Arhimandrit Felix Dubneac

În cartea sa ``Omul fiintã necunoscutã``, Alexis Carrel ne istoriseste cum într-o camerã de spital se aflau doi bolnavi, dintre care, unul dintr-o familie mai înstãritã, a chemat un preot sã-i citeascã rugãciuni, pentru ca Dumnezeu sã-i usureze suferinta din trup. În timpul acesta celãlalt bolnav, asculta rugãciunile preotului cu mare credintã în Dumnezeu, si, la urmã, a multumit si el preotului cãci a simtit si el usurare în sufletul si trupul sãu, din mila lui Dumnezeu.

Aceastã istorisire confirmã cât de necunoscut si nepãtruns este sufletul omului, dar în acelasi timp, cât de multã nevoie are omul de Creatorul sãu. Dragostea lui Dumnezeu fatã de fãptura pe care a creat-o este nemãrginitã : ``Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Sãu Fiu L-a trimis în lume ca lumea viatã sã aibã si încã din besug.`` Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pogorându-se din Slava Sa, S-a întrupat ca sã mântuiascã omenirea din pãcate, sã vindece pe cei bolnavi si sã ridice pe omul cel cãzut din robia pãcatului si a mortii. Prin Întruparea Sa, Hristos ne-a descoperit însã mai mult : ne-a descoperit nouã, oamenilor, pe Adevãratul Dumnezeu, Cel în Sfânta Treime cunoscut : Tatãl, Fiul si Duhul Sfânt.

Iar legãtura crestinilor cu Dumnezeu se manifestã în primul rând prin botezul în numele Sfintei Treimi. Omul încrestinat se bucurã de ajutorul duhovnicesc primit de la Hristos Dumnezeu prin Biserica Sa, acolo unde primeste harul iertãrii, prin spovedirea pãcatelor, prin împãrtãsirea cu Sfintele Taine si prin toate celelalte sfinte rugãciuni.

Prin participarea la Sfânta Liturghie omul se regãseste cu Dumnezeu, se uneste cu El împreunã cu ceilalti credinciosi, îsi sfinteste sufletul si trupul, devenind cãmarã a Sfântului Duh. Prin unirea cu Hristos în cadrul Sfintei Euharistii, omul colaboreazã cu harul divin sfintitor, care-l întãreste în lupta continuã pe care omul o dã cu ispitele pe care diavolul i le scoate în cale. Cel care nu se uneste cu Dumnezeu în Sfânta Liturghie, care nu primeste harul divin sfintitor al Tainelor, are legãtura cu Dumnezeu întreruptã si nu se bucurã de protectia Sa. De aceea apar în lume necontenit scanadaluri, rãutãti, neîntelegeri. Dacã toti am fi una cu Dumnezeu, asa cum suntem în cadrul Sfintei Liturghii, atunci n-ar mai exista rãutãti, neîntelegeri si rãzboaie în lumea aceasta, atunci am fi una cu Hrsitos dupã cuvântul Sfântului Apostol Pavel : ``De acum nu mai sunt eu cel care trãiesc, ci Hristos este Cel care trãieste în mine...`` (Galateni 2,20).

Diavolul însã, gelos fiind pe legãtura aceasta dintre om si Dumnezeu, se strãduieste din rãsputeri sã o strice. Si cel mai la îndemânã mijloc prin care se poate rupe legãtura dintre om si Dumnezeu este pãcatul. Pãcatul este un mister terifiant si constituie o mare temã, în suspensie, a rãului si substantialitãtii rãului, ca problemã filosoficã. Rãul n-a devenit un scandal pentru ratiune decât atunci când omul a realizat, intelectual si afectiv, puterea sa demiurgicã. Vazându-se creator a întreprins o pasionatã cercetare criticã a creatiunii si a început sã-L judece pe Creator în lumina dorintelor, sau mai bine zis, a patimilor sale.

Pãcatul este o realitate omeneascã imposibil de ocolit. Teoretic si principial teologia a stabilit cã pãcatul este marele rãu de care suferim. Prin pãcat se rupe legãtura de iubire pe care o avem cu Dumnezeu. Problema pãcatului a fost pusã în toatã adâncimea ei numai în crestinism. Filosofiile pagâne n-au putut-o bãnui mãcar. Pentru Aristotel este ceva ca o eroare sau ca o neîntelegere, ceva care nu se aseamãnã cu pãcatul. Stoicii vorbeau de un acord al vointei umane cu vointa lui Dumnezeu, însã acest Dumnezeu era înteles panteist, impersonal, prezent pretutindeni si în toate, în virtute, ca si în abateri. Dacã Dumnezeu nu este o fiintã personalã, abaterile nu sunt judecate de nimeni, decât de constiinta proprie. Omul se iartã pe sine însusi, dacã acest lucru ar fi cu putintã. Ceea ce, practic echivaleazã cu absenta oricãrei obligatii si responsabilitãti. Numai crestinismul, religie revelatã, afirmã hotãrât cã pãcatul este o cãlcare a vointei lui Dumnezeu, o rupere a legãturii cu El. Din fericire pentru noi a venit în lume Domnul nostru Iisus Hrsitos, si, ca un nou Adam, a reconstituit fiinta umanã si i-a deschis ``calea`` spre viata divinã, spre refacerea legãturii cu Dumnezeu. Prin El a fost îndreptatã strãvechea gresealã si din vechiul om, sub pãcat, s-a nãscut omul nou, omul mântuit, fiu al lui Dumnezeu, restabilit în legãtura dragostei cu Creatorul Sãu.

Drumul credinciosului spre mântuire, spre unire cu Dumnezeu, pretinde o continuã curatire a vietii duhovnicesti, de orice fel de întinãciune, de orice patimã sau pãcat. Fãrã acest efort sustinut de eliminare a oricãrui rãu din fiinta sa, crestinul nu va putea împlini scopul mântuirii, al refacerii legãturii comuniunii cu sfintenia lui Dumnezeu.

Preluat din “SOLIA”, June 2002