Rau cu rau...

La 22 octombrie 1955 lui Alexandru Draghici i se prezenta un referat intitulat „Masuri în problema manastirilor de pe teritoriul R.P.R.". În opinia autorilor documentului, „înainte de 23 august 1944 [manastirile] au avut un rol antipopular si antisocial, constituind focare ale organizatiei legionare si puncte de sprijin ale regimurilor burghezo-mosieresti”. Dupa 23 august 1944, ele au „continuat activitatea lor antipopulara prin lupta împotriva regimului nostru, aceasta activitate fiind accentuata si mai mult în urma afluentei elementelor dusmanoase” care „cauta – si în unele locuri au reusit – sa extinda influenta lor asupra unui numar însemnat de credinciosi, în special în randul taranilor mai înapoiati, aceasta concretizandu-se atat prin cresterea numarului celor ce intra în manastiri, cat si prin numarul ridicat al celor ce participa la hramuri si sarbatori religioase".
Pentru a „înlatura aceste pericole”, autorii referatului propuneau trei solutii, toate presupunand o serie de „avantaje” si „dezavantaje”.
Prima solutie, considerata si cea mai radicala, consta în desfiintarea manastirilor prin preluarea si trecerea în proprietatea statului a cladirilor, terenurilor, utilajelor s.a. Calugarii si calugaritele urmau sa se întoarca la casele lor, iar pentru manastirile considerate monumente istorice se propunea trecerea lor în subordinea Academiei R.P.R.
Prin aplicarea acestei solutii se sconta pe obtinerea a doua avantaje principale: desfiintarea punctelor de concentrare a elementelor dusmanoase si „lipsa celorlalte elemente reactionare din tara” de sprijinul pe care îl primeau din partea manastirilor.
Autorii raportului îl asigurau pe Alexandru Draghici, la acea data ministru de interne, ca „solutia” propusa se „bucura si de sprijinul unui numar de tarani”, care „ar fi putut beneficia, într-un fel sau altul, de pe urma desfiintarii manastirilor”. Alti „beneficiari” urmau sa fie calugarii si calugaritele atrasi în productie, care „abia asteptau sa fie izbaviti si scosi de sub influenta elementelor dusmanoase".
Din fericire, Alexandru Draghici a fost influentat mai mult de dezavantajele calculate si prezentate în raport de catre subordonatii sai, care erau mult mai numeroase.
Astfel, desfiintarea manastirilor ar fi fost urmata de „raspandirea elementelor dusmanoase” în toate zonele tarii, ceea ce ar fi condus la „imposibilitatea urmaririi lor”, mai ales ca „agentura din mediul rural nu garanta sesizarea din timp a eventualelor actiuni dusmanoase pe care acestea le-ar întreprinde”.
Nu stim – si din documentul mentionat nu rezulta – cum si în ce proportii a fost sondata parerea „agenturii rurale”, însa cu certitudine nu se putea Sconta pe sprijinul „elementelor dusmanoase din conducerea bisericii si aparatul sau administrativ”, care constituiau un obstacol greu de trecut si „o piedica serioasa în realizarea acestei masuri”.
Pe de alta parte, desfiintarea manastirilor putea fi perceputa si „ca o lovitura data bisericii ortodoxe”, pacat cu care nici macar Securitatea nu parea dispusa sa se încarce. Mai ales ca în plan politic se facusera unele concesii Bisericii Catolice, ce dusese la formarea unui curent de catolicizare chiar în sanul Bisericii Ortodoxe, „curent sustinut în totalitate de catre elementele dusmanoase regimului”.
Reluand unele „avantaje” si transformandu-le de asta data în „dezavantaje”, raportul atragea atentia ca de fapt, „starea de înapoiere politica si culturala a majoritatii credinciosilor nu garanteaza succesul acestei masuri”, ci din contra, „poate da nastere la tulburari” si „întrucat majoritatea manastirilor sunt dispuse în locuri izolate, multe dintre,acestea nu vor putea fi folosite ca scoli, spitale sau case de nasteri”.
Constienti ca „situatia politica internationala nu este propice unei asemenea masuri”, autorii raportului abandoneaza aceasta varianta si propun o „a doua solutie”: concentrarea calugarilor si calugaritelor în cateva manastiri si interzicerea circulatiei acestora, concomitent cu „desfiintarea atelierelor si scolilor monahale de toate gradele si introducerea unor noi norme [restrictive] de intrare în calugarie”.

... dar mai rau fara

Aplicarea celei de-a doua solutii crea însa pericolul constituirii unor „centre dusmanoase si mai puternice” si, deopotriva, cresterea rezistentei calugarilor si calugaritelor, dar si a credinciosilor din satele situate în vecinatatea lacaselor de cult ce urmau a fi desfiintate.
Întrucat pericolele enuntate puteau avea urmari greu de prevenit si controlat, Securitatea a renuntat si la cea de-a doua „varianta de lucru”, acceptand în final „solutia a treia”, care presupunea „luarea unor masuri menite, pe de o parte, sa scoata masele de credinciosi de sub influenta manastirilor, iar pe de alta parte sa limiteze posibilitatile acestora de a recruta noi calugari”. Realizarea proiectului viza trei planuri: politic, economic si administrativ.
În plan politic, se preconiza initierea unei „campanii imediate si directe pentru combaterea misticismului”, însotita de masuri pregatitoare, în centrul carora se aflau:
– „cunoasterea fenomenelor naturii si explicarea lor clara, în masura puterii de cuprindere a taranimii”, cu accent „asupra partilor care demonstreaza contradictiile cu biblia”;
– „alegerea cu grija a filmelor ce se ruleaza la caminele culturale satesti si la caravanele cinematografice”;
– discreditarea calugarilor si calugaritelor prin „exploatarea în presa a unor delicte, vicii etc.”.
Masurile economice aveau în vedere „limitarea productiei realizate de atelierele din manastiri”, cu exceptia celei „destinata exportului”, care trebuia „preluata progresiv si numai în masura constituirii de cooperative sau întreprinderi de stat similare”.
Pe cale administrativa, autorii raportului propuneau o „interventie hotarata” a statului pentru introducerea unor restrictii severe de natura sa limiteze tot mai mult numarul celor care doreau sa treaca la viata monahala si mai ales a minorilor, care în lipsa altor posibilitati, bateau la usile manastirilor pentru a fi primiti ca „ucenici, frati sau elevi la scolile elementare”, „starpirea vagabondajului calugarilor si calugaritelor, interzicerea învoirilor acordate acestora, supunerea lor unor controale medicale în vederea eliminarii celor cu boli molipsitoare, închiderea treptata a lacaselor deservite de mai putin de 5 calugari s.a.”.
Pe linie administrativa, propuneri asemanatoare avea sa faca mai tarziu – mai precis la 16 septembrie 1958 – si D. Dogaru, secretar general la Departamentul Cultelor de pe langa Consiliul de Ministri. Acesta a trimis „forurilor conducatoare” o nota în care, dupa ce informeaza despre „nemultumirile Patriarhului Justinian”, provocate de decizia U.C.C.O.M. de a nu mai da comenzi manastirilor cu începere de la l ianuarie 1959, atrage atentia „celor în drept” ca a venit timpul ca „problemei manastirilor sa i se acorde o atentie speciala”.
Suparat de îndrazneala Patriarhului, secretarul general de la Departamentul Cultelor, descopera „ca numarul calugarilor si calugaritelor crescuse peste masura” si ca aceasta situatie nu mai putea fi tolerata, iar Patriarhului trebuia sa-i intre bine în cap ca „scopul comenzilor date de U.C.C.O.M. a fost de a da de lucru calugaritelor, de a starpi vagabondajul si cersetoria acestora si nu acela de a da prilej staretelor de a recruta tinere fete în monahism, cum s-a întamplat în toate manastirile”.

Plan cu termen

Învinuind conducerea Bisericii Ortodoxe „ca nu a examinat niciodata cresterea numarului manastirilor si al calugarilor în raport cu nevoile reale ale bisericii, cu posibilitatile de întretinere a noilor veniti”, D. Dogaru tragea urmatoarea concluzie: „Conducerea bisericii ortodoxe nu a luat nici o masura fata de patrunderea în monahism a unor elemente criminale, reactionare sau lenese, care au cautat sa faca din manastiri focare ostile regimului nostru”.
Grijuliu peste masura pentru soarta regimului amenintat de „elementele dusmanoase” din cadrul manastirilor, D. Dogaru propune „sa se ceara Bisericii Ortodoxe Romane urmatoarele:
a) Sinodul si episcopii sa-si asume personal responsabilitatea pentru noile admiteri în monahism, modificand art. 11 din Regulament, în sensul ca, episcopul si nu staretul sa aprobe intrarea provizorie, de încercare, în manastiri;
b) Episcopii sa controleze ca noii candidati sa îndeplineasca toate celelalte conditii cerute de regulament si de canoane;
c) Sa se evite admiterea minorilor;
d) Numarul noilor admisi sa tina seama de posibilitatile de întretinere pe care le au manastirile si de nevoile reale ale bisericii, de masura în care ei pot lucra pentru nevoile bisericii si nu pentru piata sau export ca în prezent;
e) Sa se reduca numarul schiturilor si manastirilor prin concentrarea calugarilor în locurile cu posibilitati de cazare;
f) Sa se excluda din monahism toti calugarii care, prin trecutul lor sau prin atitudinea lor politica de azi, nu au nimic comun cu calugaria. De asemenea, sa fie exclusi si cei care nu îndeplinesc conditiile regulamentului în vigoare;
g) Sa nu fie hirotonisiti preoti sau diaconi calugari care nu au studiile necesare preotilor de mir;
h) Sa se reglementeze cu strictete iesirile si învoirile din manastiri;
i) Biserica Ortodoxa Romana sa faca o analiza a nevoilor reale de calugari si a posibilitatilor proprii de întretinere a acestora si sa nu mai conteze în viitor pe sprijinul masiv si organizat al statului;
j) Sa se desfasoare o munca sanatoasa de îndrumare si orientare a calugarilor si calugaritelor prin reorganizarea programului cursurilor scolilor monahale;
k) Sa se înceteze actiunea de recrutare de calugarite care vizeaza îndeosebi fetele tinere. Îndreptarea spre manastire sa fie un act personal al celei în cauza, nu ca rezultat a promisiunilor si propagandei ce se fac în prezent de unele starete sau calugarite;
1) În functie de îndeplinirea conditiilor de mai sus, sa se dea dispozitii U.C.C.O.M.-ului sa mentina provizoriu sistemul actual, însa la un volum redus la 50% pentru a nu mai încuraja noi intrari în monahism si pentru a evita, totusi, dezorganizarea brusca a manastirilor;
m) Împuternicitii Departamentului Cultelor sa fie autorizati sa sprijine organele locale în plasarea în campul muncii a calugaritelor care doresc sa paraseasca monahismul;
n) Comitetele executive ale sfaturilor populare, scolile si caminele culturale sa se ocupe de minorii care vor sa plece la manastiri, analizand cauzele (orfani, copii prea multi la parinti, lipsa de orientare etc.) si luand masuri de îndrumare a lor în vederea plasarii si calificarii într-o meserie;
o) Patriarhul sa examineze toate acestea cu mitropolitii si sa ia masuri”.
Generalul colonel Alexandru Draghici a trimis Directiei a III-a a Securitatii un exemplar al acestei note cu urmatorul ordin: „Sa se dezvolte mai mult ca un plan în timp si cu termen de executare”.

Principalul dusman – Patriarhul

Pe la jumatatea lunii noiembrie a anului 1958, Patriarhul Justinian ia decizia de a înfiinta la manastirea Antim din Bucuresti un muzeu si o biblioteca centrala, ambele patronate de Patriarhie, „care sa devina publice”.
Securitatea reactioneaza imediat si, sub semnatura generalului colonel Alexandru Draghici, trimite un raport „conducerii superioare de partid”, în care gestul Patriarhului Justinian este pus pe seama „unei ambitii personale de a nu ceda statului nostru unele spatii disponibile de care dispune Biserica Ortodoxa pentru satisfacerea nevoilor actuale ale învatamantului public”. Bineînteles ca decizia de înfiintare a celor doua institutii nu putea fi decat „o actiune provocatoare”.
În aceeasi maniera era apreciata si hotararea Patriarhului de a aduce Seminarul monahal de la Curtea de Arges în sediul Institutului Teologic din Bucuresti, masura luata de înaltul prelat fara aprobarea Departamentului Cultelor. Actiunea Patriarhului avea si un alt scop – redobandirea unui imobil al fostei manastiri Radu Voda – care capatase o alta întrebuintare prin „grija” Sfatului Popular al Capitalei. În acest sens, fara a lua în seama presiunile ce se faceau asupra sa, Patriarhul a cerut avocatului Arhiepiscopiei Bucurestilor sa pregateasca actiunea judiciara necesara recuperarii imobilelor preluate abuziv de Primarie în numele „satisfacerii nevoilor învatamantului public”.
Insensibil la zvarcolirile autoritatilor, Justinian evacueaza manastirea Antim si dispune începerea lucrarilor de amenajare a muzeului si bibliotecii patriarhale. Securitatea a considerat actiunea drept o „provocare fatisa” pentru ca asemenea institutii „nu au existat niciodata” în Romania si „nici nu este prin nimic indicat sa se creeze acum”. Generalul colonel Alexandru Draghici propunea:
a) Sa nu fie redat Bisericii Ortodoxe fostul local din str. Radu Voda nr. 24 bis pentru a nu se extinde învatamantul teologic;
b) Institutul Teologic, cu sediul în str. Sfanta Ecaterina nr. 2, sa fie mutat în spatiul ramas liber prin evacuarea manastirii Antim, suficient pentru aceste nevoi;
c) În cadrul manastirii Plumbuita, unde au ramas cativa calugari si foarte putine instalatii ale unor ateliere aflate în lichidare sa fie mutat seminarul teologic [cel adus de la Curtea de Arges];
d) Cladirea ramasa libera prin mutarea Institutului Teologic sa fie pusa la dispozitia Consiliului Popular al Capitalei pentru satisfacerea nevoilor actuale ale învatamantului public”.
Considerand ca, „atat evacuarea manastirii Antim, cat si punerea în discutie a localurilor necesare pentru scolile teologice” erau acte produse din initiativa Patriarhului, Securitatea se considera exonerata de orice amestec care ar fi putut tine de „recomandarea sau presiunea autoritatii de stat”, fara a renunta, totusi, la ideea potrivit careia, „animat de sentimente dubioase sau, în orice caz, contrare aspiratiilor si nazuintelor poporului muncitor din tara noastra pe linia construirii socialismului”, Patriarhul devenea principalul dusman al regimului, cel putin din directia Bisericii Ortodoxe Romane, deoarece „proiectase mai multe manastiri si chiar izbutise sa ridice manastirea Schitul Maicilor de pe Calea Plevnei”.
În finalul raportului, Alexandru Draghici aprecia: „Prin aceste masuri simultane, s-ar putea închide si o a treia manastire din Capitala, folosindu-se împrejurarile favorabile si convenabile, din punct de vedere politic, derivate chiar din initiativa conducerii Bisericii Ortodoxe Romane”. Desi nenominalizata, este de presupus ca urmatoarea victima nu putea fi decat tot o manastire care, în ochii Securitatii, devenise un „focar de actiuni subversive”.
Potrivit datelor Securitatii, „actiunile provocatoare” ale Patriarhului Justinian, erau încurajate si sustinute, în mare parte, de catre „elementele dusmanoase infiltrate în sanul Patriarhiei”. Dintre „aceste elemente”, cel mai periculos ramanea ierodiaconul bibliotecar Bartolomeu Anania Valeriu care, desi fusese arestat de doua ori, continua – spre exasperarea Securitatii – sa sprijine actiunile Patriarhului.
În planurile de munca ale Securitatii, Bartolomeu Anania Valeriu era trecut la categoria „elemente deosebit de periculoase”, deoarece în anul 1946, „în timp ce era student la Facultatea de medicina din Cluj s-a situat în fruntea actiunilor huliganice întreprinse de studentii national-taranisti de la «Caminul Avram Iancu»”.
Periculozitatea lui Bartolomeu Anania era „sustinuta” si de „antecedentele sale politice”, materializate în „legaturi cu organizatia subversiva «Vlad Tepes II»” (1949), sprijinul acordat „legionarului Radu Gyr” (1956) si legaturi „subversive cu preotii – calugari Sandu Tudor, Benedict Ghius si Mironescu Alexandru, initiatorii „grupului subversiv «Rugul Aprins al Maicii Domnului»”, cu care „a dus o intensa activitate de agitatie contrarevolutionara si de defaimare a regimului democrat-popular din R.P.R.”. Si pentru mai multa credibilitate, Securitatea completeaza nota nr. C/2 342 din 10 decembrie 1958, dedicata în întregime lui Anania Valeriu (Bartolomeu) si cu informatii privind complicitatea acestuia la actiunile „de nuanta legionara puse la cale de stareta Litescu Gheorghita si alti calugari de la manastirea Viforata”.
Ajuns la generalul Alexandru Draghici, documentul va primi urmatoarea „rezolutie”: „Retur Directia a III-a, pag. 3”, în care se dispunea „desfiintarea schiturilor Viforata si Durau”.

C. Aioanei, C. Troncota

(Publicat in „Magazin Istoric” nr. 8/1998)