Traducere din limba engleza:
FLORIN-TOADER TOMOIOAGA

Cuprins

PREFATA 3
1. INTRODUCERE 4
2. PERSPECTIVA ORTODOXA ASUPRA ISTORIEI 5
3. CRESTINISMUL COSMIC: RITUAL SI SEMNIFICATIE 6
4. HRISTOS, ICOANA A NATURII UMANE 8
5. ROLUL BISERICII ÎN ISTORIE 9
6. CONSTIINTA LITURGICA 9
7. VIATA CONCRETA A CREDINCIOSILOR 10
8. BISERICA – PREZENTA A ÎMPARATIEI 11
9. BISERICA SI PLINIREA ÎMPARATIEI 12
10. PARADIGMELE FIDELITATII 13
11. BISERICA, SOCIETATEA SI ISTORIA 18

PREFATA

Care este perspectiva Traditiei si comunitatii ortodoxe crestine asupra istoriei? Ortodoxia este o forma cosmica a crestinismului, distincta în nuante si dezvoltare de omologul ei latin. În crestinismul ortodox, istoria si experienta umana exista în interiorul contextului mai general al creatiei; si tocmai conceptul de creatie si întelegerea acesteia sunt extrem de bine definite. Traditia ortodoxa întelege istoria în interiorul unui cadru eshatologic, care în aparenta pare sa fie comun cu cel al traditiilor crestine din Occident. Trebuie sa remarcam totusi, ca în perspectiva ortodoxa, nu se vorbeste de un progres liniar al istoriei, similar manierei occidentale de întelegere. Teologia ortodoxa este preocupata mai degraba cu o schimbare a viziunii despre fiinta umana; ea este o chemare la o libertate manifestata în cadrul unei relatii de încredere fata de tot ceea ce se întâlneste în istorie. Indivizii nu sunt destinati sa traiasca sub dominatia si terorile istoriei, întelese si filtrate prin prisma personala si prin interpretarea culturala; istoria nu defineste total contextul uman. Într-un anumit sens, Traditia afirma ca Împaratia lui Dumnezeu a fost prezenta la începutul istoriei, precum este prezenta si acum si asa cum va fi prezenta pâna la sfârsitul veacurilor. Traditia ne învata, de asemenea, ca credinciosul traieste în ziua a opta a creatiei, ziua prezentei Împaratiei lui Dumnezeu
Cum îsi întelege însa comunitatea ortodoxa propriul sau rol în istorie? Biserica este model, icoana si arhetip al Împaratiei cerurilor. Ea nu este o comunitate terifiata care sta în opozitie fata de lume, ci mai degraba arata lumii – care si-a uitat fundamentele ultime – energia divina ca dimensiune în care iubirea plina de compasiune, sfinteste întreaga existenta. Din contra, în loc sa respinga creatia, Biserica este o provocare la adresa „duhului veacului”. Fiind în mod esential o traditie liturgica, Ortodoxia considera ca rolul sau este de a revela Împaratia lui Dumnezeu, care, pentru fiintele umane, reprezinta misterul vietii. Arhetip al creatiei, Biserica este prezenta acelei Împaratii în istorie, si cheama întreaga creatie sa se împartaseasca din plenitudinea actuala a Împaratiei lui Dumnezeu.
Cât de fidela este acestei perspective comunitatea religioasa în momentul în care îsi interpreteaza propria sa istorie? Aceasta este o întrebare extrem de complexa pe care o pot ridica doar examinând o serie de paradigme de interpretare, care opereaza în interiorul comunitatilor ortodoxe. Exista o combinatie a acestor paradigme prezenta în diferitele Biserici locale ale Ortodoxiei din zilele noastre. Scopul acestui studiu este de a schita elementele esentiale ale paradigmelor conservatoare, modernista si traditionalista, asa cum am ales sa le numesc. Modul în care fiecare Biserica locala întelege posibilitatile prezentului istoric si raspunsul pe care îl ofera acestui prezent vor depinde de felul în care interpreteaza Sfânta Traditie si rolul Bisericii – institutia Sfintei Traditii – în confruntarea cu istoria.

1. INTRODUCERE

Istoria si constiinta istorica sunt trasaturi principale ale modului în care cultura moderna, constituita în ultimele trei secole în Europa de Vest, întelege viata umana. Multe persoane au sustinut ca aceasta constiinta istorica are radacini adânci în credinta biblica, subliniindu-se astfel contributia esentiala a crestinismului la formarea constiintei moderne. Aparitia marxismului, cu conceptia sa despre o societate care evolueaza si culmineaza într-un paradis eshatologic, si mai recent aparitia teologiei eliberarii, a clarificat aceasta problema într-o maniera extrem de precisa.
Planul lui Dumnezeu de mântuire, ni se spune, este realizat în cadrul capricioasei istorii umane, si poporul lui Dumnezeu ia parte la desfasurarea acestui proces istoric. Unii sustin ca persoanele care participa la procesul istoric al eliberarii popoarelor, sunt prin definitie oamenii lui Dumnezeu. Ceea ce a caracterizat în mare masura teologia moderna si este clar articulata în recenta teologie a eliberarii, este ideea ca atunci când popoarele sunt eliberate de sub autoritati opresive, sprijinite sau nu de catre o anumita Biserica în trecut, are loc un proces divin, desfasurat în temporalitate.
Aceasta întelegere constituie o parte fundamentala a perspectivei occidentale asupra istoriei, promovata de crestinismul occidental, dar neîmpartasita de catre Biserica Rasaritului crestin. Pentru a întelege locul si procesul timpului în crestinismul ortodox trebuie mai întâi sa fie examinate fundamentele pe care aceasta Traditie s-a construit. În Rasarit exista o Traditie a întelegerii creatiei, a timpului, a evenimentelor si a stradaniilor vietii omenesti, ca fiind înradacinate în prezentul etern, în timpul sacru. Liturghia este astfel spatiul în care semnificatia timpului istoric este cel mai deplin înteleasa. Istoria este un subansamblu al creatiei; istoria confera prin ea însasi o semnificatie creatiei.

2. PERSPECTIVA ORTODOXA ASUPRA ISTORIEI

Timpul este o problema fundamentala pentru fiintele umane1. Trecutul ofera informatii existentei noastre actuale si ne influenteaza modul în care traim si modul în care percepem viitorul. Sperantele si visele ni se regasesc în fiecare decizie pe care o luam. Fiintele umane sunt înclinate spre nostalgie si utopism. Pentru multi, principala misiune a vietii este aceea de a trai timpul prezent, memoria si imaginatia ajutându-ne sa realizam acest lucru, si neîmpiedicându-ne sa traim prezentul, într-un mod deplin si responsabil.
Aspectele filozofice si teologice ale timpului au fost studiate de un mare numar de savanti, într-o maniera extrem de complexa. Ei au sesizat radacinile gândirii patristice si ale teologiei crestine ortodoxe si ale bogatei sinteze a conceptiilor grecesti si ebraice, în aceasta problema2. Deoarece limbajul principal al Traditiei ortodoxe3 este de natura liturgica, voi prezenta modul în care cultul public al Sfintei Liturghii cultiva în sufletele credinciosilor o viziune a timpului si istoriei ancorata adânc în viziunea despre lumea marcata de timp, ca fiind în esenta încadrata în Împaratia lui Dumnezeu4. În aceasta viziune, timpul nu este o desfasurare lineara a unui plan prestabilit de mântuire. Traditia crestina ortodoxa, mai degraba, concepe timpul ca fiind deschis tuturor posibilitatilor pe care si le pot imagina oamenii; si le concepe pe acestea ca ocupând un loc potential în Împaratia cerurilor sau în Împaratia întunericului5.
Aceasta Traditie vorbeste despre cosmicul sacru si situeaza timpul în interiorul acestei sacralitati.
În Occident, desfasurarea istoriei mântuirii a fost vazuta ca o ascensiune spre Eternitate, operându-se, prin prisma poruncilor dumnezeiesti, o diferentiere a ceea ce a fost pozitiv sau negativ în decursul timpului. În Rasarit, secventele timpului sunt privite din perspectiva Eternitatii.

3. CRESTINISMUL COSMIC: RITUAL SI SEMNIFICATIE

Teologia crestina si ritualul ei au aparut în perioada crizei pe care a traversat-o Biserica primara, în secolul al doilea. Parintii Bisericii au dezvoltat treptat teologia ortodoxa prin confruntarea cu ereziile gnostice. Raspunsul lor era fundamentat în teologia si ritualul iudaismului biblic. Principalele conceptii ale gândirii ebraice erau total incompatibile cu ideile gnostice precum preexistenta sufletului în fiinta Divinitatii primordiale, caracterul accidental al creatiei sau caderea sufletelor în materialitate. Teologia, cosmogonia si antropologia Bibliei iudaice întelegeau creatia ca un rezultat al energiilor dumnezeiesti. Lucrarea lui Dumnezeu a fost desavârsita prin crearea omului („barbat si femeie i-a creat pe ei”, asa cum afirma textul Genezei), „având un trup material, sexualitate si libertate, dupa chipul si asemanarea Creatorului sau” :
„Omul, prin creatie, a fost înzestrat cu potentialitatile unui zeu. <Istoria> este durata temporala în care omul învata sa îsi exercite libertatea sa si sa se sfinteasca – pe scurt, sa uceniceasca întru aceasta chemare divina, deoarece sensul ultim al creatiei este spiritualizarea umanitatii. Aceasta explica importanta temporalitatii si a istoriei si rolul decisiv al libertatii umane; pentru ca omul nu poate fi facut zeu fara propriul sau acord”.7
Sfântul Apostol Pavel pune bazele acestei conceptii despre o „umanitate sfintita”, într-o dezbatere initiala referitoare la semnificatia lui Hristos. Asa cum noteaza, „daca este cineva în Hristos, este faptura noua” (Gal.3,15). Doar prin viata lui Hristos si prin unirea cu El, credinciosul are acces la Împaratie si experiaza umanul în toata deplinatatea lui.
În timp ce miturile gnostice îndeamna la reîntoarcerea la o puritate sau o unitate primordiale, Revelatia crestina proclama ca toate fiintele omenesti, începând cu Adam si Eva si pâna la sfârsitul veacurilor, s-au abatut vremelnic de la ceea ce intentionase Creatorul. Doctrina gnostica si neo-platonica a reîntoarcerii a fost combatuta printr-o doctrina a creatiei. Si aceasta creatie noua este sfintita în întregime prin actele mântuitoare ale lui Hristos.8
Poate cea mai clara expresie a acestui fapt o regasim în învatatura ortodoxa, conform careia, o data cu învierea lui Hristos, universul a intrat în cea de a opta si ultima zi a creatiei. Acest timp-limita, ca simbol al plenaritatii, sugereaza ca credinciosul traieste în Împaratia lui Dumnezeu si este deschis plenitudinii acestei Împaratii care va veni în viitor. Prin urmare, crestinul traieste în ceea ce Veselin Kesich a numit „prima zi a noii creatii”, viata pentru înviere a credintei crestine.9 Continuatoare ale acestor formulari crestine timpurii sunt teologia si ritualul, care „preamaresc Creatia, binecuvinteaza viata, accepta istoria, chiar si atunci când istoria se transforma în teroare.10
Crestinismul cosmic aparut în universul teologic al secolului al IV-lea s-a cristalizat prin identificarea lui Iisus cu Logosul. Aceasta idee a filozofiei grecesti, extrem de elaborata, a fost înteleasa ca „ratiune”, „structura” sau „scop”, afirmându-se despre ea în mod sugestiv:
„Aplicând lui Hristos acest nume, filozofii crestini din secolele al IV-lea si al V-lea, care încercau sa ofere o explicatie în legatura cu identitatea Lui si cu ceea ce a realizat, puteau astfel sa Îl interpreteze ca fiind solutia divina la structura realitatii (metafizica) si, în cadrul metafizicii, solutia la enigma fiintei (ontologia) – într-un cuvânt, fiind un Hristos cosmic.”11
Pelikan subliniaza ca Sfintii Parinti ai Bisericii (mai ales Parintii greci ) au avut ca punct de pornire Evanghelia dupa Ioan, care parafrazeaza cuvintele Facerii, „La început a facut Dumnezeu cerul si pamântul”, prin „La început era Cuvântul”. Însasi cuvântarea lui Dumnezeu, care într-un anumit sens poate fi tradusa prin „Logos”, a facut ca lumea sa fie posibila, inteligibila si plina de sens: „Iisus Hristos, ca Logos, a fost Cuvântul lui Dumnezeu care a descoperit lumii voia lui Dumnezeu... El a fost de asemenea instrumentul revelatiei divine, în mod special al revelatiei despre cosmos si creatia lui.”
În mod evident, acesta nu este o credinta „personala” sau „istorica”. Revelatia crestina a fost înteleasa în Vest, si în mod special de catre cultura protestanta, ca un set de credinte si practici morale care ofera o cale pentru mântuirea sufletului personal. Occidentul apreciaza aspectele istorice ale vietii lui Iisus, cu adevarat biografice, ca o problema de care depinde mântuirea sufletului în lumea de dincolo. Aceasta preocupare si concentrare asupra detaliilor istorice ale vietii lui Iisus si ale relatarii biblice a istoriei mântuirii nu reprezinta deloc preocuparea Bisericii Ortodoxe crestine. Perspectiva acesteia este a unui „<crestinism cosmic> din moment ce, pe de o parte, taina hristologica este proiectata asupra întregii naturi, iar pe de alta parte, elementele istorice ale crestinismului, sunt neglijate; dimpotriva, exista o accentuare a dimensiunii liturgice a existentei în lume. Conceptia unui cosmos rascumparat prin Moartea si Învierea Mântuitorului si sfintit de pasii lui Dumnezeu, ai lui Iisus adica, ai Fecioarei Maria si ai sfintilor permite redescoperirea, chiar daca simbolica si nepermanenta, a unei lumi pline de bunuri si frumuseti pe care conflictele si terorile lor le-au sters din lumea istoriei.”13
O data cu scriitorul Bisericii primare, Origen ( Origenes Adamantius c. 185- c. 254), întelegerea esentialei lucrari cosmice a lui Hristos, cunoaste o rasturnare critica. Acesta a sustinut ca Dumnezeu-Tatal si Creatorul tuturor este transcendent si incomprehensibil. Hristos, ca manifestare a Trinitatii sub forma umana, este imaginea lui Dumnezeu. El împartaseste întru Sine taina Divinitatii si este plinirea naturii umane:” Prin Logos, Dumnezeu a creat o multitudine de spirite pure (logikoi ) si le-a înzestrat cu viata si cunoastere. Dar cu exceptia lui Iisus, toate spiritele pure s-au înstrainat de Dumnezeu.”14 În acest proces, ele au devenit „suflete” (pshychai; conform De principes 2.8.3), si au fost înzestrate cu trupuri materiale si vointa libera. În aceasta conditie existentiala încep sufletele sa lucreze pentru a se mântui, pe parcursul unui pelerinaj care se va finaliza printr-o întoarcere la Dumnezeu: „ Drama universala poate fi definita ca trecerea de la inocenta la experienta printr-o serie de încercari la care este supus sufletul în timpul pelerinajului sau spre Dumnezeu”15. Aceasta viziune este diferita în mare parte de ideea întoarcerii la perfectiunea Creatiei, asa cum a fost ea expusa de catre gnostici. Origen a înteles apokatastaza ( restaurarea tuturor lucrurilor ) ca fiind superioara starii originare de perfectiune pe care o idealizau gnosticii, deoarece prin întâlnirea cu istoria si prin confruntarea cu raul, fiintele omenesti dobândeau trupul învierii, trupul lui Hristos. Tocmai în lumea experientei istorice, credinciosii primesc dragostea lui Dumnezeu si îsi spiritualizeaza viata. Aceasta învatatura a fost condamnata de Sinodul al V-lea ecumenic în 553, pentru ca unii teologi au subînteles ca toate fiintele, inclusiv diavolul, vor fi în cele din urma mântuite. A fost, asa cum au sustinut multi istorici ai teologiei, o sinteza preliminara care îi va preocupa ulterior pe Parintii capadocieni, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Grigorie de Nyssa. Traditia elaborata a apokatastazei, „integreaza opera lui Hristos într-o forma cosmica de proces”. Prin Sfânta Liturghie, acest proces se actualizeaza la nivel general, în vietile credinciosilor ortodocsi.

4. HRISTOS, ICOANA A NATURII UMANE

Revelatia crestina ne vorbeste despre iubirea lui Dumnezeu pentru lume si despre posibilitatea oamenilor de a trai în prezenta eternitatii. A trai în prezenta eternitatii nu reprezinta însa, o stare mistica personala care ne îndeparteaza de turbulentele istoriei. Nici nu ne scuteste de aspectele pamântesti ale vietii, de tragediile personale, de terorile istoriei sau de particularitatile culturii. Eternitatea este prezenta în viata lumii.
Iisus Hristos a trait o viata consacrata. În El, Traditia crestina vede întruparea Divinului si desavârsirea firii umane. În Sfânta Scriptura, Hristos este numit al doilea Adam. Hristos este, asa cum a mentionat parintele Michael Azkoul, un Adam al celui „de-al doilea început”. Firea umana este creatia lui Dumnezeu, nu un accident, un experiment care a esuat sau ceva ce trebuie învins pentru ca partea esentiala a persoanei, sufletul eliberat de trup, sa poata progresa spiritual în paradis. Toate aceste idei sunt tentatii seducatoare, asa cum erau si pentru gnostici, constituind o viziune asupra existentei umane, care reneaga viata. Toate ideile de acest gen au fost condamnate de Parintii Bisericii primare18 deoarece sugerau ca viata – existenta istorica a barbatului si a femeii de-a lungul timpului – nu se împartaseste de caracterul sacru al creatiei. Întruparea lui Dumnezeu întru Hristos a avut drept scop sa dezvaluie misterul creatiei si al naturii umane: sa dezvaluie creatia ca fiind opera lui Dumnezeu si ca plenaritatea firii umane este regasita atunci când oamenii se recunosc pe ei însisi ca fiind copiii Divinitatii. Aceasta viziune asupra naturii umane este centrata pe theosis19, adica pe îndumnezeirea fiintelor umane în comuniune cu Dumnezeu.
Adam si Eva au fost creati în interiorul timpului. Iisus S-a nascut în timp. Hristos a restaurat timpul, chiar si timpul în care a murit pe Cruce. Crestinii sunt chemati sa îsi desavârseasca vietile în relatie cu Dumnezeu. Acest lucru are loc în timp, în cadrul istoriei, pentru ca reprezinta sfintirea realitatii vietii unei persoane. Cu toate acestea, viata de sfintire si crestere în theosis nu este înteleasa de catre Traditia ortodoxa ca apartinând exclusiv istoriei. Mai degraba, trairea unei vieti de sfintenie, o viata în Dumnezeu, înseamna a trai în ziua a opta a creatiei, deschisa întregii realitati încadrate de timp, dar din perspectiva Eternitatii.

5. ROLUL BISERICII ÎN ISTORIE
„Biserica este icoana veacului ce va sa vina.” (Sf. Ioan Hrisostom)

Cum îsi concepe comunitatea ortodoxa propriul sau rol în istorie?20 Biserica este o icoana a Împaratiei lui Dumnezeu. Ea nu este o comunitate sacra ce sta în opozitie fata de lume. Ea nu are misiunea de a mântui sau reforma o lume profana. Nu prezinta lumii ceva nou, ci ceea ce este, a fost si va fi. Biserica se roaga pentru viata omenirii, pentru ca aceasta sa îsi descopere propria sa natura, sa se recunoasca drept creatie divina. A fi creat înseamna a fi marcat de temporalitate. Fiecare generatie, de-a lungul timpului, trebuie sa realizeze un progres de la recunoastere, marturisire si iertare la adorarea deplina a lui Dumnezeu si la o întelegere a misterului creatiei. Fiind în mod esential o traditie liturgica, Ortodoxia întelege ca rolul sau este acela de a revela Împaratia cerurilor, care pentru oameni reprezinta însusi misterul vietii. Biserica însasi este prezenta acestei Împaratii în istorie si cheama întreaga creatie la plinirea Împaratiei.

6. CONSTIINTA LITURGICA

Timpul22 si spatiul23 alcatuiesc împreuna un bogat mozaic de imagini istorice în viata crestinilor ortodocsi. Fiecare zi este consacrata cinstirii unor anumite persoane- barbati sau femei care au fost prilejuri de sfintire a vietii. Aceasta sfintire s-a realizat prin martiriile petrecute în arene, prin vietile unor lideri ai Bisericii sau prin vietile celor care au contribuit la întelegerea Revelatiei divine si a trairii duhovnicesti. Aceste persoane, barbati si femei, întruchipeaza modelul corect de existenta. Ca fii sau fiice ale Celui Preaînalt, sunt parte a memoriei sacre a Bisericii, deoarece sfintenia lor a limpezit semnificatia creatiei lui Dumnezeu si a permis credinciosilor sa se bucure mai deplin de viata, într-un fel pe care Traditia îl considera arhetipal.
Anul liturgic consemneaza trecerea de la o zi la alta, cu fiecare zi ancorata în viata lui Hristos, a Sfintei Nascatoare de Dumnezeu si a sfintilor. Timpul, timpul sacru, reflecta diverse experiente umane si modul în care aceste experiente s-au transformat în prilejuri de restaurare a vietii omenesti actuale, în prilejuri ale apokatastazei. Marele cerc al anului liturgic integreaza momente iconice ale timpului istoric în cercul timpului liturgic. În acest sens, Traditia crestin- ortodoxa neaga existenta unui timp sacru si a unui timp profan. Exista doar timpul Împaratiei, ziua a opta a creatiei, care coincide cu timpul prezent.
Timpul exista în interiorul Vesniciei. Fiind astfel, este deschis energiilor divine, si apartine lui Dumnezeu.24 Aceste lucruri nu se schimba o data cu caderea omului. Ceea ce se modifica este perceptia timpului si a existentei istorice ca realitati profane si tocmai acestui mod de întelegere ( sau, mai precis spus, de neîntelegere ) i se adreseaza traditia liturgica. Actele liturgice au scopul de a vindeca aceasta desacralizare a timpului. Liturghia modifica modul în care fiintele umane înteleg timpul si istoria, învatându–i pe cei credinciosi ca fiecare clipa a vietii este o clipa a realitatii, deoarece este atinsa de har. Fiecare moment este umplut de harul divin. A pretinde ca fiecare clipa, ca dar al lui Dumnezeu, este un dar umplut de har, înseamna a vorbi despre însasi realitatea vietii.25
Viata lui Hristos, viata Fecioarei Maria si vietile sfintilor nu sunt imagini ale prezentei lui Dumnezeu într–un timp nedemn de actiunea Divinului, ci ale realitatii creatiei ca spatiu al harului dumnezeiesc, atunci când acest har este perceput ca esenta ultima a tuturor lucrurilor.26
Din punct de vedere liturgic, fiecare zi îsi are punctul de pornire în întunericul noptii si se preschimba în lumina. Prin urmare, Vecernia este primul serviciu liturgic al zilei. Aceasta perspectiva se bazeaza pe imaginea biblica a lui Dumnezeu care creeaza totul din nimic, sugerându–ne ca tot ceea ce este datator de viata este înteles de catre fiintele umane ca o miscare de la cunoscut la necunoscut, de la neînteles si confuz la ceea ce este umplut de har si plin de viata. Astfel, ziua liturgica27, de asemenea, este structurata ca o imagine a timpului care se deplaseaza de la întuneric la lumina. Fiecare serviciu liturgic din timpul unei zile se bazeaza pe aceasta tipologie, în care credinciosii pot sesiza mai limpede dimensiunea existentei, decât atunci când observa creatia. Aceasta viziune iconica a timpului, prezenta în momentele liturgice, este de asemenea esentiala pentru sfintirea persoanei umane.

7. VIATA CONCRETA A CREDINCIOSILOR

Cum pot sa vietuiasca persoanele credincioase pentru a înduhovnici clipele prezentului pe care îl traiesc? Cum poate fi sfintita dimensiunea temporala? Pentru Traditia ortodoxa, a da un raspuns acestei probleme, înseamna a vorbi despre restaurarea cosmosului si a persoanei umane. Iarasi, Traditia aduce în discutie opera lui Iisus Hristos. Hristos este icoana firii umane, create dupa „chipul si asemanarea lui Dumnezeu”, pe care o sfinteste prin asumarea acesteia întru Sine si prin actele Sale restauratoare28. Iisus a binecuvântat creatia, aratându–ne sfintenia ei. El a tamaduit inimile zdrobite, sufletele si trupurile oamenilor, deschizându–le perspectiva bogatiei vietii umane. Astfel ca, pentru crestinii ortodocsi, a binecuvânta creatia, apele, câmpiile în timpul primaverii sau cu ocazia adunarii recoltelor, alimentele, copiii, a-i binecuvânta pe toti oamenii, de la neputinciosul atins de lepra si pâna la împarat, reprezinta un act de recunoastere a caracterului sacru pe care îl au toate fiintele în aceasta lume. Toate fiintele omenesti au o valoare sacra deoarece exista în aceasta lume si nu datorita conditiilor sociale, culturale sau materiale în care traiesc. A binecuvânta este un gest elementar de recunoastere a faptului ca tot ceea ce exista este sacru, în esenta sa.
Iisus i–a tamaduit pe multi dintre oamenii pe care i–a întâlnit, marcându–le ireversibil viata. Femeii care a fost prinsa savârsind adulter, i–a acordat iertarea, eliberând–o de osânda legii; vamesului în a carui casa Hristos a cinat, i–a recunoscut calitatea de copil al lui Dumnezeu, aratându–i ca nu ar trebui sa se considere un simplu slujitor al unui stat opresiv; si cei doi ucenici, Luca si Cleopa, dupa Moartea si Învierea lui Hristos, la sfârsitul calatoriei lor spre Emaus, au fost eliberati de visul utopic al venirii unui mântuitor supus timpului, aprinzându–le inimile pentru a–i face partasi comuniunii cu Dumnezeu, în momentul în care strainul care li s–a alaturat, a frânt pâinea. Binecuvântarile care se revarsa asupra noastra si restaurarea firii noastre se realizeaza în cadrul timpului, iar fiecare dintre noi are obligatia de a descifra care este sensul ultim al destinului sau personal. Pentru aceasta, istoria trebuie considerata drept un timp al mântuirii, în ciuda capriciilor ei. Credinciosii, prin faptul ca s–au botezat întru moartea lui Hristos, sunt chemati la o viata de binecuvântare si tamaduire. Nu este vorba aici despre simpla respectare a unui cod moral. Traditia urmareste, mai degraba, prin actele sale sfintitoare, sa elibereze natura umana de nostalgie, pofta carnala, interes egoist, conditionare sociala sau culturala, pentru ca astfel, credinciosii sa raspunda firesc celor pe care îi întâlnesc în viata, cu binecuvântare si tamaduire. Fiind botezati întru moartea lui Hristos, crestinii nu mai sunt robi ai fricii si ai poftei carnale si nu mai cunosc conditionarile de ordin social si cultural, care caracterizeaza în mod normal experienta istorica. Relatia lor cu lumea este înradacinata în comuniunea lor cu Creatorul vietii, Care iubeste viata fiindca aceasta exista prin voia Sa. Ei, credinciosii, au menirea de a raspunde cu acea iubire creatoare de comuniune, care s–a regasit pentru putin timp în Gradina Edenului, si cu acea solidaritate care a stralucit cu putere pe Calvar. Prin primirea Botezului, firea lor umana este desavârsita în mod potential29. Acum sunt chemati sa sfinteasca si sa tamaduiasca viata. Aceasta este adevarata vocatie umana. În aceasta consta preotia universala, care este dimensiunea esentiala a tuturor oamenilor si forma pe care o îmbraca relatia lor cu creatia sacra a lui Dumnezeu.

8. BISERICA – PREZENTA A ÎMPARATIEI

Sfânta Fecioara este icoana care oglindeste Biserica. Prin aceasta imagine, Traditia ortodoxa ne da însasi definitia Bisericii. Vocatia speciala a Bisericii este aceea de a aduce Divinul în lume. Ce înseamna acest lucru si cum poate fi realizat? Ca de obicei, trebuie sa apelam la fundamentele liturgice pentru a întelege remarcabilele trasaturi ale modului în care Traditia ortodoxa îsi percepe locul în ordinea istorica.
Fecioara Maria, mama lui Iisus Hristos, a fost atenta si permeabila prezentei divine, chiar si atunci când circumstantele au parut a fi scandaloase. Ea L–a nascut pe Hristos, Care este Dumnezeu adevarat si Care a desavârsit firea umana. Tot astfel, vocatia Bisericii este aceea de a aduce iubirea divina în istorie31. Cum se manifesta aceasta vocatie? Viata liturgica a Bisericii – sfintirea spatiului, a timpului si a persoanei umane – ne dezvaluie anticipat prezenta Împaratiei lui Dumnezeu. Ca templu (microcosmos al Împaratiei cerurilor), Biserica este o teofanie a sacralitatii creatiei, revelându–ne misterul creatiei. Actiunile caracteristice vietii liturgice – trecerea de la recunoasterea pacatelor, marturisire si iertare la deplinatatea adorarii Creatorului si la comuniunea cu creatia – reprezinta dezvaluirea Împaratiei lui Dumnezeu.
Asadar, cum se raporteaza Biserica la experienta istorica si ce ne spune aceasta raportare în legatura cu viziunea pe care o are Biserica despre propriul sau rol în istorie? Vocatia Bisericii este de a fi o prezenta liturgica. Prin Liturghie, Biserica ne arata creatia în forma ei initiala, asa cum a fost faurita de catre Creator. În acest caz, Liturghia nu însemna rugaciune particulara, care sa se preocupe exclusiv de mântuirea sufletelor credinciosilor. Mai degraba, este cultul public în cadrul caruia, comunitatea se roaga pentru viata întregii omeniri32. În Liturghie avem toate caracteristicile fundamentale ale experientei umane, ale societatii si ale culturii, prezente în lumina Împaratiei lui Dumnezeu. Euharistia culmineaza cu momentul împartasirii euharistice, dar care sunt etapele anterioare acestui act?
Liturghia începe cu un moment dramatic, o metanoia. Reactualizata în memorie este experienta înstrainarii, numita pacat, care caracterizeaza asa de profund viata omenirii. Pentru fiecare persoana, punctul de plecare al calatoriei liturgice îl reprezinta recunoasterea întunericului care învaluie bogatia vietii în Dumnezeu a credinciosilor. Fiecare experiaza o înstrainare – fie din cauza ignorantei, fie din cauza faptului ca ne–am amagit pe noi însine, fie pentru ca am pacatuit cu gândul, cuvântul sau fapta – si suntem chemati la luminarea constiintei. Este invocata milostivirea lui Dumnezeu pentru ca, astfel, credinciosii sa îsi marturiseasca slabiciunile care îi opresc sa traiasca o viata cu adevarat duhovniceasca. Problema aici nu este aceea a unor greseli de ordin moral, desi aceasta poate fi luata în discutie în anumite circumstante. Problema principala o constituie faptul ca frica si pofta carnala, pacatele facute cu inima, cuvântul sau fapta îi separa pe credinciosi de viata însasi. Ei nu au reusit sa traiasca în concordanta cu vointa Domnului Vietii. Recunoasterea si marturisirea acestei stari de fapt, deschide drumul spre lumina care este „lumina vietii”. Din moment ce Dumnezeu iubeste lumea, iertarea este si ea prezenta. O data cu recunoasterea si marturisirea pacatelor, primim iertarea si darul de a întelege ca aceasta iertare poate fi acordata tuturor. Urmarea fireasca a acestei întelegeri este adorarea lui Dumnezeu, care a creat viata, chemându–i pe credinciosi sa se împartaseasca din darul vietii. Punctul culminant al preamaririi lui Dumnezeu este Taina Euharistiei, prin care relatia dintre oameni si Creator este restaurata. Taina Euharistiei nu este un act sacramental privat, care are loc într–un spatiu „cultic”. Ea este mai degraba începutul vietii de comuniune cu Domnul Vietii, este comuniunea cu Viata însasi. „Liturghia dupa Liturghie”, asa cum a numit–o un teolog ortodox33, nu este altceva decât comuniunea si prezenta iubirii pline de compasiune, în viata de zi cu zi.
Timpul este rascumparat tocmai în aceasta viata obisnuita, de fiecare zi. Din punctul de vedere al Sfintei Traditii, indiferent de provocarile istoriei, rolul Bisericii este acela de a fi în slujba vietii, aducând în inimile celor credinciosi prezenta divina.

9. BISERICA SI PLINIREA ÎMPARATIEI

Care este destinul ultim al cosmosului, din perspectiva Traditiei ortodoxe crestine? Viziunea eshatologica a acestei Traditii, centrata pe prezenta Împaratiei cerurilor sugereaza ca aceasta prezenta nu este înca desavârsita. Nu este acelasi lucru a vorbi despre posibilitatea comuniunii si despre plenitudinea vietii si a pretinde ca acestea se regasesc deja în lumea prezenta. Ortodoxia recunoaste faptul ca suferinta, înstrainarea si moartea marcheaza conditia umana si dificultatea pe care o întâmpina credinciosii atunci când încearca sa distinga prezenta lui Dumnezeu în mijlocul necazurilor. Periodic, în istoria Bisericii Ortodoxe au aparut miscari religioase care au interpretat imagistica biblica în mod literal, propovaduind ca demonicul si–a intensificat prezenta în lume pentru a produce iminentul sfârsit al acesteia34.
Imaginea instaurarii Împaratiei în toata plenitudinea ei, conform Traditiei ortodoxe, sugereaza ca adevarata cunoastere a acestui eveniment apartine numai lui Dumnezeu. Acest aspect al viziunii iconice ortodoxe asupra istoriei, îi încurajeaza pe credinciosi sa fie atenti la perceptiile noi si profunde ale semnificatiilor divine care puncteaza experientele personale din cadrul vietii istorice. Aceasta idee este minunat ilustrata prin slujba înmormântarii, când trupul celui adormit, adus în biserica, este orientat înspre usile împaratesti ( usile împaratesti sunt plasate în centrul iconostasului si marcheaza pragul dintre prezenta Împaratia lui Dumnezeu, simbolizata de naosul bisericii, si plenitudinea Împaratiei cerurilor, simbolizata de altar, care include Sfânta Masa, acoperita uneori de o pânza pictata cu imaginea Cinei celei de Taina). Slujba înmormântarii îl integreaza pe cel adormit în sanctuarul cosmosului. În Dumnezeu, unde în final toate toate sufletele curate îsi gasesc odihna, raposatul devine partas la plenitudinea Împaratiei fara de sfârsit.

10. PARADIGMELE FIDELITATII

Cât de fidela este însa comunitatea ortodoxa acestei perspective, atunci când îsi interpreteaza propriul sau rol jucat în istorie? Voi încerca sa raspund acestei întrebari complexe, sugerând existenta unei serii de paradigme de interpretare care opereaza în interiorul comunitatilor ortodoxe, atunci când încearca sa îsi înteleaga locul propriu în cadrul fiecarei epoci istorice. Voi încerca sa arat modul în care diversele grupuri de credinciosi din interiorul unei Biserici locale, sau chiar întreaga comunitate locala contribuie la întelegerea rolului Bisericii în istorie. Definirea propriei istorii depinde într–o mare masura de impactul pe care ecleziologia îl are asupra modului de perceptie caracteristic comunitatii.

ORTODOXIE SI MODERNITATE

Studiul istoriei Bisericii Ortodoxe în lumea contemporana se afla abia la început, dintr–o multitudine de motive, si nu în ultimul rând datorita faptului ca lumea ortodoxa, abia în acest secol a intrat în conflict cu modernitatea. Comunitatile ortodoxe s–au dezvoltat istoric în contexte culturale extrem de omogene. Prin urmare, limbajul, obiceiurile locale si alte forme culturale, fie s–au integrat Sfintei Traditii, fie au concurat–o. Societatea moderna, caracterizata adesea de pluralism, pune sub semnul întrebarii modul în care comunitatea se autodefineste. Nu numai ca fiecare comunitate trebuie sa îsi manifeste identitatea într–un context pluralist, dar trebuie totodata sa se acomodeze cu diversele expresii ale Ortodoxiei existente chiar în cadrul sau. Acest fenomen a luat amploare în mod cert o data cu dezvoltarea parohiilor pan–ortodoxe, în cadrul diferitelor eparhii. Au aparut întrebari legate de limba care ar trebui sa fie folosita în cult, locul obiceiurilor locale si al traditiilor populare si întrebari legate de autoritatea episcopala.
Traditia liturgica ortodoxa raspunde provocarilor adresate de constiinta istorica moderna, în diferite moduri. Un astfel de raspuns a fost dat în urma intensei dispute legate de mentinerea calendarului liturgic iulian sau de adoptarea calendarului gregorian, utilizat de statele Europei de Vest sau ale Americii de Nord, în care se aflau foarte multe comunitati ortodoxe. Calendarul liturgic se bazeaza pe traditia liturgica, biblica, în timp ce calendarul laic, esential pentru societatea civila, este conceput altfel. A adapta calendarul liturgic la cel laic înseamna a forta tiparul liturgic de a se potrivi timpului secular. Acest lucru poate fi problematic.
Ca urmare a sporirii influentei occidentale asupra comunitatilor ortodoxe, se observa o mare receptivitate la consideratiile legate de reforma liturgica36. Exista oare aspecte ale Sfintelor Slujbe care sunt într–adevar inutile? Este obligatorie savârsirea Vecerniei înaintea Sfintei Liturghii, si daca raspunsul e afirmativ, poate fi savârsita dimineata, ca un preambul al Liturghiei? Cât de serios respecta comunitatea forma structurii simbolice acordata spatiului, timpului si initierii persoanei în tainele credintei ? Cum pot comunitatile ortodoxe, influentate de o traditie catolica pastratoare a etosului national si popular, sa stabileasca un dialog cu o lume care a devenit treptat marcata de globalism ? În conditiile în care are posibilitatea de a face parte din organizatii ecumenice sau promotoare ale dreptatii sociale si care exprima o diversitate de preocupari internationale, fiind în plus presata de a fi relevanta si de a se implica în ajutorarea saracilor lumii, cum îsi mai poate pastra comunitatea definitia culturala cvasi–exclusivista de „popor al lui Dumnezeu” ?
Istoria moderna interogheaza si ea modul în care Biserica Ortodoxa se autodefineste în raport cu actuala cultura seculara. Tiparul ortodox al conceptului „symphonia”, care a influentat modul de întelegere a relatiei dintre Stat si Biserica de–a lungul veacurilor, e problematic în culturile seculare, democratice. Din perspectiva clasica, relatia dintre Biserica si Stat era construita pe un tipar care recunostea :
„Armonia dintre cele doua parti si independenta lor. Statul vedea în legea bisericeasca un ghid interior pentru desfasurarea activitatii sale, iar Biserica se considera a fi sub autoritatea Statului. Aceasta perspectiva nu era una cezaro–papista, în care suprematia pe linie ecleziastica ar fi apartinut împaratului. Cezaro–papismul a fost întotdeauna un abuz, nerecunoscut vreodata dogmatic sau canonic. Relatia „simfonica” dintre Biserica si Stat a cunoscut punctul culminant în momentul în care întreg domeniul vietii si legislatiei ecleziastice a intrat sub îndrumarea împaratului, în interiorul limitelor administrarii Statului. Dar, daca acea „simfonie” era tulburata din pricina neîntelegerilor, daca împaratul încerca sa impuna Bisericii anumite orientari dogmatice... atunci Biserica, desi persecutata, arata adevarata natura a relatiilor ei cu Statul. Totusi, Biserica a acordat multa importanta aliantei sale cu Statul, în asa masura încât Statul a devenit necesar Bisericii, iar recunoasterea unui cap încoronat pentru întreaga lume ortodoxa – Imperiul ortodox – era considerata a fi una dintre atributele Bisericii. Împaratul era semnul biruintei Crucii asupra lumii ; el era <arhitectul> Împaratiei lui Dumnezeu pe pamânt. ”37
Evident, imaginea simbolica a coroanei regale este complet uitata în societatile democratice, iar imagistica legata de ierarhie, care constituia odinioara o parte esentiala a Traditiei Bisericii Ortodoxe, nu mai are rezonanta în societatea de astazi. Relatia dintre Biserica si societatile seculare, democratice, trebuie sa fie mai precis definita de acum înainte.

1. PARADIGMA CONSERVATOARE

Cât de fidela este comunitatea ortodoxa perspectivei sale istorice, atunci când îsi interpreteaza propria istorie ? As dori sa examinez mai întâi acel segment al Bisericii Ortodoxe care postuleaza o paradigma conservatoare. Acest conservatorism a luat nastere în urma temerii profunde ca schimbarile rapide si traumele istorice, atât de caracteristice lumii moderne, vor distruge identitatea comunitatii. În cazul multor Biserici locale, terorile istoriei au confirmat ca temerile lor erau îndreptatite38. Multe dintre Bisericile nationale ale Europei de Est au suferit extrem de mult în secolul al XX–lea, din cauza atacurilor care s–au abatut asupra societatii si culturii lor si care le–au marcat intrarea în lumea moderna. Sub emblema „pastrarii Traditiei”, ele si–au concentrat fortele pentru a conserva fiecare element al identitatii lor, ca un semn al fidelitatii fata de trecut. În acelasi timp, educatia si formarea conducatorilor acestor comunitati, în duhul Ortodoxiei, a lasat de dorit. Ierarhia a fost adesea zdruncinata profund de revolutiile acestui secol. În unele cazuri memorabile, cel al ucrainienilor fiind poate cel mai elocvent, Biserica Romano-Catolica a actionat pentru a-si atinge propriile interese, cu putina sau chiar totala lipsa de consideratie fata de Traditia crestin–ortodoxa, care era esentiala pentru popoarele pe care dorea sa le aiba sub jurisdictia ei.
Aceste traume, considerate ca potential distructive pentru identitatea comunitatilor ortodoxe si întelegerea lor dintr–o perspectiva conservatoare, a condus la valorificarea traditiilor populare si nationale si la utilizarea unor elemente apartinând acestor traditii, alaturi de elementele Sfintei Traditii. Biserica a devenit imediat mai vulnerabila, fiind folosita ca instrument în slujba aspiratiilor nationale. În astfel de circumstante, formele rituale în care se amestecau elemente ale traditiilor nationale si populare au capatat o importanta centrala, nu pentru ca revelau Împaratia lui Dumnezeu si maretia creatiei ci pentru ca devenisera foarte populiste. Afirmatiile facute în legatura cu valoarea liturgicului si a actelor cultice, în legatura cu formele timpului liturgic, cu spatiul sacru si cu limbajul cultic, aveau menirea de a exprima identitatea unui popor, fundamentata pe criterii istorice, ideologice si nationaliste39. De o importanta capitala era ideea ca „puritatea” Traditiei trebuia protejata de reforme, desi teologii moderni au scos în evidenta faptul ca acest proces la care a fost supusa Sfânta Traditie era o imitare a procesului parcurs de Ritul latin în secolul al XIX–lea.
Cei care promovau aceste idei, îndemnau comunitatea sa caute în interiorul ei traditiile autentice. Traditia a devenit un mod de pastrare a identitatii comunitatii, iar comunitatea s–a considerat a fi o ramasita a poporului lui Dumnezeu, lipsita de putere, traind într–o lume extrem de tulburata. Nostalgia unei vârste de aur, a unei alte configuratii jurisdictionale sau a unei alte ierarhii defineste perceptia Bisericii asupra istoriei, din perspectiva paradigmei conservatoare.

2. PARADIGMA ISTORICO–MODERNISTA

Au existat în acest secol pozitii teologice care au dezvoltat o critica a paradigmei conservatoare. Cauzele acestei pozitii sunt multiple si includ nevoia de redescoperire a izvoarelor liturgice si bisericesti ca punct de referinta în introducerea schimbarilor în cult si în problemele legate de jurisdictie, dorinta Bisericii de a se integra în cultura moderna si de a participa la Miscarea Ecumenica40. Aici pare a fi prezent sentimentul ca o cercetare în spirit modern poate îmbunatati Sfânta Traditie, purificând–o de influentele religiozitatii populare, care au afectat–o în decursul timpului. Treptat, apare sentimentul ca daca o traditie religioasa nu poate fi probata clar ca apartinând „Traditiei canonice”, este suspecta si trebuie înlaturata.
Paradigma modernista este deschisa întrebarilor si metodologiilor moderne, carora le acorda o importanta speciala. Ea îi pretinde Traditiei sa gaseasca o modalitate de justificare a practicilor sale, în lumina acestor întrebari si metodologii. Paradigma modernista concepe Sfânta Traditie ca fiind capabila sa se exprime prin formule culturale actuale si ca fiind mult mai putin înradacinata în formele culturale ale trecutului. Bisericii i se cere sa fie consecventa misiunii sale învatatoresti si acest lucru poate fi realizat astazi la fel de usor precum a fost îndeplinit în mediile islamice sau în timpul maretului Imperiu bizantin. Biserica are obligatia de a se implica în societatea în care traieste si de a adopta modelele de asociere si participare pe care le ofera societatea. Miscarea Ecumenica, de exemplu, este un prilej de a participa la dialogul legat de Biserica definita ca Una, Sfânta si Soborniceasca, o oportunitate de a lupta contra suferintelor lumii si de a participa la proiecte de promovare a justitiei sociale pretutindeni în lume. Paradigma modernista este critica fata de elementele „populare” pastrate în Biserica din vechime si deschisa oportunitatilor oferite de cultura moderna. Sfânta Traditie supune propriilor criterii de evaluare aceasta deschidere, iar sfera Bisericii include si relatiile cu institutiile laice. Participarea Bisericii la viata societatii este reglementata prin lege, iar organizatiile si gruparile responsabile sunt încurajate sa stabileasca legaturile necesare pentru ca vocea Bisericii sa poata fi auzita într–o maniera clara si influenta ei sa fie resimtita la cel mai înalt nivel al factorilor de decizie.
Din unghiul paradigmei moderniste, aspectele simbolice ale Traditiei sunt supuse unui model de schimbare, diferit de cel regasit în alte perspective ortodoxe41. De exemplu, calendarul liturgic a fost un considerabil articol de controversa în acest secol, în diferitele comunitati locale. În Traditia ortodoxa, timpul are o miscare sacra si din acest motiv, ea continua în mod neîntrerupt sa îsi stabileasca sarbatorile conform calendarului liturgic. Aceasta viziune asupra zilelor saptamânii este de origine ebraica, versiunea crestina dezvoltându–se în antichitate, perioada în care se utiliza calendarul iulian. Din perspectiva modernista, necesitatea utilizarii calendarului gregorian ( desi elaborat de papa Grigorie al XIII–lea în 1582, doar cu greutate a fost recunoscut în Occident si a fost adoptat în final în Anglia în 1752 ) este vitala, ignorând eventualele confuzii de ordin liturgic care ar putea aparea în urma adoptarii lui. Respectarea Sfintei Traditii ocupa un loc secundar în raport cu necesitatea de a participa la un context cultural modern, într–o maniera rezonabila si deschisa.
Paradigma modernista îndeamna sa se faca apel la cultura moderna în abordarea învataturilor despre Biserica si despre traditiile ei. Aceasta paradigma utilizeaza instrumente critice puternice pentru evaluarea Traditiei si este preocupata de purificarea ei în lumina culturii moderne. În principiu, paradigma are o atitudine critica si fata de traditiile nationale si populare si fata de specificul Bisericilor locale. Îndeamna, pe de alta parte, la înlaturarea formelor culturale care nu mai sunt considerate de actualitate. Poate cel mai semnificativ aspect al acestei paradigme este întelegerea rolului Bisericii în societate. Biserica trebuie sa se încadreze în ordinea sociala si sa se exprime prin formele puse la dispozitie de societate. Parteneriatul stabilit cu organizatii ecumenice pentru a lucra pentru promovarea dreptatii sociale, reprezinta un aspect oficial al vietii Bisericii. Într–adevar, acest aspect este considerat de unii drept o latura a misionarismului ortodox printre celelalte Biserici crestine, fiind adresat lumii, în general. Aceasta ecleziologie considera ca Biserica are un mandat în plus, si nu doar pe cel al lucrarii liturgice. Rolul ei, ca institutie, este de a vorbi în numele lui Hristos si de a actiona prin intermediul structurilor politice ale zilei pentru o lume mai dreapta.

3. PARADIGMA ISTORICA TRADITIONALISTA

Exista zone în lumea ortodoxa care se pretind a fi „traditionaliste”. Multe dintre ele prezinta cu siguranta elemente ale paradigmei conservatoare dar putine persoane cunosc exact caracteristicile paradigmei pe care am intitulat–o „traditionalista”42. Este o paradigma care nu este familiara istoriei crestinismului occidental si care trebuie atent examinata.
Aceasta paradigma se fundamenteaza pe un respect aparte fata de „Sfânta Traditie”. Desi nu este total imuna în fata influentelor istorice si culturale, ea este în primul rând preocupata sa traiasca în cadrul si prin formele rânduielilor duhovnicesti si cultice care compun Sfânta Traditie43. Rolul Bisericii consta pur si simplu în a ramâne atasata fata de Sfânta Traditie. Bisericii îi revine responsabilitatea de a reuni comunitatea credinciosilor în vederea cultului, urmând modelul crestin primar de structurare a vietii liturgice. Structura vietii liturgice este vitala, deoarece este o icoana a prezentei Împaratiei lui Dumnezeu. Tiparul sfintirii timpului – posturile si sarbatorile Bisericii – dezvaluie ca lumea, în fiinta sa, este o creatie divina – si de aici caracterul sacru al timpului, al spatiului si al experientei umane. Învatamintele pe care le ofera aceasta viata cultiva în sufletele credinciosilor sentimentul si constiinta faptului ca fiinta lor este locul salasluirii divinului, ca theosis. Biserica îi cheama pe toti credinciosii sa se reuneasca în locasul divin, ca semn al prezentei Împaratiei cerurilor. Formele simbolice pe care le are arhitectura bisericilor ortodoxe sunt împrumutate din Revelatia divina, dezvaluind semnificatiile si formele pe care le îmbraca viata creata de Dumnezeu. Locasul bisericesc si serviciile liturgice desfasurate în cadrul lui sunt un arhetip al creatiei si prezenta a Împaratiei lui Dumnezeu. Conform acestei paradigme, locul Bisericii nu se gaseste în interiorul vietii istorice a omenirii. Mai degraba, rolul unic si esential al Bisericii este de a trai continutul Sfintei Traditii, deoarece Sfânta Traditie este o imagine a cosmosului sacralizat, în care fiintele umane experiaza plenitudinea vietii. Scopul Bisericii este de a arata omenirii ca întreaga creatie este un spatiu al comuniunii cu Divinitatea, un loc al daruirii de sine prin iubirea care restaureaza timpul. Trebuie subliniat ca în aceasta paradigma, Biserica nu reprezinta un mijloc de interventie în favoarea instaurarii dreptatii în procesul istoric. Prin urmare, Biserica nu încurajeaza exercitarea unor functii civile de catre autoritatea bisericeasca – ceea ce a constituit o adevarata problema pentru Traditia romano–catolica, pâna la interzicerea canonica a acestei atitudini, prin documentele Conciliului II Vatican - nici nu îsi asuma un rol institutional direct pentru solutionarea unor chestiuni de ordin social sau istoric care exista în societate. Esential este faptul ca, prin sfintirea persoanei umane, Biserica ofera credinciosilor posibilitatea de a trai activ în lume, chemarea acestora fiind de a transforma durerile si tristetile istoriei, prin faptele lor de iubire. Biserica este o icoana a Împaratiei comuniunii. Fara a avea mari asteptari din partea lumii, Biserica ( Sfânta Traditie ) cultiva sentimentul de pretuire pentru întelegerea caracterului sacru al creatiei restaurate. Neasteptând nimic din partea procesului istoric – fara a avea în subsidiar o teorie optimista în legatura cu evolutia istoriei – îsi îndeamna credinciosii sa traiasca o viata fireasca, cu toate darurile si suferintele pe care le presupune istoria. Perspectiva Traditiei ortodoxe este fidela acestei paradigme, atunci când îsi interpreteaza propria istorie.

11. BISERICA, SOCIETATEA SI ISTORIA

Pentru comunitatea ortodoxa, a trai în lume înseamna a trai în Împaratia lui Dumnezeu. Aceasta este a opta zi a creatiei, timpul prezentei Împaratiei. Nu avem de a face în aceasta conceptie cu un misticism individual sau comunitar. Mai degraba, identificam aici o pretuire a creatiei pe care Dumnezeu a adus–o la existenta, si un sentiment de respect fata de ea. Scopul vietii liturgice este de a oferi o viziune crestina asupra creatiei divine si de a–i ajuta pe oameni sa îi înteleaga adevaratul sens. Cu toate acestea, rezulta limpede, chiar si dintr–o cunoastere superficiala a vietii institutionale a comunitatilor ortodoxe, ca exista un efort sustinut pentru definirea exacta a largului compartiment de obligatii, aspiratii si valori umane. Pentru cei care adopta o paradigma conservatoare pentru întelegerea sensului istoriei, viata comunitatii culturale are o singura semnificatie. În cadrul paradigmei moderniste, societatea si posibilitatea dezvoltarii unor relatii sociale au devenit preocuparea principala a Bisericii. Pentru traditionalisti, istoria si societatea în cadrul carora traiesc credinciosii, ar trebui sa îi preocupe doar pe acestia, fara a reprezenta chestiuni esentiale pentru Biserica. Mai degraba, Biserica se afla în slujba creatiei, si doar din aceasta perspectiva slujeste societatii si culturii ; în acest mod îsi exercita functia doxologica fata de Creator si cultiva în sufletele credinciosilor sentimentul de pretuire fata de existenta creata de Dumnezeu ca univers al comuniunii de iubire altruista.
Nici o comunitate ortodoxa si nici o Biserica locala nu pot fi deplin întelese, exclusiv prin intermediul acestor paradigme. Si nici macar un singur credincios nu poate fi deplin înteles, daca este privit exclusiv prin prisma acestor paradigme. Imaginatia religioasa este prea bogata pentru a fi supusa unei asemenea reductii. Dar este foarte probabil ca, atunci când examinam o anumita perioada din istoria Bisericii Ortodoxe si din viata unei anumite Biserici locale, una sau alta dintre aceste paradigme sa detina un loc central. Oricare dintre ele ar fi, conservatoare, modernista sau traditionalista, celelalte doua nu vor fi complet absente. Cauza o reprezinta viziunea pe care Sfânta Traditie o are asupra creatiei, înteleasa ca dar divin si asupra trairii responsabile a unei vieti firesti, muritoare – viata în timp – ca fapt central pentru vocatia umana. Cele trei paradigme care constituie perspectiva ortodoxa asupra istoriei, au aparut din aceasta remarcabila întelegere a Traditiei, creatiei si a locului pe care fiintele umane îl ocupa în istorie.