Istoria Sinodului de la Florenta

Traducere de Constantin Fagetan

Traducerea s-a facut dupa Ivan N. Ostroumoff, The History of the Council of Florence, translated from Russian by Basil Popoff, Holy Transfiguration Monastery, Boston, Massachusetts, 1971.

INTRODUCERE

Izvoarele istoriei Sinodului de la Florenta

Duhul suprematiei a început sa se arate înca de timpuriu la pontifii Romei. De îndata ce necontenitele si înversunatele lor straduinte de a-si întinde monarhia spirituala asupra întregului Apus au fost încununate de izbânda, nemultumindu-se cu aceasta, au cautat sa supuna Scaunului lor pontifical si pe egalii lor – Patriarhii Rasariteni, dând astfel prilej marii despartiri între Apus si Rasarit care, începând sub Fotie, a sfârsit cu definitiva schisma a Bisericii Romei fata de singura Biserica Ortodoxa, cea a Rasaritului. Nu doar iubirea de stapânire a fost pricina acestei despartiri, ci si încapatânarea de a adopta multe abateri însemnate de la vechea învatatura si rânduiala a Bisericii Universale. Timpul, în loc sa domoleasca iubirea de stapânire si sa înlature gresalele, nu a facut decât sa le sporeasca si sa le întareasca. Asa s-a ajuns ca despartirea Bisericilor sa devina tot mai statornica, în vreme ce crestinii rasariteni, credinciosi vechii lor Ortodoxii, s-au întarit în aversiunea lor fata de Biserica Latina.
Starea dezastruoasa a Imperiului de Rasarit, lipsit de putere si lasat în voia pustiirii barbarelor si crudelor neamuri din miazanoapte si din rasarit, suferind nu mai putin din pricina cotropirilor propriilor frati din Apus, a stârnit nu o data cârmuitorilor sai dorinta de a reface duhul dragostei si pacii între Biserici, ce existase mai înainte, nadajduind ca prin aceasta sa afle ajutor nemijlocit din partea capului crestinatatii apusene împotriva dusmanilor ce amenintau Împaratia cu prabusirea si devastarea. Papii nu erau defel potrivnici unor astfel de manifestari din partea Rasaritului, având mereu în minte propriul tel, atingerea suprematiei si stapânirii asupra celor patru Patriarhate Rasaritene. Era însa vadit ca, atâta vreme cât Papii vor urmari acest tel, refuzând a se întoarce la curata învatatura din vechime si la practicile Bisericii, nici un fel de stradanie de împacare nu va avea sorti de izbânda.
Roada acestor stradanii în vremea existentei Imperiului Rasaritean a fost un Sinod care, planuit a se tine la Ferrara, a fost mai apoi mutat la Florenta, unde s-a si încheiat. Cei douazeci de ani de pregatire a Sinodului, prezenta Împaratului rasaritean, a Patriarhului Constantinopolei împreuna cu alti Vicari Patriarhali (™p…tropoi) si Episcopi pe de-o parte, si cea a Papei cu numeroasa suita de Cardinali si Episcopi pe de alta parte; apoi lunga durata a dezbaterilor asupra pricinilor de capetenie ale despartirii; si, în sfârsit, însasi amanuntimea cu care punctele aflate în disputa au fost aduse la cunostinta soborului – toate laolalta sporesc deosebita valoare a istoriei Sinodului. Apoi iarasi, sfârsitul sau, atât de deosebit fata de nadejdile si asteptarile nutrite la deschiderea sa de catre cei veniti din îndepartatul Rasarit, în ciuda vaditei superioritati a celor din urma în privinta adevarului si dreptatii, da nastere unei vrednice de lauda curiozitati fata de felul cum s-au petrecut cu adevarat lucrurile la aceasta adunare. Pe deasupra, orice fiu al Bisericii Ortodoxe Greco-Ruse are o pricina aparte de a se familiariza cu istoria acestui Sinod, nu numai fiindca a cuprins între membrii sai un Mitropolit rus, destul de implicat în lucrari, chiar daca el însusi nu a fost un mare aparator a vechii Ortodoxii a Bisericii sale, ci si fiindca hotarârile de la Florenta au slujit drept temei al asa-zisei „Unii” organizate în tinuturile din sud-estul tarii noaste, multumita iezuitilor din veacul al saisprezecelea. O istorie nepartinitoare va arata cât de nedrept au fost si înca sunt socotite canoanele Sinodului de la Florenta a fi produsul grecilor, ramasi pururea fii credinciosi ai Bisericii Ortodoxe.
Descrierea contemporana a Sinodului de catre Siropulos, cunoscuta sub numele de Adevarata istorie a nedreptei uniri, este primul si cel mai însemnat izvor al istoriei acestui Sinod. Silvestru Siropulos, grec din nastere, era fiul unui Dascal al Bisericii, care i-a fost si învatator, si înca de timpuriu a cunoscut îndeaproape pe multi dintre barbatii evlaviosi si învatati ai vremii sale. Rânduit diacon al Bisericii din Constantinopole, cu rangul de ecclesiarh si dikeofilax, el l-a însotit pe Patriarh la Sinodul de la Florenta, a fost de fata la el în calitate de membru, si deci a vazut si a auzit toate cele negociate acolo, luând chiar parte la multe din întrunirile restrânse ale Episcopilor; în sfârsit, el a fost nu o data trimis de catre ceilalti membri ai Sinodului la Papa. Statornicia sa în învatatura ortodoxa si aversiunea fata de unire i-au atras mânia Împaratului si au pricinuit multa indignare latinilor si grecilor ce au apostaziat de la Ortodoxie. La cererile staruitoare ale dregatorilor împaratesti, el a semnat hotarârile Sinodului; dar la scurt timp dupa aceea s-a cait sincer de ceea ce facuse si, lepadându-se de unire si retragându-se din dregatoria Bisericii sale, a scris istoria Sinodului.
Istoria lui Siropulos se încheie cu evenimentele anilor 1444 si 1445; putem deci presupune cu mare probabilitate ca a fost scrisa cam în aceasta perioada si, prin urmare, înca în timpul vietii împaratului Ioan Paleologul si a altor membri ai Sinodului. Aceasta împrejurare dovedeste adevarul istoriei sale. El însusi afirma în mai multe locuri ca istoria sa nu cuprinde nimic altceva decât adevarul si ca, desi ar fi vrut sa lase deoparte multe lucruri, nu a putut s-o faca, întrucât martorii întâmplarilor erau înca în viata. Fara a intra în amanuntele disputelor publice, consemnate chiar în timpul sedintelor Sinodului, el povesteste convorbirile aparte ale Episcopilor greci, folosind îndeobste chiar cuvintele lor. Când descrie întrevederile preliminare ale Împaratului si Patriarhului cu Papii, el se foloseste de gr£mmata înscrise în codicele Bisericii; de asemenea, el face loc în istoria sa câtorva din actele autentice ale Sinodului, cum ar fi parerile Patriarhului si Împaratului despre purcederea Duhului Sfânt, ca si obiectiile latinilor împotriva înfatisarii aceleiasi învataturi facute de catre Episcopii greci. Cu o rara onestitate, el se fereste sa dea marturie despre subiecte mai mult sau mai putin necunoscute lui, povestind doar ceea ce el însusi a auzit. Vorbind despre principalii autori ai unirii, este departe de a le ascunde bunele înzestrari, zicând ca este nedrept a fi trecute sub tacere; nu ramâne tacut nici în privinta multor fapte nesabuite ale aparatorilor Ortodoxiei; apoi istoriseste fara ocolisuri si pe fata cum a fost silit sa-si iscaleasca numele pe hotarârile Sinodului si încearca sa se dezvinovateasca, zicând ca nu a facut-o pentru bani. În sfârsit, trebuie sa spunem ca memoriile lui Siropulos corespund în punctele principale cu alte istorisiri grecesti si latinesti asupra Sinodului. Toate acestea dovedesc sinceritatea scriitorului si adevarul istoriei sale.
Am pomenit mai înainte ca Siropulos nu face loc în istoria sa nici uneia din disputele publice de la Sinod; însa în locul lor se straduieste sa dezvaluie telul urmarit de catre Împarat, Papa si partizanii lor, si pricinile pentru care au lucrat în Sinod. Descrierea întâlnirilor aparte, tainice, dintre latini si greci dupa sedintele publice ale Sinodului pune în lumina multe din faptele lor obscure care, de nu ar fi fost Siropulos, ar fi ramas pâna azi necunoscute noua. Îndeobste vorbind, de nu ar fi fost memoriile lui, descrierea Sinodului facuta de catre alti autori cu greu ar fi putut fi socotita ca multumitoare.
Dintre toate analele acestui Sinod publicate de Biserica Romei, cea mai buna lucrare este pe drept cuvânt socotita a fi Istoria Sinodului de la Florenta, scrisa în greceste de unul dintre participanti, Dorothei, Mitropolitul Mitilenei. Ea consta în principal din înfatisarea disputelor de la Sinod, alcatuita foarte veridic cu ajutorul însemnarilor facute chiar în Sinod, la care istoricul face referinta din când în când. La încheierea lucrarilor Sinodului, autorul îsi începe propriul jurnal asupra celor mai de seama îndeletniciri ale Episcopilor greci pâna la sfârsitul Sinodului. Jurnalul e scurt, fiindca scriitorul, care era unul dintre cei mai sârguinciosi partizani ai unirii bisericesti, nu face loc decât subiectelor ce-i pareau a fi cele mai însemnate pentru tinta ce o avea în vedere si, pe deasupra, privite doar din perspectiva sa. În decursul istorisirii noastre asupra Sinodului Florentin ne vom putea folosi si noi, sub îndrumarea lui Siropulos, de memoriile lui Dorothei, silindu-ne pe cât ne sta în putinta a limpezi adevarul de minciuna si a îmbogati o istorisire prin cealalta.
Analele rusesti si amintirile despre calatoria Mitropolitului Isidor la Sinod pot fi si ele de folos pentru a arata feluritele împrejurari legate de Mitropolitul rus, despre care nu se pomeneste la Siropulos sau în descrierile latinesti ale Sinodului.
O istorie completa a Sinodului de la Florenta trebuie sa arate nu numai mersul lucrarilor Sinodului si rezultatele lui, ci si sa dea o schita introductiva a starii contemporane a Imperiului de Rasarit si a Bisericii Romei. Facând aceasta, vom sluji la lamurirea pricinii puternicelor stradanii ale Împaratului si Papei spre a convoca un Sinod si a savârsi unirea Bisericilor.

CAPITOLUL I
Starea Imperiului Rasaritean si a Bisericii Romei
înainte de Sinodul Florentin

Jalnica era starea Imperiului Constantinopolului atunci când Manuil al II-lea (1391) a început cu Papa negocierile ce au condus la Sinodul de la Florenta. La acea vreme totul era în mâna turcilor. Manuil însusi, chiar în timpul vietii tatalui sau, a fost silit de catre Baiazid a II-lea sa se alature expeditiilor sale. La porunca Sultanului, tatal lui Manuil a fost constrâns sa nimiceasca pâna în temelii întariturile cetatii aflate pe atunci înca în curs de ridicare. Apoi din partea lui Baiazid a venit cererea de a se ridica o moschee si a se rândui un cadiu pentru turcii din oras, cerere însotita de amenintari cu împuscarea locuitorilor dinauntrul zidurilor cetatii în caz de refuz. Credincios amenintarilor sale, Baiazid începu a prada orasele si satele din marginea Constantinopolului, silind pe bietii locuitori sa se mute în alte locuri; în acelasi timp ostirile sale pustiau si nimiceau orasele de pe tarmul Marii Negre. Ostile Islamului tabarâsera foarte aproape de oras, taindu-i importul de grâne; foametea i-a adus pe locuitori la deznadejde. Iata începutul domniei lui Manuil! Sase ani mai târziu, la cererea lui Baiazid, Manuil a fost silit sa-si împarta stapânirea aproape lipsita de putere cu nepotul sau Andronic – ce se proclamase singur ajutor al Sultanului – si sa plece el însusi spre a cere sprijinul monarhilor din Europa Apuseana. În timpul lipsei sale Constantinopolul aproape ca a cazut prada ambitioaselor teluri ale lui Baiazid. Din fericire pentru oras, Sultanul a dat de un înspaimântator rival în persoana lui Timur. Izbânzile acestuia asupra Sultanului au prelungit o vreme existenta Imperiului si l-au facut din nou pe Manuil stapân pe tronul sau. Mahomed I, fiul si urmasul lui Baiazid, a respectat pacea cu Împaratul grec.
Dar ce-i mai ramânea Împaratului din întinsele tinuturi aflate cândva în stapânirea sa? În Asia nu mai stapânea nici macar o singura provincie, sau macar un singur oras izolat. Este adevarat, Mahomed refacuse ruinele de pe tarmul Marii Negre si al Propontidei, ca si cele din Thessalia, dar, alaturi de Constantinopol, doar aceste ruine erau tot ceea ce-i mai ramasese din marele Imperiu de odinioara. Chiar si pe acestea le stapânea numai cu bunavointa Sultanului. O astfel de stare de lucruri nu putea dura multa vreme. Sub domnia urmasului lui Manuil, Ioan al VIII-lea Paleologul, hotarele Imperiului erau înca si mai mici; Împaratul platea sultanului Murad al II-lea 100.000 de aspri. În fapt acesta din urma era stapânul atotputernic al Imperiului, având chiar puterea de a recruta trupe din rândul grecilor. Turcii jefuiau orasele, pustiau tinuturi întregi si alungau locuitorii. Împaratul putea fi doar martor la nenorocirile supusilor sai, dar nu putea sa-i ajute. Oastea sa era alcatuita în cea mai mare parte din mercenari, flota sa era neînsemnata, finantele Imperiului erau în mare neorânduiala, astfel încât pâna la urma Ioan a fost pus în situatia de a vinde Thessalonicul venetienilor spre a plati cheltuielile curtii sale.
În chip vadit, Imperiul era pe marginea prapastiei, iar saracitii stapânitori ai Constantinopolei o stiau foarte bine. Însa mai stiau ca atâta vreme cât orasul ramânea în mâinile grecilor ar putea înca afla ajutor din partea monarhilor apuseni si ar putea nadajdui sa izbândeasca asupra turcilor. Dar le era la fel de vadit ca, atâta vreme cât Bisericile continuau a fi despartite, crestinii apuseni vor sta mai curând de-o parte, îngaduind turcilor sa nimiceasca întregul Rasarit, decât sa dea o mâna de ajutor la apararea lui. Iata deci pricina pentru care Manuil, în nadejdea de a-si izbavi Imperiul, a hotarât a începe negocieri cu Papa, continuate de Ioan, în vederea ajungerii la o unire a Bisericilor printr-un Sinod Ecumenic. Ei nadajduiau ca un astfel de Sinod ar putea, pe temeiul Sfintei Scripturi si al Sfintei Predanii, sa împace toate pricinile de neîntelegere dintre Biserici; Rasaritul si Apusul ar fi cazut la pace în ce priveste credinta, iar apoi toate neamurile crestine, odata înlaturata pricina dusmaniei lor, si-ar fi unit mâinile si inimile întru apararea credinciosilor împotriva pagânilor.
Nu era un secret faptul ca adevaratul motiv pentru care amândoi Împaratii au propus Papei aceasta unire era nadejdea ca, prin mijlocirea unui Sinod, sa dobândeasca ajutor pentru Imperiu. Chiar si turcii au ghicit planurile Împaratilor si s-au temut de o alianta. Împaratul Ioan Paleologul însusi le-a spus nu o data demnitarilor sai, clerici si mireni, atât la Constantinopole, cât si la Ferrara si Florenta, ca acesta era adevaratul tel al adunarii Sinodului.
Ne vom întoarce acum atentia spre starea de lucruri din Apusul contemporan. Se va vedea astfel limpede pricina pentru care Papa, cu toata sinceritatea, s-a aratat gata sa ia asupra sa adunarea Sinodului pentru unirea Bisericilor.
De la mutarea scaunului papal la Avignon (1308), Biserica Apuseana fusese tulburata de mai multe zguduiri puternice, ce au dus la asa-numita „mare schisma” (1378-1428). Vreme de o jumatate de veac Biserica Apuseana fusese împartita între doi Papi, dintre care unul ramasese în Italia iar celalalt îsi avea resedinta în Franta. Papii si anti-Papii, aruncându-si unii altora anateme, pricinuisera mari tulburari între clerici si mireni: poporul si cârmuitorii sai nu mai stiau pe cine sa primeasca drept cârmuitori legiuiti ai Bisericii; partida unui Papa prigonea partida celuilalt, si ambele se foloseau de cele mai nelegiuite mijloace spre a-si spori veniturile. Tocmai în timpul acestei tulburari generale monarhii si clerul din Apus s-au încredintat de necesitatea reformarii Bisericii lor, începând cu capul si sfârsind cu madularele sale, deplin constienti în acelasi timp ca reforma trebuie facuta prin mijlocirea unui Sinod Ecumenic, iar nu de catre Papii însisi. Astfel, printr-un sir de nenorociri, Biserica Apuseana s-a întors la vechea convingere, oricât de potrivnica fata de cea a Papilor, ca singura autoritate vazuta si universala trebuie sa fie, fara exceptie, cea a Sinoadelor Ecumenice. Asa se face ca la începutul veacului al cincisprezecelea s-au convocat în Apus câteva Sinoade care, atribuindu-si titlul de Ecumenice, pretindeau si dreptul de a-i judeca pe Papi si, cu mai mult sau mai putin succes, au pornit la reformarea numeroaselor abuzuri pricinuite în Biserica de lacomia si ambitiile papale.
Refuzul lui Grigorie al XII-lea, ales Papa de catre Cardinalii italieni, si a Papei Benedict al XII-lea, aflat atunci la Avignon, de a renunta la pretentiile la tronul papal (în ciuda propriilor fagaduinte si a cererilor Împaratilor si Episcopilor), a fost urmat de Conciliul de la Pisa care, fiind convocat împotriva lor, a transferat tiara papala lui Alexandru al V-lea, înfierându-i cu numele de schismatici, eretici si sperjuri. Dar alegerea sa, departe de a linisti tulburarile din Biserica, n-a facut decât sa-i sporeasca nenorocirile prin adaugarea unui nou Papa. La moartea lui Alexandru, Ioan al XXIII-lea a continuat sa-si anatematizeze rivalii – Grigorie si Benedict. Pâna la urma Conciliul de la Constantia (1414), dorind sa puna capat tuturor tulburarilor, proclama solemn ca „acest Sinod Ecumenic a primit nemijlocita stapânire de la Domnul nostru Iisus Hristos, si fiece madular al Bisericii, nelasându-se în afara nici Papa, are a se supune Sinodului în toate cele ce tin de credinta, de încheierea schismei si de reforma bisericeasca. Daca, împotrivindu-se acestui canon, Papa sau oricine altcineva refuza a primi acesta sau orice alt Sinod Ecumenic, se va osândi cu canonisire si, de va fi nevoie, se va supune chiar pedepsei legale.” Hotarârea i-a fost aplicata lui Ioan al XXIII-lea: el a fost osândit sa se lipseasca de scaunul papal, fiind urmat de Otho Colonna, care si-a luat numele de Martin al V-lea (11 noiembrie, 1417). Apoi Conciliul a purces la reformarea Bisericii, desi în realitate s-a marginit la câteva schimbari, întrucât Papa nu îngaduia nici un fel de schimbari semnificative, aranjând sa se amâne solutionarea cerintelor generale de la un Conciliu la altul. Astfel în timpul vietii aceluiasi Papa Martin, Conciliul de la Constantia a fost urmat pe rând de cel de la Pavia (1423), cel de la Sienna (1424), fara mai mult succes, si în sfârsit de cel de la Basel (1431), atât de temut de catre urmasul lui Martin, Eugenie al IV-lea.
Tocmai în aceasta perioada când schisma pusese o frâna asa de puternica în calea autoritatii papale, când convingerea de mai înainte asupra infailibilitatii si puterii absolute a Papei îsi pierduse din putere, facând loc parerii ca autoritatea Sinoadelor Ecumenice era mai mare decât cea a Papei, Papii, temându-se sa nu-si piarda cu totul puterea asupra Bisericii si nefiind în stare sa se lupte cu predominantul spirit al reformei, au primit cu bucurie propunerea Împaratului de unire a Bisericilor, cu atât mai mult cu cât aceasta unire parea a le fi de foarte mult folos în sustinerea puterii lor, care pe atunci se clatina. De îndata ce s-ar fi ajuns la unirea Bisericilor la un Sinod Ecumenic, ei ar fi putut prea bine sa se astepte sa devina cârmuitorii supremi ai întregii lumi crestine, fiind apoi în stare sa nimiceasca cu usurinta pe toti reformatorii din Apus.
Iata deci ca Sinodul la care se astepta savârsirea unirii Bisericilor oferea mari foloase atât Împaratului cât si Papei.

CAPITOLUL II
Negocierile Împaratilor Manuil si Ioan Paleologul cu Papii Romei si cu Conciliul de la Basel privitor la unirea Bisericilor

Negocierile dintre Constantinopol si Roma referitoare la unirea Bisericilor au început în timpul vietii Împaratului Manuil Paleologul. Papa Martin al V-lea, sub înrâurirea legatului grec Evdemon, primise cu multa bunavointa propunerea Împaratului, trimitându-i scrisori atât lui cât si Patriarhului Iosif, ales patriarh din Mitropolia Efesului (1416). Constantinopolitanii au vazut semnele înclinarii Papei spre pace în faptul ca l-a numit pe Patriarh frate, ca si-a dat încuviintarea casatoriei a doua principese de credinta romana cu Ioan si Theodor, fiii Împaratului si, în sfârsit, ca a trimis indulgente celor ce urmau sa apere întariturile proaspat ridicate în Morea. Împaratul si Patriarhul au trimis multumiri Papei pentru interesul fata de propusa unire a Bisericilor, observând în acelasi timp ca, dupa parerea lor, singurul mijloc de a readuce pacea Bisericii ar putea fi oferit de un Sinod Ecumenic. Acest Sinod, spuneau ei, slobod de înrâuriri din afara si ocolind certurile fara rost, putea foarte bine sa cerceteze pricinile neîntelegerii între Biserici, si de îndata ce hotarârile sale, întemeiate pe învatatura vechilor Parinti ai Bisericii, vor fi primite cu sinceritate si de catre toti, unirea putea sa aiba loc. La aceasta Împaratul a alaturat o cerere de ajutor împotriva turcilor. Martin a dat la iveala o Bula, poftind pe toti monarhii europeni sa se alature stârpirii turcilor, poruncind în acelasi timp Episcopilor sai sa propovaduiasca o cruciada împotriva lor (10 iulie, 1420); l-a numit pe Cardinalul de San Angelo legatul sau la Constantinopol, cu instructiuni asupra tratativelor de pace, iar apoi, pentru a face fata cheltuielilor proiectatului Sinod, a cerut ajutor banesc de la Arhiepiscopii de Colonia, Maienta si Trevi.
Primind pe neasteptate vesti de la Constantinopole despre unele miscari ale turcilor ce împiedecau convocarea unui Sinod, Papa si-a amânat planurile si l-a trimis pe nuntiul Antonio Massana spre a face câteva întelegeri pregatitoare privitoare la locul si timpul Sinodului si la conditiile în care ar putea avea loc unirea. Împaratul l-a primit pe nuntiu cu multa bunavointa (16 septembrie, 1422), statornicind mai dinainte ziua pentru discutarea conditiilor, când dintr-o data a cazut la pat, lovit de un acces de apoplexie, fiind deci silit sa încredinteze toate treburile statului fiului sau Ioan.
Dupa multa amânare, Antonio a reusit sa înfatiseze pe larg cerintele papale, întâi înaintea Împaratului, apoi înaintea Patriarhului, de fata fiind si ceilalti Episcopi. Nuntiul a declarat ca Papa dorea din toata inima unirea, cerând doar ca Împaratul, dupa cum fagaduise, sa primeasca învatatura Bisericii Romei si sa i se supuna; ca Papa este binevoitor convocarii Sinodului, dar doreste sa stie când si unde va fi convocat. Ca raspuns la aceasta cerere neasteptata, s-a trimis o epistola de la Constantinopol, în care se afirma ca Împaratul nu daduse vreun consimtamânt neconditionat fata de unire, ci doar fagaduise sa convoace un Sinod asemeni celor Sapte Sinoade Ecumenice si sa se învoiasca la toate hotarârile Parintilor, luate de ei sub însuflarea Duhului Sfânt. Împaratul fixase Sinodul la Constantinopol, dar nu putuse hotarî perioada tinerii sale, întrucât orasul era atunci amenintat de turci. La sfârsitul epistolei sale Împaratul cerea la rândul sau ca Papa sa sileasca pe toti monarhii crestini ai Europei sa declare razboi împotriva necredinciosilor.
Papa a înfatisat raspunsul Împaratului înaintea Conciliului convocat întâi la Pavia, apoi mutat la Sienna, pentru orânduirea treburilor Bisericii Apusene. Însa cum Conciliul a fost curând închis de catre Martin, care se temea ca hotarârile sale s-ar fi putut dovedi nefavorabile pentru el, proiectul unirii a ramas fara nici un fel de rezultate.
Între timp Ioan, care privea unirea ca pe singurul mijloc de îmbunatatire a starii Imperiului sau, a pornit spre Sigismund, Împaratul Germaniei, facând tot ce-i statea în putinta spre a-l atrage într-un razboi împotriva turcilor. Sigismund, care pe atunci se razboia el însusi cu husitii, n-a facut decât sa-l sfatuiasca pe Ioan sa duca la îndeplinire unirea cât mai iute cu putinta.
Urmându-i sfatul, si credincios fagaduintei date Papei prin nuntiul acestuia, la întoarcerea din Ungaria Ioan si-a reînnoit negocierile cu Roma privitoare la Sinod; dar de asta data legatii sai au întâmpinat o puternica împotrivire a Papei fata de propunerea lor de adunare a Sinodului la Constantinopol. Cardinalii, cu o neobisnuita semetie, le-au spus ca „Biserica Romei este maica, iar Biserica Rasariteana fiica; deci nu se obisnuieste ca maica sa mearga la fiica, ci fiica sa se duca la maica sa,” cerând apoi convocarea Sinodului în Italia. Spre a-si respecta partea sa din învoiala, Papa a fagaduit sa-si trimita corabiile si o ostire care sa apere orasul Constantinopol, si sa plateasca grecilor 100.000 de florini spre a acoperi cheltuielile calatoriei lor la Sinod si întretinerea pe durata sedintelor sale. Legatii greci au refuzat sa primeasca o astfel de propunere fara învoirea Împaratului. Spre a da mai multa tarie cererii sale, Papa a trimis cu ei înapoi pe propriul legat, Andrei, Arhiepiscop de Colosse, grec de obârsie, care se alaturase mai apoi Bisericii Romei. Se pare ca la început Împaratul a consimtit sa se duca în Italia dar, dupa ce a cerut sfatul Patriarhului, si-a retras cuvintele si a slobozit pe legatul papal fara nici un raspuns, trimitând în acelasi timp pe generalul sau Iagaris si pe protosinghelul Macarie cu o nota catre Papa, al carei cuprins, scrie Siropulos, ca si raspunsul dat de Papa, ne sunt necunoscute.
Zi de zi legaturile Imperiului cu Sultanul deveneau tot mai stânjenitoare. În aprilie, 1430, acesta a ocupat Thessalonicul prin forta armelor; în octombrie, Ioannina a cazut si ea sub stapânirea sa. Hartuit din toate partile, Împaratul a fost pus în fata necesitatii de a se învoi cu cerintele Papei. El a trimis neîntârziat o ambasada la Roma cu consimtamântul sau la propunerile lui Martin.
Patriarhul, desi pe fata se învoia cu dorinta Împaratului si, supunându-se voii sale, ceruse consimtamântul si ajutorul Papei pentru unirea Bisericilor, totusi în particular, când se afla cu cei mai apropiati dintre clericii sai, le spunea ca nu s-ar duce cu nici un chip la Sinodul din Italia. „A fi platit de Papa,” spunea el, „înseamna a-i recunoaste autoritatea asupra mea. Si cum ar putea o sluga naimita sa nu faca ascultare de stapânul sau? Apoi gânditi-va ce s-ar întâmpla daca, odata ajunsi în pamânt strain, am afla ca nu mai vor sa ne plateasca cheltuielile si sa ne dea cele trebuincioase pentru a ne întoarce acasa! Si apoi, de ce sa nu se convoace un Sinod aici, la Constantinopol? Cei ce ar veni aici din Apus nu ar avea trebuinta de ajutorul nostru. De ar avea nevoie chiar de 100.000 de aspri, acestia s-ar putea aduna cu usurinta de la Episcopi. Numai Mitropolitul rus singur ar aduce Împaratului aceasta suma, din care poate economisi 20.000; tot atâta poate primi si de la Arhiepiscopii Georgiei si Serbiei; Patriarhii Rasariteni pot da câte 2000 sau cel putin 1000 de florini; oamenii nostri mai bogati vor da negresit câte 1000 fiecare, altii câte 600, altii câte 300 sau 100 de aspri.” Asa gândea Patriarhul; dar Împaratul avea alte planuri.
Legatii ajunsera la Roma doar spre a fi de fata la moartea lui Martin (20 februarie, 1431). El fu urmat de Eugenie al IV-lea (3 martie, 1431). În epistola sa catre Împarat si Patriarh, noul Papa se învoia sa adune un Sinod în Italia, fara însa a dovedi prea mult zel fata de cauza acestuia. Grecii fura foarte jigniti de unele din exprimarile sale si destul de tulburati de unele cerinte nepomenite de catre Martin. De asemenea, Eugenie fu pus într-o situatie foarte neplacuta, întrucât sumele strânse de Martin pentru adunarea Sinodului fusesera însusite de catre rudele lui, astfel încât Eugenie fu silit sa porneasca razboi pe fata cu acestia.
Însa foarte curând Conciliul de la Basel l-a facut pe Papa sa fie mai atent fata de planul unirii Bisericilor, facându-l sa-si lase de-o parte mândria si semetia în legaturile sale cu Împaratii din Rasarit. Curând dupa deschiderea Conciliului de la Basel (23 iulie, 1431) Eugenie îsi dadu seama ca Conciliul îsi propunea sa lucreze în acelasi spirit de independenta fata de Papa ca si Conciliul de mai înainte de la Constantia. Aceasta l-a hotarât sa puna capat Conciliului (18 decembrie, 1431), statornicind un altul la Bologna, care urma sa se tina peste un an si jumatate, sub pretext ca grecii fagaduisera sa vina în Italia pentru unire. Dar Conciliul de la Basel, având în spate autoritatea Împaratului Sigismund si interesele tuturor principilor germani si ale Frantei, a dat Papei un raspuns foarte raspicat, afirmând ca Conciliul nu are de gând sa-si schimbe locul de convocare ori sa-si încheie cele începute, ci mai curând întelege sa purceada la smulgerea ereziilor, îmbunatatirea moralei si readucerea pacii; si nadajduieste în acelasi timp ca Papa Eugenie sa arate bunavointa fata de Conciliul deschis sub ocrotirea sa si a înaintasului sau. În acelasi timp, Conciliul a confirmat hotarârea de la Constantia privitor la supunerea oricarei persoane, inclusiv a Papei, fata de autoritatea Conciliului si a cerut înfatisarea Papei înaintea lui, amenintând ca, în caz de refuz, sa-l judece dupa legile Bisericii. Papa, temându-se pe de-o parte ca nu cumva Conciliul sa faca alti pasi înca si mai categorici, iar pe de alta parte constrâns de catre supusii sai nemultumiti, care l-au împins sa fuga din Roma, a fost silit sa primeasca cererile Parintilor de la Basel (15 decembrie, 1433), trimitându-si împuternicitii spre a lua parte la Conciliu.
În timpul acestor dispute, Conciliul, cu de la sine putere, a început negocieri cu Împaratul grec; caci Andrei, Arhiepiscopul de Colosse, trimis de catre Papa sa negocieze cu Conciliul, îi încredintase pe membrii acestuia ca grecii doreau în chip sincer unirea Bisericilor.
Trimitând pe Episcopul Antonie si pe Doctorul Albert la Constantinopol, Conciliul poftea pe greci sa i se alature, înfatisându-le, spre a-i atrage, superioritatea autoritatii Conciliului fata de cea a Papei si mai marea sa destoinicie întru a savârsi unirea, aratând totodata ca multi regi, si chiar Împaratul Sigismund, erau de partea sa si deci era mai multa nadejde de ajutor pentru greci din partea Conciliului decât din partea Papei, a carui slava avea sa apuna curând.
Împaratul Ioan, netinând seama de faptul ca începuse deja negocieri cu Eugenie, se învoi cu ademenitoarele propuneri ale Conciliului si îsi trimise ambasadorii la Basel cu scrisori din partea sa si a Patriarhului, împuternicindu-i sa se învoiasca cu orice lucru hotarât de Conciliu, cu consimtamântul lor, ce ar duce la pacea Bisericilor. Între acesti ambasadori se afla Isidor, igumenul manastirii Sf. Dimitrie si mai apoi Mitropolit al Rusiei.
Eugenie, aflând despre ambasada Împaratului la Conciliu, schimbându-si planul de mai înainte, îl înstiinta pe Împarat ca este gata sa convoace un Sinod la Constantinopol. Schimbarea tacticii lui Eugenie s-ar putea explica presupunând ca nu putea renunta la ideea de a pune capat Conciliului, cu toate ca în acel moment erau în relatii pasnice. Împrejurarile prezente pareau a fi foarte favorabile planurilor sale. Nestiind ce sorti de izbânda ar avea negocierile sale cu Conciliul de la Basel, Împaratul se învoi cu propunerile Papei, înstiintând Conciliul despre pasul facut de el.
Între timp, ambasadorii Împaratului la Basel, dupa o lunga consfatuire cu deputatii Conciliului, au început negocieri cu ei (17 sept., 1434). Ei au declarat ca (1) daca Sinodul pentru unirea Bisericilor va fi convocat la Constantinopol, toate cheltuielile vor fi platite de Împarat; în caz contrar, Biserica Apuseana trebuie sa-i ajute pe greci. (2) În afara de Constantinopol, Sinodul ar putea fi convocat în Calabria, la Milano sau la Ancona, sau în orice alt oras care sa fie port la mare; la Bologna sau în alt oras italian; în afara Italiei, la Viena, Buda sau în Savoia. (3) Ambasadorii au fagaduit ca Împaratul, Patriarhul si celelalte persoane necesare vor veni la Sinod. Auzind aceste conditii, Conciliul s-a învoit sa ia asupra sa cheltuielile trebuincioase întretinerii si calatoriei Împaratului si Episcopilor de la Constantinopol si înapoi; a fagaduit sa trimita o flota si o ostire care sa apere Constantinopolul în lipsa Împaratului; s-a aratat gata sa stabileasca Sinodul în oricare din locurile pomenite, în afara de Constantinopol; si, în sfârsit, a fagaduit ca Papa îsi va da consimtamântul la toate conditiile. Pentru ca negocierile sa fie aprobate de catre Împarat, trei membri ai clerului au fost trimisi la Constantinopol – Ioan din Ragusa, Henric Manger si Simon Freyron, care au dus grecilor 8000 de florini pentru a se pregati de calatorie.
Hristofor, legatul papal, a sosit deodata cu ambasadorii de la Basel; caci Conciliul, aflând de întelegerea dintre Papa si Împarat, aratase Papei cât de potrivnic cinstei Împaratului, Papei si Conciliului ar fi fost faptul de a încalca niste tratate încheiate în chip solemn si cât de mare era primejdia ce ameninta Constantinopolul înconjurat de turci. Desi Eugenie, în epistola sa catre Conciliul de la Basel (22 feb., 1435), staruise pentru deschiderea Sinodului la Constantinopol, îsi trimisese propriul împuternicit împreuna cu legatii de la Basel, cu porunca sa confirme toate hotarârile luate de Conciliu; însa în realitate acesta primise de la Papa instructiuni secrete de a împiedica Conciliul cât mai mult cu putinta, de a strica relatiile acestuia cu grecii si îndeosebi de a lucra asupra vârstnicului Patriarh, cel mai dornic dintre toti ca Sinodul sa se adune la Constantinopol.
Ajungând în fata Împaratului, ambasadorii de la Basel s-au straduit sa-l înduplece sa convoace Sinodul la Basel, mai curând decât în oricare alt loc din cele pomenite. Împaratul parea sa se învoiasca cu propunerea lor. Dar înainte de a-si da pe deplin consimtamântul, a alcatuit un comitet de clerici si mireni spre a cerceta tratatul sau mai curând hotarârea Conciliului de la Basel.
Chiar la începutul hotarârii, între multe alte exprimari ciudate, era si urmatoarea: „Parintii s-au adunat la Conciliul Ecumenic (de la Basel) spre a smulge nou-aparuta erezie a boemienilor (husitilor) si vechea erezie a grecilor.” Mare a fost uimirea ortodocsilor la citirea acestor cuvinte, jignitoare pentru întreaga Biserica, si îndata s-a cerut ca acele cuvinte sa fie ori scoase, ori îndreptate. Ambasadorii au invocat drept scuza faptul ca cuvintele atât de jignitoare pentru greci se datorau greselii copistului hotarârii, si chiar au încercat sa puna toata vina în seama grecilor însisi, întrucât acestia auzisera hotarârea citita la Conciliu si ar fi putut cere îndreptarea exprimarilor neplacute lor. Pâna la urma s-a hotarât sa se alcatuiasca un nou preambul al hotarârii si sa fie trimisa înapoi la Basel spre a primi pecetea Conciliului. Celelalte parti ale tratatului au fost primite fara un cuvânt. În ce priveste locul Sinodului, acesta urma a fi statornicit de îndata ce grecii ar fi fost gata de plecare.
Urmatorul pas necesar era ratificarea tuturor acestor lucruri de catre legatul papal. Dupa multe straduinte zadarnice de a ocoli un raspuns clar, legatul spuse grecilor ca avea împuternicirea Papei de a ratifica, si a ratificat toate întelegerile facute pâna atunci, iar ca dovada a cuvintelor sale a aratat Conciliului hotarârea papala, care într-adevar îl împuternicea sa actioneze asa cum o facuse.
S-a copiat deci hotarârea si a fost trimisa la Basel împreuna cu scrisori de la Împarat, de la fratele sau Constantin si de la Patriarh (noiembrie, 1435), cuprinzând pe lânga conditiile de mai înainte o noua cerere privitoare la prezenta personala a Papei la Sinod, în calitatea de Cap al Bisericii Latine si al Apusului.
Anul urmator s-a trimis de la Basel hotarârea revizuita, cu pecetea Conciliului. Împaratul începu sa adune Episcopii. Legatii cu scrisori si daruri fura trimisi în feluritele provincii ale Bisericii Rasaritene si Sfintii Parinti începura sa se adune la Constantinopol. Georgia trimise doi Episcopi si un dregator de la curte; Trapezuntul a trimis un Mitropolit si un legat; Mitropolitul Moldovlahiei a sosit si el cu alaiul sau. Isidor, hirotonit cu putin timp înainte Mitropolit al Rusiei, a primit porunca la plecarea sa la Moscova sa rânduiasca astfel lucrurile încât si Rusia sa ia parte la unirea Bisericilor, iar la întoarcerea sa la Constantinopol sa aduca cu el legati rusi si Episcopi. S-a trimis de asemenea o solie si despotului Serbiei, dar nu s-a primit nici scrisoare, nici vreun legat de la el. Solii trimisi la Patriarhii Alexandriei, Antiohiei si Ierusalimului adusera scrisori în care patriarhii, desi refuzau sa se înfatiseze personal la Sinod, îsi numeau totusi niste loctiitori. Patriarhul Alexandriei i-a ales pe Antonie, Mitropolitul Iracliei, si pe Marcu Evghenikos, pe atunci înca un simplu calugar; Patriarhul Antiohiei a ales pe Ioasaf al Efesului si pe duhovnicul Împaratului, Grigorie; Patriarhul Ierusalimului l-a numit pe Dionisie al Sardisului si pe Isidor, Mitropolitul Rusiei. Toate aceste numiri s-au facut sub îndrumarea trimisilor, dupa dorinta Împaratului, si chiar fara vreun consimtamânt preliminar al Patriarhului Constantinopolei.
În gr£mmata data vicarilor patriarhali (ep…tropoi) Patriarhii îi împuterniceau sa-si dea consimtamântul numai pentru acele lucruri ce se potriveau cu legiuirile Sinoadelor si scrierile Parintilor. Asemenea conditii nu erau nicidecum pe placul lui Ioan, trimisul de la Basel, si nici al Împaratului; vicarilor patriarhali li s-au parut a fi prea zgârcite, întrucât le limitau prea mult libertatea de actiune. Împaratul ceru ca Patriarhii sa trimita noi gr£mmata, scrise dupa modelul trimis dinainte. Cererea a fost îndeplinita si, pe deasupra, Patriarhii au schimbat unele numiri.
Dupa ce a dat drumul trimisilor catre Parintii Rasariteni, Împaratul l-a înstiintat pe Papa ca este gata sa plece la Sinod împreuna cu Patriarhul si clerul. Un alt trimis a plecat catre Parintii de la Basel cu cererea ca galerele fagaduite sa fie trimise la Constantinopol cam prin toamna.
Între timp Împaratul a adunat un sfat alcatuit din cei mai vestiti nobili dintre clerici si mireni, binecunoscuti pentru învatatura lor, si i-a poftit sa purceada la convorbiri în vederea apropiatelor dispute cu latinii. Cantacuzino, unul dintre cei mai însemnati nobili ai Imperiului, si un neabatut sustinator al Ortodoxiei, a spus ca primul subiect de discutie al Sinodului se cuvine a fi adaugirea facuta la marturisirea de credinta, fiind una dintre principalele pricini de neîntelegere între Biserici. Gheorghie Sholarios, cel mai învatat om al vremii sale, si-a spus si el parerea, observând ca, pentru împacarea Bisericilor, Sinodul trebuie sa cerceteze cu grija învatatura aflata în disputa si sa o întareasca cu cuvintele limpezi si de netagaduit ale Dascalilor Bisericii. Daca Împaratul cauta o unire din pricini politice, atunci nu este trebuinta sa se osteneasca atâtia oameni: doi sau trei trimisi pot foarte bine sa încheie socoteala. Împaratul însusi era departe de a dori ca grecii sa lase cale libera latinilor fara nici un fel de împotrivire. Din aceasta pricina s-a hotarât sa se cerceteze lucrarile de mai înainte ale aparatorilor Ortodoxiei, scrise în timpul disputelor cu latinii, si îndeosebi lucrarile lui Nil Cavasila. S-a dorit chiar sa se trimita si la Muntele Athos dupa câteva dintre vechile carti, dar acestea nu au fost primite niciodata. La sfârsit s-au pus în discutie persoanele potrivite spre a fi trimise la Sinod, între care se afla un anume Nil Tarhaniotul; dar Împaratul, temându-se ca Nil, care era calugar, sa nu fie prea neclintit în pareri, si astfel sa strice totul, nu s-a învoit cu trimiterea lui.
Între timp la Basel aveau loc mari tulburari între membrii Conciliului, care nu se puteau întelege asupra locului unde sa se adune Sinodul, si socoteau neîndestulatoare suma propusa pentru a plati grecilor cheltuielile pentru calatorie si sedere. Rezultatul a fost o ruptura definitiva între ei si Papa. Cea mai mare parte a Conciliului a hotarât sa tina un Sinod la Basel si, în caz ca grecii nu s-ar învoi – la Avignon sau în alt oras din Savoia; pentru acoperirea cheltuielilor s-au fagaduit cu marinimie indulgente celor ce ar ajuta material sfânta cauza a unirii, iar de la clerul apusean urma sa se adune o zeciuiala. Însa trimisul ce a sosit de la Constantinopol cu vestea ca grecii sunt gata de plecare la Sinod (7 feb., 1437) s-a împotrivit planului adunarii Sinodului la Basel sau la Avignon, întrucât cele doua orase nu fusesera numite în tratatul dintre Împarat si Conciliu; el nu se învoia nici cu vreun alt oras din Savoia, desi fusese numita în tratat, sub cuvânt ca grecii dadeau acest nume nu provinciei însasi, ci oraselor apartinând Ducelui de Savoia din Italia. De asemenea Papa, tintind mereu la dizolvarea Conciliului de la Basel, si-a trimis legatul acolo ca sa anunte ca nu aproba nici locurile numite pentru tinerea Sinodului, si nici mijloacele de adunare a banilor pentru greci. La 7 mai, 1437, spre a se pune capat tuturor neîntelegerilor, s-a recurs la vot, doua treimi dintre participanti votând pentru primele orase, iar restul pentru Florenta sau Udine. Ambele tabere si-au scris voturile, care s-au citit în Catedrala, iar pecetea Conciliului a fost apoi pusa pe hotarârea reiesita din majoritatea voturilor. Atunci tabara cea mai slaba a recurs la o fapta cât se poate de necinstita: noaptea, au luat pecetea Conciliului si au pus-o pe propria hotarâre. Papa, folosindu-se de toate aceste tulburari, a aprobat hotarârea taberei mai slabe, care se potrivea si cu parerile sale (29 iunie), desi mai apoi s-a razgândit si a pus Sinodul la Ferrara. Între timp, nemultumitii membri ce paraseau Baselul au trecut de partea Papei. Între ei se afla Giuliano Cesarini, care mai apoi a jucat un rol de frunte în lucrarile Sinodului de la Ferrara-Florenta.
Spre a o lua înaintea planurilor Conciliului de la Basel, Papa a trimis la Constantinopol câteva galere cu un legat si cu trei Episcopi, poftind pe Împarat si pe Episcopii greci la un Sinod în Italia. Sosirea Împaratului în Italia era un eveniment de mare însemnatate pentru Papa. Întrucât Conciliul de la Basel fagaduise ca pe un lucru de la sine înteles ca Papa va trebui sa ia parte la unirea Bisericilor, iar Eugenie însusi nu avea nimic de-a face cu Conciliul, devenise cât se poate de vadit ca Sinodul avea sa dea curând o sentinta împotriva lui si sa aleaga un alt Papa.
Legatul a declarat ca Papa se împacase cu parintii de la Conciliu si ca Conciliul era dizolvat, urmând a se convoca un altul în Italia. În acelasi timp, un învatat grec, Gheorghie din Trapezunt, care traia pe atunci în Apus si era un fiu al Bisericii Latine, scrise Împaratului, încredintându-l ca în împrejurarile tulburi din Biserica Apuseana – din timpul luptelor dintre Papa si Conciliu – aparitia Împaratului în Italia de partea Papei ar pune capat de la sine tuturor certurilor.
Împaratul daduse deja porunci tuturor celor numiti spre a lua parte la Sinod sa se pregateasca de calatorie. Dar abia trecusera douazeci de zile de la sosirea galerelor papale, când deodata galerele fagaduite de Conciliul de la Basel intrara în Bosfor. De nu i-ar fi oprit Împaratul, rivalii ar fi pornit o batalie navala. Legatii papali si cei de la Basel nu si-au precupetit nici ostenelile, nici banii, spre a-i trage pe greci catre parerile lor. Curând însa grecilor li se arata în chip vadit starea reala a lucrurilor din Apus, ajungând si mai nedumeriti în privinta taberei careia sa i se alature. Legatii de la Basel declarara ca pacea între Conciliu si Papa fusese si înca era si atunci cu neputinta. Unul dintre ei, locuind de multa vreme la Constantinopol, îl sfatui pe Patriarh, ca prieten, sa nu se duca nici la Basel nici în Italia. Multi dintre Episcopi îl trageau pe Împarat sa faca acelasi pas. Chiar si Sigismund trimise un sol la Constantinopol sa-l înduplece pe Împarat sa amâne o vreme unirea Bisericilor, pâna ce neîntelegerile launtrice din Biserica Apuseana vor lua sfârsit. În sfârsit, Sultanul Murad îl sfatui pe Împarat sa se încreada mai mult în statornicia unei aliante cu el decât cu latinii. Dar, cu toate aceste sfaturi si povete, Împaratul, respingând propunerile Conciliului de la Basel, hotarî sa porneasca spre Italia în galerele Romei.

CAPITOLUL III
Plecarea grecilor la Sinod si sosirea lor la Ferrara

De îndata ce s-a hotarât calatoria spre Italia, Patriarhul si-a ales Episcopii ce aveau sa-l însoteasca la Sinod. Ei erau în numar de douazeci si doi, cuprinzând si pe cei trimisi din Trapezunt, Georgia si Moldova, adica: Marcu, Mitropolitul Efesului, Antonie al Trapezuntului, Antonie al Iracliei, Mitrofan al Kizicului, Vissarion al Nikeii, Macarie al Nicomidiei, Dionisie al Sardisului, ca si mitropolitii Târnovei, Monemvasiei, Lakedemoniei, Amasiei, Mitilenei, Stavropolei, Moldovei, Rhodosului, Melenicului, Dramei, Ioanninei, Silistrei, Anhialei si Georgiei, împreuna cu un episcop. Totodata gr£mmata Patriarhilor au fost date Vicarilor, în alegerea carora s-au facut unele schimbari. Mitropolitul Iracliei a fost numit vicar al Patriarhatului Alexandriei; Grigorie, duhovnicul Împaratului, împreuna cu Mitropolitul Rusiei – vicari ai Patriarhatului Antiohiei; Mitropolitii Efesului si Sardisului – ai Patriarhatului Ierusalimului.
Cel dintâi între Episcopii greci în privinta învataturii, tariei de caracter si ortodoxiei era Marcu, Mitropolitul Efesului. Nascut la Constantinopol, primise în tinerete o educatie potrivita vârstei sale, afierosindu-se îndeosebi studiilor teologice si artei ritoricesti. Era mai-marele scolii din Constantinopol si dobândise un renume asa de mare pentru cuvântarile sale, încât multi oameni din alte tinuturi îi cereau adesea sa le scrie câte un Cuvânt pentru o anumita praznuire. Facând parte din kliros-ul Bisericii celei Mari din Constantinopole, a ales sa se retraga din lume si a intrat în Manastirea din Mangana. Aici, într-o chilie singuratica, nevazut nici macar de rubedeniile sale, a facut din cercetarea Sfintelor Scripturi si a Scrierilor Parintilor singura si cea mai placuta lucrare a mintii si inimii sale. Asa a ajuns Marcu sa dobândeasca cunoasterea amanuntita a temeiurilor Credintei Ortodoxe. Mintea sa limpede si încercata vedea îndata greselile dusmanilor Ortodoxiei, gasind o grabnica cale de aparare a adevarului; adâncul sau simtamânt religios l-a sustinut în timpul disputei, si mai curând ar fi murit decât sa se faca tradator adevarului.
Vissarion, asemeni lui Marcu, era unul dintre barbatii cei mai învatati ai vremii sale. Adânc cunoscator al stiintei teologice, dovedea totodata o asemenea usurinta în vorbire, încât pâna si grecii marturiseau superioritatea lui în aceasta privinta asupra lui Marcu, favoritul lor. Pe lânga aceste însusiri, îsi dobândise între contemporani faima de subtil filosof si cald aparator al lui Platon. Era favoritul Împaratului Ioan Paleologul, care în preajma plecarii la Sinod îi cerea sfatul pentru aproape orice lucru. Dar avea si lipsuri: taria de caracter, dragostea de adevar curata si de nezdruncinat, temeinicia în dezvoltarea ideilor – trasaturi atât de caracteristice lui Marcu – nu se gaseau la Vissarion. Iubirea de sine avea sa-l faca curând sa strice prietenia cu un om ce în chip vadit urma sa-i devina rival. Iata de ce Vissarion n-a putut defel sa fie un ajutor de încredere al lui Marcu într-o cauza la care fusese chemat sa se alature de catre Împarat.
Iosif, Patriarhul Constantinopolei, al carui rang înalt îl facea sa fie o persoana cu mare trecere în Sinod, a dovedit prin cârmuirea sa ca abia facea fata slujirii sale în Biserica si împrejurarilor vremii. Batrân, slab si nehotarât, se lasa înrâurit de catre mireni în aproape orice pas pe care-l facea, si în fapt nu putea sa apere cu sorti de izbânda tabara ortodoxa a Sinodului împotriva atacurilor unei opozitii puternice. Este adevarat ca, din când în când, arata o dorinta sincera de a pazi Ortodoxia de dusmanii ei; dar îi lipseau acele însusiri temeinice si taria de caracter care sa-l faca destoinic sa-i înfrunte fatis pe dusmani. Desi nutrea nadejdi ca va izbândi si va fi slavit de urmasii sai, avea întotdeauna un raspuns pregatit în caz de neizbânda: „Chiar daca latinii,” obisnuia el sa spuna, „ne silesc la ceva, noi vom tine totdeauna învatatura sanatoasa a Parintilor. Nu au decât sa ne ameninte cu chinuri; vom rabda mai curând orice durere decât sa ajungem tradatori fata de tot ceea ce am primit de la Sinoadele Ecumenice si de la sfintii Dascali ai Bisericii: vom fi ori mucenici cu fapta, ori mucenici cu voia.” Însa timpul l-a dovedit pe Iosif mincinos cuvintelor sale.
Sase arhonti ai Marii Biserici din Constantinopole urmau sa-l însoteasca pe Patriarh la Sinod în calitate de sfetnici. Între ei era marele ecclesiarh Siropulos, autorul istoriei Sinodului; de asemenea trei igumeni, noul duhovnic al Împaratului, trei calugari (ieromonahi) si câtiva membri ai clerului. Grigorie, duhovnicul Împaratului, numit Mammas, având anumite drepturi în calitate de vicar, mai întâi al Patriarhului Antiohiei, apoi al Patriarhului Alexandriei, si fiind foarte apropiat Împaratului, nu era totusi în stare a-si folosi drepturile cu folos pentru cauza Bisericii. Felul sau de a fi – slab, suparacios, fara rânduiala statornica în purtari, si în acelasi timp plin de sine – dezgusta pe oricine avea de-a face cu el, facându-l sa fie urât de catre toti. Este cu adevarat lucru de mirare cum un astfel de om a putut sa câstige încrederea Împaratului, care era totdeauna asa de prevazator si chibzuit.
Împaratul era însotit în Italia si de multi mireni. Pe lânga fratele Împaratului, despotul Dimitrie, s-au alaturat alaiului împaratesc si câtiva dregatori ai curtii si unii învatati. În fruntea listei acestor persoane, tinând seama de vasta sa cunoastere a teologiei si filosofiei, se afla Gheorghie Sholarios. Bucurându-se de încrederea si bunavointa lui Ioan, avea în acelasi timp si legaturi de prietenie cu Marcu al Efesului, dascalul sau. Faimosul filosof Ghemistos Pletho, desi batrân, a fost si el luat la Sinod. Împaratul îi ceruse sfatul la începutul negocierilor cu Biserica Romei. La Sinod el a fost un fierbinte aparator al Ortodoxiei, si în acelasi timp a reînviat dragostea florentinilor pentru filosofia lui Platon, prin însufletitele sale prelegeri pe aceasta tema din timpul sederii la Florenta.
La 27 noiembrie, 1437, dupa mai multe Te Deum-uri în Biserica cea Mare din Constantinopol si la Manastirea Hodighitriei, Împaratul, Patriarhul si alti reprezentanti din rândul clerului si mirenilor, pornira la drum.
Între timp, în acelasi an, la 18 octombrie, Papa Eugenie a dat o Bula în care se spunea ca pentru o cât mai folositoare unire a Bisericilor si îmbunatatirea treburilor Bisericii, aduse de catre Conciliul de la Basel într-o stare înca mai rea decât cea de dinainte, urma sa se adune un Sinod la Ferrara, si deci toti cardinalii, episcopii si abatii trebuie sa se mute îndata de la Basel la Ferrara, spre a discuta treburile bisericesti. Cu împuternicirea Papei, Nicolo Albergati, Cardinal al Sfintei Cruci din Ierusalim, a venit la Ferrara cu câtiva episcopi si a deschis Sinodul (8 ian., 1438). Când însusi Eugenie împreuna cu Cardinalii sai a sosit la a doua sedinta a Sinodului (14 feb.), erau deja de fata saptezeci de episcopi. S-a citit apoi Bula papala ce excomunica pe toti cei aflati la Conciliul de la Basel, scotând din cinurile lor pe toti clericii si mirenii si cerând magistratilor orasului sa alunge pe toti Parintii Conciliului de la Basel, si aceasta pâna într-o luna, sub amenintarea excomunicarii.
La rândul sau, Conciliul de la Basel (în sedintele din 12 octombrie 1437, si 24 ianuarie si 24 martie, 1438) declara nelegitim Sinodul de la Ferrara si toate actele sale; iar dupa mai multe invitatii catre Eugenie de a veni la Basel, îl excomunica, cerând pâna la urma ca toti episcopii adunati la Ferrara sa vina în decurs de o luna la Basel, sub amenintarea pedepsei bisericesti pentru neascultare. S-a ivit astfel o noua dezbinare în Biserica Apuseana; si ceea ce era si mai rau, ea era pricinuita chiar de catre acele persoane ce îsi luasera asupra lor îndatorirea de a împaca Biserica Rasaritului cu a lor.
La sosirea grecilor la Venetia, Papa l-a trimis întâi pe Nicolo Albergati, apoi pe Giuliano Cesarini, poftind pe Împarat si pe Patriarh la Ferrara. Ajunsi aici, grecii s-au întrebat din nou daca sa mearga la Basel sau la Ferrara. Dogele Venetiei i-a sfatuit sa astepte venirea unei noi solii de la Basel. Pe de alta parte, legatul Hristofor facu tot ce-i statea în putinta spre a îndupleca pe Împarat si pe Patriarh sa se alature Papei, folosindu-se nu o data de daruri si de argumentele cele mai graitoare. Pâna la urma grecii cazura în capcana lui. Cele trei saptamâni petrecute la Venetia fura asa de prielnice pentru cei mai multi dintre greci, si chiar pentru câtiva episcopi, încât au numit-o pamântul fagaduintei. Iata înca o piatra de poticnire pentru viitorii aparatori ai Ortodoxiei! Asemuind jalnica stare a Imperiului lor, pe atunci aproape biruit de catre turci, cu luxul, libertatea si înlesnirile vietii apusene, grecii mai slabi erau cu usurinta ispititi spre o pace ce fagaduia multe pentru bunastarea lor pamânteasca.
La Francolino, un sat asezat cam la un ceas si jumatate calare de Ferrara, Împaratul fu întâmpinat de legatul papal, de cârmuitorul orasului si de alti dregatori ai cetatii. În ziua urmatoare (4 martie) Împaratul, însotit de alaiul sau, de Episcopii Papei si de dregatorii din Ferrara, si-a facut intrarea solemna în oras. Papa, împreuna cu Cardinalii, Episcopii si Abatii, îl asteptau în palat. La intrarea Împaratului, Papa s-a ridicat, l-a îmbratisat si, dându-i mâna, pe care Împaratul i-a sarutat-o, l-a asezat alaturi de sine. Dupa o convorbire aparte, Împaratul s-a retras la palatul pregatit lui.
Patriarhul a sosit la Ferrara mai târziu decât Împaratul. De îndata ce Iosif s-a apropiat de Francolino, i s-a trimis o mareata galera care l-a adus la tarm împreuna cu Episcopii si restul clerului. În ziua urmatoare Împaratul l-a înstiintat pe Patriarh ca Papa se astepta ca el sa-si plece genunchii în fata sa si sa-i sarute papucul. Era o grea lovitura pentru Patriarh, care nu prea se astepta la o asemenea primire de la fratele sau în Hristos. Pe când se afla la Venetia, el spusese unuia dintre oamenii de încredere ai Papei: „Daca Papa e mai batrân decât mine, îl voi cinsti ca pe un parinte; de este de aceeasi vârsta cu mine, îl voi socoti ca pe un frate; de este mai tânar, îmi va fi ca un fiu.” Dupa amiaza au fost trimisi sase episcopi spre a-l felicita pe Iosif pentru sosirea sa si a-i cere obisnuita prosternare fata de Papa. Patriarhul spuse fara înconjur Episcopilor ca nu se învoieste decât cu o îmbratisare frateasca; si, adunându-si Episcopii, le spuse cu indignare despre cererea papala. Mitropolitul Trapezuntului îi aduse aminte ca, pe când se afla la Venetia, fusese sfatuit sa se gândeasca cu multa grija la aceasta; dar raspunsul lui fusese ca Papa primea pe toti cu cinstire si cuviinta. Mitropolitul Iracliei declara ca el si Mitropolitul Monemvasiei nu vor saruta pantofii Papei când îi vor fi înfatisati, fara sa le pese de mânia sa. Între timp Împaratul trimise un alt sol, zicând ca înca mai discuta cu Papa în privinta mijloacelor de a nu aduce atingere rangului Patriarhului. Iosif puse urmatoarea întrebare Episcopilor trimisi a doua oara la el de catre Papa: „Spuneti-mi, de ce-si însuseste Papa asemenea privilegii? Care Sinod sau canon al Bisericii a întarit acest obicei? Daca Papa este urmasul Apostolului Petru, noi suntem urmasii celorlalti Apostoli. Si oare ceilalti Apostoli au sarutat picioarele lui Petru? Cine a mai auzit asa ceva?” Legatii raspunsera ca obiceiul era din vechime si ca episcopii, regii, Împaratul Germaniei si chiar Cardinalii, ce sunt mai presus de Împarat, îi ramân credinciosi. Dar Patriarhul, cu multa hotarâre, îsi pastra cererea de mai înainte asupra unei primiri fratesti din partea Papei, fagaduind ca în caz de refuz nu va debarca si nici nu va lasa pe vreun episcop de-al sau sa o faca. Pâna la urma Papa încuviinta cererea lui Iosif, pretinzând ca doreste în chip sincer pacea.
La 8 martie, patru Cardinali, vreo douazeci si cinci de Episcopi si cârmuitorul cetatii cu mai multi curteni venira la Patriarh dimineata în zori si-l însotira pe el si clerul sau pâna la palatul papal. Papa, spre a-si ascunde de norod silita smerenie, nu dadu Parintilor rasariteni o audienta solemna, ci îi primi în odaia sa. La intrarea Patriarhului cu sase Mitropoliti, Eugenie s-a ridicat si i-a dat un sarut fratesc. Restul Episcopilor urmara dupa el, câte sase o data, sarutând mâna si obrazul drept al Papei. În timpul înfatisarii grecilor numai Patriarhul sedea pe un scaun mai scund, la stânga Papei, în spatele legatului Hristofor ce slujea ca talmaci: ceilalti Episcopi ramasera în picioare. În aceeasi zi Patriarhul ceru îngaduinta Papei de a sluji Liturghia dupa rânduielile Bisericii Grecesti.

CAPITOLUL IV
Deschiderea Sinodului de la Ferrara. Discutii private asupra Purgatoriului.

Orânduirea scaunelor pentru membrii Sinodului în Catedrala Sf. Gheorghe a fost de asemenea obiect de discutie. Latinii voiau ca scaunul papal sa fie ridicat în mijlocul bisericii iar episcopii latini si greci sa ia loc de-a dreapta si de-a stânga tronului. Lovindu-se de refuzul grecilor, latinii hotarâra sa mute scaunul papal în nava din dreapta si sa construiasca acolo locurile pentru episcopii latini, lasând partea opusa Împaratului, Patriarhului si celorlalti greci. Lânga jiltul papal s-a ridicat un tron pentru Împaratul Germaniei; urmau apoi jilturile pentru Cardinali si Episcopi. Pe partea stânga s-a construit un tron asemanator pentru Împaratul grec; lânga el un scaun pentru Patriarh si jilturi pentru Episcopii Rasariteni. În mijlocul bisericii s-a lasat un loc aparte pentru vorbitori sau pentru cei ce aveau sa poarte discutii în contradictoriu. Dar si atunci grecii se simtira foarte neplacut. Scaunul papal se deosebea mult nu doar de cel al Patriarhului, ci chiar de tronul Împaratului, fiind mai înaltat si dintr-un material mai scump. Patriarhul s-a plâns. Împaratul a spus doar în treacat ca în orânduirea Sinodului nu era altceva decât desertaciune lumeasca, potrivnica rânduielilor Bisericii.
Dorind a pune rânduiala în treburile Imperiului cu ajutorul monarhilor apuseni, Ioan i-a aratat Papei dorinta sa ca la Sinod sa prezideze nu doar Episcopii Apuseni, ci si suveranii Europei, ori cel putin loctiitorii lor. La început Papa refuza sa îndeplineasca dorinta Împaratului, vazând un obstacol în calea ei în feluritele razboaie si certuri între regatele Europei; dar, la cererea staruitoare a Împaratului, fagadui sa-si trimita legatii la regii si principii europeni, poftindu-i la Sinod. Din pricina aceasta subiectele dogmatice fura lasate de-o parte vreme de patru luni. Dar spre a nu se pierde timpul, Papa, cu învoirea Împaratului, hotarî sa deschida Sinodul, nadajduind sa ademeneasca câtiva Episcopi de la Basel prin înstiintarea asupra deschiderii Sinodului, facând o impresie favorabila si întarind astfel tabara mai slaba. Potrivit aranjamentelor papale, delegatii ambelor parti aveau sa se ocupe în aceste patru luni cu discutii private privitoare la neîntelegerile dintre greci si latini.
În acelasi timp Împaratul îl îndupleca cu mare greutate pe Papa sa dea grecilor bani pentru întretinere, în locul portiilor zilnice de mâncare pe care le primeau ca niste cersetori, cu totul potrivnic întelegerilor facute în tratat.
Cu putin timp înainte de deschiderea Sinodului avura loc noi schimbari în numirile vicarilor Patriarhilor Rasariteni. Grigorie duhovnicul a fost numit al doilea vicar al Patriarhului Alexandriei, împreuna cu Mitropolitul Iracliei, iar Marcu al Efesului vicar al Antiohiei, împreuna cu Isidor al Rusiei. Pare cât se poate de vadit ca Împaratul dorea prin aceste schimbari ca în caz de nevoie sa gaseasca între acesti loctiitori ai Patriarhilor cel putin unul care sa fie de partea sa. Având în vedere acest lucru, el i-a numit pe Grigorie si pe Isidor, amândoi niste persoane cu un caracter foarte slab, alaturi de neclintitii aparatori ai Ortodoxiei – Antonie al Iracliei si Marcu al Efesului. Dionisie, vicarul Patriarhului Ierusalimului, era atunci bolnav si, curând dupa deschiderea Sinodului, a murit. Deschiderea Sinodului a fost stabilita de catre Papa la 9 aprilie, Miercurea Cenusii. Patriarhul a refuzat sa fie de fata, sub cuvânt ca este bolnav, dar si-a dat învoirea pentru deschidere.
Papa a fost primul care a intrat în catedrala, asezându-se îndata pe scaunul sau din nava dinspre miazanoapte. Dupa el a venit Împaratul cu fratele sau, cu Vicarii patriarhali si Episcopii, si cu clerul din cinurile mai de jos, asezându-se în fata Papei. Biserica Latina era reprezentata de opt Cardinali si de un mare numar de Episcopi si clerici de rând. Pe un tetrapod din mijlocul bisericii, în fata altarului, s-a asezat Evanghelia, iar de-o parte si de alta a ei statuile Sfintilor Petru si Pavel. De îndata ce s-a facut tacere, Papa a exclamat: „Binecuvântat fie Domnul Dumnezeul lui Israil!” S-au cântat câtiva psalmi si s-au rostit rugaciuni, dupa care Arhidiaconul grec a citit hotarârea patriarhala prin care toti erau chemati sa ia parte la Sinod. „Toate cinurile mai înalte ale clerului, regii si principii,” spunea hotarârea, „au a-si trimite vicarii si solii, de nu vor putea sa vina ei însisi. Oricine nu va veni la vremea statornicita, iar mai apoi nu va primi hotarârile Sinodului, se va scoate din Biserica.” S-a citit apoi hotarârea papala, privitoare la deschiderea unui Sinod Ecumenic la Ferrara, iar apoi scurta sedinta de început s-a încheiat cu imnuri.
Papa trimise cópii ale hotarârii sale la monarhii apuseni, îndemnându-i sa-si trimita reprezentanti la Sinod. Dar toate asteptarile Papei s-au dovedit zadarnice. Conciliul de la Basel continua sa ameninte scaunul papal si ameninta cu excomunicarea pe oricine ar fi îndraznit sa se duca macar la Sinodul convocat de catre Papa. Este adevarat ca, la moartea lui Sigismund, curtea imperiala declara ca nu va primi nici o hotarâre a Conciliului împotriva Papei, nici pe cele ale Papei împotriva Conciliului, ci primeste atât Conciliul cât si pe Papa. Dar nici unul dintre monarhii apuseni nu a aprobat Sinodul convocat de catre Papa si nici nu a dorit sa se împotriveasca Conciliului de la Basel, netrimitând pe nimeni la Sinodul convocat în Italia. Numai catre sfârsitul sedintelor Sinodului tinute la Ferrara au sosit trimisii Ducelui de Burgundia; intrând la Sinod, ei sarutara papucul Papei, dar nu aratara nici un semn de cinstire fata de Împarat, purtându-se ca si cum nu ar fi fost de fata.
Dupa Pasti (13 aprilie), Papa ceru grecilor sa înceapa convorbiri private. Grecii amânau, asteptând trimisii de la Basel. Dar pâna la urma, dupa ce Papa repetase cererile sale de trei ori, s-au ales câte zece persoane de fiecare parte, care aveau sa se adune de trei ori pe saptamâna în biserica manastirii spre a discuta asupra feluritelor puncte de neîntelegere. Grecii alesera de partea lor pe mitropolitii Efesului, Monemvasiei, Nikeii, Lakedemoniei si Anhialei, si înca alti cinci participanti la Sinod. Dregatorul împaratesc Manuil Iagaris a primit si el porunca sa fie de fata. Împaratul a dat porunci strasnice ca numai Marcu si Vissarion sa intre în dispute cu latinii, dar, la nevoie, urmau sa ceara sfatul celorlalti; apoi, sa nu trebuia sa se vorbeasca defel despre cele mai grave puncte de neîntelegere, iar la sfârsitul fiecarei sedinte trebuia sa i se faca o dare de seama. Îndeobste vorbind, Împaratul dorea ca neputinta împacarii Ortodoxiei cu învatatura latina sa nu se faca prea vadita înainte de a-si fi atins tinta pe care o urmarea.
Curând dupa sosirea sa la Ferrara, Marcu al Efesului, la îndemnul Cardinalului Giuliano, hotarî sa scrie o scrisoare de multumire Papei pentru adunarea Sinodului, în care observa ca, daca Biserica Romei doreste sa si sfârseasca la fel de bine cum a început, atunci trebuie sa se lepede de învatatura asupra purcederii Duhului Sfânt si sa nu mai savârseasca Liturghia cu azime. Auzind aceasta, Împaratul fu cât pe ce sa-l supuna pe Marcu judecatii Sinodului Grec pentru ca a îndraznit sa înfatiseze asemenea gânduri latinilor. Si chiar acum, când împuternicea pe cei alesi sa discute cu latinii, le-a cerut sa nu respinga parerile latinilor numai fiindca nu se potrivesc cu învatatura grecilor, ci sa cerceteze fiecare lucru ca pe ceva ce nu e înca hotarât si apoi, prin straduintele tuturor, sa ajunga la o rezolvare, cautând ca parerea de obste sa fie cea ultima si hotarâtoare.
Latinii alesera pentru a purta discutiile pe doi Cardinali, Giuliano Cesarini si Nicolo Albergati, apoi pe Andrei, Episcop de Colosse sau Rhodos, pe Ioan de Turrecremata, si pe câtiva abati.
În a treia sedinta a Sinodului, dupa urarile reciproce, Giuliano arata ca principalele puncte de neîntelegere între greci si latini tineau de învatatura (1) despre purcederea Duhului Sfânt, (2) despre folosirea azimelor în Euharistie, (3) despre purgatoriu si (4) despre suprematia papala; iar apoi i-a întrebat care dintre subiecte avea sa fie discutat mai întâi. Grecii amânara discutarea primului punct pâna la deschiderea Sinodului Ecumenic, fagaduind sa dea un raspuns grabnic asupra celorlalte de îndata ce vor auzi sfatul Împaratului. Pentru începerea discutiilor Împaratul s-a oprit la unul dintre ultimele doua subiecte. Latinii s-au învoit sa discute despre purgatoriu.
În a cincea sedinta (4 iunie) Cardinalul Giuliano a dat urmatoarea definitie a învataturii latine despre purgatoriu: „Înca din vremea Apostolilor,” a spus el, „Biserica Romei a învatat ca sufletele ce pleaca din aceasta lume curate si fara nici o prihana – adica sufletele sfintilor – se duc îndata în tarâmurile fericirii. Sufletele celor ce dupa botez au pacatuit, dar apoi s-au pocait cu sinceritate si si-au marturisit pacatele, însa nu au reusit sa împlineasca epitimia data lor de catre parintele lor duhovnicesc ori sa aduca roade de pocainta îndestulatoare pentru a-si ispasi pacatele, se curatesc prin focul purgatoriului, unele mai grabnic, altele mai încet, dupa pacatele lor; iar apoi, dupa curatire, pleaca spre tarâmul vesnicei fericiri. Rugaciunile preotului, liturghiile si faptele de milostenie ajuta mult la curatirea lor. Sufletele celor raposati în pacat de moarte sau în pacatul stramosesc se duc de-a dreptul întru osânda.”
Grecii au cerut o înfatisare scrisa a acestei învataturi. Când au primit-o, Marcu al Efesului si Vissarion al Nikeii si-au scris amândoi observatiile asupra ei, care mai apoi au slujit ca raspuns general la învatatura latinilor.
Când a facut cunoscut raspunsul (14 iunie), Vissarion a explicat deosebirea dintre învatatura greceasca si cea latina pe aceasta tema. Latinii, a spus el, admit ca în vremea de acum, si pâna în ziua judecatii celei de pe urma, sufletele raposatilor se curatesc prin foc, slobozindu-se astfel de pacate; deci cel ce a pacatuit cel mai mult va avea parte de un mai îndelungat rastimp de curatire, pe când ce cu mai putine pacate va fi dezlegat mai curând, cu ajutorul Bisericii; dar în viata viitoare ei admit focul vesnic, nu pe cel curatitor. Astfel latinii primesc si existenta focului vremelnic si a celui vesnic, numindu-l pe cel dintâi foc curatitor sau purgatoriu. Pe de alta parte, grecii învata despre existenta unui singur foc vesnic, întelegând ca pedepsirea vremelnica a sufletelor pacatoase înseamna ca ele se duc o vreme într-un loc de întuneric si durere, sunt pedepsite prin lipsirea de Dumnezeiasca lumina si se curatesc – adica sunt slobozite din locul acela de întuneric si jale – prin rugaciuni, Sfânta Liturghie si fapte de milostenie, iar nu prin foc. Grecii mai cred ca pâna la unirea sufletelor cu trupurile, întrucât sufletele pacatosilor nu sufera pedeapsa deplina, la fel si cele ale sfintilor nu se bucura de fericirea deplina. Dar latinii, fiind de acord cu grecii în privinta primului punct, nu-l admit pe cel de-al doilea, zicând ca sufletele sfintilor si-au primit deplina rasplata cereasca înca de pe acum.
În sedinta urmatoare latinii au înfatisat o aparare a învataturii lor despre purgatoriu. Din câte întelegem din raspunsul dat de catre greci, ei au încercat sa-si dovedeasca învatatura prin cuvintele din 2 Maccavei 12, 42-46, unde se spune ca Iuda Maccaveul „a trimis în Ierusalim sa aduca jertfa pentru pacat,” cugetând totodata ca „sfânt si cucernic gând a fost ca a facut curatire pentru cei morti, ca sa se slobozeasca de pacat.” Ei mai citara cuvintele lui Iisus Hristos, „oricine va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui nici în veacul de acum, nici în cel ce va sa fie” (Mat. 12, 32). Dar apararea lor s-a întemeiat îndeosebi pe cuvintele Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 3, 11-15): „Ca alta temelie nimenea poate sa puna, afara de ceea ce este pusa, care este Iisus Hristos. Iar de zideste cineva pre aceasta temelie aur, argint, pietre scumpe, lemne, fân, trestie, al fiestecaruia lucru aratat va fi: ca ziua îl va arata, pentru ca cu foc se va descoperi; si al fiestecaruia lucru în ce chip va fi, focul îl va lamuri. Si al caruia lucru va ramânea, carele a zidit, plata va lua; iar al caruia lucru va arde, se va pagubi, dar el însusi se va mântui, însa asa ca prin foc.” De asemenea latinii au scos felurite locuri de la Parintii rasariteni – Vasilie cel Mare, Epifanie al Ciprului, Ioan Damaschin, Dionisie Areopaghitul, Theodorit, Grigorie al Nissei; ca si de la cei apuseni – Augustin, Amvrosie si Grigorie cel Mare. De asemenea, nu au uitat sa citeze autoritatea Bisericii Romei întru apararea învataturii lor, si sa se foloseasca de obisnuitele lor sofisme.
La toate acestea partea Ortodoxa a dat un raspuns limpede si îndestulator. Ortodocsii au aratat ca cuvintele citate din cartea Maccaveilor, ca si cuvintele Mântuitorului, nu pot dovedi decât ca unele pacate se vor ierta dupa moarte, dar nu se putea sti neîndoielnic daca prin osânda focului sau prin alte mijloace. Pe deasupra, ce are de-a face iertarea pacatelor cu osânda prin foc si cu chinurile? Nu poate fi decât ori una ori alta: fie osânda, fie iertare, iar nu amândoua deodata.
Ca explicatie la cuvintele Apostolului ei au citat tâlcuirea Sf. Ioan Gura de Aur care foloseste cuvântul foc în întelesul de foc vesnic, iar nu vremelnic sau curatitor; explica cuvintele lemn, fân si trestie ca fapte rele, hrana pentru focul vesnic; cuvântul zi, ca însemnând ziua judecatii de apoi; iar cuvintele se va mântui, însa asa ca prin foc ca însemnând pastrarea si dainuirea existentei pacatosului în vreme ce sufera osânda. Urmând aceasta tâlcuire, ei resping cealalta explicatie data de Fericitul Augustin, întemeiata pe cuvintele se va mântui pe care el le-a luat în întelesul de fericire, si deci a dat un cu totul alt înteles întregului citat. „Este cât se poate de îndreptatit,” scriau dascalii ortodocsi, „sa socotim ca grecii trebuie sa înteleaga cuvintele grecesti mai bine decât strainii. Ca atare, daca nu putem dovedi ca vreunul dintre sfintii ce vorbeau limba greaca tâlcuiesc cuvintele Apostolului, scrise în greceste, într-un alt înteles decât cel dat de fericitul Ioan, atunci negresit ca trebuie sa ne învoim cu cei mai multi dintre acesti oameni vestiti ai Bisericii.” Expresiile swqÁnai, swzšsqai si swt»ria, folosite de scriitorii pagâni, înseamna în limba noastra dainuire, fiintare (diamšnein, enai). Însasi ideea din cuvintele Apostolului arata aceasta. Întrucât focul în chip firesc nimiceste, dar cei ce sunt osânditi la focul cel vesnic nu sunt nimiciti, Apostolul spune ca ei dainuie în foc, pastrându-si si urmându-si existenta, fiind totodata arsi de catre foc. Spre a dovedi adevarul unei astfel de tâlcuiri a cuvintelor Apostolului (stih. 11 si 15) ei fac urmatoarea observatie: Apostolul împarte tot ceea ce este zidit pe numita temelie în doua parti, fara ca sa pomeneasca macar vreodata de o a treia parte, mijlocie. Prin aur, argint, pietre scumpe el întelege virtutile; prin lemne, fân, trestie ceea ce e potrivnic virtutii, adica lucrurile rele. „Învatatura voastra,” urmara ei a zice latinilor, „ar avea poate un oarecare temei daca el (Apostolul) ar fi împartit lucrurile rele în doua feluri, si ar fi spus ca cele de un fel sunt curatite de catre Dumnezeu, iar celelalte sunt vrednice de osânda vesnica. Dar el nu a facut o asemenea împartire, numind doar lucrurile ce-l îndreptatesc pe om la fericirea vesnica, adica virtutile, si cele ce sunt vrednice de osânda vesnica, adica pacatele. Dupa care zice ca ‘al fiestecaruia lucru aratat va fi,’ si spune când anume se va întâmpla aceasta, aratând catre ziua cea de pe urma, când Dumnezeu va rasplati fiestecaruia dupa cum i se cuvine: ‘Ca ziua,’ zice el, ‘îl va arata, pentru ca cu foc se va descoperi.’ Negresit, aceasta este ziua celei de-a doua veniri a lui Hristos, veacul viitor, numita zi în înteles aparte, sau spre a o osebi de viata de acum, care nu este decât noapte. Aceasta este ziua când El va veni întru slava, si un râu de foc va curge dinaintea Lui (Daniil 7, 10; Ps. 50, 3 si 97, 3; 2 Petru 3, 12-15). Toate acestea ne arata ca Sf. Pavel vorbeste aici de ziua cea de pe urma si de focul cel vesnic gatit pacatosilor. ‘Acest foc,’ zice el ‘va pune la încercare lucrul fiestecarui om, în ce chip va fi,’ lamurind unele lucruri si arzând altele dimpreuna cu lucratorii. Dar când fapta rea se va nimici prin foc, facatorii raului nu se vor nimici, ci vor continua sa existe în foc si vor suferi vesnic. Deci întrucât Apostolul nu împarte aici pacatele în cele de moarte si cele ce se pot ierta, ci faptele ca atare în bune si rele; întrucât vremea acestei întâmplari e socotita de el ca fiind ziua de apoi, la fel ca si de catre Apostolul Petru; întrucât, iarasi, el pune pe seama focului puterea de a nimici toate faptele rele, dar nu pe faptuitori – se vadeste ca Apostolul Pavel nu vorbeste de focul curatitor care, chiar dupa parerea voastra, nu se întinde asupra tuturor faptelor rele, ci asupra câtorva dintre pacatele mai mici. Însa chiar si cuvintele ‘al caruia lucru va arde, se va pagubi (zhmiwq»setai),’ arata ca Apostolul vorbeste despre chinurile vesnice; aceia se lipsesc de lumina Dumnezeiasca, lucru ce nu se poate spune despre cei curatiti, cum ziceti voi; caci acestia nu numai ca nu se pagubesc cu nimic, ci chiar dobândesc cu îmbelsugare, slobozindu-se de rau si învesmântându-se în curatie si neprihanire.”
Ca raspuns la cuvintele citate de latini de la Vasilie cel Mare (din rugaciunea sa la Cincizecime), de la Epifanie, Ioan Damaschin si Dionisie Areopaghitul – aparatorii învataturii ortodoxe observara ca citatele nu dovedeau nimic în folosul Bisericii Romei. Cât despre marturia lui Theodorit, înfatisata de latini, nu au reusit nici macar s-o identifice. „Ramâne un singur Parinte,” au continuat ei, „Grigorie, fericitul preot din Nissa, care s’ar parea ca vorbeste ceva mai mult în folosul vostru decât oricare dintre ceilalti Parinti. Pastrând toata cinstirea cuvenita acestui Parinte, nu ne putem împiedica a spune ca si el a fost doar un om muritor, iar omul, oricât de mare ar fi treapta sfinteniei la care ar ajunge, poate oricând gresi, îndeosebi în asemenea lucruri ce nu au fost cercetate mai înainte ori statornicite de catre Parinti într-un Sinod de obste.” Când dascalii ortodocsi vorbesc despre Grigorie, de cele mai multe ori îsi limiteaza cuvintele zicând: „daca acesta a fost gândul lui,” si încheie discutia asupra lui Grigorie cu cuvintele urmatoare: „Trebuie sa avem în vedere învatatura de obste a Bisericii si sa ne luam drept legiuire Sfânta Scriptura, neluând în seama cele scrise de fiecare în nume propriu (idia).”
În ce priveste marturiile Parintilor apuseni, dascalii rasariteni au spus ca îi cunosc prea putin, neavând nici o traducere greceasca, si au încercat sa-i dezvinovateasca prin împrejurarile în care au scris, neîntelegerea cuvintelor Apostolului (1 Cor. 3, 11-15), greutatea de a trage o concluzie generala din mai multe împrejurari (întemeiate pe vedenii) etc.
Cât priveste greutatea parerii Bisericii Romei, scoasa în evidenta de catre latini, grecii au socotit ca ea nu are legatura cu subiectul în discutie.
În sfârsit, ei au stat împotriva sofismelor latinilor cu concluzii mai temeinice, scoase din principiile învataturii lui Hristos, din multe scrieri ale Parintilor si din pilda lui Lazar, unde se pomeneste de sânul lui Avraam – locul fericirii – si de iad – locul osândei – nespunându-se nimic despre vreun loc de mijloc pentru osândele vremelnice.
Raspunsul grecilor voia în chip vadit sa arate latinilor pe de-o parte netemeinicia nou-scornitei lor învataturi, iar pe de alta parte statornicia taberei ortodoxe în credinta predanisita lor de catre Apostoli si Sfintii Parinti. În cursul disputelor, problema principala s-a ramificat într-o multime de probleme neserioase si abstracte, încât în chip firesc rezolvarea celei principale s-a facut înca si mai anevoioasa. De pilda, latinii au întrebat: De unde si cum zboara îngerii? Din ce materie este alcatuit focului iadului? Iata ce raspuns a primit ultima întrebare de la Iagaris, dregatorul imperial: „Întrebatorul va dobândi un raspuns cât se poate de multumitor la aceasta întrebare când va experia el însusi firea acestui foc.”
Neajungându-se la o întelegere în problema purgatoriului, s-a propus o alta – cea a fericitei stari a dreptilor, de care pomenise Vissarion în tratatul sau despre deosebirea învataturilor celor doua Biserici asupra starii sufletelor celor raposati. S-a pus întrebarea: Oare sfintii plecati din aceasta viata au dobândit fericirea deplina sau nu? Înainte de discutarea problemei, grecii gasira de cuviinta sa aiba o consfatuire aparte cu ceilalti membrii ai Sinodului. Pentru aceasta toti membrii s-au adunat în chilia Patriarhului (15 iulie) si au citit feluritele marturii ale Parintilor. Împaratul i-a poftit sa adune voturile. Unii, întemeindu-se pe cuvintele Apostolului (Evr. 11, 39), au dat întrebarii un raspuns negativ, altii au raspuns afirmativ. În ziua urmatoare, dupa câteva dispute, întregul Sinod al Episcopilor greci s-a învoit într-un gând ca, desi sufletele sfintilor, ca suflete, gusta înca de pe acum fericirea, totusi atunci când, la judecata de obste, se vor uni cu trupurile, fericirea lor va fi mai mare; atunci se vor lumina ca soarele. Era ultimul lor raspuns la învatatura latina despre starea sufletelor dupa moarte.
Dar care au fost roadele serbedelor discutii? Au dus ele în vreun fel la rezolvarea problemei principale privitoare la unirea Bisericilor? Nu! Teologii latini nu puteau sa gaseasca nici temeiuri puternice pentru parerile lor, nici sa se lepede de ele. Grecii iarasi nu puteau primi o învatatura care sa nu fie bine întemeiata, si nici nu-i puteau îndupleca pe latini sa primeasca învatatura ortodoxa.
Spre nenorocirea grecilor, chiar si tabara lor s-a dezbinat, lucru ce nu prevestea nimic bun. Îndeobste vorbind, Vissarion nu era prea sârguincios întru apararea cauzei ortodoxe, si chiar daca mai intra din când în când în dispute cu latinii, o facea doar spre a-si arata iscusinta ritoriceasca. Dar dând de un rival în persoana lui Marcu al Efesului, a devenit înca si mai delasator în privinta Ortodoxiei, începând sa nutreasca un simtamânt de ura fata de Marcu. Silit sa raspunda latinilor împreuna cu el, îl lasa de obicei pe Marcu sa respinga singur feluritele lor întâmpinari. În zadar au încercat multi oameni chibzuiti sa-l împace pe Vissarion cu Marcu, înca de la începutul dusmaniei sale pentru acesta din urma, chemând chiar în ajutor autoritatea Patriarhului care prin blândele sale mustrari ar fi putut pune capat zâzaniei. Neputinciosul Iosif nu s-a amestecat cu nici un chip în aceasta tarasenie. Pe de alta parte vicleanul Grigorie, suparat ca Marcu nu-l socotea vrednic a fi vicarul Patriarhului Alexandriei, facut tot ce-i statea în putinta spre a-l asmuti pe Vissarion împotriva lui Marcu. Pe fata se arata ca îl pretuieste pe Marcu, sedea mai jos decât el la Sinod, vota dupa el, fara a tine seama ca avea dreptul la privilegiile unui scaun patriarhal mai însemnat; când avea aceeasi parere cu Marcu, nu vorbea niciodata de la sine, ci totdeauna zicea: „Sunt de aceeasi parere cu Preasfintitul Mitropolit al Efesului.” Dar toate acestea erau curata fatarnicie. Când era de fata Vissarion si Împaratul, el îl punea pe Marcu mai prejos decât Arhiepiscopul Nikeii, gasindu-i cusur în orice spunea, fara sa-i pese ca se dezice singur.
Asa se face ca de îndata ce grecii începura discutiile s-au ivit unii care, despartindu-se de adevaratii membrii ai Bisericii Rasaritene, jertfira folosul Bisericii pentru propriile patimi si foloase.
Disputele s-au încheiat. Trecusera mai mult de trei luni de la deschiderea Sinodului. Grecii fura cuprinsi de delasare si, suferind tot felul de lipsuri, începura sa fie tot mai posomorâti si sa le para rau ca îsi parasisera caminele.
Împaratul, temându-se ca nu cumva cei nemultumiti sa paraseasca prea devreme Sinodul, porunci capeteniei orasului sa nu lase nici un grec sa paraseasca orasul, nici sa dea cuiva hârtii de libera trecere fara încuviintarea si iscalitura sa. El însa, dupa ce-i închisese pe greci în Ferrara, s-a asezat într-o manastire nu departe de oras, petrecându-si timpul pe câmp, la vânatoare, ca si cum nici n-ar fi vrut sa-si mai aduca aminte de o treaba ce îl chemase departe de Imperiul sau.
De îndata ce a sosit timpul statornicit pentru deschiderea sedintelor solemne ale Sinodului, grecii cerura Împaratului sa se întoarca în oras si sa faca unele pregatiri legate de Sinod. Împaratul raspunse ca nici nu se gândeste sa deschida un Sinod, care ar fi trebuit sa fie unul Ecumenic, fara trimisii monarhilor apuseni si un numar mai mare de Episcopi decât cel prezent. Dar numarul membrilor Sinodului, în loc sa sporeasca, nu facea decât sa scada. Multi cazura prada unei ciume înspaimântatoare; altii, de frica, se retrasera pe la casele lor, astfel ca la începerea sedintei solemne, din unsprezece Cardinali ramasera numai cinci, iar din cei o suta cincizeci de Episcopi erau de fata numai cincizeci. Tocmai atunci grecii primira o dovada a ocrotirii dumnezeiesti. Nici unul nu a fost atins de ciuma.
Un singur om s-a adaugat Sinodului, în persoana lui Isidor, Mitropolitul Rusiei, care a sosit la 18 august. El se întorsese în Rusia dupa încheierea tratatului între Împarat si Conciliul de la Basel (la sfârsitul lui 1436). Împreuna cu el trebuie sa se fi întors si Iona, Episcopul Riazanului, trimis în Grecia spre a fi hirotonit Mitropolit. Sosind la Moscova, Isidor a fost primit de catre Marele Cneaz Vasili Vasilievici cu toata cinstea cuvenita. Dar curând dupa sosire el începu sa-i spuna Marelui Cneaz ca Biserica Greaca planuia sa se uneasca cu Biserica Romei, ca s-a convocat un Sinod de catre Împarat si de catre Papa în vederea acestui tel, spre a fi urmat de unirea solemna dintre Rasarit si Apus – fiind deci foarte mare nevoie ca un trimis al Bisericii Ruse sa ia parte la Sinod. Marele Cneaz a raspuns: „Parintii si stramosii nostri nici n-ar fi vrut sa auda despre o unire a legii grecesti cu cea romana, si nici eu nu o doresc.” Isidor starui pe lânga el sa se învoiasca, pretextând ca jurase Patriarhului sa vina la Sinod. „Noi nu îti poruncim sa te alaturi Sinodului din tara latinilor,” spuse pâna la urma Marele Cneaz, „dar tu nu ne asculti si te vei duce. Adu-ti aminte deci de curatia credintei noastre si adu-o cu tine înapoi.” Isidor jura sa ramâna credincios Ortodoxiei si (la 8 septembrie, 1437) parasi Moscova împreuna cu Avramie, Episcopul Suzdalului, cu Arhimandritul Vassian, cu preotul Simeon si cu alti reprezentanti ai clerului si mirenilor, cu totii în numar de o suta. Parasind Rusia, Isidor dovedi foarte curând o puternica înclinatie de a trece de partea latinilor. Primit în Lituania de catre Episcopul din Dorpat si de clerul ortodox, el se închina mai întâi crucii latine si abia apoi saruta sfintele icoane rusesti. Însotitorii lui Isidor fura cuprinsi de groaza si din acea clipa îsi pierdura orice încredere în el.

CAPITOLUL V
Sedintele solemne ale Sinodului. Disputele
despre adaugirea latina la Crez.

Eugenie astepta înca sosirea legatului sau din Franta. Iar când acesta a sosit, vestile nu erau defel îmbucuratoare. Franta se pusese la adapost de influenta Papei folosindu-se de sanctiunea pragmatica (7 iulie, 1438) întemeiata pe hotarârile Conciliului de la Basel; în acelasi timp, Carol al VII-lea, regele Frantei, i-a oprit pe Episcopii sai sa se duca la Ferrara. În acest moment critic Papa începu sa-i grabeasca pe greci sa înceapa discutiile oficiale asupra împacarii Bisericilor. „Sunteti de-acum de sapte luni în Italia,” le-a spus el, „iar în toata aceasta vreme ati semnat un singur act – cel ce vestea deschiderea Sinodului.” Într-un târziu Împaratul se întoarse în oras si, dupa câteva întrevederi aparte cu Papa, se hotarî sa deschida Sedinta Solemna a Sinodului la 8 octombrie.
În discutiile preliminare dintre greci s-a hotarât ca toate disputele sa se rezolve nu prin majoritate de voturi, care ar fi putut sa fie întotdeauna mai numeroase de partea latinilor decât de cea a grecilor, ci prin consimtamântul unanim al uneia sau alteia dintre parti. Altfel – spusera grecii – latinii ar avea mai mult de doua sute de voturi împotriva celor treizeci ale noastre. Este nevoie ca voturile unei parti luate laolalta, indiferent de numar, sa atârne tot atât cât voturile partii opuse. Cei ce i-ar fi parasit pe greci spre a se alatura latinilor, sau invers, aveau sa fie aspru pedepsiti.
Apoi, chemându-i laolalta pe cei sase Mitropoliti mai în vârsta, pe hartofilax si pe ecclesiarh, împreuna cu doi igumeni, un ieromonah si trei învatati greci – Sholarios, Ghemistos si Amirutios – Împaratul le-a cerut parerea în privinta subiectului care sa deschida discutiile despre purcederea Duhului Sfânt. Era oare mai bine sa înceapa prin a discuta daca învatatura Bisericii Apusene asupra purcederii Duhului Sfânt este ortodoxa? Sau daca aceasta avea dreptul sa faca vreo adaugire la Crez, chiar daca ar fi fost una dreapta? Cele doua întrebari dadura nastere la doua pareri diferite între cei de fata. Marcu al Efesului si Ghemistos filosoful au ales ultima problema, iar cei mai multi dintre ceilalti s-au alaturat lor. Vissarion al Nikeii, Sholarios si Amirutios cerura ca înainte de orice altceva sa se discute dogma însasi. Împaratul, alaturându-se majoritatii, a statornicit ca disputele cu latinii sa înceapa cu adaugirea la Crez.
La urma Împaratul i-a înstiintat ca, sfatuindu-se cu Cardinalii, rânduise sa se tina trei întruniri în fiecare saptamâna, iar în caz ca Împaratul, Patriarhul sau oricare altul dintre cei numiti sa ia parte la sedinta ar lipsi, sedinta nu se va amâna pe alta zi. Locul celui absent urma sa fie luat de catre urmatorul în rang. Fiecare sedinta avea sa înceapa la un ceas si jumatate dupa rasaritul soarelui si avea sa tina pâna la ceasul al saselea al zilei. Grecii se învoira cu aceste rânduieli, iscalindu-le cu numele lor, si cerura dreptul de a pune întrebari latinilor.
Partea greaca a numit urmatoarele persoane spre a lua parte la sedintele Sinodului: Mitropolitii Efesului si Rusiei, Arhiepiscopul Nikeii, iar alaturi de ei filosoful Ghemistos, hartofilaxul si skevofilaxul. Însa în realitate toate discutiile cu latinii au fost încredintate de catre Împarat Mitropolitului Efesului si Arhiepiscopului Nikeii – dregatorilor civili fiindu-le oprit sa ia parte în vreun fel la treburile Sinodului. La rândul lor, latinii au ales pe Cardinalii Iuliano Cesarini si Nicolo Albergati, pe Episcopii Andrei al Rhodosului si Ioan din Forli, si doi calugari, doctori în teologie, dintre care unul, anume Ioan, Provincial al Ordinului Dominican, a avut un rol însemnat în discutiile Sinodului. Cardinalii anuntara vointa Papei ca toate sedintele Sinodului sa aiba loc în capela palatului sau, sub cuvânt ca nu se cuvenea ca Papa si câtiva episcopi sa-si faca drum spre Catedrala prin multimea de norod.
La Ferrara s-au tinut cu totul cincisprezece sedinte. Doua luni s-au scurs în dispute încheiate, la fel ca primele, fara nici un fel de rezultat. Amândoua partile si-au pastrat parerile lor. Singurul avantaj al grecilor era acela ca ei aparau adevarul.
În ziua statornicita, Împaratul cu toti Episcopii s-au adunat în palatul papal, împresurat mai dinainte de multime de norod. Curând s-a aratat si Papa. Scaunele membrilor Sinodului erau rânduite întocmai cum fusesera mai înainte în biserica Sf. Gheorghe. În mijlocul capelei, între Împarat si Papa, doua banci erau ocupate de catre cei doisprezece vorbitori greci si latini ce sedeau unii în fata altora. Alaturi de vorbitori stateau cei ce scriau darea de seama si talmacii.
Sedinta a fost deschisa de Vissarion cu un cuvânt despre însemnatatea pacii între Biserici. În cuvântul sau îndemna Sinodul sa nu precupeteasca nici un mijloc pentru a duce marea lucrare la bun sfârsit, cerând în acelasi timp ajutorul Sfintei Treimi pentru cei adunati sa cerceteze adevarul si pentru pace între cele doua parti dezbinate ale staulului lui Hristos. El lauda pe Papa, pe Împarat, pe Patriarh si pe toti cei de fata la Sinod pentru dorinta sincera si neclintita lor hotarâre de a reaseza pacea în Biserica, si starui ca Papa si Împaratul sa cinsteasca Sinodul cu ajutorul lor statornic si sprijinirea si pe mai departe a telurilor sale. Un cuvânt asemanator a fost tinut si de catre Episcopul latin Andrei al Rhodosului.
Dupa aceste cuvinte de început, Marcu al Efesului a deschis subiectul de capetenie al discutiilor Sinodului. „Domnul nostru Iisus Hristos a lasat dragostea mostenire ucenicilor Sai,” a spus el, „si pacea Sa a lasat-o lor: însa Biserica Romei a început a lasa de-o parte porunca dragostei si a stricat pacea. Astazi aceeasi Biserica, prin adunarea acestui Sinod, arata dorinta de a reaseza pacea, dar aceasta o poate împlini numai lepadând parerea care a fost si este pricina neîntelegerii dintre Biserici; iar Sinodul de fata va izbândi numai daca se va potrivi cu Canoanele Sinoadelor Ecumenice de mai înainte.” În vederea acestui tel, Marcu ceru apoi ca „mai înainte de orice altceva sa se citeasca în Sinod Canoanele acelor Sinoade care se leaga de subiectele aflate în disputa.”
Era o cerere dreapta; dar fireste ca latinii nu putea sa o primeasca, întrucât mai mult ca sigur un asemenea pas ar fi pus în încurcatura Biserica Romei. Iata pricina pentru care ei s-au împotrivit lui Marcu, iar mai apoi, într-o întâlnire aparte, au facut tot ce le statea în putinta spre a împiedica pe greci sa sprijine cererea lui Marcu. Doi Cardinali, Giuliano si Nicolo, împreuna cu câtiva Episcopi, venira în chilia Patriarhului si acolo, de fata fiind Împaratul si mai multi Episcopi greci, staruira ca grecii sa amâne citirea Canoanelor, sau cel putin sa schimbe citirea solemna a Canoanelor în Sinod cu cercetarea lor aparte. Dar nici una din propunerile lor nu a primit consimtamântul grecilor. Latinii fura siliti sa se dea batuti, însa în acelasi timp declarara solemn ca citirea propusa ar fi doar pentru greci si ca nu primise consimtamântul de obste al membrilor. S-a facut tot ce se putea spre a micsora solemnitatea sedintei în care avea sa aiba loc citirea. Oamenilor nu li s-a îngaduit sa intre în Catedrala în numar la fel de mare ca înainte. Evanghelia de pe masa era închisa, statuile Apostolilor erau puse cu fata în jos si dinaintea lor nu s-au aprins lumânari.
În ziua statornicita (16 octombrie) au fost aduse la Sinod cartile ce cuprindeau actele Sinoadelor Ecumenice. Sub calauzirea lui Marcu, s-au citit una câte una definitiile Sinoadelor si Parintilor despre Simbolul Credintei iar Nicolo Secundini le talmacea în latineste. Marcu al Efesului întrerupea din când în când citirea cu observatiile sale.
„Sa începem,” spuse Marcu, „cu actele celui de-al Treilea Sinod Ecumenic, atât de vestite pentru simbolul Parintilor de la Nikeia, ca si prin Canonul Parintilor Efeseni însisi asupra pastrarii Simbolului în starea sa de la început.” S-a citit deci al saptelea Canon al Sinodului de la Efes si marturisirea de credinta întocmita la Întâiul Sinod Ecumenic, aratându-se ca Biserica oprea cu strasnicie folosirea oricaror alte Crezuri dupa cel de la Nikeia, amenintând, în caz de nesupunere, pe Episcopi cu depunerea iar pe mireni cu afurisirea. Dupa citirea Canoanelor, Marcu a spus: „Parintii Sinodului, dând acest Canon, au dat pilda ei însisi de mare cinstire fata de Crezul de la Nikeia, caci nu au voit sa îngaduie adaugirea numelui de Theotokos, nume asa de folositor în iconomia mântuirii noastre. În Canonul Sinodului de la Efes se face de-a dreptul trimitere la Crezul Nikeian, si acum Nikeo-Constantinopolitan, în care dogma purcederii Duhului Sfânt este înfatisata mai pe larg.” Spre a explica acest lucru, Marcu spuse ca Parintii de la Efes primesc amândoua Crezurile ca pe unul singur, numindu-l Crezul de la Nikeia din respect fata de Sinodul care l-a dat la iveala, tot asa cum urmatoarele Sinoade l-au numit si ele Crezul de la Nikeia. În sfârsit, spre a deslusi Canonul de la Efes si a-i întari pe toti în încredintarea ca acest Canon opreste nu numai întocmirea oricarui alt Crez, ci si orice fel de explicitare a Crezului de la Nikeia prin mijlocirea vreunei adaugiri, Marcu cita cuvintele Sf. Chiril al Alexandriei, cel ce a prezidat Sinodul de la Efes, cuprinse în epistola sa catre Ioan al Antiohiei. În epistola Sf. Chiril opreste orice fel de schimbare în Simbol, fie si de un cuvânt sau de o silaba. Aceasta epistola, urma Marcu, a fost citita împreuna cu multe alte epistole la al Patrulea Sinod Ecumenic, care a primit-o si a întarit-o.
S-a citit apoi hotarârea celui de-al Patrulea Sinod Ecumenic de la Halkidon (din al 5-lea document), poruncind tuturor sa primeasca Crezul de la Nikeia si pe cel Nikeo-Constantinopolitan ca unul singur. „Caci Parintii acestui Sinod,” adauga Marcu, „citind amândoua Crezurile, au spus: Acest sfânt Crez este de ajuns pentru deplina cunoastere a adevarului, caci cuprinde în sine întreaga învatatura despre Tatal, Fiul si Sfântul Duh.”
Urma apoi citirea îndemnului lui Ioan, Patriarhul Constantinopolei, catre popor, cuprins în actele Sinodului de la Constantinopol (518), în care Patriarhul îndeamna pe toti sa tina Crezul Nikeo-Constantinopolitan neclintit si neabatut. S-a citit de asemenea si epistola lui Evtihie, Patriarhul Constantinopolei, catre Papa Virgilie, luata din actele celui de-al Cincilea Sinod Ecumenic. În epistola Patriarhul marturiseste ca el primeste toate definitiile alcatuite de cele patru Sinoade Ecumenice, si cu adevarat pastreaza credinta pe care sfintii Parinti au deslusit-o si întarit-o la acele Sinoade.
S-a citit si Canonul celui de-al Saselea Sinod Ecumenic care întarea Crezul întocmit de primele doua Sinoade si primit ca o pravila a credintei de catre urmatoarele trei. Apoi s-au facut doua extrase din cele doua epistole ale Papei Agathon catre Împaratul grec, cuprinse în aceleasi acte ale celui de-al Saselea Sinod. În epistole Papa spune ca Biserica Romei sustine credinta lasata mostenire de catre cele cinci Sinoade Ecumenice si are mare grija ca toate cele definite prin Canoane sa ramâna neschimbate, sa nu se adauge si sa nu se scoata nimic, pastrându-se nestricate atât în cuvânt cât si în cuget.
În încheiere s-a citit definitia celui de-al Saptelea Sinod Ecumenic, în care se repeta Crezul Nikeo-Constantinopolitan. La citirea actelor Sinodului s-a remarcat ca toti cei de fata la al doilea Sinod de la Nikeia, auzind Crezul, au strigat: Noi toti credem aceasta, toti cugetam aceasta. Aceasta este credinta Apostolilor, aceasta este credinta ortodoxa... Cel ce nu primeste aceasta credinta sa fie excomunicat.
Când s-a citit pasajul din actele celui de-al Saptelea Sinod Ecumenic ce cuprindea Simbolul Credintei, latinii înfatisara un pergament, o copie greceasca foarte veche, dupa parerea lor, a actelor Sinodului, unde în Crezul Nikeo-Constantinopolitan se spune ca Sfântul Duh purcede de la Tatal si de la Fiul. Cu exceptia adaugirii la Crez, copia, comparata cu o alta copie aflata în mâinile grecilor, a fost aflata a fi întrutotul asemenea. Din aceasta copie latinii trasera încheierea ca Parintii celui de-al Saptelea Sinod Ecumenic rosteau Simbolul Credintei cu adaosul Filioque. Cardinalul Giuliano mai cita pe un anume istoric din vechime care, chipurile, dovedea ca Parintii celui de-al Saptelea Sinod Ecumenic rosteau Simbolul Credintei adaugit, dar Giuliano nu pomeni numele istoricului.
Atunci Ghemistos, în cuvinte putine dar foarte limpezi, arata latinilor greseala concluziilor lor. „Daca marturia copiei voastre si a istoricului vostru ar fi adevarate, ori cel putin ar fi fost cunoscute de multa vreme în Biserica Romei,” a spus Ghemistos, „atunci neîndoielnic Thomma din Aquino si teologii de dinainte nu ar fi folosit atât de multe argumente spre a dovedi îndreptatirea adaugirii. În loc de aceasta, ar fi putut doar sa faca trimitere la adaugirea facuta Crezului de catre al Saptelea Sinod Ecumenic. Dar teologii vostri ramân tacuti în aceasta privinta.” Evident, copia înfatisata de latini la Sinod fusese ticluita în timpul controversei dintre Biserica Ortodoxa si cea Latina asupra purcederii Duhului Sfânt.
Sfârsindu-se citirea, Marcu al Efesului încheie zicând: „Iata dar ca grecii, supunându-se hotarârilor Sinoadelor si îndemnurilor Parintilor, si luând aminte la juramântul lor, nu pot primi adaugirea la Crez ca dreapta si legiuita. Cu toate acestea sunt gata sa asculte dovezile puse înainte de catre latini spre a proba îndreptatirea adaugirii lor.”
La sfârsitul sedintei, multi dintre latinii însisi, mai cu osebire calugarii de fata la Sinod, dupa ce au auzit hotarârile Sinoadelor si deslusirea lor de catre Marcu, marturisira ca niciodata n-au mai auzit asemenea lucruri, si ca grecii învata mai adevarat decât teologii latini.
Andrei al Rhodosului a raspuns argumentelor folosite de Marcu împotriva adaugirii la Crez. În lunga sa cuvântare, durând doua sau mai multe sedinte, el încerca sa dovedeasca: 1. Ca cuvintele „si de la Fiul” nu sunt o adaugire, ci doar o explicare a cuvintelor „Carele din Tatal purcede,” cuprinse în Crezul Nikeo-Constantinopolitan; 2. Ca asemenea explicari nu sunt nicidecum oprite de catre Canoanele Sinoadelor; 3. Ca Biserica Romei avea dreptul de a face o asemenea explicare si de a o introduce în Crez.
Spre a dovedi ca adaugirea latina nu este o adaugire, ci doar o explicare, Episcopul Rhodosului deschise o discutie preliminara asupra întelesului cuvintelor adaugire si explicare, aplicând apoi rezultatele disertatiei sale la subiectul în discutie. „O adaugire,” spuse el, „înseamna a adauga ceva din afara la un subiect; o explicare este doar înfatisarea a ceea ce se afla înlauntrul (intra) subiectului.” „Adaugirea clauzei ‘Filioque’ la Crez,” urma el, „este doar o explicare a celor spuse în Crezul Nikeo-Constantinopolitan, adica a cuvintelor ‘Carele purcede din’ Tatal.” Ca dovada Andrei cita cuvintele Sfântului Chiril al Alexandriei care, dupa parerea sa, recunostea purcederea Duhului Sfânt atât de la Fiul cât si de la Tatal. Însa chiar daca o asemenea recunoastere ar fi fost cu adevarat cuprinsa în cuvintele Sfântului Chiril, aceasta n-ar dovedi totusi ca cuvintele „si de la Fiul” sunt doar o explicare a cuvintelor „Carele purcede...” O dovada la fel de slaba în favoarea acestei idei e cuprinsa si în cuvintele Sfântului Vasilie cel Mare citate de Andrei în folosul învataturii latine, caci din ele Andrei trase concluzia ca este cu neputinta a-l reprezenta pe Tatal fara a implica pe Fiul si pe Duhul Sfânt.
Alte argumente mai bune grecul latinizat nu a putut gasi.
Întru apararea afirmatiei sale ca adaugirea unor cuvinte explicatoare la Crez nu este oprita nicaieri, Andrei s-a folosit de multe argumente, ce nu aveau legatura cu subiectul discutat; de pilda, el a facut trimitere la cuvintele Sf. Pavel: Ci macar si noi, sau înger din cer de va binevesti voua afara de ceea ce am binevestit voua, anatema sa fie (Galat. 1, 8). „Si cu toate acestea,” a spus Andrei, „mai apoi s-au facut o multime de adaugiri la învatatura Sfântului Pavel si la alte parti ale Scripturii.” Parintii Sinodului de la Nikeia au adaugat si ei destul de mult la Crezul Apostolic; Parintii celui de-al Doilea Sinod Ecumenic, la Crezul de la Nikeia; Parintii de la Efes, iarasi, au învatat multe lucruri ce nu se afla în Crezul celui de-al Doilea Sinod Ecumenic. Din toate acestea Andrei trase încheierea ca oprelistea Sinoadelor privea doar adaugirea unor pareri mincinoase la învatatura Bisericii cea hotarâta mai înainte, dar nu se întinde asupra adaugirii unor cuvinte si expresii explicative. Dar toate acestea ofera prea putine dovezi, sau mai curând nici o dovada pentru adevarul afirmatiei lui Andrei. Urmatoarele sale argumente par a avea ceva mai multa greutate. (a) Apostolul Pavel spune: Un Domn, o credinta, un botez, un Dumnezeu si Tatal tuturor (Efes. 4, 5-6); Biserica este una, si ca urmare autoritatea ei este (tot timpul) una. Dar daca Biserica în feluritele vremi când a fost nevoie si-a îngaduit sa faca adaugiri (la Crez), atunci si în vremurile urmatoare ea trebuie sa-si pastreze acest drept. Mântuitorul nostru a spus: Iata eu cu voi sânt în toate zilele, pâna la sfârsitul veacului (Mat. 28, 20). (b) Biserica are datoria ca, prin învatatura ei, sa se împotriveasca tuturor ereziilor, oricând s-ar ivi ele, deci trebuie sa adaoge din când în când felurite explicari la Crez care ar putea-o ajuta sa-si pazeasca madularele de acele învataturi mincinoase.
Vorbind despre Canoane si despre marturiile Parintilor înfatisate de catre Marcu al Efesului, Andrei se stradui sa dovedeasca faptul ca numitul Canon al Sinodului de la Efes oprea doar marturisirea oricarei alte credinte sau învataturi afara de cele cuprinse în Crezul Nikeo-Constantinopolitan; în vreme ce învatatura despre purcederea Duhului Sfânt de la Fiul, spuse din nou Andrei, este doar o explicare a cuvintelor cuprinse în Crezul însusi. Ca raspuns la observatia lui Marcu, cum ca acelasi Sinod de la Efes nu ar fi adaugat cuvântul „Theotokos” la Crez, Andrei spuse ca nu era nevoie de o asemenea adaugire fiindca Crezul, întrucât vorbeste despre Fiul lui Dumnezeu ca Dumnezeu adevarat si despre întruparea Sa din Fecioara Maria, implica în acelasi timp cuvântul „Theotokos.” Toate hotarârile Sinoadelor si Parintilor au fost explicate de catre Andrei în acelasi fel ca si Canonul Sinodului de la Efes, desi multe din hotarâri opreau cu strasnicie orice fel de schimbare în Crezul Nikeo-Constantinopolitan, fie si un cuvânt sau o silaba (Sf. Chiril al Alexandriei) sau porunceau limpede pastrarea Crezului cu aceleasi cuvinte cu care fusese alcatuit la început (Papa Agathon).
Dreptul Bisericii Romei de a face adaugirea la Crez a fost întemeiat de Andrei (a) pe marturiile Parintilor care, dupa cum pretindea el, învatasera ca Duhul Sfânt purcede de la Tatal si de la Fiul, (b) pe împrejurarile care au silit aceasta Biserica sa faca adaugirea si (c) pe suprema autoritate si putere a Scaunului papal.
Spre a dovedi primul sau argument, Andrei a facut trimitere la Fericitul Augustin, Sf. Amvrosie, Sf. Grigorie cel Mare si Sf. Ilarie; dar gândindu-se ca marturiile Parintilor Greci ar avea mai multa greutate pentru greci, facu câteva scurte extrase din Vasilie cel Mare, Grigorie al Nissei, Athanasie, Hrisostom, Epifanie, Anastasie Sinaitul si Simeon Metafrastul. Toate citate sale, tâlcuite în adevaratul lor înteles, nu spun de fapt nimic despre învatatura latina. Ele se refera fie la deofiintimea celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi, fie la trimiterea vremelnica a Duhului de catre Fiul lui Dumnezeu.
Explicând împrejurarile în care Biserica Romei a fost silita sa faca adaugirea la Crez, Andrei spuse ca Papa si un Sinod al Parintilor Apuseni hotarâsera sa cuprinda adaugirea în Crez spre a respinge parerile mincinoase raspândite de catre nestorieni cum ca Duhul Sfânt nu purcede din vesnicie. Aceasta s-a întâmplat, spuse Andrei, înainte de al Saselea Sinod Ecumenic. Dar istoria nu pomeneste de nici un astfel de Sinod sau hotarâre sinodala. Dimpotriva, se stie foarte bine ca înca si în veacul al noualea Papa Leon al III-lea oprea orice adaugire de acest fel la Crez, si chiar pusese sa se sape pe niste table de argint Crezul Nikeo-Constantinopolitan în greceste si latineste, fara nici o adaugire.
În sfârsit, spre a dovedi dreptul Bisericii Latine sau al capului ei, Papa, de a face adaugirea cuvintelor explicative, cum le numeau latinii, Andrei facu trimitere la Sf. Chiril al Alexandriei, în ale carui lucrari îsi propusese sa gaseasca aluzii foarte limpezi la autoritatea Papei de a face acest lucru; însa în acelasi timp Andrei avu mare grija sa nu citeze însesi cuvintele Sf. Chiril. La rândul sau, Cardinalul Giuliano s-a referit la epistola Papei Agathon citita la al Saselea Sinod Ecumenic, unde Papa spune ca toate Sinoadele Ortodoxe si Dascalii Bisericii au urmat întotdeauna învatatura Bisericii Romei si ca se teme sa nu fie osândit de Domnul sau Iisus Hristos de va pastra tacerea asupra unui adevar despre care i s-a poruncit sa propovaduiasca tuturor neamurile crestine. N-ar fi stricat sa aminteasca faptul ca au existat o multime de cazuri când Biserica nu s-a supus învataturii Papilor Latini si ca acelasi Sinod l-a osândit pe Papa Honorie.
În urmatoarele sedinte grecii dadura un raspuns la obiectiile ridicate de catre Andrei al Rhodosului si de Cardinalul Giuliano. Învatatul Sholarios scrise o respingere a acestora si o înfatisa Împaratului, care o înmâna lui Vissarion al Nikeii, poruncindu-i sa o înfatiseze înaintea Sinodului. Vissarion arata întâi de toate ca adaugirea la Crez trebuie privita nu ca o explicare cuprinsa în Crez, ci ca o adevarata adaugire la el, întrucât latinii o întemeiaza pe un alt principiu din afara, adica „tot ceea ce are Tatal, are si Fiul.”
Orice astfel de adaugiri la Crez, chiar de-ar fi cu adevarat niste explicari, sunt oprite cu strasnicie dupa Sinodul de la Efes. Nu este oprita explicarea învataturii de credinta. Înainte de Sinodul de la Efes, Biserica Universala putea introduce asemenea explicari în Crez. Dar din vremea celui de-al Treilea Sinod Ecumenic orice adaugiri la Crez, de orice fel, erau cu totul oprite. Si este vadit ca numitul Canon nu se împotrivea adaugirilor la Crez ce erau în dezacord cu el, caci asemenea adaugiri fusesera totdeauna oprite de Biserica, chiar în vremile de început. În epistola Sfântului Chiril catre Acachie al Mitilenei, urma Vissarion, se spune: „Sfântul Sinod Ecumenic adunat la Efes a oprit aducerea în Biserica lui Dumnezeu a oricarei alte marturisiri de credinta afara de cea existenta, predanisita noua de catre fericitii Parinti prin care a vorbit Duhul Sfânt.”
Deci Sinodul opreste orice alta alcatuire a marturisirii de credinta, iar nu înfatisarea unei alte credinte; opreste aceasta nu numai în ceea ce priveste persoanele particulare, ci si întreaga Biserica, punându-se chiar pe sine sub aceasta opreliste. Parintii nu au adaugat „Theotokos” la Crez, desi întelesul înfatisat de acest cuvânt nu e mai mult decât o scurta explicare a învataturii cuprinse în Crez iar adaugirea însasi era folositoare si trebuincioasa pentru respingerea nestorienilor. Nici Sinoadele urmatoare nu au introdus în Crez definitiile dogmatice întocmite de ele, cu toate ca ele slujeau tot adâncirii învataturii cuprinse în Crez, iar învatatura sinodala asupra celor Doua Firi si Doua Vointe în Hristos ar fi fost pentru învatatura ortodoxa un zid neclintit de aparare împotriva monofizitilor si monotelitilor. Dimpotriva, dupa cât putem sa ne dam seama din actele Sinoadelor Ecumenice, începând cu cel de la Efes, vedem ca Sfintii Parinti ai acestor Sinoade au primit si întarit Crezul în aceeasi forma în care fusese lasat Bisericii de catre primele doua Sinoade Ecumenice, fara a face nici o schimbare în el.
În acelasi timp Sfintii Parinti au gasit mijloace de a sluji cerintelor Bisericii fara a încalca hotarârile Sinodului de la Efes. Biserica avea nevoie de noi deslusiri ale învataturii din Crez; Parintii au facut deslusirile prin definitii (Óroi) ce nu au fost introduse în Crez, ci au fost înfatisate deosebi.
Felul lor de a actiona nu dovedeste ca autoritatea Bisericii ar fi fost în vreun fel stirbita de la Sinodul de la Efes încoace, ci mai curând aduce marturie despre unitatea sa. Ramânând credincioasa întâielor sale hotarâri, Biserica arata ca a avut necontenit una si aceeasi vointa. Prin astfel de mijloace ea se pastreaza aceeasi, altfel s-ar dovedi mincinoasa fata de propriile hotarâri. Deci Biserica Romei nu poate apara adaugirea facuta de ea la Crez prin nici un fel de împrejurari ori prin autoritatea pe care singura si-a luat-o; caci Sinodul opreste orice adaugire la Crez, chiar în caz de nevoie. Iar în ce priveste autoritatea Bisericii Romei, adauga Vissarion, se pot spune multe, dar nu este nici vremea, nici locul pentru asemenea discutii; noi stim prea bine ce drepturi si ce privilegii are Biserica Romei; cunoastem puterea ei, ca si marginile acestei puteri. Cum poate o Biserica locala sa-si ia dreptul de a face o adaugire la Crez, când acelasi drept este refuzat de catre Sinod chiar si Bisericii Universale?
Auzind raspunsul, vorbitorii latinilor cerura sfatul Cardinalilor si Episcopilor, ceea ce a avut ca urmare o cuvântare plicticoasa a lui Andrei al Rhodosului, fara nici un fel de legatura cu subiectul discutat.
În urmatoarea sedinta (8 noiembrie), ca raspuns la cuvântul lui Vissarion – Ioan, Episcop de Forli, repeta argumentele folosite deja la Sinod, sprijinindu-se pe teologii sai latini; el spuse ca clauza „Filioque” nu înseamna adaugirea unui nou articol de credinta, ci o simpla explicare cuprinsa în expresia „ex Patre,” asa cum Vechiul Testam