În economie, „legea randamentelor descrescînde” se refera la o împrejurare în care cineva investeste mai mult decât ar putea recupera din investitia respectiva. Un investitor anume, o companie sau întreaga economie nationala se poate extinde dincolo de orice speranta de a-si recupera investitia. La un moment dat, veniturile obtinute de pe urma investitiei încep sa scada cu un procent care se coreleaza cu rata cresterii investitiei sau a extinderii.
As dori sa sugerez ca aceeasi lege se aplica democratiei. Cer cititorului sa ma scuze pâna ce fac niste precizari de dragul corectitudinii si a bunului simt. Acest editorial a fost scris în urma unor informatii culese în ultimii doi ani, care s-au concretizat în doua rapoarte: unul despre cresterea rapida a criminalitatii în rândul adolescentelor iar cel de-al doilea despre Conferinta internationala a femeilor de la Beijing.
Ceea ce m-a tulburat la Conferinta femeilor din Beijing, nu a fost faptul ca anumite grupuri captau mai multa atentie (care este o parte importanta a democratiei adevarate) ci faptul trist ca încercarea de a oferi “privilegii” crescânde, a fost o piedica în calea discutarii cauzelor adevarate ale subjugarii femeii chiar si în tarile unde acest lucru nu este reglementat prin lege. Eforturile pentru dobândirea unei mai mari „libertati sexuale” a consumat atâta energie si a dus la atâtea compromisuri încât problema educatiei, a sanatatii si acordarea dreptului de vot, nu au fost puse în discutie în mod satisfacator si de fapt nu s-a realizat nimic în aceste domenii.
Ceea ce ma îngrijoreaza în aceasta privinta, în legatura cu cresterea violentei în rândul adolescentelor: fete de 8 dar în general începând cu vârsta de 11, 12 pâna la 14 ani, este faptul ca Conferinta de la Beijing a pledat pentru si mai multa „democratie” pentru minori si adolescenti. O problema majora în cadrul conferintei a fost restrictionarea autoritatii parintilor si anularea oricarei forme de disciplinare a copiilor, când este clar ca tinerii sunt atrasi de bandele celor certati cu legea, tocmai pentru ca acestea le ofera organizare, autoritate si disciplina. Înainte de a discuta problema randamentului descrescator în democratie, as dori sa afirm cu convingere ca problema care s-a urmarit de fapt la Conferinta femeilor din Beijing nu a fost asigurarea unei libertati sporite copiilor ci cum sa faciliteze exploatarea lor sexuala. Nu am sa cad în capcana istericii „drepte crestine” si sa spun ca doar lesbienele erau interesate de rezultatele conferintei. Sunt multi barbati în societatea noastra carora le-ar place sa aiba mai mult acces sexual la adolescente si minore. Practic mii de barbati însurati care au familii, zboara în fiecare an în tarile lumii a treia pentru a putea exploata sexual minore, pentru ca acolo sunt putine riscuri de natura legala sau sociala. Fara îndoiala, ar prefera sa aiba mai degraba acces la minorele din Canada sau America care probabil sunt mai „curate”. Condamnarea recenta în Canada a unei profesoare de scoala gimnaziala, pentru ca a abuzat sexual baieti minori ne arata ca genul nu conteaza: vârsta în schimb da, iar atribuirea adolescentilor a ceea ce se cheama în ziua de azi „drepturi democratice” nu are drept scop validarea lor ca fiinte umane ci sa-i faca mai disponibili si mai deschisi exploatarii sexuale la o vârsta la care pasiunile lor sunt cu mult înaintea experientei de viata si a bunului simt. Este de asemenea adevarat ca în America exista o organizatie a homosexualilor care pledeaza pentru relatii sexuale între persoanele de acelasi sex, în speta între adulti si copii (“dreptul democratic” al unui copil) dar aceste lucruri nu sunt singura problema. Mult mai multi copii sunt exploatati sexual de cate barbatii care le sunt rude apropiate (valorile traditionale ale familiei?) decât copii care sunt exploatati de straini. Haideti sa privim lucrurile cu absoluta onestitate (ca sa facem o schimbare). Exista multi adulti de toate orientarile sexuale care doresc ca tinerii sa aiba o mai mare autonomie astfel încât sa devina mai abordabili din punct de vedere sexual. Nu trebuie sa ne punem în umbra argumentele alegând doar un singur grup. Trebuie sa privim problema în complexitatea ei.
Libertatile personale, protejarea drepturilor individuale împotriva tiraniei majoritatii, sau tirania unei aristocratii economice sau sociale, sunt cauza dezvoltarii sistemului parlamentar. Structura legislativa în Marea Britanie, Canada sau alte state occidentale, se bazeaza pe acest principiu. Tarile în care acesta a fost folosit, au înregistrat un profit bun de pe urma investitiei istovitoare. În aceasta situatie, legea randamentului descrescator intra în actiune atunci când drepturile individuale încep sa includa dorintele si poftele care contravin bunastarii societatii în ansamblu si atunci când libertatile considerate necesare individului încep sa erodeze libertatea societatii care protejeaza acele drepturi. As sugera sa trecem la momentul în care aceasta lege a randamentului descrescator îsi face efectul. În numele democratiei, am ajuns într-o faza în care lipsim societatea de libertate, în numele libertatilor individuale ale persoanei. Într-o democratie, fiecare cetatean are dreptul de a se împartasi în mod liber de acea democratie, de idealurile si standardele ei. Totusi, trebuie sa ne întrebam daca într-adevar avem de-a face cu o democratie atunci când dorintele si poftele dezorientate ale fiecarui individ, sunt protejate ca fiind „libertati”, astfel încât cetatenii ca întreg sunt lipsiti de drepturile si siguranta unei participari în pace si siguranta la viata de zi cu zi. Cu alte cuvinte, nu cumva am ajuns la situatia în care extinderea continua a definitiei „drepturilor democratice” si efortul neîntrerupt de a creea noi libertati, nu mai aduce rezultatele unei democratii autentice ci mai degraba submineaza însasi structura democratica si libertatea persoanei? Daca drepturile grupurilor adolescentilor trebuie protejate pâna într-acolo încât se exclude dreptul cetatenilor de a fi liberi de frica si haos, atunci care este rezultatul acestei investitii? Daca dreptul tinerilor de a creste în medii nedisciplinate si fara rânduiala, fara siguranta si un scop în viata trebuie sustinut în detrimentul ordinii si sigurantei în societate în ansamblul ei; daca grupurile tinerilor au un drept de facto (nici macar de jure) de a-i lipsi pe cei în vârsta de dreptul de a avea acces în liniste în locurile publice, atunci care este rezultatul investitiei? Nu cumva am ajuns la un punct în care o conceptie fabianista despre democratie anuleaza democratia însasi?
As dori sa afirm înca o data ca în lupta noastra pentru dobândirea libertatatii personale, am ajuns într-o asemenea situatie în aceasta democratie în care nu numai ca avem rezultate descrescatoare în urma investitiei dar însusi principiul care a favorizat investitia este irosit irevocabil. Democratia din America de Nord si din aproape întreaga Europa, a ajuns în punctul de a avea rezultate descrescatoare si în multe cazuri chiar mai grav. Criminalii au drepturi, victimele nu. Bandele de tineri au drepturi, dar nu si oamenii obisnuiti de pe strada. Adolescentii sunt scutiti de orice disciplina si ordine care le-ar putea asigura un scop în viata. Nu înseamna nimic ca crestinismul de dreapta pledeaza pentru o întoarcere la valorile familiei care presupun puterea si dominatia barbatului (factori care duc în primul rând la abuzul sexual al copiilor în familie). Exista vreo solutie? Fara îndoiala, dar solutia presupune inimaginabilul: sa îngradim conceptul de democratie personala si sa limitam conceptul libertatii individuale. Dupa parerea mea, aceste limite trebuiesc trasate acolo unde libertatile individului afecteaza în mod serios libertatea societatii ca întreg. Aceste limite nu pot fi impuse cu ajutorul convingerilor religioase (care în mod inevitabil persecuta pe aceia care nu sunt de acord si care în trecut au nesocotit democratia autentica) si nici nu pot fi trasate în asa fel încât sa i se refuze fiecarui cetatean exercitarea unor drepturi fundamentale ( lucru pe care îl practica multe grupari religioase). Nu este corect? În zilele noastre, corectitudinea este o reteta sigura pentru o catastrofa sociala iar oamenii sunt constienti de faptul ca au îndatorirea de a rezista „corectitudinii” pentru ceea ce nu este: nu este tirania majoritatii aristocratiei ci tirania celui mai zgomotos. Nu ni se pare oare, ca destinul societatii noastre este determinat de niste sociopati care au o structura emotionala infantila?
Oare problema exista doar “acolo” în acea „societate secularizata”? Bineînteles ca nu, si în Biserica Ortodoxa suferim de aceleasi neajunsuri. Cauza problemelor noastre nu este în afara, pentru ca însasi ierarhia ortodoxa a vegheat si în multe cazuri a încurajat schisma în cadrul învataturilor de credinta. Am devenit separati si haotici în Biserica Ortodoxa nu din cauza presiunilor oamenilor ci din cauza directiilor în care ne-a dus ierarhia. Ierahia noastra, atât de departe de se purta ca o bolnita duhovniceasca, în care „boala cea doritoare de bucurie a omenirii” este vindecata, urmând propriilor lor slabiciuni, ne-a înstrainat atât pe noi cât si pe copiii nostri de trebuincioasele învataturi de credinta si de implicarea duhovniceasca în cult si în viata Bisericii, care au ajutat sa scoata omenirea din amaraciunea întunecoasa a Imperiului Roman în vremea cezarilor. Si în Biserica Ortodoxa am ajuns la punctul în care ne confruntam cu rezultate descrescatoare. Investim în ecumenism mai degraba decât în vindecare si rascumparare; investim într-un mod de a gândi protestant mai degraba decât în acele învataturi duhovnicesti care ajuta la propasirea societatii si ne izbavesc sufletele din robia acestei lumi. În cele din urma, nu cumva tocmai haosul si aroganta morala a protestantismului contribuie la construirea umanismului secular cu care ne luptam azi, cu separarile si re-separarile lui, cu dependenta de superstitii si miturile de „popoare ale lui Dumnezeu”? Nu a fost protestantismul cel care a încercat sa învete oamenii sa banuiasca si sa dispretuiasca orice forma de nevointa si disciplina duhovniceasca? Nu cumva haosul din zilele noastre din Canada si America este singura concluzie logica a individualismului protestant („Hristos înteles ca Mântuitorul meu personal” etc.) si cei cinci sute de ani de razboi împotriva structurii ierarhice a Bisericii si a societatii care asigura continuitate si ordine? Nu a fost tocmai protestantismul pe care atâtia ecumenisti ortodocsi vor sa-l imite, care a învatat ca „fiecare poate interpreta Scriptura dupa bunul plac”, care a dus la o rastalmacire flagranta si perversa a Scripturii, si chiar la re-scrierea ei, lucru la care asistam în zilele noastre?
Daca ortodoxia e menita sa fie înca o data un stâlp al nestramutarii, vindecarii si bunei cuviinte în lumea de azi, atunci este o nevoie acuta ca crestinii ortodocsi sa-si îndrepte ierarhii si preotii si sa se întoarca la învataturile de credinta descoperite de Dumnezeu, abandonând umanismul secular al ecumenismului astfel încât sa putem aduce cu adevarat Evanghelia si puterea vindecatoare a credintei apostolice sa fie martore problemelor societatii ce ne înconjoara si sa ne fie de vreun folos. Acest lucru nu se poate înfaptui prin tiradele arogante si fatarnice si nici prin predicile cu auto-servire, nici prin mitologia “popoarelor lui Dumnezeu.” Se poate împlini doar daca folosim bisericile în sensul lor originar, acela de bolnite duhovnicesti în care oamenii sunt transfigurati si înnoiti prin puterea „credintei izbavitoare” si traind în vietile noastre, puterea tamaduitoare a Duhului Sfânt într-o maniera ortodoxa autentica.