Credinta este un asentiment sau o adeziune totala, neclinita si neconditionata a sufletului la o realitate ultima care nu poate fi supusa cenzurii intelectului sau, în alti termeni, la un adevar indemonstrabil.
Oricîte pretentii la demonstrabilitate ar avea un crez el ramîne, si asa si trebuie, în afara logosului. Ceea ce nu înseamna ca nu poate fi comunicat în termeni conceptuali si oferit meditatiei. Sau ca nu este, îndeobste, rezultatul unei revelatii. Dar în credinta discursul este rostit în vederea comuniunii, nu în aceea a comunicarii reductibile la o structura logica.
Kant spune limpede (în Critica ratiunii pure, II, 2, 3): „ Daca asentimentul nu este decît subiectiv suficient si în acelasi timp este obiectiv insuficient, el se numeste credinta“, despre care „ nu sunt în stare sa dau socoteala din punct de vedere speculativ“. Sa nu uitam însa: Kant credea cu fervoare în Dumnezeu. Iata ce afirma ceva mai jos, vorbind despre credinta morala: „ Voi crede inevitabil în existenta lui Dumnezeu si într-o viata viitoare, si sunt sigur ca nimic n-ar putea face sovaielnica aceasta credinta, caci prin aceasta ar fi rasturnate însesi principiile mele morale, la care nu pot renunta fara a deveni
demn de dispret în propriii mei ochi“. În fond, daca vrem sa mai zabovim o clipa asupra momentului rational, vom spune împreuna cu Goblot ( Logica, II, 50), folosind termenul de „ judecata virtuala“, asa: „ Judecatile virtuale... sunt judecati complete: ele au subiect, predicat, copula, toate caracterele lor formale: nu le lipseste decît credinta“.
N-as sti sa spun în termeni psihologici ce este credinta, daca e un sentiment, o emotie, altceva. Stiudoar ca credinta postuleaza existenta obiectului ei ca realitate transcendentala si ca intra cu ea într-o profunda relatie psihologica. De fapt, o sa ma marginesc, în termenii traditiei, sa o numesc una dintre cele trei virtuti teologale, asa cum le-a definit Sfîntul Pavel: „ Acum dar ramîn aceste trei: credinta, nadejdea si dragostea“ (2 Corinteni, 13, 13). Pavel care, desi a asezat în frunte dragostea, a spus în mai multe rînduri ca în locul Legii, în sensul paleotestamentar, trebuie sa asezam cu prioritate credinta: „ Stim ca omul nu e socotit neprihanit prin faptele legii, ci numai prin credinta în Iisus Hristos“ ( Galateni, 2, 16, cf. 3, 23, Romani, 1, 17; 3, 22 si 28, Filip, 3, 9). De definit, Pavel o defineste o singura data: „ Credinta este... o puternica încredintare despre lucrurile care nu se vad“. Expresia limita a irationalitatii credintei este faimoasa vorba a apologetului Tertullian (155-220): „ Credo quia absurdum“, „Cred pentru ca este de necrezut“, în care absurdul devine criteriu al veracitatii: nimeni nu poate sustine un fapt atît de extraordinar si de necrezut ca învierea lui Iisus fara ca aceasta sa nu fie adevarata. Acelasi radicalism reapare, veacuri mai tîrziu, la Kirkegaard, care afirma ca, în crestinism, credinta e superioara stiintei pentru ca reprezinta certitudinea cea mai înalta, o certitudine care se raporteaza la paradox, deci la neverosimil, „certitudinea cea mai patimasa“. A crede, dupa filozoful danez, înseamna „a voi (ceea ce trebuie si pentru ca trebuie) într-o stare de supunere absoluta, a te apara împotriva gîndurilor vane de a vrea sa întelegi si împotriva închipuirilor vane de a putea întelege“ (Jurnal X4, A635 si X1, A368).
Dar tot ce am spus pîna aici despre credinta pare cumva exterior si rece. Credinta este o pornire fierbinte a sufletului si raspunde unei nevoi foarte adînci a naturii noastre. Sa ne întelegem bine: daca ar fi sa credem numai în ceea ce este rigoros demonstrabil, ar mai ramîne putine lucruri în care sa credem. Iar acelea nu ne-ar tine de cald, nu ne-ar însufleti, nu ne-ar ajuta sa traim si sa murim. Simtim nevoia sa credem în ceva care, pe de o parte, sa puna putina ordine în haosul vietilor noastre si al istoriei si, pe de alta, sa-i dea un rost care sa-l includa pe individ într-un sens atotcuprinzator, eventual sa-i fagaduiasca iubire, iertare, mîntuire, înviere.
Dar aici trebuie sa ma opresc: nu am intentia sa scriu un mic tratat de teologie pe întelesul tuturor.
Gîndul meu este sa arat, atît cît ma pricep, care sunt conditiile necesare si suficiente pentru ca o credinta sa se numeasca printre marile lumini ale sufletului.
Pentru a margini consideratiile de aici la ceea ce lumea întelege în genere prin credinta, voi vorbi numai despre credinta în Dumnezeu. Si iata ce presupun ca trebuie sa fie, în linii mari, canonul unei relatii cu Domnul:
1. Fiinta lui Dumnezeu ne este data în sentiment si calitatea credintei noastre rezida în calitatea acestui sentiment, în adîncimea si în fervoarea lui. Si în natura lui, care nu trebuie sa fie de cutremurare si spaima, ci de încredere si iubire. Dar cum putem iubi cu adevarat o entitate transcendenta, eterna, metalogica, metasensibila? Facîndu-ne iubirea pe masura acestei entitati. Este lucrul cel mai greu din sfera credintei. Dar sta în puterile noastre.
2. Fiinta lui Dumnezeu nu trebuie faurita de credinta noastra dupa modelul autoritatilor pamîntesti. De aceea nu trebuie sa o încarcam în gîndul nostru cu nimic represiv, vindicativ si cu atît mai putin arbitrar. Totusi ne vom izbi vesnic de nedumerirea prezentei raului într-o lume ipotetic stpînita de un Dumnezeu totodata bun si atotputernic. Orice credinta, ca sa fie credinta, trebuie sa traiasca cu acest spin în trupul ei.
3. În orice act de credinta este implicata certitudinea marginirii sau finitudinii omenesti. De aici smerenia noastra. Dar nu si sentimentul nimicniciei noastre. Dumnezeu este garantul demnitatii oricarei creaturi.
4. Orice credinta care se afirma ca singura îndreptatita si, în numele ei, fagaduieste libertatea orisicui de a crede în orisice, vine în contrazicere grava cu vointa Domnului, care ne-a faurit ca fiinte libere. Orice exclusivism, orice fanatism si orice persecutie, oricît de larg ar fi atestate ele de istorie, se situeaza într-o zona atît de apropiata de omenescul rau, încît pare infinit departe de Dumnezeu.
5. Credinta cea mai intensa si mai pura se situeaza dincolo de orice criteriu de rasplata sau de pedeapsa. Poate omul „cu frica lui Dumnezeu“ este necesar bunului mers al realitatii, dar nu în el rezida paradigma credintei. Si nici în cel care recurge, în relatia cu Dumnezeu, la indiferent ce forma de tranzactie. Acela nu are cugetul curat.
6. Orice forma de respect pur formal al Legii este moralmente inferioara. Iisus a spus aceasta în nenumarate rînduri. Iar istoria e plina de bigoti si de farisei habotnici, pentru care credinta se afla în gesturi (cult, ritual, eventual precautii superstitioase etc.).
7. Credinta se manifesta atît prin propria ei permanenta prezenta si fervoare, cît si prin faptele care deriva din ea. Lucrul este spus raspicat în cîteva dintre epistolele Noului Testament: „ Îl rog pe Domnul Iisus ca aceasta partasie a ta la credinta sa se arate prin fapte“ (Pavel catre Filimon, 6). Îndeosebi Iacov este foarte categoric în aceasta privinta: „Tot asa si credinta: daca n-are fapte, este moarta fata de sine. Dar va zice cineva: «Tu ai credinta, iar eu am faptele.» «Arata-mi credinta ta fara fapte, iar eu îti voi arata credinta din faptele mele.» Vrei dar sa întelegi, om nesocotit, ca credinta fara fapte este zadarnica?...
Dupa cum trupul fara duh este mort, tot asa si credinta fara fapte este moarta“. Dar nu autoritatea acestor texte este hotarîtoare: adevarata credinta, cuprinzînd întreaga fiinta a unui om, îsi gaseste singura calea.
8. În relatia noastra cu Dumnezeu, evenimentul cel mai însemnat a fost întruparea lui Iisus. Existenta în lume a unei fiinte care este totodata Dumnezeu în deplinatatea atributelor sale si om pîna la un hotar greu de înteles, taina sa si a spuselor sale, iubirea sa
de noi, ciudata uneori, schimba, macar latent, ceva profund din omul ca fiinta naturala. Cine cauta mîngîiere în biserici, acolo sa si-o gaseasca, precum si în orice bun sfat duhovnicesc. Dar, încheind, i-as ruga pe cei care au citit pîna aici aceasta carte sa reciteasca cu toata atentia si cu toata grija întregul Nou Testament ( cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, Epistolele, Apocalipsa). Sa citeasca, încercînd sa se dezbare de orice judecata sau convingere preliminare, sa uite ce li s-a spus, sa se dezbare de îndoctrinari neluminate, sa se gîndeasca adînc la sensul celor citite, aflîndu-se în fata acestor texte în stare de deplina libertate.Sunt pline de simboluri, de tîlcuri ascunse, de referiri la Vechiul Testament, de contradictii si de revelatii. Alegeti, discerneti, cîntariti. Si apoi, fiecare sa se lumineze dupa puterea mintii, a sufletului si a credintei sale. Nu cautîndu-si neaparat pacea: doar lumina, stiind ca este lumina unei taine. Nu mi se cade sa va calauzesc mai departe, fiind, cu întreaga mea inima, doar unul dintre voi.

Petru Cretia