se înmultesc cuvintele, chiar si cele rele, nu? Scapa numai o singura vorba si apoi nu mai scapi de celalalt cuvant.
Deci Cuvantul nu scade, dar iubirea? Cand daruiesti cuiva iubirea. Ea scade cand i-o dai iubind? Cu siguranta ea creste. Ori atunci iata ca din cuvant si din iubire întelegem noi, ne dam noi seama cum sa traim în viu Adevarul. Adica e ceva dumnezeiesc în noi iubitilor credinciosi, în toate acestea, în cuvantul lui Dumnezeu, în iubirea divina, în Întelepciunea, în Bunatatea divina, în Pacea divina, e o prezenta dumnezeiasca cum spune Sfantul Maxim atat de adanc ca “Dumnezeu e de fata prin virtuti”.
Ce înseamna Taina Mirului, Taina Botezului, iubitilor? Ca simturile noastre sunt duhovnicesti, toate încheieturile noastre, ochii nostri (spune Sf. Grigore de Nyssa ca “slava ochilor este, sa fie ochii porumbelului”, ochii Duhului Sfant cu care poti pecetlui). Sa te împartasesti deci de Lumina divina, auzul tau de Auzul divin. De aceea, Moise cand a vazut rugul care ardea si nu se mistuia (ramanea tot verde), deodata cu ochii a vazut si cu urechile a auzit: “Moise, Moise, descalta-te, scoate încaltamintea; pamantul pe care calci este sfant”. Ce înseamna “scoate-ti”? Adica muta-ti simturile, asta înseamna; muta-ti simturile de la lumea din afara, adica de la ceea ce vine prin simturi si de care sarmanul om e dependent (este o expresie a caderii, adica dependenta omului de cele dinafara): “Ca nimic nu este în intelect daca n-a fost mai întai în simturi”. Pai cum sa nu se deschida în tine simturile duhovnicesti. Dar ce vrea sa ne spuna aceasta? Virtutile, fratilor - mare taina si aici - virtutile noastre sunt create; virtutile au viata numai cand sunt în legatura cu atributele dumnezeiesti, cu dumnezeirea.
Sfantul Maxim în întrebarea a 2–a si raspunsul 22 catre Talasie, talcuit de Par. Staniloae în introducerea la Ambigua, zice ca virtutile noastre sunt formele umane ale însusirilor dumnezeiesti, ale Logosului. Virtutile toate, si cele teologice: credinta, nadejdea dragostea, bunatatea, pacea, îndelunga rabdarea, si cele morale: întelepciunea, dreptatea, barbatia sau curajul, înfranarea si celelalte. Acest dar dumnezeiesc al virtutilor îsi are radacina în Dumnezeu, numai asa ele devin vii. Cum devin ele vii? Cand sunt în legatura mereu, cand în iubirea mea e Iubirea divina, cand în cuvantul meu (cum spunea Sfantul Petru) e cuvantul lui Dumnezeu. Cand eu citez numai, ma cutremur în fata Lui, a cuvantului dumnezeiesc.

Dumnezeu este credincios

Virtutile sunt darurile lui Dumnezeu zidite în noi, dar nu uitati, ele devin vii atunci cand ele îsi recunosc si-si simt radacina în atributele dumnezeiesti, cand credinta mea e credinta Lui. O, parca fac o chemare! Pai ce, vorbim de credinta lui Dumnezeu cand credinta-i a noastra, nu a lui Dumnezeu? Doamne pazeste! Este omisiune grava atunci cand în vreo Dogmatica nu ne apare între atributele divine si Credinta. E foarte grava lipsa! Credinta întai e fidelitatea Lui. Un singur lucru sa va spun. Priviti-l pe Toma la Cincizecime sau cand Sfantul Apostol Petru a spus: “Pe Acest Iisus pe care voi L-ati rastignit, Dumnezeu L-a facut Om si Hristos”. Pai aici nu se vede fidelitatea lui Dumnezeu fata de taina creatiei si a mantuirii? Dumnezeu ne-a dat pe Fiul Sau, noi L-am rastignit si atunci noi am zis gata, am încheiat cu El. A ramas atunci Dumnezeu credincios planului Lui? A ramas sau nu? Pai pe acest Hristos istoria L-a rastignit, a vrut sa opreasca planul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu ce-a facut? L-a înviat! Adica Dumnezeu care e Dumnezeul vietii si al nemuririi – observati - e credincios fata de planul hotarat Lui, chiar fata de necredinta oamenilor? Ia ganditi-va! Raspundeti! Simtiti Adevarul? Atunci Credinta noastra e întai un act divin, cum vi se pare? Avem temelia Scripturii? Avem, fratilor, avem!
Ganditi-va numai ca m-ati provocat cu cuvant din Scriptura. Cititi cand veti ajunge acasa Evanghelia dupa Marcu la cap. 11 vers. 22 si veti gasi acolo ca în momentul în care, în saptamana aceea care s-a încheiat cu Pastele, cu Învierea, Mantuitorul a petrecut ziua în Ierusalim, iar seara se retragea fie în Betania, fie la Muntele Maslinilor, si sa observati: luni seara Mantuitorul mergand spre Betania a întalnit un smochin care n-avea roade, a cautat si n-a gasit decat frunze. Stiti ce-a zis Mantuitorul: “în veac sa nu mai fie rod întru tine”. Si a 2- a zi cand s-a întors înapoi în Ierusalim ce observa apostolii? Ca smochinul s-a uscat si unul din apostoli ia cuvantul: “Învatatorule, iata smochinul pe care l-ai condamnat, la-i osandit, l-ai blestemat, s-a uscat”. Cine dintre apostoli a spus? Petru, nu uitati! Retineti! Cuvantul e de mare însemnatate: “s-a uscat” si ce spune Mantuitorul - cititi cuvantul cum este în original - “aveti credinta lui Dumnezeu”. Noi am tradus, ne-am luat dupa apuseni si zicem: “aveti credinta în Dumnezeu”, ca si cum credinta pleaca de la noi spre Dumnezeu. Nu-i totuna! Cand zic credinta lui Dumnezeu eu o centrez în Dumnezeu, de la Dumnezeu vine la mine si asa-i în original.
Nu te mai poate zdruncina orice ti s-ar întampla; e atata putere în cuvantul acesta negrait, caci Dumnezeu este credincios. Îmi aduc aminte de un evreu, Victor Frankle care a trait între 1905 – 1997. Omul acesta, care a fost la Auschvitz, crede ca nimic din lume nu te poate zdruncina daca-l ai pe Dumnezeu si credinta în El. El spune asa: “La Auschvitz nu se putea intra decat cu rugaciunea domneasca ” (“Tatal Nostru”) si în orice împrejurare a vietii cu nimic nu poti reusi decat cu “Tatal Nostru”, cu credinta în Dumnezeu, care e fundamentala iubitilor si creeaza un echilibru deosebit în om. El raspunde altor psihoanalisti cu aceasta teorie. Asa s-a zis în psihologie: echilibrul sau homeostazia - asa se numeste în termeni specifici – homeostazia, adica un fel de asezare, de echilibru. Pai ce echilibru cand te afli în fata camerei de gazare sau a gulagului, cum sa-ti mai pastrezi echilibrul? Sau cand da napasta pe capul tau? De ce credinta în Dumnezeu? Pentru ca numai ea este neclintita si se bazeaza pe fidelitatea Lui. Sfantul Apostol Pavel, în Epistola catre Galateni, cap. 2, vers. 20, spune “Credinta aceea care este a Fiului lui Dumnezeu”. Deci Mantuitorul e credincios! Asta-i capital pentru noi!

Pr. Dr. Constantin Galeriu

29 martie 2001 - Sibiu

Publicat in revista Porunca Iubirii.

Fagaras