Surorile mele, sa va povestesc deci viata mea caci ce-i recent încep sa pierd dar ce-i din trecut, toate le tin minte.
Eu sunt nascuta în comuna Matca, Tecuci, judetul Galati, în 1909. Parintii mei au fost gopodari. Tata, bun gospodar, bun meserias, lucra si la case, lucra de toate. La parinti eram 7 copii, eu eram singura fata, al cincilea copil dupa patru frati si, fiind fata, tata tinea mult la mine, el era fericit. Pe vremea aceea mama era tînara, avea 32 de ani.
În fine, la vîrsta mea de 7 ani, atîta tin minte, ca i-a venit ordin lui tata sa plece în luptele de la Marasesti. Bietul tata i-a spus atunci mamei:”Mai, Marico, eu îmi iau fata cu mine. N-are cine sa ma spele, n-are cine-mi face mîncare!”. Eu, isteata, imediat zic:”Merg tata!”. Mi-am facut bocceluta cu rochitele, cu ce aveam, dar tata plîngea. Eu, vazînd ca plînge tata, l-am cuprins cu bratele de gît si i-am zis:”Matale de ce plîngi, nu vezi ca merg?”. Mintea mea de copil judeca altfel. Eu credeam ca tata plînge din cauza ca nu merg eu, dar el plîngea caci stia unde se duce.
Cu mine de mîna, tata a plecat pe la rude, sa-si ia ramas bun de pe la neamuri. Acolo, la un unchi, mi-a spus:”Tu ramîi aici. Daca mergem în sat, ne manînca cîinii! Vin eu mai tîrziu sa te iau!”. Si dus a fost tata, s-a prapadit în luptele de la Marasesti. Mama, s-a prapadit de tifos exantematic. Ea s-a dus dupa tata, cînd a auzit ca au fost luptele. S-a dus cu trenul, a crezut ca-l gaseste în viata. I-a luat hainele, s-a dus, dar nu l-a mai gasit. În urma i-a venit vestea ca tata a murit. Apoi s-a dus si mama. Plîngeau neamurile mele, eu eram prea mica, nu-mi dadeam seama de ce se întîmpla. Si am ramas astfel, sapte copii orfani. Cel mai mic dintre noi, la doi anisori, a murit de mizeria ce era pe atunci.
Pe mine, fiindca eram singura fata, a venit sora mamei si m-a luat de acasa. M-a tinut lînga ea. Asa am pierdut legatura cu fratii. Dar eu doream de frati, udam perna, plîngeam noaptea. Mi-era dor de frati, eram crescuta cu ei la o masa, era alta viata, era altceva. Tata, cînd traia, venea cu vitelul în brate si ni-l aducea sa-l pupam în bot. Venea cu mielul, venea cu tot ce era vietate nou facuta. Si noi ne bucuram. Nu era, mama, televizorul, ca acum... Aia era bucuria noastra. Si, deodata, am ramas fara sprijinul parintilor, ne-am împrastiat, unii din frati au fost luati de orfelinat, cel mai mare a ramas acasa... Asa m-am îndepartat eu de frati.
La matusa mea ce faceam: ma duceam cu vacuta la iarba, ma duceam cu caii - îi împiedicam, se duceau caii. Erau cei mai buni prieteni ai mei. Eu eram micuta...
La vîrsta mea de 11 ani a venit cu Sfînta pentru ploaie în sat, în comuna Matca. Eu, copil fiind, am vazut doua maicute. Nu stiam ce sunt alea, maicute. Nu cunosteam, ce sa fie astea? Erau frumoase, asa mi se parea mie, si cîntau asa frumos de m-a ranit la suflet. Am întrebat-o atunci pe matusa: “Ce sunt astea, mamuca ?” “Lasa, ca-ti spun eu acasa! Astea sunt Maicute!” “Cum, Maica Domnului ? Maica Domnului stiu ca este Una, nu doua !” “Nu, lasa ca-ti spun eu acasa!”. Eu, n-am avut rabdare, si m-am dus si le-am luat pe maicute de haine, ele m-au mîngîiat. I-am spus uneia: ”Merg si eu cu matale!” “Lasa, fetito, ca te luam altadata !” “Bine!”, le-am zis, bucuroasa ca maicile vor veni sa ma ia. Am venit acasa cu mamuca, dar mintea mea era la ele. Nu mai vroiam sa fac treaba, nu m-am mai dus cu vacuta, ca vin maicutele.
A început atunci mamuca mea sa le graiasca de rau: ”Maicile sunt rele! Te bat! Ele nu manînca decît o data pe saptamîna, nu manînca carne! O sa fii chinuita, o sa-ti dea numai cartoafe si fasole!”. Dar mie nu-mi trebuia nimic, faceam orice sa merg la ele. “Bine, o sa plîngi!” “Mamuca, matale zici ca ele manînca o data pe saptamîna. Vezi, de-aia sunt ele asa frumoase si îi cînta asa frumos lui Dumnezeu! Vezi, cum esti matale, cauti sa ma îndepartezi de ele!” “O sa vezi tu !”. Eu plîngeam: “Mamuca, nu da Dumnezeu sa ma fac eu mare ca tot maica o sa ma fac!”
În fine, am crescut cu necaz, cum era acolo. N-aveam lemne, faceam focul cu balega uscata de vaca, o stivuiam si o puneam sa arda în soba. Asa am crescut pîna la 14 ani.
Atunci n-am mai avut întelegere cu mine. I-am zis matusii: “Ma dai sa învat si eu ceva ?” Simteam eu nevoia ca trebuie sa învat, sa stiu carte, sa-mi caut fratii. Matusa îmi zicea: ”O sa te duc eu!” “Mamuca, nu se poate, trebuie sa ma dai!” “Unde sa te dau fata mea, unde ?” Îmi zice: “Uite, am o prietena la Tecuci. Ea stie, la Corabia, un atelier de covoare. Am sa te dau la atelier, acolo. O sa vorbesc cu prietena mea !” Eu, bucuroasa, abia asteptam acea clipa. Mama, ce întîmplare a fost atunci… M-a luat mamuca mea si m-a dus la prietena ei. Intru acolo, parca vad si acuma, o bucatarie, o camera cam întunecata, si un pat. În pat, pus într-o albioara mica, era un copil cam de vreo 9 luni cu biberonul în gura. Cît timp a vorbit matusa mea cu prietena ei, eu am stat deoparte. Prietena aceasta trebuia si ea sa mearga la Corabia, împreuna cu copilul, acolo o asteptau socrii ei. La ora 3 din noapte trebuia sa plecam. Zis si facut. La ora 3 ne-a dus la tren. Primul meu drum cu trenul asta a fost, drumul de la Tecuci la Corabia.
Ne-am urcat în tren, îmi pune copilul în brate, legaturica alaturi si mama copilului s-a dus în compartimentul alaturat. Copilul, în bratele mele, n-a zis, saracul, nimica, parca era mort. Tot drumul, copilul a dormit. Ajungem la capatul liniei, la Visina. Eu, stateam, asteptam sa vina mama copilului. Vine controlorul: “Fetito, tu nu te dai jos?” “Pai astept mama copilului, ca eu nu stiu unde sa mergem!” “Hai, fetito, coboara! Aici este capatul liniei, mama copilului nu mai este în tren!” Am început sa plîng si am coborît. Mama copilului, nicaieri. S-a strîns lumea roata în jurul meu, sa vezi o fetita cu un copil în brate...
Norocul meu ca am tinut minte ce discutase matusa cu prietena ei, ca altfel eram pierduta cu copilul acela acolo. Dar lumea stia de copilul acela, copil din dragostea unui baiat din Visina care facea scoala de aviatori la Tecuci. Si, din dragostea lui cu o fata de la liceu, iesise copilul asta. Lumea stia, domnule. Dar acolo, un biet om la 50 de ani zice: “Stai fetito, ca te duc la baba mea si iau eu copilul ! Hai cu mine, nu mai plînge!” M-a dus la baba lui, în Visina, a lasat copilul acolo si mi-a zis: “Te duc eu la atelierul boierului Dabuleanu, la Nicolae Dabuleanu, primarul orasului Corabia!” Eu, bucuroasa ca am scapat de copil, m-am dus cu adresa la familia Dabuleanu, unde era atelierul de covoare. Ma prezint acolo, ma primeste foarte frumos doamna Stefania Germaneanu, fiica lui Nicolae Dabuleanu, care ma vede si facîndu-i-se mila de mine ca eram orfana, îmi da o camaruta. Îi spun cu ce ocazie am venit si ea, cînd aude de copil, îmi zice: “Hai sa-l ia Costica, fratele meu. Ei sunt de 8 ani casatoriti si n-au copil! Asta-i copil de familie, îl cunoastem, stim cine e, hai sa-l ia ei pe copil !”
Dabulenii erau oameni importanti, aveau casa mare de te pierdeai prin ea, aveau servitoare… El era primarul orasului iar baietii lui tineau moara Assan.
Zis si facut. Au dat telegrama la mama copilului, mama s-a dus la ei a treia zi, si asa l-au înfiat pe Octavian. Asa a ajuns copilul mare boier. Avea si doica, era fiu de oameni bogati. Domnul Costica era mare angrosist, facea negustorie cu Moara Assan, cu strainatatea, vindea pîine… Faceau niste pîine, nu stiu ce bagau în ea, Doamne ce pîine era atunci… Nu ca acum, de se sfarma de cum o tai!
În fine. Dupa ce am scapat de copil, am stat doi ani acolo, am facut scoala, am învatat carte. Singura am învatat carte. Erau abecedarele cu desene. Eu îmi bateam capul: “Ac” are doua litere, scriam imediat. Bineînteles, în afara de asta mai erau niste semne, toate aveau un rost în cartea aceea. Si o întrebam pe Laura, pe fata patronului: “Laura, arata-mi si mie, ce sunt astea ? Spune-mi!” “Uite Ana, uite asa, uite asa… Asta-i semnul mirarii, asta-i semnul întrebarii…” Asa am bagat la cap. Si am învatat sa scriu, am învatat sacitesc. Îmi dadeau carti dar nu prea-mi placeau ca erau cu povesti. Dar am învatat acolo, ma duceam la Biserica si acolo am învatat slova veche, chirilica.
Însa gîndul meu era tot la manastire. Era bine la Dabuleni dar eu consideram ca a venit timpul sa plec de acolo. Patroana nu dorea sa ma lase sa vin la manastire dar eu nu am ascultat-o si bine am facut! Bine am facut! Pentru ca dupa ce am plecat eu de acolo au venit comunistii, pe Dabuleni i-au dat afara din casa, i-au pus pe goana si le-au luat tot.
Am scris deci fratilor mei. Si fratii mi-au raspuns unde este fratele meu, Pavel. Fratele meu atunci era la spitalul militar “Regina Elisabeta”, unde-si facea stagiul de militar. I-am scris si a venit sa ma vada. Ne-am vazut dupa 12 ani, am început sa-mi adun fratii, sa mi-i cunosc prin scrisul meu, asa cum am dorit.
Apoi, dragii mei, fratii mei mi i-am adunat, i-am cunoscut si toti trei frati ai mei în patul din chilia mea au închis ochii, în jurul meu, aici, unul cîte unul.
Am un tablou în chilie cu fratele meu, Nifon, poate îl stiti, a fost staret la Cernica 8 ani. A slujit manastirea Pasarea 50 de ani, în 1990 s-a prapadit la vîrsta de 76 de ani. Celalalt frate al meu, Pimen, cel mai mare, facuse 16 ani detentie sub comunisti, l-am îngrijit si s-a stins tot aici, a fost tot calugar preot, la schitul Cetatuia. Si asa m-au lasat. Si deci, dintr-o famile de 6 copii, ne-am ales 3 preoti calugari si eu, calugarita, sora lor.
Asta este viata mea care, de atunci, din 1929, sunt în manastirea Pasarea.

Cum am fost eu la Spitalul Militar

Cînd am intrat în manastire am facut scoala, ca trebuia sa am cel putin certificat de 4 clase primare ca sa intru. Era ultima clasa de orfane aici, la Pasarea. Si în 3 luni am dat 4 clase primare, iesind cu media 8. 60 si reusind asa sa fiu primita si sa ramîn în manastire. De atunci numai aici am stat.
Prin 1936 a venit o comisie si a ales maicute tinere pentru Spitalul Militar. Între ele am fost si eu, asa reusind sa fac si scoala de surori.
La Spital, cînd venea ora de luat temperatura, îi dadeam raportul doctorului. Doctorii erau militari toti, erau profesorii nostrii, ne stimau, majoritatea erau foarte cumsecade cu noi. Am facut deci scoala numai cu militari, oameni foarte cumsecade i profesori minunati.
Era acolo un medic militar, era francez. Si era ca un parinte pentru noi. Ne sfatuia: “Maicutelor, niciodata sa nu intrati în rezerve una – una! Totdeauna doua – doua!”
Dupa ce am terminat cursurile ei doreau sa ne faca medici. Daca avea cine sa ne plateasca liceul, faceam liceul si, cu ce am învatat, ajungeam medici.
Mie îmi placea, nu mi se parea foarte greu, sau poate ca era mai usoara medicina pe atunci. Însa dintre toate materiile cel mai mult îmi placea psihologia. Asta mi-a placut enorm, psihologia!
Apoi, în 1942 – 1944 au venit comunistii si au spus ei asa: “Cele care vreti sa ramîneti la Spitalul Militar mergeti si va îmbracati în rochite. Iar cine vrea sa fie calugarita sa plece la manastire !”
Dar eu nu doream sa fiu la Spitalul Militar si, în 1944, m-am retras din nou acasa, la manastire.

Cuvînt despre alti sporiti si pustnici sporiti
Cuvînt despre viata monahala de ieri si azi

Am cunoscut în viata mea multe maici cu viata sporita. Eram eu mica atunci cînd am venit la manastire si pe cele dinaintea mea nu prea le-am cunoscut. Însa vreau sa o pomenesc aici pe maica Arcadia Radulescu, cea cu icoanele, pe maica Tomaida, pe maica Domnica. Au fost si maici proistoase, maici bune, maici frumoase, cu viata. Toate însa s-au dus…
Cînd am intrat eu la manastire, maica începea sa-mi dea de lucru, sa iau cunostiinta cu casa, cu rostul casei. La Biserica aveam ore împartite. De dimineata faceam rugaciunea si ne împarteam, fie ne duceam la Biserica, fie ramîneam acasa si vedeam de cele ale gospodariei. Maica se ducea la Biserica. Cînd venea Maica eu pregateam masa. Pe la ora 11 mîncam cu Maica, strîngeam masa si apoi ne asezam la lucru. Lucram, faceam treburile casnice si, la ora 4, cînd toca de Vecernie, ne duceam la Biserica. Eu, fiind mai mica, stateam si faceam treaba. La început m-au dat la o maica sa învat Ceaslovul, cîntarile si glasurile care se cînta la Biserica. Aveam deci ore precise de învatat la maicuta profesoara.
Pe vremuri era o viata ce îmi placea mai mult. Era saracie, dar era ceva mai placut. Era mai bine, sa stiti ca era bine ! Nu era nici lumina electrica, ardeam doar lampa. Dar era o viata placuta.
Acum si sarbatorile parca nu mai sunt aceleasi. Pe atunci era slujba de noapte… La ora 11 jumatate dadeam clopot, ne sculam, ne duceam la Biserica. La 2 jumatate veneam de la Biserica, ori intram la razboi, ori lucram, teseam, torceam. Era altceva, nu stiu, luptam cu tineretea, dar era altceva. Sarbatorile, praznicele mari, cu totul erau altceva. Venea Sfînta Treime, venea Pastele, se simtea ceva.
Acum, ori eu nu mai simt lucrul asta ori… Dar stau si ma gîndesc, zic ca nu mai este ce era altadata. Erau maicute care nu mîncau carne, nu mîncau, se duceau cu trasura la Bucuresti, cumparau peste, ne dadeau, cînd se se facea curatenie la Biserica, si punea masa acolo, între nuci, în fata Bisericii. Curatau policandrele, faceau frumos, simteai ca vine sarbatoarea, aducea Arhiereul, aducea Preotul…
Era altceva, mama… Cînd era lipsa de ploaie scoteau pe Sfîntul Dumitru, scoteau pe Cuvioasa Paraschiva si vedeai ca numaidecît se ridicau norii, dadea ploaie. Pe atunci lucram, lucram de toate, lucram la gherghef, lucruri fine – nici n-ai fi zis ca sunt lucruri facute de mîna de maici, torceam, teseam. Asa lucram, daraceam lîna, lîna tigaie, data de 5 ori prin darac si apoi alegeam firul. Acum cine mai tese, fetele din ziua de azi mai stiu sa teasa? Am si acum ceeea ce lucram, mai am fusul – un fus mititel si cu firul pe el, am si razboiul – îl manînca cariile. Va spun drept, ma uit cu jale, maicile nu mai stiu sa lucreze, sunt angajate la atelierul de icoane, la croitorie.
Astazi nu mai stiu cum e treaba, va spun drept, nici nu prea mai pot sa umblu. La vîrsta mea nu ma mai pot duce nici la Biserica, am suferinta, picioarele ma dor, un ochi l-am pierdut, vad numai cu unul. Zice sa ma duc la doctor… Dar ce sa caut acolo, pentru cînd sa ma duc acolo? Daca îmi umbla la ochi poate îl pierd si pe asta care-l mai am. Mai bine ma multumesc cu atîta. Uite, stau cu Psaltirea mea aici si citesc la Psaltire. Psaltirea este Scriptura toata, aici este toata viata Mîntuitorului, toti Proorocii. Si eu citesc si înteleg, asta-i viata mea. Si stiu ca nu mai e viata de atunci.

Cuvînt despre calugarie

Eu am primit calugaria ca si o Nunta. Caci asta este calugaria, o Nunta. Este frumoasa, te pregatesti de ea, calugaria este Nunta noastra, bucuria noastra. Si atunci trebuie sa o întîmpini, cu daruri, cu pregatiri, cu preoti…
La intrarea în viata aceasta se fac recomandari, se fac niste selectii pentru cine sa intre: “Atîtea surori vor fi recomandate pentru calugarie”. Sunt necesare aceste selectii caci nu toti sunt chemati pentru lucrul acesta, se mai întîmpla sa plece cîte una din maicute. Se întîmpla, mama, le cheama lumea. Ele vin, nu stiu ce vor, intra în manastire, stau un timp si pleaca dupa ce vad viata de aici. Multe nu stiu ce vor, manastirea fara chemare nu se poate. Omul trebuie sa aiba chemare, daca are chemare – ramîne, daca nu pleaca. Indiferent cîti ani trec, unul, doi, trei, poate mai multi, omul se razgîndeste deseori si zboara. Dumnezeu a facut lumea sa se înmulteasca si noi nu ne putem opune.
Doroteea înseamna “Daruit de Dumnezeu”, în limba greaca. Nu stiu daca numele asta mi se potriveste dar asa a ales maica mea sa ma boteze, ce a vrut maica aia mi-a pus…
Acum ma uit si la noi, suntem o casa aglomerata, am 8 fete…

Despre îndoiala si criza spirituala

În viata mea niciodata, dar absolut niciodata, nu am avut un moment de îndoiala. Nu mi-a parut rau pentru nimic, mereu am zis ca daca vine acum Dumnezeu sa-mi ia capul, eu îl pun. Ca si la Sfinti.
Nu-l lepad eu pe Dumnezeu, El m-a dus pe drumul ce a trebuit pîna la vîrsta de 93 de ani. Nu am avut nici îndoiala, nici nu m-a dus cineva în vreo ispita. Niciodata nu am avut îndoiala!
Întotdeauna mi s-a parut ca, daca sunt calugarita nu trebuie sa ies în lume, nimic, nici macar pîna la poarta sa-mi iau un suc. Nu! Cînd ma duceam sa-mi iau salariul nici macar casierul nu ma cunostea: “Din ce serie sunteti?” “Din prima, domnule casier!”. Nu ma cunostea, daca eu nu ieseam... Maicile celelalte mai ieseau pe alee, pe colo, pe colo. Dar eu simteam nevoia sa intru sa citesc, sa lucrez, lucru de mîna, sa-mi vad de bolnavi. Asa mi-a placut mie, asa am simtit eu. Dar îndoiala n-am avut! Nu! De ce sa am?

Sfaturi pentru tinerii de azi

Sunt si unele fete bune, sa stiti. Eu asa am parerea. Vad unele fete, cuminti, învata, fac seminarul… N-am ce sa zic, vad ca nu se întîmpla rele. Ei, s-au mai întîmplat, ca pe oriunde. Ce sa faci, daca le cheama lumea…
Însa, daca ne mai tine Dumnezeu ne tine pentru ca înca mai sînt si oameni buni, mai sînt si tineri ce au crestere frumoasa, crestere de la bunici, de la mame… Mai sînt si tineri care cred!
Sa va spun o poveste: S-a facut mai demult o experienta, un copil a fost crescut într-o padure. Era acolo crescut de o singura persoana care îl hranea, în spala… Copilul îi spunea: Tata! Si, cînd copilul avea trei ani l-a gasit persoana aceea, “tatal” lui, îngenuncheat lînga un copac. Se ruga! Si asa si-a dat seama omul acela ca noi ne nastem cu scînteia credintei în noi. Daca scînteia credintei este aprinsa de parinti si de cei care ne cvresc atunci totul va fi bine. Iar daca nu drum rau vom apuca, nu vom mai fi cu Dumnezeu!
Scînteia trebuie deci aprinsa! Sa o aprinda tata, mama…
Sînt unii copii acum, mici, vin la toate icoanele, vin imediat la “Doamne-Doamne”! Asa sînt crescuti de bunici si de mame, sînt împartasiti, dusi la biserica… Si cînd vin pe la mine se urca în fotoliu si îmi cer sa sarute icoanele de pe pereti…
Uite asa se cresc copiii!
Mama, tinerilor le doresc ce-mi doresc eu mie, tot ce-i bun si frumos în viata lor. Le doresc fericire. Si celor care se casatoresc, le doresc casatorie fericita. Ca Dumnezeu a lasat pe om sa se înmulteasca, sa slujeasca Lui, sa stie pe Dumnezeu, sa nu se lepede de El ca El exista. Sa-si creasca pruncii, ca pruncii sunt bucuria parintilor. Iar daca ei înteleg casatoria, pruncii sa nu-i dea la Gheena ca-i mare pacat! Mare pacat, ca viermii neadormiti îi manînca!

Despre Papa Ioan Paul al II-lea

Nu putem zice, cum zic catolicii, ca “Papa este al doilea dupa Dumnezeu”. Cum sa spui asa ceva? Nu-i tot om? Nu-i tot nascut din pacate?
Nu putem zice deci asa ceva. Asta o pot în schimb zice catolicii si d-aia noi sîntem despartiti, d-aia se cearta bisericile.
Dupa mine tot ortodoxia este mai sus. Sînt sigura de asta!
Papa a venit aici, asa cum se duce peste tot, ca sa caute împacare. Vad ca grecii nu au vrut sa-l primeasca…
Noi l-am primit, c-asa-i politica pe la noi…

Despre preoti

Preotul este mai mare si decît împaratul. Împaratul sta pe scaun si porunceste: Fa aia, fa ailalta!
Preotul, daca-i preot, direct cu Dumnezeu graieste cînd face Sfînta Liturghie. Direct cu Dumnezeu graieste!
Din acest motiv noi nu trebuie sa judecam preotii. Nu avem dreptul, ca oameni, sa judecam preotii.

Despre frica

Maica mea era tare fricoasa. Eu n-am fost fricoasa, nici de cînd sunt eu si nici acum nu sînt fricoasa. Am fost si în mîna hotilor, a tîlharilor, era sa ma împuste, dar n-am avut frica. N-am frica, de ce sa-mi fie frica? Mi-e frica numai de Dumnezeu. Îmi omoara trupul? Trupul se duce în pamînt dar sufletul nu mi-l ia, nu-l poate lua. Trupul fara suflet nu traieste. Traieste trupul fara suflet? Nu traieste! Sufletul este totul, Dumnezeu a suflat asupra omului si i-a dat viata.
Poate ca nu mi-am facut destul datoria în fata Lui, eu simt ca n-am facut-o – fiindca am avut mult de lucru, am muncit, am lucrat, poate trebuia mai mult sa fac pentru Dumnezeu. Dar, totusi m-o ierta si pe mine, asa zic eu.
Însa eu, prin credinta mea, nu am frica. De ce sa-mi fie frica?

Despre cultura

Are si cultura un rol în viata omului, dar cel mai mult conteaza cei sapte ani de acasa. Daca nu-i ai pe astia ramîi de caruta… Nu din cultura îti faci cei sapte ani de acasa!
Eu ce am învatat de la mama stiu si acum. Chestii de lucru, de… Vedeam ce face mama, cum toarce, cum facea turte de Craciun, turte cu mirodenii ce se chemau “Scutecele Domnului”si la care venea preotul si le sfintea.

O întîmplare cu Dasa

Sa va spun o întîmplare… Cînd eram mai tînara am cunoscut o fata, basarabeanca, de 19 ani, fiica de primar. Foarte buna fata! Avea 3 frati, risipiti, dati la o parte, dusi prin Transnistria. Doi dintre ei au lucrat si pe aici, pe la noi, dar Dasa nu stia ca sunt fratii ei.
Am cunoscut fata asta, Dasa o chema. Si am luat-o pe Dasa… Ce fata, mi-era draga, era un copil de toata bunatatea. Într-o buna zi, era de ziua de Înaltare, are Dasa un somn…
Pe atunci nu erau frigidere, nu erau d-astea. Si, ne trimisese de la staretie niste carne, asa, o bucatica de carne – taiase o vita sau ce taiase, si maica mea, pentru ca era în comitet, a primit de la staretie o bucata de carne. Au înfasurat-o si au dus-o în pivnita. “Dasa, zic, o duci în pivnita! Ca nu o gatim azi” – pentru ca gatisem alta mîncare. A dus-o fata.
Ea, tot nu stiu ce facea, tot îi spuneam:”Hai Dasa, hai sa mergem! Hai mama, ca se duce slujba!” A plecat Maica mea, am plecat si eu si ea a ramas sa vina în urma. Eu n-am stiut nimic, am venit de la Biserica, am mîncat, ne-am facut datoria. Si Dasa era nitel ametita, era ceva cu ea, vedeam eu o schimbare. Dar eu o întreb:” Dasa, ai dus carnea aia mama, sa nu intre musca?” “Da maicuta, am dus-o, nu se întîmpla nimic, totul este bine!”. Am zis atunci: ”Hai sa ne odihnim!”. Am mîncat si ne-am asezat. Era o zi calduroasa. Se duce Dasa în bucataria din curte, se aseaza, pune o rogojina acolo, era cald afara, acolo racoare, flori în curte si un pui de gaina care era scapat de la o cioara – Titirica îi spuneam eu – tot ciugulea pe acolo. Pe la ora 4, ma scol eu, intru sa vad de carnea aia, sa o iau, sa o tai. Dasa mea dormea, dormea frumos. Maica dormea. Maica, cînd a auzit ca eu intru în magazie si tai bucatelele alea, mai miorlaiau si pisicile în jurul meu, vine si ma întreaba: ”Dar Dasa unde e?” Doarme!” “Scoal-o de acolo!” “Hai maicuta, las-o! Mai las-o!” “De ce, cum s-o las, du-te si scoal-o de acolo! O tii atîta, o înveti puturoasa?” “Hai maicuta, a fost si ea la Biserica!”. Mi-era mila, nu puteam.
Si ma duc s-o scol pe Dasa. Dar mai scoal-o pe Dasa! N-am mai putut s-o scol, Dasa era dusa. Era roza, frumoasa la fata… Îi iau pulsul… Dormea. Încep sa o ciupesc, de colea, de colea… Dasa nu e.
Aveam o maicuta mai batrîna, mai curajoasa, care fusese pe la Spital. Zic: ”Cheam-o pe maica Elisabeta!”. Vine maica, cu sticla cu eter, da-i sa o scoale pe Dasa... N-a fost chip. Maicuta începuse sa jeleasca. Îi zic: ”Maicuta, fata se scoala, las-o! Se scoala ea!” N-a fost chip sa ma asculte. “Lasa fata în pace, zic, se scoala ea!” În timpul asta Dasa a plîns în 3 rînduri. Îi curgeau lacrimile. Zic: ”Uite, ea vede ceva, ea vede!” Îi curgeau lacrimile, le stergeam, dar nu puteam sa o scol.
Au venit atunci musafiri de la Bucuresti. Eu, dau fuga sa fac niste cafea – nici n-aveam unde sa fac cafeaua pentru musafiri. Vin si doua doamne din Burdusani si se aseaza lînga usa, se uitau la Dasa cum doarme. Eu, dadeam fuga la maica, ma duceam iar la Dasa.
Cum v-am spus, Dasa a plîns în 3 rînduri. Si, deodata, mi s-a parut ca deschide ochii. N-am de lucru atunci si ma duc lînga ea, o mîngîi: ”Hai Dasa, ce faci tu mama?”. Atunci ea a adormit din nou. Zic: ”Trebuie sa se scoale!”.
Dupa o jumatate de ora, într-adevar, s-a sculat. Dasa, cum s-a sculat, zice: ”Hristos în mijlocul vostru!”. Si s-a pornit pe plîns! Erau doamnele alea acolo: “Spune-ne si noua, ce ai vazut?” Ea zice: ”Lasati-ma nitel!” A plîns pîna s-a saturat. Ca, de unde a venit ea, de asta a plîns, ca ea nu mai trebuia sa vina de acolo.
Si ce a vazut ea? A vazut un cimitir, o Biserica. Zice: ”Am fost luata de doua voci de barbat, ma tineau ca în vata, care m-au dus si m-au plimbat peste tot. Eu aveam tot timpul în mîna un buchet de flori. Si primul pe care l-am vazut a fost tata. Tata pazea doua turme de oi. O turma de oi, neagra, într-o parte, rabdau de foame pe un pamînt negru. În cealalta turma, turma cu oi albe, frumoase, calcau pe flori si nu se duceau la iarba nici una. Eu am început atunci sa plîng de mila oilor care stateau în tarîna, si n-aveau apa, si n-aveau mîncare. Am mers mai departe, purtata de acele voci. Am vazut o groapa rotunda si din ea se auzeau tipete de femei. I-am întrebat pe cei care ma purtau: Ce-i aici? Zice: Tu mergi mai departe, aici sînt femeile care si-au omorît pruncii! Am mers mai departe. Am intrat în Biserica, acolo se dadea ulei. Atunci vocile mi-au zis: Acum e timpul sa pleci înapoi acasa! Dar eu nu doream sa plec. S-a deschis apoi o prapastie mare si vocile mi-au spus: Cînd vei ajunge dincolo sa spui “Hristos în mijlocul vostru!”. Atunci mi s-au smuls florile din mîna si m-am trezit aici”.
Dar, cînd a dat sa treaca, a uitat ce avea de spus si a început sa plînga. A stat si s-a gîndit: ”Doamne, ce trebuia sa spun?” Si, cînd si-a adus aminte s-a desteptat spunînd: ”Hristos în mijlocul vostru!”
Deci asa Dasa a vazut iadul, a vazut Raiul, a vazut florile si a vazut pe tatal ei care a murit în Transnistria.

Despre ascultare

Ascultarea are rolul de a ajuta manastirea. Manastirea are pamînt, are de facut curatenie… Trebuie deci sa faci ascultare, fa ascultare. Eu nu pot sa te îndemn pe matale sa faci ascultare daca ai o suferinta dar altfel, daca te îndemn sa bei o cafea, fa ascultare.
Asta-i ascultarea calugareasca. Trebuie facuta atunci cînd ti se spune: ”Te duci, mama, în cutare loc!”
Deci sa facem ascultare!

Minunea de la manastirea Pasarea

Am avut o brosurica, îmi pare rau ca nu o mai am, cred ca mi-a luat-o cineva. Se numea “Minunea de la manastirea Pasarea”.
În aceasta brosura zice ca era o doamna, a manastirii. În fiecare an venea în posturi, se împartasea, maicile toate o stiau ca este doamna cutarica, a venit doamna cutare. Maicutele, asa sunt ele, respectau pe doamnele astea credincioase. Ea venea si se împartasea în fiecare post.
La noi, în stînga, în Biserica, o maica batrîna, cu viata într-adevar ca de sfînta, se ruga. Era sarbatoare. A venit atunci si doamna asta, sa se împartaseasca. Toata lumea la rînd, cum trebuie. Si, cînd preotul i-a dus lingurita la gura, din lingurita ei o scînteie s-a stins în tavan. Maica, cu viata ei curata, s-a gîndit, zice: ”Femeia asta are un pacat ascuns! O iau acasa, îi dau o cafea, sa o vad eu, sa îmi spuna ce are. Ca s-a împartasit, zice ea, dar mai are un pacat ascuns!” A chemat-o acasa si i-a zis: ”Doamna, dumneata te-ai împartasit dar un pacat tot nu l-ai spus!” “Nu maicuta, am spus tot!” “Nu-i adevarat, eu stiu!” Si maicuta i-a spus tot ce a vazut. “Daca dumneata nu ai spus pacatul, el tot va iesi la lumina! O sa vezi ca am dreptate!”
E, a trecut timpul, doamna a plecat. Apoi, în Bucuresti, într-un cimitir, cum este acolo ca fiecare mormînt are parcela lui, groparii sapau alaturi de unde era înmormîntat sotul doamnei. Si, în timp ce sapau, cade capatîna mortului, sotul doamei, cade capatîna în groapa alaturata. Cînd groparii o ridica vad ca avea un piron înfipt în crestet. Deci ea îsi ucisese sotul.
Asa a avut dreptate maicuta noastra cînd a spus ca va veni Legea. Pe Dumnezeu nu-l putem însela. Tot ce se lucreaza la întuneric iese la lumina.

Despre rabdare

Prin rabdarea ta vei agonisi plata ta. Noi trebuie sa rabdam, sa rabdam si de la dusmanii nostri, si de la toti. Sa rabdam!
Daca sunt lucruri bune, pe care noi trebuie sa le dam altora, sa le dam. Iar daca nu putem sa facem bine, rau sa nu facem! Sa rabdam! Rabdarea, sa stiti, rabdarea este mîntuirea noastra.
Prin rabdare noi ne mîntuim. Dar rabdare curata! Rabdare! Sa rabdam! Multe sunt de rabdat, zice cineva: ”Ei, dar pîna cînd sa rabzi?”
Mai rabzi, se poate rabda, daca eu va spun.

Despre Sfînta Scriptura si despre Sfintele Carti

Cred cu toata inima mea tot ce se spune în Sfînta Scriptura, în Evanghelie, cred în toate sfaturile pe care Dumnezeu ni le-a dat si dupa care noi ne conducem credinta noastra ortodoxa.
Eu stau de vorba cu Psalmii mei, îi am mereu alaturi.
Sa va spun o întîmplare: Am avut un doctor, îmi cununase nepotii. Îi murise copilul de leucemie. Îmi zice: ”Ce-i ala Dumnezeu?” Îi spun: “De ce faci atunci domnule parastas?” “Pai, daca face toata lumea…” Si atunci m-am repezit ca o leoaica, i-am zis: ”Domnule doctor, dumneta esti ca cel mai incult om! Asculta aici, nu de la mine: Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu! Stricatu-s-au oamenii si urîti s-au facut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunatate, nu este pîna la unul.
A facut doctorul niste ochi mari… Zic: ”Nu de la mine este! Aici, în Psalmi, este totul!”
Auziti: ”Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mîinilor Lui o vesteste taria. Ziua zilei spune cuvînt, si noaptea noptii vesteste stiinta. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale caror glasuri sa nu se auda. În tot pamîntul a iesit vestirea lor, si la marginile lumii cuvintele lor. În soare si-a pus locasul Sau; si El e ca un mire ce iese din camara sa. Bucura-se-va ca un urias, care alearga drumul lui. De la marginea cerului iesirea Lui, si oprirea Lui pîna la marginea cerului; si nu este cine sa se ascunda de caldura Lui.”
Mama, este o frumusete aici, Psalmii sunt hrana mea, eu cu asta traiesc.

Mai vine cîte cineva la mine si ma întreaba cînd intra pe usa: “Ce mai faceti maicuta?”
Si eu îi raspund, aratîndu-i Psalmii din fata mea: “E, ce sa fac… Stau de vorba cu Dumnezeu!”
Asta e tot ce pot sa mai fac la vîrsta mea, sa vorbesc cu Dumnezeu!

Despre alte religii si despre secte

Ceilalti care se roaga, tot unui Dumnezeu se roaga. Dar fiecare dupa cum îl întelege. Eu, daca în viata m-am nascut ortodoxa si vad eu minunile pe care Dumnezeu le-a facut cu mine, nu ma pot schimba.
Sa va dau un exemplu. Cînd am venit în manastire, la început, în fiecare an, îmi curgea sînge din nas. În ultima saptamîna din post nu puteam sa ma împartasesc. Maica îmi zice: ”Du-te la parintele, vezi ce poti sa faci ca sa te poti împartasi!” Si parintele meu duhovnic, care s-a prapadit, m-a pus în genunchi si mi-a citit. Si, o data în viata mea, am simtit atunci pîna în unghii o transformare cu fiecare cuvînt pe care parintele îl citea. Atunci nu întelegeam nimic, eram o proasta, o copila. Dar cuvintele îmi intrau prin urechile deschise, si simteam cuvînt cu cuvînt. A fost o minune cu mine, de atunci nu mi-a mai curs sînge din nas.
Dar sa n-avem frica de celelalte religii. Nu ne pot ele trage de partea lor. Poate unii pleaca la alte religii dar aia care pleaca nu cunosc pe Dumnezeu. Ca, daca l-ar cunoaste nu s-ar duce.
Sa vina la mine, sa le spun eu!

Despre atei

Eram odata, cu fratii mei, preoti calugari, în tramvai, veneam de la Sinaia. Si un domn îmi face loc sa ma asez pe scaun: ”Poftiti maicuta!”. Îi multumesc, ma asez, el se aseaza lînga mine. Zice: ”Eu sunt ateu!” Îi spun: ”Atunci Dumnezeu sa te întoarca la credinta!” El, imediat: ”Ce-mi spui mie de Dumnezeu!” Zic: ”A, nu vorbi asa, cine a facut Cerul si Pamîntul?”
Îmi spunea el mie ca nu stie Scriptura, ca nu stie nimic. Ma uit la el si îi spun: ”Domnule, esti om citit, se vede ca nu esti tu om care sa nu fi învatat carte, sa nu fi citit din Scriptura!”
Si uite asa am dus o discutie cu el ca, la plecare, mi-a zis si “Sarut-mîna!”
Asta deci era ateu?! Nici vorba, era o ispita, dorea sa ma încerce pe mine.

Despre Cuvînt

Eu de vorbit vorbesc cu oricine. Cu oricine vorbesc.
Însa, zice Psalmul: ”Pune Doamne, straja gurii mele si usa de îngradire împrejurul buzelor mele! Sa nu abati inima mea spre cuvinte de viclesug, ca sa-mi dezvinovatesc pacatele mele.”

Despre singuratate

Nu mi-e frica de singuratate dar n-as fi putut trai singura.
Dumnezeu, cînd l-a facut pe om, a spus ca nu este bine sa fie singur. Si i-a creat sotie. Atunci si eu, ca maica, sa traiesc singura? Sa nu poata trai lînga mine niste suflete cu viata curata a lui Hristos? Si uite, am 8 ucenice, iar cu mine sîntem 9 în chilia asta.
Sa nu va fie deci frica de singuratate. Chiar si singur de esti nu esti singur, Dumnezeu este cu tine. Cine zice ca nu e Dumnezeu cu el, e mincinos. El este cu noi.
Dar sa nu-l respingem, sa nu zicem rau lui Dumnezeu! Ca asta este singurul lucru de neiertat, pe Dumnezeu nu trebuie sa-l bîrfim.

Despre ucenicele mele

Astea sfaturi dau ucenicelor mele:
Sa-si faca datoria fata de Dumnezeu si cînd cere Biserica ele sa se prezinte.
Au fost duse la studii, au profesori, le-am lasat sa cînte, le-am lasat sa se duca la Biserica. Daca nu aveau dragoste fata de Dumnezeu si de Biserica, nu tineam nici una. Si sînt asa cum mi-am dorit! Nu m-au dezamagit niciodata. Sînt ca albinele, uite, uda florile, toate se duc colo, se duc colo. Cînd vine ora de Biserica, gata, imediat se duc. Nu sînt mîndre, au învatat carte, au învatat sa cînte, sa citeasca… N-am treaba.
Asa sînt ucenicele mele!

Despre trecerea la cele vesnice

Numai Ochiul lui Dumnezeu stie cum se va petrece trecerea mea la cele vesnice. Eu spun ca El e bun si ca ne va trece pe toti.
Pentru smerenia mea mea nu pot spune însa ca sînt pregatita pentru clipa aceea. Niciodata omul nu e pregatit, ca nu stie ceasul si ziua cînd va veni. De aceea noi stam mereu cu Dumnezeu în suflet.
El poate ne cheama noaptea, în somn… Eu, arde candeluta alaturi, pun capul pe perna si încep sa-mi spun rugaciunea pîna adorm, atît cît pot eu sa stiu. Uneori nu pot sa mai adorm, mai am vreo indispozitie, mai aud ca se întîmpla atîtea nenorociri în tara asta ca încep sa plîng si pentru aia fara case, pentru copii pe care-i vad în fel si chip, pentru atîtea chinuri ce sînt pe lumea asta. Si plîng, nu pot sa fiu indiferenta, plîng ca nu pot sa ajut.
Ajut si eu doar cu o rugaciune si zic: ”Doamne, ai mila de ei, si de sufletul meu, si de toti care sînt în chinuri! Da-le Doamne, celor flamînzi, da-le satiu, ca sa se sature macar cu o picatura de mîncare!”

Ma anunta cîte unii: “Maicuta, la vara venim sa va vedem!” Lumea vrea sa vina…
Ce pot eu sa le zic? Ma gîndesc doar daca oi mai trai pîna vor ei sa soseasca… Daca nu o sa sar gardul în cimitir pîna atunci…

Despre blesteme

Nu cred în blesteme… Cum sa blestemam, avem noi acest drept? Mai aud de unii parinti care-si blestema copii… Nu stiu ce fac, sînt nestiutori…
Singurul care poate blestema este preotul! Dar sa nu cadem vreodata sub blestem preotesc!

Singura persoana pe care o putem blestema, pe care avem voie sa o blestemam este diavolul!
Eu, daca am blestemat vreodata, l-am blestemat pe diavol!

Despre boli

Eu zic asa: toate sînt de folos omului… N-ai o mîna, e rau ca nu o ai, nu ai un picior, este rau… Dar dintre toate este cel mai rau fara vedere.
Va spun asta fiindca stiu pe propria mea piele, nu vad cu un ochi iar cu celalat abia întrezaresc. Ma chinui sa citesc cu lupa, am o lupa mica si, cu ajutorul ei, am recitit toate Evangheliile, de la un cvapat la celalalt. Am simtit eu apoi ca ma ia o ameteala dar nu am dat importanta caci textul ma atragea mai mult, îmi placea ce citesc. Si citeam asa, cu toate greutatile mele, fara un ochi, cu mîinile aceste bolnave de Parkinson… Mi-am stricat asa ochii dar nu am lasat Psaltirea din mîna.
Deci stiu ce înseamna sa nu mai poti vedea, stiu ce înseamna sa nu mai poti citi din Psaltire, sa nu vezi frumusetile si bunatatile lasate de Dumnezeu pe pamînt.
Deci, dupa parerea mea, dintre toate bolile cel mai greu este sa-ti pierzi vederea, care mijloceste contactul între tine si ceea ce a lasat Dumnezeu pe pamînt.

Despre Prea Fericitul Teoctist

Prea Fericitul Teoctist a fost coleg cu fratele meu, se aveau ca fratii, au învatat împreuna. Îl pretuiesc mult pe Patriarhul nostru si stiu ca si Prea Fericitul tine la familia noastra. De cînd a murit fratele meu a venit aici la manastire de vreo patru ori, a venit sa ma vada. Venea roata, tragea la staretie si, pîna sa se pregateasca stareta, venea roata aici, venea la poarta, auzeam: Boc! Boc!
Cînd deschideau fetele vedeau pe Prea Fericitul.

Despre Episcopul Casian

Cînd l-am vazut prima data pe actualul episcop al Dunarii de Jos, Casian Galateanu, el era student în anul doi sau trei la Cernica. Era un copil fata de mine!

Cuvînt de folos

Ce-mi doresc eu mie, doresc la toti, la toata lumea. Ma rog si pentru dusmanii mei, ca cine nu are dusmani, ma rog pentru ei. Zice Domnul: ”Rugati-va pentru dusmanii vostri”. Numai asa va place Dumnezeu.
Deci sanatate sa aveti, Mîntuire, si sa primiti de la mine tot ce am eu, tot ce mi-a dat Dumnezeu. Va dau din toata inima.
Dumnezeu sa va împarta tot ce am, si anii mei, si toate simtamintele mele. Caci Dumnezeu a facut lumea din Iubire.

Maica Doroteea Barbieru

Manastirea Pasarea