| The Free Site | vBuddy - promote your website free | Cheap Web Hosting - starting at $5 |
Interviu cu Prea Cuviosul Arhimandit Dr. Gheorghios Capsanis,
Egumenul Sfintei Mãnãstiri Grigoriu din Sfîntul Munte Athos
Întrebare: Prea Cuvioase Pãrinte Egumen, cum priviti Sfintia Voastrã miscarea de apropiere interreligioasã la care iau parte si reprezentanti ai Bisericii Ortodoxe ?
Rãspuns: Din capul locului se vede cã aceastã
miscare este dirijatã de romano-catolici. Începe cu declaratiile
de la Assisi si se sfîrseste la Roma. Întrevãd aici o încercare
a Papei de a se impune nu numai ca si conducãtor al tuturor crestinilor,
ci si al tuturor religiilor. Aceastã afirmatie a mea este întãritã
dacã luãm în considerare si alte actiuni asemãnãtoare
ale Vaticanului cum ar fi pozitia dominantã pe care si-o asumã
Papa în negocierile crestinilor cu Vaticanul, sau în cele cu evreii
legate de situatia Locurilor Sfinte. Este clar cã Papa încearcã
sã preia conducerea spiritualã a Europei Unite, nu doar a tuturor
"bisericilor si confesiunilor crestine" (lucru cu neputintã
deocamdatã astãzi), sã-si asigure primatul într-o
Europã polimorfã religios.
Sunt caracteristice în acest sens si declaratiile pe care le-au fãcut
conducãtorii Uniunii Europene, Jaques Santer si Romano Prodi, vorbind
despre "un cîmp comun de colaborare al cultelor cu societatea civilã"
pentru întruparea ideilor unei Europe noi "atît în viata
politicã cît si în laturile ei religioase".
Vaticanul încearcã sã cîstige de fiecare datã
cît poate mai mult:
¨ prin uniatie: atragerea nemijlocitã a ortodocsilor si a altor crestini
rãsãriteni (monofiziti, anticalcedonieni);
¨ prin dialogul cu ortodocsii: recunoasterea Bisericii Romano-Catolice de
cãtre ortodocsi drept Bisericã sorã avînd credintã
apostolicã, Taine valide si succesiune apostolicã;
¨ prin participarea si organizarea, la Vatican, a declaratiilor si rugãciunilor
interreligioase pentru pace: urmãreste primatul între toate religiile.
Roma întrevede cã, datoritã înfrumusetãrii
si aggiornament-ului crestinismului apusean, romano-catolicismul poate iesi
din dificultãtile în care se aflã, instituind un soi de
ideologie panreligioasã cu colorit crestin. În acest scop papa
încearcã sã se impunã ca si conducãtor al
noilor structuri politico-religioase ale Europei. Aceasta este în conformitate
cu pozitia teologicã a Vaticanului conform cãreia "orice
bun care existã în afara Bisericii Romano-Catolice îi apartine
virtual".
Întrebare: Nu credeti cã în aceastã miscare generalã este necesarã si prezenta Ortodoxiei, astfel încît evolutia aceasta sã nu fie monopolizatã de romano-catolici?
Rãspuns: Biserica nu este un sistem ideologico-politic. Mai cu seamã Biserica noastrã Ortodoxã care niciodatã nu înceteazã a fi una, sfîntã, soborniceascã (adicã universalã, ecumenicã, n.n.) si apostoleascã, singura cale sigurã spre mîntuire. Din aceastã cauzã astfel de "necesitãti" sunt de neînteles. Credinta noastrã purã se înstrãineazã atunci cînd este folositã în spatele acestor declaratii pe care conducãtorii ortodocsi n-ar trebui sã le sustinã nici mãcar cu prezenta lor.
Întrebare: Sfintia Voastrã, în special, ca si cleric ortodox si cunoscãtor al Dreptului Canonic, cum vedeti împreunã-rugãciunea cu reprezentantii altor religii? Este permisã de cãtre Sfintele Canoane si de traditia Bisericii noastre?
Rãspuns: În cazul acesta nu avem de-a face cu
o împreunã-rugãciune în sensul participãrii
tuturor la o rugãciune comunã, deoarece fiecare reprezentant religios
se roagã pe rînd la Dumnezeul sãu. Împreunã-rugãciune
sãvîrsesc ierarhii ortodocsi cu romano-catolicii si cu alti crestini
eterodocsi. Desigur cã si aceastã împreunã-rugãciune
este interzisã de cãtre Sfintele Canoane din motive ecleziologice
serioase. Dar nici rugãciunea reprezentantilor diferitelor religii în
acelasi loc, cu rîndul si pentru acelasi scop nu poate fi acceptatã
de cãtre constiinta crestinã ortodoxã din mai multe motive:
¨ Deoarece dumnezeii cãtre care se roagã reprezentantii celorlalte
religii sunt mincinosi. Profetul David spune cã "toti dumnezeii
neamurilor sunt draci" (Psalm 95, 5 – traducere dupã Septuaginta)
si cã "urechi au si nu vor auzi" (Psalm 113, 14). Hindusii,
de exemplu, cred într-o sumedenie de zeitãti. Sintoistii cred în
sufletele înaintasilor si cinstesc zidirea în locul Ziditorului
(soarele, luna, etc). Budistii au un dumnezeu impersonal. Iudeii si musulmanii
cred într-un dumnezeu monopersonal, considerînd ca blasfemie credinta
în Dumnezeul Treime si în dumnezeirea lui Hristos. Cum putem noi,
crestinii ortodocsi, sã luãm parte la rugãciuni acolo unde
nu se dã nici o importantã Celui cãtre care se îndreaptã
rugãciunea, considerîndu-se suficient faptul cã te rogi
la un oarecare dumnezeu? Astfel de situatii amintesc de "New Age"
si de duhul masonic sincretist. Iar aceastã situatie nu este numai împotriva
Sfintelor Canoane, ci si a Vechiului Testament.
¨ Ar fi acceptat vreodatã profetul Ilie sau altul dintre profeti
sã ia parte la asa ceva? Este cunoscut faptul cã profetii au propovãduit
lupta neîncetatã împotriva oricãrui fel de sincretism
religios si cei mai multi dintre acestia au fost alungati si ucisi din acest
motiv.
¨ Ar fi acceptat vreodatã Sfintii Apostoli si nenumãratii
Sfinti Martiri si Mãrturisitori ai credintei noastre o astfel de participare?
Cum îndrãznim noi astãzi sã actionãm împotriva
lor, a Profetilor, a Apostolilor, a Martirilor si a Sfintilor nostri Pãrinti?
Întrebare: Multi teologi accentueazã cã Ortodoxia este ecumenicã (i.e. universalã). Nu credeti cã a sosit timpul ca în zilele noastre sã se impunã aceastã dimensiune a Ortodoxiei?
Rãspuns: Cu certitudine, Biserica Ortodoxã este
ecumenicã (i.e. universalã). Una este, însã, ecumenicitatea
(i.e. universalismul, sobornicitatea) si alta este ecumenismul. Biserica Ortodoxã
este ecumenicã, dar nu ecumenistã. Si rãmîne ecumenicã,
cîtã vreme nu cade în ispita ecumenismului. Ecumenicitatea
constituie expresia deplinãtãtii Bisericii si se propune si celorlalti,
fãrã sã se împartã sau sã se ajusteze
dupã conceptiile omenesti. Deoarece, asadar, Biserica noastrã
Ortodoxã este ecumenicã si deoarece întreaga lume are cu
adevãrat nevoie de ecumenicitatea ei, este necesar ca ea sã se
mentinã ecumenicã si sã nu cadã în ecumenism.
Iar aceasta nu numai pentru a-si pãstra identitatea ei, ci si pentru
a ajuta cu adevãrat lumea.
Întrebare Care credeti cã sunt consecintele probabile ale ecumenismului
în sînul poporului credincios?
Rãspuns: Consecintele unor astfel de manifestãri
si declaratii sunt numeroase si neplãcute, nu numai pentru credinciosii
Bisericii ci si pentru ai celorlalte culte. Astãzi, prin folosirea mijloacelor
de informare în masã toate informatiile din lume pot ajunge si
în cel mai îndepãrtat colt,
Credinciosii ortodocsi practicanti si cu cunostintã bisericeascã
vie care urmeazã hotãrît "credinta încredintatã
odatã pentru totdeauna sfintilor" (Iuda 3), aceste manifestãri
si declaratii le produc indignare, întristare si gînduri de a pãrãsi
o Bisericã ce îngãduie asa ceva, cu intentia de a mãri
numãrul credinciosilor schismatici zelotisti si sã loveascã
astfel si mai mult Sfînta noastrã Bisericã Ortodoxã.
Celor credinciosi doar cu numele, ecumenismul le produce slãbirea si
diluarea constiintei dogmatice si un si mai mare dezinteres pentru credinta
si viata ortodoxã, cîtã vreme toate religiile sunt la fel.
În plus, pe cei care nu cunosc Ortodoxia, dar cautã un rãspuns
la diferite probleme, îi încurajeazã sã accepte solutii
de la diferite eresuri si religii. Se stie cã în Grecia existã
mai mult de 500 de astfel de miscãri religioase si crestine si cã
tot mai multi ortodocsi le devin adepti. Ca sã nu amintesc decît
de miscãrile religioase extrem orientale si de penticostalii la a cãror
adunare în Atena vin pentru a asculta predica cam 500-600 de ortodocsi
sau fost-ortodocsi. Cum vor putea duhovnicii si preotii sã interzicã
credinciosilor ortodocsi sã meargã la astfel de adunãri
cîtã vreme ierarhi ortodocsi iau parte nu doar la rugãciuni
intercrestine, ci si interreligioase?
Un cunoscut profesor universitar de la Universitatea din Atena, aratã
în articolul sãu "Liturghia comunã ecumenistã"
din ziarul "Elefhterotupia" (25.X.1995) cã aceste miscãri
ridicã o serioasã problemã pastoralã. Aceastã
parodie de liturghie a avut loc în insula Sinos, la biserica episcopiei
romano-catolice unde au cîntat ortodocsii, au slujit latinii, si au fost
împãrtãsiti toti, inclusiv protestantii prezenti, cu ostia
de cãtre episcopul romano-catolic al Sinos-ului.
Sã vã mai citez si un pasaj care vizeazã direct subiectul
nostru:
"Cu evlavie treceau prin fata icoanei Maicii Domnului, multi aprinzînd
chiar lumînãri: ortodocsi, catolici, protestanti, musulmani, budisti,
sintoisti, cîtiva cu religie nedeclaratã, dupã cum si atei
convinsi.(...) Atmosfera din bisericã era "ca un pod ce ducea de
la pãmînt la cer" desi unul se închina la Hristos, alul
la Mahomed, altul la Buda s.a.m.d.(...)
Aceeasi senzatie am mai avut-o acum trei ani înainte, într-un centru
budist din Kioto... Tot asa si acolo, budistii, localnicii se prosternau în
fata unei statui, aprindeau tãmîie, identicã cu cea folositã
de cresinii apuseni, ardeau lumînãri fiecare la Dumnezeul sãu...."
Încheind rãspunsul meu vreau sã subliniez faptul cã
prin astfel de actiuni, dãm senzatia necrestinilor cã suntem unul
si acelasi lucru cu ei, cã nu are importantã cã ei nu sunt
crestini si cã mîntuirea se aflã si în alte religii.
Cum vor mai cãuta credinciosii altor religii mîntuirea în
Hristos sau ce înteles va mai avea pentru ei propovãduirea ortodoxã
a Evangheliei?
Întrebare: Într-un text al P.S.Damaschin al Elvetiei se face referintã la dialogul ortodocsi-musulmani. Citez: "O bisericã sau o moschee – locul în care omul îsi cunoaste nimicnicia sa - tintesc ambele spre aceeasi valorizare spiritualã a omului" (Epistepsis, m.494, p.23). Aceastã frazã ne-a socat si ne intereseazã opinia Sfintiei Voastre.
Rãspuns: Din pãcate, aceastã frazã,
ca si altele de altfel ale P.S. Damaschinos sau ale altor teologi ortodocsi
si eterodocsi care se ocupã cu musulmanii, exprimã spiritul sincretist
în care se tine dialogul.
Eu personal mã îndoiesc profund cã o bisericã si
o geamie (sau o sinagogã sau orice alt locas religios monoteist) pot
conduce pe om la aceeasi stare duhovniceascã. Vreau sã cred cã
astfel de fraze s-au rostit din gresealã si cã nu exprimã
convingerile profunde ale acestor teologi, deoarece dacã ar exprima credinta
celor care le publicã, îmi pare rãu sã o spun, au
cãzut din credinta crestinã. Dar este nepermis sã fie rostite
astfel de cuvinte chiar din gresealã. Cu credinta Bisericii nu ne jucãm.
Cum este posibil ca într-o geamie unde se propovãduieste Coranul
cu toate rãtãcirile lui, unde nu se cinsteste si nu se propovãduieste
credinta în Dumnezeu Treimic, unde "credinciosii" nu se împãrtãsesc
cu Sfintele Taine si nu primesc harul dumnezeiesc prin ele si nu devin mãdulare
ale trupului lui Hristos, cum pot ei sã aibã aceeasi stare duhovniceascã
cu ortodocsii dintr-o bisericã în care se cinsteste Sfînta
Treime? Dacã am lua în serios chiar si numai cuvintele slujbei
ce se zice la înnoirea unei biserici ortodoxe n-am putea sã mai
spunem asa ceva.
Deoarece problema dialogului acestuia este gravã trebuie sã ne
strãduim sã pãzim sistematic si cu grijã credinta
noastrã. Dacã astfel de conceptii domnesc înseamnã
cã se propovãduieste "o altã evanghelie", deoarece
în Evanghelia lui Hristos se spune cã "cel ce va crede si
se va boteza se va mîntui iar cel ce nu va crede se va osîndi"
(Marcu 16,16) si cã "nu este în altcineva mîntuirea
(decît în Iisus Hristos) cãci nu este sub cer nici un alt
nume, dat între oameni, în care trebuie sã ne mîntuim
noi" (Fapte 4,12).
Întrebare: Ati atins deja tema dialogului si as vrea sã vã întreb ce credeti despre dialogurile intercrestine?
Rãspuns: Tema este foarte largã iar rãspunsul
ar trebui sã fie o carte întreagã. Pe scurt vã rãspund
cã nu putem, ca ortodocsi, sã acceptãm concluziile dialogului
cu romano-catolicii deoarece documentul de la Balamand, care deocamdatã
este considerat "de lucru", e utilizat în practicã drept
întelegere încheiatã, si care recunoaste Biserica Romano-Catolicã
ca avînd credintã apostolicã, participare la aceleasi taine
cu ortodocsii, aceeasi preotie si succesiune apostolicã a episcopilor.
Nu putem accepta nici concluziile dialogului cu anticalcedonienii deoarece asa
cum s-a arãtat în lucrarea Observatii cu privire la dialogul Ortodocsilor
cu Anticalcedonienii al Sfintei Comunitãti a Sfîntului Munte Athos,
ortodocsii au acceptat abia acum pentru prima datã în istorie faptul
cã anticalcedonienii au hristologie ortodoxã în ciuda hotãrîrilor
sinoadelor IV, V, VI si VII Ecumenice si a scrierilor celor mai mari de Dumnezeu
purtãtori Pãrinti ai Bisericii: Fotie, Ioan Damaschin, Maxim Mãrturisitorul,
Sofronie al Ierusalimului s.a.
Între altele: ce noimã mai poate avea dialogul cu anglicanii, cînd
pe lîngã celelalte rãtãciri hirotonesc femei ca episcop
si preot? Sau cînd binecuvînteazã cãsãtorii
homosexuale si alte fapte imorale? Dupã cum se stie, chiar în sînul
cercurilor anglicane aceste situatii au declansat miscãri si nemultumiri.
Întrebare: Nu credeti cã ar fi bine sã se facã concesii acolo unde existã diferente mari?
Rãspuns: Dintru început în domeniul credintei
chiar si diferentele mici sunt mari. Concesiile amintite mai sus fatã
de catolici si fatã de anticalcedonieni, nu reprezintã oare un
minimalism dogmatic?
Mã tem cã cea mai mare concesie a ortodocsilor fãcutã
în aceste dialoguri este recunoasterea fie directã, fie implicitã
a faptului cã nu doar Biserica Ortodoxã este una sfîntã,
soborniceascã si apostoleascã, ci ea constituie o astfel de bisericã
împreunã cu catolicii, protestantii si anticalcedonienii. Mã
tem cã pe aceastã erezie eclesiologicã se bazeazã
dialogurile.
Nu e lipsit de importantã faptul cã anticalcedonienii au încetat
sã mai fie caracterizati drept monofiziti, sau anticalcedonieni sau precalcedonieni
sau crestini vechi-orientali ci sunt recunoscuti ca si ortodocsi orientali,
iar Biserica noastrã drept una din cele douã familii de ortodocsi,
cealaltã familie fiind anticalcedonienii.
Cu smerenie considerãm cã aceastã erezie eclesiologicã
trebuie sã fie condamnatã sinodal pentru ca mireasa lui Hristos
sã rãmînã neatinsã si fãrã patã,
Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostoleascã. Noi rãmînem
mereu credinciosi hotãrîrilor sinodalilor din Constantinopol care
în 1895 au declarat cã Biserica Papalã a cãzut din
credinta evanghelicã pe care o pãstrezã Biserica Ortodoxã
care singurã este Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostolicã.
Întrebare: Nu cumva acesta este doar punctul dumneavoastrã de vedere?
Rãspuns: Critica fãcutã de Biserica Greciei documentului de la Balamand (vezi Ekklisastiki Alitheia, 16-01-1995) si observatiile Sfîntului Sinod legate de dialogul cu anticalcedonienii ca si alte texte ale ierarhilor si profesorilor de teologie mã îndreptãtesc sã spun cã acest punct de vedere nu este numai al meu sau al cãlugãrilor atoniti.
Întrebare: O altã temã gravã care intereseazã pe multi ortodocsi este participarea ortodocsilor la Consiliul Mondial al Bisericilor. Ce credeti despre aceasta?
Rãspuns: Pe drept cuvînt aceastã temã
nelinisteste pe multi ortodocsi. Consiliul Mondial al Bisericilor este condus,
cum se stie, dupã conceptii necrestine, chiar pãgîne, cum
s-a vãzut si la Adunarea Generalã de la Cambera, unde Duhul Sfînt
a fost înfãtisat într-un chip animist idolatru.
Ortodocsii nu au posibilitatea sã-si facã cunoscutã pozitia,
asa cum au fãcut-o pînã la Adunarea Generalã de la
Delhi din 1961, unde din nefericire au renuntat la acest drept pentru cã
ecumenistii ortodocsi sã fie mai plãcuti protestantilor. Pînã
în 1961 a avut sens participarea ortodocsilor la C.M.B., cîtã
vreme au vorbit acolo nu ca reprezentanti ai unei fractiuni a crestinismului
divizat, ci ca reprezentanti ai Bisericii celei Una, Sfîntã, Soborniceascã
si Apostoleascã.
Textele reprezentantei ortodoxe, alcãtuite de venerabilul teolog George
Florovski, citite si publicate la aceste adunãri, exprimau constiinta
de sine ortodoxã.
Astãzi vocea ortodocsilor se pierde în ghiveciul protestant. Protestantii,
consecventi eclesiologiei lor, conform cãreia existã Biserica
vãzutã (nedesãvîrsitã si fragmentatã)
si cea nevãzutã (unitã si desãvîrsitã),
vin la C.M.B. pentru a-si aduce fiecare pãrticica lui de adevãr,
astfel încît toti la un loc sã desãvîrseascã
Biserica cea nevãzutã.
Ce sens are participarea ortodocsilor la acest Consiliu aproape exclusiv protestant,
unde glasul nostru rãsunã ca într-un Babel al ereziilor
protestante, cîtã vreme eclesiologia noastrã este radical
diferitã? Nu cumva acceptînd participarea la C.M.B. cãdem
indirect de la eclesiologia noastrã ortodoxã?
Multi ecumenisti ortodocsi cred cã dacã creste numãrul
reprezentantilor ortodocsi în Birourile C.M.B., hotãrîrile
si textele sale ar fi mai ortodoxe. Cunoscînd însã marea
crizã a credintei prin care trece întreg protestantismul, crizã
care conduce tot mai mult spre liberã cugetare si necredintã,
o astfel de supozitie mi se pare absolut nefondatã.
Dacã vrem sã fim consecventi cu credinta si cu eclesiologia noastrã
si sã nu scandalizãm poporul credincios ortodox, consider cã
Biserica Ortodoxã poate participa la C.M.B. doar dacã vorbeste
ca Una Sfîntã Soborniceascã si Apostoleascã Bisericã
si cu conditia ca ierarhii si ceilalti clerici sã nu se roage împreunã
cu protestantii de diferite nuante (între care destui neagã toate
elementele Traditiei Bisericii noastre) si mai ales cu femei episcop sau preot.
Întrebare: Unii ortodocsi sustin cã Traditia moare si omoarã dacã nu se înnoieste si cã traditia purã nu se concepe fãrã înnoire. Ce credeti?
Rãspuns: Existã diferente între înnoire
si înnoire. Înnoirea autenticã a Traditiei s-a fãcut
de cãtre sfinti, de cãtre de Dumnezeu insuflatii Pãrinti
ai Bisericii noastre si de cãtre sfintele ei Sinoade Ecumenice si locale.
Toti acestia rãmînînd înrãdãcinati în
Adevãrul Evangheliei au purces la tîlcuirea lui în limba
accesibilã si înteleasã de oamenii epocii lor. Nu au alterat
deloc esenta Evangheliei si a învãtãturii apostolice ci
au îmbinat-o organic în epoca lor. Încercãri de înnoire
au fãcut si ereticii care însã, dezlipiti de Trupul Bisericii
si lipsiti de dumnezeiescul har s-au rãtãcit de la Adevãrul
credintei. Acest tip de "înnoire" Biserica l-a îndepãrtat
ca pe un cancer de pe trupul ei sfînt si sãnãtos.
Vã dau un exemplu: folosirea termenului filosofic "de o fiintã"
de cãtre Sfintii Pãrinti ai primului Sinod Ecumenic a fost primitã
de cãtre Bisericã, ca exprimînd adevãrul vesnic si
ca o înnoire pozitivã. Pe de altã parte, înnoirile
filosofice necrestine ale lui Arie au fost condamnate si îndepãrtate
ca neconforme cu credinta Bisericii si ca o înnoire rea.
Judecînd dupã ceea ce se întelege astãzi prin înnoire,
considerãm cã aceasta vizeazã elementele esentiale ale
Traditiei si alterarea lor.
Îmi amintesc o frazã scrisã de cuviosul, înteleptul
si sfîntul arhimandrit Iustin Popovici cãtre ucenicii sãi
care studiau în Atena (ajunsi acum episcopi ai Bisericii Sîrbe):
"Orice vã scriu sã judecati si sã analizati în
functie de ceea ce spun Sfintii Pãrinti si dacã concordã
atunci sã-mi primiti îndrumãrile; aceasta este mucenicia
ortodoxã care atrage harul lui Dumnezeu si care-i deosebeste pe martirii
sfintei noastre credinte si Traditii".
Întrebare: Cei mai multi dintre crestini asteaptã mãrturia Sfîntului Munte si a monahilor si o primesc cu bucurie. Sunt însã unii (putini) care spun cã atonitii si în genere, monahii, trebuie sã se ocupe doar de rugãciune si nu de chestiuni de credintã. Nu cumva au dreptate?
Rãspuns: Bineînteles cã principala ocupatie
a monahului este rugãciunea. Dar cînd credinta este pusã
în pericol, monahii trebuie sã se implice în problemele bisericesti,
mai ales cei instruiti pentru dreapta îndrumare a credinciosilor atît
în viata duhovniceascã cît si în problemele dogmatice
si e de folos ca ei sã vorbeascã, nu ca sã învete
Biserica, ci ca sã mãrturiseascã credinta lor dupã
porunca Domnului: "cine va mãrturisi întru Mine înaintea
oamenilor, mãrturisi-voi si Eu pentru el înaintea Tatãlui
Meu Care este în ceruri"(Matei 10,32). Mãrturisirea lui Hristos
nu este o obligatie de seviciu, ci o expresie a vietii. Mai precis este expresia
participãrii la viata lui Hristos. Hristos nu spune "oricine Mã
va mãrturisi" ci "oricine va mãrturisi întru Mine".
Mãrturisirea lui Hristos este deci expresie a împãrtãsirii
cu Hristos sau a vietii în Hristos. Viata în Hristos are ca si urmare
fireascã mãrturisirea lui Hristos. Monahii trãind în
Hristos mãrturisesc si astfel îi învatã pe crestini.
O fac smerit, nu ca sã învete, ci pentru a mãrturisi. Aceasta
este traditia în monahismul ortodox si aghioritic.
Astãzi (21 ianuarie) sãrbãtorim doi sfinti cãlugãri,
dascãli si mãrturisitori. Pe Sf. Maxim Mãrturisitorul si
pe Sf. Maxim Grecul, luminãtorul Rusiei. Ce ar fi fost rãsãritul
ortodox si universal fãrã mãrturisirea si învãtãtura
Sf. Maxim Mãrturisitorul? Si ce ar fi ajuns Rusia ortodoxã fãrã
învãtãtura Sf. Maxim Grecul?
Nu cumva au gresit în aceastã privintã toti sfintii aghioriti
printre care Sf. Grigorie Palama si cei împreunã cu el semnatari
ai Tomului Aghioritic în care sunt condamnate erori catolice, sau sfinti
ca Nicodim Aghioritul sau Cosma Etolianul si atîtia altii?
În fiecare zi citim si auzim vietile sfintilor si ale mãrturisitorilor
credintei. Putem oare sã ne astupãm urechile? Putem sã
spunem cã credem cele contrare Traditiei Bisericii noastre? O asemenea
pozitie ar însemna un soi de schizofrenie duhovniceascã.
Întrebare: Nu cumva mentiunea acestor elemente traditionale poate fi privitã astãzi ca o încremenire în niste extreme învechite?
Rãspuns: Hristos "ieri, azi si în veci este
acelasi" iar mîntuirea pe care o aduce Biserica Lui este aceeasi
de-a lungul secolelor. Constiinta noastrã ortodoxã este modelatã
de cele învãtate de la pãrintii credinciosi, duhovnici,
din scrierile Apostolilor, ale Pãrintilor, Martirilor, Mãrturisitorilor,
Cuviosilor. Dacã credem cã toate cîte le-am primit si le-am
învãtat sunt drepte si plãcute lui Dumnezeu, atunci trebuie
sã avem curajul sã le si mãrturisim, chiar dacã
ne-am pune în pericol viata sau am fi batjocoriti pentru aceasta. Nu se
potriveste crestinilor si cãlugãrilor sã-si subordoneze
credinta si teologia ideilor practice sau altor interese lumesti de moment.
Pentru noi au putere nepieritoare cuvintele Domnului:"veti cunoaste adevãrul
si adevãrul vã va face liberi"(Ioan 9,32). De aceea ne este
de folos sã "tinem adevãrul în iubire"(Efeseni
4,15) adicã cu îndrãznealã si discernãmînt.
Aceastã nevoie o împlinim fatã de toti fratii nostri, mai
cu seamã fatã de toti cei ce se scandalizeazã si cautã
de la noi cuvinte de mîngîiere si de întãrire în
credinta ortodoxã într-o epocã a ereziilor si de trãdare
a Sfintei noatre Traditii Ortodoxe.
Vã multumesc.
Apãrut în periodicul Hristianike, 6 martie 1997, p. 1-4.
Traducere si prezentare
Ieroschimonah Agapie Corbu.