Traducere Florin-Toader Tomoioaga

SEMNIFICATIA SFINTEI LITURGHII

„Cât s-au marit lucrurile Tale, Doamne,
toate cu întelepciune le-ai facut.”
(Ps. 103, 25 – slujba Vecerniei)

Capitolele inaugurale ale Bibliei fac o declaratie surprinzatoare. Creatia, afirma textul, este opera unei fiinte iubitoare, care aduce totul la existenta într-un mod divin, cu scopul realizarii unei comuniuni de iubire si fericire. Aceasta afirmatie a parut la fel de extraordinara pentru lumea semitica antica, precum pare pentru lumea noastra de astazi. Creatia nu este asadar, câmpul de batalie pe care se confrunta fortele rivale ale binelui si raului. Si nici nu reprezinta, asa cum au sustinut unii în vechime si cum sustin astazi altii, o dimensiune în care trebuie sa ne straduim pentru a obtine, ca premiu, un fel de victorie spirituala în viata de dincolo sau un paradis oferit numai câtorva suflete care au inocenta spirituala necesara de a intra în Împaratia lui Dumnezeu. Creatia nu trebuie învinsa pentru a intra într-o lume sacra rezervata doar unora, lume fata de care cea actuala este numai o umbra, o pregatire. Ortodoxia, mai mult decât oricare dintre traditiile crestine, sustine cu tarie si într-un mod articulat, acelasi lucru pe care îl proclama referatul biblic, ca scop si sens al darului vietii. Viata este opera unui Creator iubitor. Când traim în centrul vietii, traim în prezenta Împaratiei cerurilor, spatiu al comuniunii, fericirii si miracolului.
Exista un singur pacat, cu adevarat: acela de a nu întelege semnificatia vietii; si singura alegere reala pe care o au de facut oamenii – sau libertatea umana – este între a trai viata sau a abandona dimensiunea autentica pentru a urma himerelor care nu fac parte din lumea comuniunii de iubire si nici din creatie.
În timp ce imnele biblice proclama maretia si miraculosul creatiei, multi dintre oameni, daca nu chiar toti, experimenteaza adesea lumea ca pe un loc al nevointelor, de nu chiar al bataliei si de cele mai multe ori ca pe un loc al agoniei si înstrainarii. Cu toate acestea, înradacinate adânc în constiinta umana si adesea în povestile si cântecele culturii umane, putem percepe ecouri îndepartate ale unui alt mod de a vedea lumea, ecouri ce ne vorbesc despre un trecut edenic sau despre un viitor paradisiac. Chiar si poetii moderni dau marturie despre aceste lucruri:
„Încântarea mi se naste
din surpriza de a-mi aminti ceva ce n-am stiut ca stiu.
E o fericita recunoastere a pierderii din timpuri învechite ... ”
Ceea ce poetul american Robert Frost îsi „aduce aminte” si care îi creeaza o „fericita recunoastere a pierderii din timpuri învechite” coincide cu lucrarea Bisericii Ortodoxe, cu Liturghie, arta artelor si din acest motiv arta lui Dumnezeu Întrupat.
„Arta artelor”, asa cum a fost numita, este o „aducere-aminte”, o „fericita recunoastere” care se afla chiar în centrul experientei umane. Liturghia îi initiaza pe crestini în aceasta arta. Parintii greci ai Bisericii primare au fost foarte întelepti atunci când au ales cuvântul „liturghie” pentru a desemna lucrarea comunitatii de pelerini care traiau pregatindu-se pentru Împaratia lui Dumnezeu, în centrul creatiei. Cuvântul grecesc „leitourgia” pe care îl foloseau pentru a descrie lucrarea Bisericii însemna o obligatie publica, o lucrare publica. Asa cum dascalii care îi instruiesc pe cei tineri si cum fermierii care produc hrana pentru comunitatile lor sunt de fapt implicati într-o munca efectuata pentru folosul întregii societati, în acelasi mod, Biserica, în actul ei central, savârseste o lucrare în beneficiul întregii creatii. Liturghia nu este rugaciune particulara, nici o izbucnire a sentimentelor sufletesti umane, desi le presupune pe amândoua. Liturghia nu este o datorie sacra savârsita pentru a asigura mântuirea sufletului sau pentru a demonstra evlavia comunitatii de credinciosi, câstigându-le rasplata în viata de dincolo. Ea reprezinta, mai degraba, utilizând o sintagma a celor din vechime, o recunoastere a „cerului pe pamânt”, a vietii traite în milostivire si dragoste creatoare de comuniune. Liturghia este arta redescoperirii prezentei Creatorului si arta restaurarii creatiei conform naturii sale. În practica sa liturgica, Ortodoxia este o religie cosmica, aducându-ne aminte de faptul ca întreaga creatie este o lume plina de har, lucru pe care îl uitam adesea, si un spatiu de manifestare a bucuriei lui Dumnezeu. Liturghia îi îndeamna pe credinciosi sa paraseasca înstrainarea pentru a trai o viata de comuniune iubitoare. Liturghia este arta aducerii-aminte. Ceea ce ne reamintim prin intermediul acestei arte a artelor nu este o stare de fapt apartinând trecutului sau o viziune a viitorului. Ceea ce ne reamintim în Sfânta Liturghie este Prezenta prin intermediul careia trecutul si prezentul dobândesc un sens în aceasta viata de acum. Aceasta viata si aceasta lume formeaza ceea ce Biblia si Traditia ortodoxa numesc un spatiu al Prezentei Împaratiei. „ Cerul pe pamânt” nu este în nici un caz un vis nostalgic sau o viziune utopica. Dimpotriva, Traditia vie a Ortodoxiei întelege Împaratia lui Dumnezeu, care este viata comuniunii în iubire, ca plinire a creatiei. Aceasta lume, dupa cum afirma Sfânta Scriptura, maicutele si parintii vietuitori în Traditia ortodoxa, a fost creata din fericire si pentru fericire.

CALATORIA LITURGHIEI

„Ca, iata, va binevestesc voua bucurie mare.”
(Evanghelistul Luca – 2,10)

Liturghia Sfântului Ioan Gura de Aur a fost savârsita pentru prima data pe pamântul Americii de Nord în Alaska, acum doua sute de ani. Primii calugari rusi de la Manastirea Valaam, condusi de Arhimandritul Ioasaf în septembrie 1794 si remarcabila succesiune spirituala, formata din barbati precum martirii Petre Aleutinul si Ieromonahul Juvenalie, cuviosul parinte Herman, mai vârstnicul aleutin Smirennikov, arhiereii Inochentie, Nicolae si Ioan si în acest secol marele martir si luminator Tihon – rus si aleutin deopotriva – au proclamat bucuria care se revarsa din restaurarea sfinteniei creatiei.
Liturghia este arta artelor pentru ca modeleaza si prezentifica bucuria care este centrul si scopul creatiei. Acest lucru îl realizeaza restituind darul creatiei relatiei cu Dumnezeu, care daruieste si mentine viata, si, ca Unul Care iubeste lumea, recheama viata la adevarata ei menire, atunci când cade în întuneric si moarte. Liturghia nu reprezinta enuntarea unei atitudini teologice, desi are o teologie extrem de bine articulata. Ea este, mai degraba, rugaciunea Bisericii Ortodoxe, iar rugaciunea este o calatorie spre refacerea comuniunii credinciosilor, care se reîntâlnesc cu „pierderea din timpuri învechite”, sinele lor profund, creatia si Divinul. Este acea calatorie înspre comuniunea si bucuria creatii înduhovnicite, pe care o putem contempla în tiparul Liturghiei.
Asa cum ne învata Traditia, calatoria liturgica, în fond calatoria spre viata însasi este caracterizata de jertfa, multumire, comuniune si lauda. Calatoria are loc pe un drum în spirala, nu în linie dreapta de la punctul de pornire si pâna la final si în Liturghie, jertfa, multumirea, comuniunea si lauda sunt tipare ale vietii zilnice a credinciosilor.
Jertfa presupune atât abtinerea de la faptele care ar întina creatia cât si renuntarea la bucuriile si încântarile pacatoase pe care le ofera experienta umana. Nimeni nu poate descoperi bucuria unei vieti de comuniune fara a constientiza faptul ca aceste experiente au afectat negativ relatia cu aproapele, fara sa recunoasca si sa marturiseasca dezbinarile pe care le-au creat în viata noastra si fara a cere iertare pentru faptul de a fi lipsiti de dragoste adevarata. Marele dar al marturisirii, pe care îl ofera Liturghia, îi îndeamna pe credinciosi la recunoasterea faptului ca au uitat uneori semnificatia vietii si nu au reusit sa vietuiasca si sa actioneze din iubire altruista fata de toti. Faptele care întineaza viata sunt scoase la iveala si aduse înaintea lui Dumnezeu pentru iertare si tamaduire. Viata ranita a lumii în care toti oamenii traiesc, este de asemenea smulsa din întunericul mândriei si al egocentrismului. Marturisirea, un prim pas pe calea artei artelor este mai întâi de toate un act al constientizarii. Scopul ei este limpezirea mintii, o data cu care vindecarea spirituala devine posibila.
Credinciosii daruiesc de asemenea bucuriile, darurile si minunile vietii, tot ceea ce ei iubesc, oferindu-le lui Dumnezeu printr-un moment de contemplatie, recunoastere si aducere-aminte a „ceva ce n-am stiu ca stiu”. Bucuriile si darurile vietii, chiar si ceea ce iubim, pot sa îsi piarda sensul adevarat, daca nu le consacram Celui de la care ne vine „toata darea cea buna”. Prin consacrarea lor, miracolul este regasit si bucuria este restaurata.
Este o curiozitate a sufletului omenesc pe care atât parintii duhovnici cât si psihologii moderni au remarcat-o, faptul ca, atunci când actele spovedaniei, actele constientizarii sunt autentice, fiinta umana se umple de multumire recunoscatoare si este atinsa de farmecul inefabil al creatiei. În acest punct, Liturghia, atât prin cuvinte cât si prin acte liturgice, exprima în mod magnific sentimentul de recunostinta care se revarsa din inima miscata de întrezarirea miracolului de a fi. Preotul si credinciosii care se afla împreuna la rugaciune, exclama:
„Binecuvinteaza, suflete al meu, pe Domnul;
Binecuvântat esti, Doamne.
Binecuvinteaza, suflete al meu, pe Domnul,
Si toate cele dinlauntrul meu, numele cel sfânt al Lui.
Binecuvinteaza, suflete al meu, pe Domnul
Si nu uita toate rasplatirile Lui.
Pe Cel ce curateste toate faradelegile tale;
Pe Cel ce vindeca toate bolile tale;
Pe Cel ce izbaveste din stricaciune viata ta;
Pe Cel ce te încununeaza cu mila si cu îndurari;
Pe Cel ce umple de bunatati pofta ta;
Înnoi-se-vor ca ale vulturului tineretile tale ...
Binecuvântati pe Domnul toate lucrurile Lui,
În tot locul stapânirii Lui,
Binecuvinteaza, suflete al meu, pe Domnul.”
Trairea si actul multumirii atinge un crescendo o data cu Euharistia: Euharistia se afla chiar în centrul Sfintei Liturghii, si în centrul ei sta Cuminecarea.
Cuvântul grecesc „Euharistie” se traduce prin „multumire” si pentru crestinii ortodocsi, se regaseste pe întreg parcursul slujbei divine si mai ales în momentul sfintirii darurilor de pâine si vin. Inspirata din binecuvântarile savârsite asupra pâinii si vinului prin care se întâmpina Sabatul în familia lui Iisus si care se fac si astazi în familiile evreiesti, aceasta rugaciune straveche ne vorbeste despre transformarea celor mai obisnuite daruri ale creatiei, pâinea si vinul, în Trupul si Sângele lui Hristos. Revelatia crestina privitoare la întruparea lui Dumnezeu întru Hristos ne vorbeste atât despre iubirea lui Dumnezeu cât si despre sfintenia creatiei.
Creatia este opera lui Dumnezeu si toti oamenii sunt chemati sa fie asemenea lui Hristos. În textele evanghelice gasim în repetate rânduri vorbindu-se despre Iisus ca fiind al doilea Adam si Fiu al Omului. Întruparea desluseste misterul naturii umane în toata deplinatatea ei, asa cum a fost creata de Dumnezeu, ca fiind, de asemenea, misterul iubirii divine. Aceasta perspectiva a fost surprinsa de Parintii Bisericii într-o formula care traverseaza întreaga Traditie teologica ortodoxa. Iarasi si iarasi citim ca „Dumnezeu S-a facut om pentru ca omul sa devina dumnezeu”. Ce fel de dumnezeu, ce fel de faptura spirituala sugereaza aceasta formula ca ar fi oamenii? Intuim un raspuns într-o alta formula ortodoxa articulata mai întâi de catre Sfântul Ioan Gura de Aur, Sfântul Parinte care ne-a daruit Liturghia pe care o avem astazi: „Tu ai putea fi singurul Hristos pe care îl va întâlni vreodata strainul”.
Împartasirea este momentul culminant al rugaciunii euharistice si se afla în centrul Liturghiei, deoarece Ortodoxia proclama ca principala caracteristica a vietii umane este comuniunea. Creatia este, în esenta ei, o viata de comuniune, libera de orice înstrainare si moarte. Precum comuniunea era principala caracteristica a vietii în Gradina Edenului, conform textului Facerii, tot astfel, ea reprezinta trasatura fundamentala a prezentei Împaratiei lui Dumnezeu. Fiintele umane nu au chemarea de a-si învinge firea, ci de a o desavârsi prin faptele iubirii care creeaza comuniunea. Iubirea în expansiune este natura divina, „asemanarea cu Hristos”, ca punct central al restaurarii umanitatii noastre. Tot ceea ce cunoastem despre Dumnezeu, cunoastem prin Hristos. Pentru a ne îndumnezei, pentru a experimenta acel „theosis”, nu trebuie sa devenim puternici, în sensul obisnuit al cuvântului. Crestinismul este paradoxal în aceasta privinta. Modul în care întelege divinul este înradacinat în viata si învatatura lui Iisus, care nu au nimic de a face cu puterea si succesul. Observând miracolul creatiei, aducându-si aminte de „pierderea din timpuri învechite”, fiecare trebuie sa traiasca iubirea în expansiune, esentiala vietii, ce produce în inimile credinciosilor o compasiune profunda, o compasiune care se concretizeaza printr-o viata pusa în slujba oamenilor. Crestinii sunt chemati ca, printr-o dragoste plina de compasiune, sa restaureze comuniunea acolo unde exista înstrainare, sa restaureze viata acolo unde e numai întuneric si moarte. O viata de slujire, refacând comuniunea în mijlocul terorilor si dezamagirilor istoriei, este vocatia celor ce primesc Cuminecarea ce îi plaseaza în prezenta Împaratiei cerurilor. Lauda care se revarsa din inima si mintea credinciosilor, îndreptata spre Creatorul vietii, si-a primit cea mai sublima expresie în Antifonul al doilea, Psalmul 145 al Sfintei Liturghii:
„Lauda, suflete al meu, pe Domnul,
Lauda-voi pe Domnul în viata mea,
Cânta-voi Dumnezeului meu cât voi trai.”
Adoratia, asa cum a subliniat istoricul religiilor Mircea Eliade, este actul si sentimentul esential al naturii umane.

LITURGHIA SI TEMPLUL

Când examinam Liturghia, cuvintele si actele ei, vedem o calatorie rituala desfasurata cu scopul intrarii în prezenta Împaratii lui Dumnezeu, unde toate lucrurile sunt reunite în iubire prin iertare. Fiind o disciplina duhovniceasca, Liturghia cultiva dimensiunea preoteasca a naturii umane, vocatia femeilor si a barbatilor deopotriva, pentru binecuvântarea si tamaduirea a tot ceea ce ei întâlnesc în viata lor petrecuta în lume. Spatiul bisericii ortodoxe, scopul si functiile ei ca templu al prezentei Împaratiei lui Dumnezeu, si toate actele Liturghiei îl readuc pe credincios în mijlocul credintei, asa cum este aceasta în esenta ei ultima.
Când cineva intra într-o biserica ortodoxa, patrunde în microcosmosul Împaratiei lui Dumnezeu. În acest sens, biserica ortodoxa nu este o simpla casa de reuniune, o casa de rugaciune, un loc pentru lecturarea Scripturii si pentru împartasirea învataturii prin predica, asa cum este biserica pentru cele mai multe traditii protestante. Mai degraba, locasul bisericesc ortodox este un templu, un model iconic al Împaratiei cerurilor, un spatiu în care, toate acele persoane, barbati si femei, ale caror vieti au fost umplute de har, sunt prezente. Icoanele care împânzesc biserica sunt în acelasi timp prezenta vietilor transfigurate ale sfintilor si o aducere aminte a faptului ca toate fiintele umane au fost create „dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu”, create din iubire si pentru iubire creatoare de comuniune. Icoanele le arata de asemenea credinciosilor ca nu sunt singuri pe lume ci se împartasesc din viata Împaratiei, o „Împaratie fara de sfârsit”, deoarece este o Împaratie care cheama viata la adevaratul ei sens, îndepartând tot ceea ce raneste viata. Forma arhitecturala simbolica a locasului de cult ortodox, naosul sau spatiul central al bisericii si altarul format de interpunerea iconostasului, ne vorbeste despre Prezenta Împaratiei lui Dumnezeu, despre creatia ce-si redescopera adevarata natura prin iubire si despre miscarea dinamica a vietii înspre Plinirea Împaratiei lui Dumnezeu, asteptata în viitor. Din acest motiv, actele Liturghiei reprezinta o miscare realizata între naos si altar, lume a Prezentei, respectiv a Plinirii ce va sa vie. Iconostasul nu este o bariera ci o punte ce reda dinamismul specific vietii, atunci când aceasta este traita în prietenie fata de Dumnezeu si deschisa Lui. Preotul si diaconul se deplaseaza prin usile iconostasului, aducând darurile Cuvântului lui Dumnezeu – Sfânta Evanghelie – si darurile de pâine si vin, daruri care unifica lumea prezenta, în care traiesc credinciosii, cu plenitudinea viitoare a Împaratiei lui Dumnezeu.
Pe lânga calitatea ei de teofanie, de pregustare a Împaratiei lui Dumnezeu, Sfânta Liturghie este si o disciplina duhovniceasca, o cale pentru dobândirea sfinteniei. Când credinciosii intra în biserica, saluta icoanele cu sarutul prieteniei si cu rugaciune. Aceasta salutare este o recunoastere a „chipului si asemanarii lui Dumnezeu” regasite în viata umpluta de har a sfântului, si un act de identificare empatica cu toti cei care traiesc în Împaratia lui Dumnezeu. Asa cum sfintii s-au straduit pentru a se elibera de acele iluzii care ranesc viata, tot astfel credinciosii îsi auto-disciplineaza vietile straduindu-se sa recunoasca tot mai profund miracolul creatiei si sa raspunda întregii umanitati cu compasiune si dragoste. Disciplinele duhovnicesti – rugaciunea si adoratia, marturisirea, venerarea icoanelor, ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, si deschiderea sufleteasca pentru a primi darurile Euharistiei – formeaza toate fragmente ale calatoriei spre tamaduirea „pierderii celei din timpurii învechite”, o recunoastere a faptului ca firea umana este ea însasi numai în masura în care este dupa „chipul si asemanarea lui Dumnezeu”. Recunoasterea faptului ca semenul nostru este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, îi îndeamna pe credinciosi sa raspunda cu dragoste si cu dorinta de prietenie.
Acest raspuns al dragostei împreuna - suferitoare, modeleaza întelegerea vocatiei umane din perspectiva Traditiei ortodoxe. Icoana lui Theotokos, a Fecioarei Maria, Nascatoarea de Dumnezeu si a lui Hristos – copil, este, cel putin la un anumit nivel de întelegere, imaginea vocatiei umane. Aceasta este icoana a ceea ce toti oamenii ar trebui sa înfaptuiasca în viata lor pe acest pamânt: sa aduca în lume dragostea divina. Din acest motiv Nascatoarea de Dumnezeu este asa proeminenta în iconografie si este centrala pentru rugaciunea liturgica a Bisericii. În bisericile ortodoxe rasaritene clasice, Theotokos umple absida altarului si în toate bisericile ortodoxe, chiar si în cele mai umile, icoana ei împodobeste iconostasul alaturi de icoana lui Hristos si un anumit spatiu al locasului de cult îi este dedicat ei. Practic în toate slujbele ortodoxe, Nascatoare de Dumnezeu este invocata pentru a-i sprijini pe credinciosi în drumul lor de deschidere fata de Dumnezeu, o cale pentru care ea este model. Maica Domnului îi îndeamna pe credinciosi sa aduca iubirea dumnezeiasca în mijlocul capriciilor si terorilor istoriei. Ea îi cheama sa devina slujitori ai miracolului vietii. Ortodoxia, si în special traditia ruseasca, afirma cu claritate ca toate fiintele umane sunt capabile de a fi facatoare de minuni. A te identifica cu Nascatoarea de Dumnezeu – Theotokos, înseama a descoperi acea dimensiune a naturii personale prin care se revarsa dragostea dumnezeiasca. Prin asemenea acte, experientele vietii-gresit interpretate adeseori, se reveleaza ca dureri ale facerii, datatoare de viata prin rodul lor. Sfânta Liturghie arata credinciosilor ce s-a intentionat sa fie creatia: loc al Împaratiei, loc al comuniunii si iubirii. Liturghia îi invita pe credinciosi sa îsi disciplineze vietile în slujba restaurarii creatiei si a redescoperirii plenitudinii firii umane într-o viata de comuniune iubitoare. Liturghia este arta artelor tocmai pentru ca este arta restaurarii fiintelor umane la adevarata lor natura de „chip al lui Dumnezeu” si la o viata care este în mare masura una a iubirii pline de compasiune , o viata care se îndreapta spre „asemanarea cu Dumnezeu”, care este vizibila în Hristos.

Sugestii de lectura:

Vladimir Lossky, Orthodox Theology: An Introduction (Crestwood, New York: St. Vladimir's Seminary Press, 1978).
Georgios I. Mantzaridis, The Deification of Man (Crestwood, New York: St. Vladimir's Seminary Press, 1984).
Lazar Puhalo, Innokenty of Alaska: The Life of Saint Innocent of Alaska (Dewdney, British Columbia: Synaxis Press, 1991).
Lazar Puhalo, Understanding the Divine Liturgy (Dewdney, British Columbia: Synaxis Press, 1995).
Alexander Schmemann, The Eucharist, Sacrament of the Kingdom (Crestwood, New York: St. Vladimir's Seminary Press, 1988).
Alexander Schmemann, For the Life of the World: Sacraments and Orthodoxy (Crestwood, New York: St. Vladimir's Seminary Press, 1973).
Tomas Spidlik, The Spirituality of the Christian East: A Systematic Handbook (Kalamazoo, Michigan: Cistercian Publications Inc., 1986).
Hans-Joachim Schulz, The Byzantine Liturgy: Symbolic Structure and Faith Expression (New York: Pueblo Publishing Company, 1986).
Lars Thunberg, Man and the Cosmos: The Vision of St Maximus the Confessor (Crestwood, New York: St. Vladimir's Seminary Press, 1985).
Hugh Wybrew, The Orthodox Liturgy: The Development of the Eucharistic Liturgy in the Byzantine Rite (Crestwood, New York: St. Vladimir's Seminary Press, 1990).