Orice analist avizat si sincer dar mai ales apartinând Bisericii celei dreptmaritoare, poate observa un fapt pe cât de evident, pe atât de caracteristic pentru ideologia si politica pe care o desfasoara Vaticanul si biserica Romei. Anume ca, mai ales dupa Conciliul Vatican II, teologia romano-catolica se prezinta din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca pastratoarea, îmbogatitoarea Traditiei Ortodoxe Rasaritene, cu singura deosebire ca romano-catolicii s-au manifestat în alt spatiu geografic si cultural; în plus, cu câteva exceptii care îsi vor gasi cât de curând o rezolvare facila, esenta teologiei lor si scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Aceasta teorie a asa numitelor "biserici-surori" este bazata pe recunoasterea de catre teologii ecumenisti a succesiunii apostolice, a tainelor si a existentei harului mântuitor si sfintitor în biserica Romei, daca nu în plinatatea lui, macar într-o masura mai mica decât în Biserica Ortodoxa. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearca s-o impuna, în ciuda nenumaratelor dovezi din întreaga traditie a Bisericii dreptmaritoare dar si a faptelor concrete promovate de politica de dominatie universala a Vaticanului. Realitatea este cu totul alta decât încearca sa o acrediteze teologii ecumenisti; acestia nu îsi gasesc nici o sustinere în Traditia Bisericii Ortodoxe si nici în Sfânta Scriptura. Sfintii Parinti nu au vorbit niciodata nici de "teoria ramificatiilor" (anume ca diversele confesiuni crestine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) si nici nu au pomenit de recunoasterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolica presupune înainte de toate succesiunea în adevar si nu doar o succesiune formala, istorica, a unei înlantuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoasterea succesiunii apostolice este o eroare dogmatica si canonica grosolana daca ea se face fara ca o anume grupare eterodoxa sa revina la ortodoxie. Iata opinia reputatului canonist român, parintele profesor Liviu Stan într-un articol al sau consacrat tocmai succesiunii apostolice:
"Este greu sa se gaseasca în scrierile Sfintilor Parinti ceva care sa infirme(…) paralelismul între succesiunea apostolica sacramentala si aceea în credinta a episcopatului sau mai bine zis a preotiei în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin caderea din credinta, adica prin ruperea succesiunii în credinta, este exprimata si în hotarârile canonice ale Bisericii si anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice; 7.II Ec.; 95 Trulan, etc. care prevad rebotezarea ereticilor si hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad - episcopi, prezbiteri sau diaconi.
De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentala fara una de credinta? A admite asa ceva, nu înseamna oare a ne închipui sau a ne face iluzia ca Mântuitorul ar îngadui ca prin puterea harului sfintitor, prin puterea preotiei sa se întareasca si sa se raspândeasca ratacirile, ereziile? Ar fi însa cu neputinta sa se conceapa ca harul preotiei ar avea si destinatia de servi si minciuna sau ratacirea, nu numai adevarul, si ca Mântuitorul ar îngadui sa fie pus acest har în slujba celor care naruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident ca harul preotiei nu poate fi folosit împotriva credintei sau în slujba necredintei. De aceea el nu poate sa existe la eretici, caci prezenta lui la acestia, ar însemna binecuvântarea pacatului, sfintirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentala nu poate exista fara succesiunea în credinta."
Recomandam cu caldura acest articol al Pr. prof. Liviu Stan, în care acesta, cu puterea argumentatiei bazate pe cuvântul Sfintilor Parinti si pe deciziile Sinoadelor ecumenice si sinoadelor locale, arata fara putinta de tagada ca: "Trebuie sa se conceada ca Biserica ortodoxa nu este îndreptatita sa admita validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupari religioase crestine, si deci nici existenta succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decât daca, fie respectivele, fie oarecari membri ai lor, ar cere sa stabileasca intercomuniune in sacris cu ea, sau sa fie primiti în Ortodoxie." (articolul se numeste "Succesiunea apostolica" si a aparut în revista "Studii Teologice" nr.5-6/1955).
Acestea fiind spuse, vom constata, examinând cu atentie declaratiile si manifestarile romano-catolicilor, ca ei promoveaza nu numai inovatii periculoase în asa-zisa lor "Liturghie" dar si adopta initiative demne de a genera un râs general.
În spatele declaratiilor lor prietenesti se regasesc aceleasi ambitii politice lumesti ca si în trecut. De aceea, în ciuda declaratiilor lor de iubire fata de Traditia Ortodoxa (ca în bulele papale "Tertio Milenio Adveniente" si "Orientale Lumen"), trecerea la dreapta credinta a acelora care se declara cu tarie prietenii Ortodoxiei în mai toate întâlnirile ecumenice, nu se produce.
Multi din studentii nostri studiaza la Universitati apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche si binecunoscuta din istorie. Spre exemplu, daca ne aplecam asupra istoriei uniatismului românesc dar si asupra acestui fenomen al uniatiei din alte tari. Teologii romano-catolici nu vor fi niciodata de acord daca un student ortodox ce învata într-o universitate apuseana le-ar cere, spre exemplu, sa treaca la romano-catolicism. Ei însa spera ca acel student, odata întors în tara sa, mult mai lax si mai tolerant în ceea ce priveste acrivia dogmelor si canoanelor ortodoxe, sa accepte la momentul potrivit actul uniatiei cu Roma ca pe ceva usor de înfaptuit si ca pe o normalitate.
Asa s-a întâmplat si în veacul al XVII-lea, cu primul episcop român unit, Atanasie Anghel (1698-1701); el a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba si a izbutit sa câstige prin importante sume de bani bunavointa guvernatorului Transilvaniei si a altor dregatori, iar în septembrie 1697 a plecat în Tara Româneasca, pentru ca sa primeasca, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare ca la Bucuresti se cunosteau intentiile catolicilor de a atrage pe români si ca noul candidat- tânar si fara multa învatatura -nu prezenta prea multa încredere. De aceea a fost tinut la Bucuresti vreo patru luni, pentru a i se completa învatatura si a fi întarit în Ortodoxie. Desigur ca influenta dogmatica eterodoxa primita anterior, relativismul sau dogmatic si slabiciunea sa personala au avut ultimul cuvânt în deciziile sale.
Dupa semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a usura existenta credinciosilor noii Biserici unite si de a avea reprezentare politica, s-au prabusit. În plus, în documentul de unire semnat de preotii ortodocsi la 7 octombrie 1698 se stipula ca românii apartinând Bisericii Unite cu Roma îsi vor pastra neatinse sarbatorile, calendarul si Liturghia lor. Ei trebuiau doar sa faca ascultare de papa. Noua Biserica Unita cu Roma a obtinut unele drepturi prin edictele date de împaratul Leopold în februarie 1699 si martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii obtinute pe hârtie nu s-a transpus în practica. Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai târziu tensiuni sociale si multa varsare de sânge pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de catre ierarhie si cler pentru avantaje materiale si drepturi sociale, primând fata de pastrarea credintei, a condus la apostazie, cum de atâtea ori s-a întâmplat în istorie. Slujbele bisericesti ale unitilor au devenit pas cu pas din ce în ce mai asemanatoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a aratat astfel înca o data ca puritatea credintei si apararea ei sunt mult mai importante decât obtinerea unor avantaje lumesti, fiind ele chiar si drepturi sociale si politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai ura, sânge si dezbinare între cei care au ramas fideli credintei stramosesti si cei care au aderat la biserica unita. Mai mult, chiar ierarhii uniti n-au fost întotdeauna ascultati de catre Roma; sa ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în mizerie si dispret în Italia, cersind drepturile sociale mult-promise pentru noua biserica unita.
În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal - fiind trimis în misiune de împarateasa Maria Tereza - peste 140 manastiri si biserici ortodoxe care refuzau sa renunte la Ortodoxie.
Iata câteva doar din metodele "crestine" folosite de catolici pentru a-si extinde dominatia geografica pe orizontala. Ca sa nu mai vorbim de nenumarate alte exemple asemanatoare gasite în istoria altor natii: cruciadele sângeroase care au culminat cu caderea Constantinopolului sub cruciati în 1204 si slabirea iremediabila a puterii militare a Bizantului confruntat cu amenintarea turceasca - in aceasta cruciada, a IV-a, armatele apusene au profanat si distrus biserici si catedrale, au jefuit si înstrainat odoare si multe sfinte moaste din locasurile sfinte ale Constantinopolului. Alt fapt s-a petrecut în istoria Georgiei Evului Mediu: în secolul XIII, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din Occident contra invaziei mongole. Ea a scris chiar si papei din Roma cerând un minim ajutor militar. Si care a fost raspunsul papei? Papa a trimis reginei un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici.
Apare însa imediat si întrebarea fireasca: cum se mai pot declara romano-catolicii prietenii si fratii Ortodoxiei, când ei si acum încurajeaza si-si întaresc prozelitismul în tarile ortodoxe ale Europei rasaritene? Sa ne amintim doar Colegiile din Roma deschise pentru greci sau pentru români, cu scopul declarat "sa constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor popoare"(1). Se gasesc de asemenea în Roma si alte institute facute pentru a sustine o intensa propaganda catolica în rândul popoarelor din Orient: "Institutum Pontificium Orientale" (din1917), "Institutul Biblic Pontifical" (pentru promovarea uniatismului prin studii si publicatii). Din 1921 functioneaza la Roma un institut special pentru rusi, numit "Russicum", si în 1937 la Roma s-a desfasurat primul "Congres International pentru Orientul Crestin"(1).

AGGIORNAMENTO ÎN TEOLOGIA ROMANO-CATOLICA

În vremurile de azi, atitudinile ierarhilor si teologilor romano-catolici devin din ce în ce mai scandaloase. Astfel, într-un articol aparut în "The Washington Post", vineri, 25 Octombrie, 1996, pag.A1-A14, Academia Stiintifica Pontificala dadea publicitatii un document oficial privind tema principala a acelei întâlniri: originile si evolutia vietii pe pamânt! Mentionam ca raportul anual al acestei Academii reuneste savanti renumiti din întreaga lume, catolici sau nu, multi dintre ei laureati ai Premiilor Nobel. Si iata declaratia apartinând papei Ioan Paul al II-lea, declaratie publicata în numarul mai sus amintit din "The Washington Post":
"Astazi, mai mult decât acum 50 de ani, cunostintele stiintei moderne ne fac sa concluzionam ca teoria evolutionista este mai mult decât o ipoteza…Rezultatele cercetarilor stiintifice, nu rationate sau induse, ci întreprinse separat de savanti, constituie ele însele un argument major în favoarea acestei teorii."
David Beyers, directorul executiv al Comitetului pentru Stiinta si Valori Umane din cadrul Conferintei Episcopilor Catolici, a spus cu aceasta ocazie: "Acesta este un pas important: Biserica si-a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea ca esti liber sa accepti evolutia sau orice forma de creationism. Astazi Biserica declara ca vom accepta evolutia care, în orice caz, exista, de facto. Cine se mai îndoieste astazi în Biserica Romano-catolica asupra evolutiei? Eu cred ca nimeni."
Iata asadar cum declaratiile papei si ale oficialilor catolici neaga întreg referatul scripturistic al Genezei. Ca si pentru toate ereziile promovate de romano-catolici, aceasta ne face sa ne întrebam cum este posibil sa consideram biserica romano-catolica drept biserica "sora" si sa ne numim cu mândrie "frati în credinta" cu partizanii lui Darwin? Si ceea ce este cu mult mai scandalos, este ca declaratia papei reprezinta un raspuns la faimoasa "Humani Generis" - scrisoarea enciclica data de papa Pius XII în 1950. (2) În acea enciclica, papa Pius concluziona ca teoria evolutionista reprezinta o serioasa ipoteza. Iata asadar cum gradul de apostazie al romano-catolicilor creste generatie cu generatie.
Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi facuta de actualul papa Ioan Paul al II-lea, a fost atunci când a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de rastignirea Mântuitorului Hristos. Multi îsi amintesc poate de discutiile stârnite în jurul cazului lui Marcel June; el este profesor de teologie în Franta si a fost adus în fata justitiei de catre o organizatie anti-defaimare evreiasca asociata cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost instigarea la ura de rasa, întrucât profesorul a protestat contra falsificarii Bibliei, prin scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei.(2) O personalitate de marca a conciliului Vatican II a fost Jules Isaac. El a lucrat timp de 20 de ani la purificarea bisericii romano-catolice de orice "antisemitism". Pe 13 Iunie 1960, el a fost primit în audienta de papa IoanVI; dupa aceasta întrevedere cardinalul Augustin Bea a fost însarcinat sa studieze mai bine cum s-ar putea stârpi orice urma de antisemitism în biserica romano-catolica. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o schema de reconciliere a religiei crestine cu iudaismul (3-Leon de Poncins, "Judaism and Vatican" ).Pentru conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea (pe numele sau adevarat, Beheim) s-a întâlnit la Roma cu rabinul Abraham J.Herschel, de la Seminarul Evreiesc din New York; în acelasi timp, dr. Nahum Goldmann, seful Conferintei Internationale a Organizatiilor Evreiesti, împreuna cu alti reprezentanti ai lojei masonice iudaice B'nai B'rith s-au întâlnit la Roma cu papa. Jules Isaac i-a cerut papei sa se renunte la acel versete despre patimile Mântuitorului si despre rastignire, el spunând: "cei patru evanghelisti au fost niste scornitori si calomniatori ai poporului evreu, fara sa aiba vreun motiv real. Nici parintii bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defaimatori plini de otrava, vinovati de genocid." - în "Jesus et Israel, Genese de l'Antisemitisme" (3)
Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, dupa Conciliul Vatican II ca de acum se va propovadui în lume un crestinism cosmetizat: "Atractiv, placut, pozitiv, acceptabil si amiabil; prieten al vietii, al omului si chiar al lucrurilor lumesti… un crestinism indulgent, deschis, liber, descatusat de rigiditatea Evului Mediu si eliberat de interpretari pesimiste privind oamenii si obiceiurile lor."- în "Catholic Family News" (3). Contributia lui Augustin Bea la recunoasterea -adoptata de Conciliul Vatican II - a faptului ca evreii nu sunt vinovati de rastignirea lui Iisus Hristos, a fost înalt apreciata de revista evreiasca "The Jewish Sentinel" (Chicago,26 noiembrie 1964). Revista "Look", în numarul sau din ianuarie 1966, aparut dupa Conciliul II Vatican, dadea o înalta apreciere cardinalului Augustin Bea si de asemenea lui Jules Isaac, drept initiatori ai acelor decizii luate de Conciliul II Vatican asupra absolvirii evreilor de orice vina privind rastignirea Mântuitorului Iisus Hristos (3). Dupa numai 8 ani, Reuniunea Episcopatului Francez, adopta la 16 aprilie 1973, în asa numitele "Directive Spirituale", urmatoarele patru principii recomandate de biserica romano-catolica:
1. În ciuda refuzului lor de a-L accepta pe Mântuitorul Iisus Hristos ca pe Mesia, mozaicismul este astazi o binecuvântare pentru întreaga lume.
2. Iudeii au astazi "o misiune universala în lumea întreaga".
3. Si Biserica crestina trebuie sa urmeze "acelasi plan universal al mântuirii".
4. Atentia comuna atât iudeilor cât si crestinilor este îndreptata catre o aceeasi era mesianica. (4)
Mai mult decât aceasta aventura teologica a Episcopatului Catolic Francez, este urmatoarea declaratie a cardinalului Etchegaray despre relatiile dintre Biserica crestina si iudei: "aceste relatii privesc Biserica nu numai în aspectele ei exterioare, ci si în aspectele ei interne, cum ar fi însasi definitia Bisericii"(4). Acelasi cardinal vede relatiile dintre mozaicism si Biserica crestina ca "o asidua competitie între cei care înca îl asteapta pe viitorul Mesia si cei care asteapta a doua venire a Lui."(4)
Dupa aceste scandaloase consideratii ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebam daca acestia mai pot fi oare numiti crestini; întreaga imnografie ortodoxa si în special cântarile Postului Mare se refera la pierderea caracterului mântuitor al Legii celei Vechi, odata cu Întruparea, rastignirea, moartea si Învierea lui Hristos Iisus, Dumnezeul cel adevarat. Numai respectarea Legii Vechiului Testament, fara acceptarea lui Iisus Hristos ca pe Fiul Tatalui Ceresc si Dumnezeu adevarat, nu poate duce la mântuire. Vechiul Testament are desigur importanta lui covârsitoare, proorocind despre certitudinea venirii lui Mesia. Profetii Vechiului Testament vorbesc despre Mântuitorul si despre Împaratia Lui, despre Maica Domnului, despre Noul Templu - Biserica lui Hristos - mai stralucitor si mai plin de slava decât templul iudeilor din Ierusalim. Mesia Hristos a venit deja pentru noi crestinii, pe când iudeii înca Îl mai asteapta; orbirea si învârtosarea inimilor lor ramân si astazi aceleasi ca pe vremea Mântuitorului. Legalismul, formalismul, rastalmacirea pâna la extrem a Legii, persista si azi ca atunci când Mântuitorul îi Învinuia pe carturari si pe farisei ca înteleg semnele schimbarii timpului, privind la cer , când e soare sau e nor, dar nu înteleg semnele plinirii vremii. Însusi mântuitorul Hristos a spus ca El nu a venit sa strice Legea, ci sa o plineasca. Cu aceeasi semnificatie este si urmatorul fragment dintr-un imn ortodox. Acesta confirma credinta Bisericii Ortodoxe ca pastrând numai vechile porunci ale Vechiului Testament si totodata negând dumnezeirea persoanei Mântuitorului, asa cum fac iudeii, reprezinta o vesnica osânda pentru iudei: "O, adunatura vicleana si desfrânata (adica sinagoga)…de ce tii Legamântul daca nu esti mostenitoarea lui? De ce te lauzi cu Tatal, daca nu ai primit pe Fiul?" (stihira III pentru Vecernia Marii Luni).
De când a început studiile sale teologice, papa Ioan Paul al II-lea a fost influentat de duhul filosofilor necrestini modernisti: Husserl, Kierkegaard, Scheler, Rudolf Steiner si de asemenea de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von Balthasar. Iata un exemplu din declaratiile caracteristice ale papei Ioan Paul al II-lea: "Este nevoie sa separam crestinismul de forma lui europeana. Popoarele cu o cultura straveche au dificultati în a accepta crestinismul, întrucât aceasta religie le este prezentata în formulele ei europene…Întelegem ca se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre crestine." Teologul ortodox va vedea, fara îndoiala, în aceasta declaratie a papei, greseala tipica a catolicilor privind conceptia despre mântuire, despre Traditie si despre adevarul mântuitor, anume: ca toate acestea sunt numai o chestiune de mostenire culturala.
Actuala conversie pagâna a romano-catolicismului nu a început însa cu Conciliul Vatican II. A fost un proces îndelungat, început în acel moment când s-au introdus primele erori dogmatice în teologia apuseana. Nu papa Ioan Paul al II-lea sau predecesorii sai au distrus romano-catolicismul; romano-catolicii însisi au încetat de a mai fi Biserica în momentul în care s-au separat de Trupul cel Unul al Sfintei, Sobornicestii si Apostolestii Biserici (Biserica Ortodoxa).
Si ce înteleg romano-catolicii practic prin aceasta "adaptare culturala" a vietii Bisericii? În mai 1985, vizitând Belgia, papa Ioan Paul al II-lea, a declarat ca atât musulmanii cât si crestinii sunt supusii aceluiasi Dumnezeu, utilizând fiecare "cartile noastre sfinte corespunzatoare." Astfel, papa pare sa fi uitat ca în una din aceste "carti sfinte" - în Coran, sunt scrise urmatoarele blasfemii: "Sunt 11 lucruri spurcate - urina, excrementele, sperma, oasele, sângele, câinele, porcul, barbatul si femeia ne-musulmani si treimea." (Articolul 1). Si înca: "Cine crede în treime este spurcat precum urina si fecalele." (Articolul 2)(5). În august 1985, vizitând Marocul, acelasi papa a afirmat despre credinta noastra ca este comuna atât crestinilor cât si musulmanilor. Aceste eforturi de a "adapta" religia crestina la obiceiurile si traditiile culturale este foarte fructuoasa în Europa, mai mult decât în Asia. Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a deschis la Lille, într-o fosta capela dominicana. În 1981 o moschee s-a deschis în vechea biserica din Mureaux. Pe 7 decembrie 1982, o alta moschee s-a deschis la Sarcelles. În decembrie 1984, o alta moschee s-a deschis la Roma…
Religiile pagâne asiatice par sa beneficieze de aceeasi bunavointa papala. Putem mentiona urmatoarele fapte: complimentele adresate reprezentantilor budisti si sintoisti care au fost primiti de papa la Tokio în 1981. Laudele aduse libertatii religioase si acelor religii care adora natura (vizita papei la Bankok, când papa s-a plecat în fata sefului spiritual budist). În India, papa si-a scos pantofii pentru a aseza o ghirlanda de flori la mormântul lui Mahatma Gandhi. Cu aceasta ocazie, papa a declarat: "omul este acea radacina pe care Biserica trebuie sa o cultive, pentru a-si ramâne fidela ei însisi.." Si mai mult: "Hindusii, budistii si crestinii se reunesc pentru a proclama adevarul despre om si în special privind apararea drepturilor omului; pentru a elimina saracia, foametea, ignoranta, persecutiile."(5) Putem cu usurinta sa ne întrebam ce adevaruri comune despre om pot proclama împreuna crestinii si pagânii, în momentul în care ei nu cinstesc aceeasi divinitate.
În Europa actiunile papei au un efect magistral. În 1985 la Vincennes, s-a inaugurat un Templu Tibetan, unde au fost "consacrati" 10 francezi drept "lama" si într-un timp scurt au fost consacrati alti 14 francezi drept "lama" tibetani. În Franta s-au estimat 30 centre religioase tibetane, la acel moment. În iulie 1987, un ziar local descrie modul de viata a unui lama tibetan si mentioneaza ca multi lama au sosit în Franta de la Darjeeling, India. Unul dintre ei si-a deschis în Franta în 1987, în localitatea Plaigne, "Templul celor 1000 de Buda". Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franta si unele dintre statui au peste 7 metri în înaltime. Acesti calugari tibetani traiesc aparent din donatii, însa cum au reusit ei atunci sa ridice un asemenea templu? Pe banii cui?(5)
Este binestiut ca din trupul stricat al unei credinte eretice, odraslesc noi erezii. Prin urmare vor fi usor de înteles urmatoarele fapte uimitoare si scandaloase, nu mai putin condamnabile decât faptele istorice despre opulenta, erorile si atitudinea departe de smerenia crestina a ierarhiei romano-catolice.
La numai câteva ore dupa închiderea lucrarilor Conciliul Vatican II, Karol Wojtyla a declarat despre slujbele bisericesti în Biserica Romano-catolica: "totul se va schimba: cuvintele, gesturile, culorile, vesmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformarii Liturghiei este enorma si e dificil de prevazut cum se va sfârsi." Anii urmatori au adus confirmarea acestei decizii. În mai 1980 în Zair, papa a consacrat 8 episcopi, la o ceremonie de 1 milion de participanti. Preotii se leganau în timp ce multimea cânta "gloria"; dupa aceea, au cântat în Swahili, Lingala si Kikongo, acompaniati de chitare, acordeoane si tam-tam. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papa la Nairobi, ofertorium-ul a fost, de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus cosulete cu fructe, o oaie care behaia, obiecte de artizanat local. Papa însusi si-a asezat pe cap faimoasa podoaba "Masai", de 40 centimetri înaltime, ornata cu pene, iar pe umeri o mantie "Masai" rosie. În februarie 1982, ultima liturghie a papei în Africa, a constat din cântece si dansuri traditionale africane, similare cu cele pe care le executau triburile africane atunci când îsi ucideau sclavii în ritualurile lor pagâne. Doua luni mai târziu, Reuniunea Nationala Liturgica a Episcopilor din Volta Superioara, a prescris ritualul liturgic, constând dintr-un amalgam de asa-numite elemente crestine din dansuri traditionale, batai ritmice din palme, strigate de femei, bataia ritmica a tam-tamului, pentru a marca fiecare moment mai important. În Postul Mare, în Vinerea Mare, un grup de dansatori, barbati si femei, trebuie sa salute Crucea.(5)
În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua - Noua Guinee. Cu aceasta ocazie, 250 de dansatori, pe jumatate dezbracati si purtând ornamente multicolore, au executat dansurile lor rituale acompaniate de batai de tobe.
În septembrie, 1984, papa a hirotonit 8 diaconi în Canada. În timpul acestei ceremonii, indigenii au aprins focul sacru, arzând plante pentru a chema Marele Spirit Ke-Jem-Manito, apoi i-au daruit papei o pana înmuiata în sânge proaspat. În 1985, în timpul calatoriei sale în Togo, papa a declarat: "Pentru prima data m-am rugat împreuna cu cei care cred în animism."(5) De fapt, în 1985 în Togo, papa a participat la un ritual pagân propriu-zis, nemaiascuns sub masca unei liturghii crestine. Astfel, papa însotit de vrajitori, s-au deplasat într-o padure. Jurnalul l'Osservatore Romano descrie cum papa a acceptat sa invoce puterea magica a apei si a mortilor. Papa a executat toate miscarile si gesturile rituale, folosind faina si apa si împrastiindu-le pe pamânt în mai multe directii. Dupa aceea, el însusi s-a plecat la pamânt.(5)
E important sa amintim ca ideea unificarii tuturor religiilor s-a conturat mai cu putere înca de la Chicago (1893) si Paris (1900). Masoneria a propus sa se faca un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova "o religie universala, acceptata de popoare de toate culturile si traditiile", asa cum Loja Marelui Orient a declarat înca de la mijlocul sec. al XIX-lea. La 27 octombrie 1986, papa Ioan Paul al II-lea a adus la realitate acest proiect al masoneriei. El a primit în bazilica Sfântului Francisc, în Assisi, pe reprezentantii marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreuna. Locul rezervat lui Dalai Lama era chiar altarul central, unde Dalai Lama a instalat o statuie a lui Buda. Episcopii catolici au vazut statuia si nu au spus nimic… Un an mai târziu evenimentul s-a repetat la Biserica Santa Maria din Trastavere, în Roma, spre satisfactia masonilor, care si-au publicat victoria în ziarul "Hiram" scos de Loja Marelui Orient. Masonul F.M.Marsaudon scria: "Catolici, Ortodocsi, protestanti, evrei, musulmani, hindusi, budisti, liber-cugetatori, pentru noi nu sunt decât porecle; francmasoneria este numele întregii familii."(5)
Relatiile catolicilor cu francmasoneria au facut multe valuri si sunt binecunoscute în occident. Astfel, Mary Ball Martinez a scris în cartea ei ("Subminarea Bisericii Catolice"), ca în acest secol multi papi au fost masoni. Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru o seama de reviste faimoase ("The Wonderer") sau la alte reviste (ca "The National Review"). Mary Ball afirma ca papa Ioan al XXIII-lea era initiat în francmasonerie si ca a participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la Paris din 1940. Carlos Vasquez, mare Comandor al Francmasoneriei Mexicane, a declarat ca papa Ioan XXIII si de asemenea Paul al VI-lea erau masoni; episcopul Sergio Mendez din Cuernabaca (care a introdus la Conciliul Vatican II initiativa de a anula interdictia credinciosilor catolici de a putea fi si masoni), a fost în aceeasi loja cu Carlos Vasquez, dupa cum declara chiar acesta din urma. În "CDL Report" din mai 1995, gasim urmatoarea mentiune: "Pe 9 strazi ale Vaticanului sunt 4 loje masonice. Unii din cei mai înalti reprezentanti ai staff-ului Vaticanului sunt membri ai masoneriei si apartin Ritului Scotian".

CONCLUZII

Toate faptele prezentate mai sus pot fi explicate cu usurinta daca luam în considerare mai înainte de toate ca romano-catolicii nu au refuzat niciodata sa faca compromisuri cu puterea politica lumeasca pentru a-si mentine si extinde suprematia. Confesiunea romano-catolica, bazata pe un sistem doctrinar complet strain de învatatura apostolica, a luptat sa supravietuiasca prin filosofia sa umanista si antropocentrica. Astfel, nici harul si nici ajutorul dumnezeiesc nu pot fi împartasite credinciosilor prin tainele acestei confesiuni. O teologie deconectata de orice legatura cu Dumnezeu Cel slavit în Sfânta Treime (prin refuzul lor de a accepta energiile necreate), explica rolul major acordat omului (papei) pentru a sustine si justifica credinta lor falimentara si nemântuitoare. Refuzul sistematic de a accepta dogmele Ortodoxiei, prozelitismul, uniatismul si celelalte metode folosite pentru a-si câstiga cât mai multi credinciosi, ne fac astazi sa privim cu multa circumspectie la declaratiile de iubire si respect pe care acestia le fac cu insistenta fata de crestinismul Ortodox rasaritean.

Bibliografie:
1."Istorie Bisericeasca Universala", vol.II, Edit. IBMBOR, Bucuresti,1993.
2."Rugaciune si Lumina Mistica", Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Edit. Dacia, Cluj, 1998
3. "Distrugerea Bisericii Romano-catolice", în Rev. "Francmasoneria", pg.49-51, nr1, 1999.
4."Ortodoxie si Ecumenism", Arhim.Serafim Alexiev, Arhim. Jazadjiev, Manastirea Slatioara, 1997.
5."Cine ataca Biserica Romano-catolica?" artic. Internet, "Romanian Historical Studies"
6."Studii Teologice", nr.5-6, 1955.