C. Cerchez

Dacia preistorica si istorica
Prefata

Cristofi Cerchez s-a nascut în comuna Baneasa-Herastrau, la 4 iulie 1872. Tatal sau se numea Pavel Cerchez si era un modest functionar rural, împovarat de o casa cu 16 copii.
Desi hartuit de greutati si purtat mai mult pe drumuri, cu familie cu tot, pe unde îl cereau slujbele, Pavel Cerchez, temperament optimist, a reusit sa mentina de-a lungul vietii o atmosfera sanatoasa de familie, bazata pe principii morale, transmise din stramosi, cultivînd respectul fata de om, cinstea si dragostea de munca, alaturi de sotia sa devodata, Ana.
Autodidact, cu o cultura îngrijita si mare iubitor de arta, Pavel Cerchez îsi daruia timpul liber literaturii nationale si muzicii. În mijlocul prietenilor gasea prilej de aleasa desfatare spirituala. Luau parte deseori si scriitori consacrati, ca Delavrancea, Caragiale etc., ca si pictorul N. Grigorescu, care a facut portretul sotiei sale, Ana Cerchez, portret care în anul 1947 a fost dat Muzeului Simu.
Astfel se explica cum, în asemenea atmosfera, doi copii ai sai talentati, Niculaie si Eugenia, s-au dedicat muzicii, urmînd amîndoi Conservatorul din Bucuresti, primul la vioara, al doilea la pian.
Razboiul din 1877 si urmarile lui îi zdruncinara din temelii caminul. Pavel Cerchez îsi pierdu bruma de gospodarie, urmata de o molima devastatoare care îi rapi de timpuriu opt copii deodata.
Lovitura o înfrunta cu greu, dar reusi sa-si recapete echilibrul, datorita atît resurselor sale spirituale, cît mai ales tovarasei lui de viata, care, cu tact si întelepciune, îi sustinu încrederea în viitor. Luptînd eroic cu greutatile, Pavel Cerchez îsi întretinu mai departe familia, dîndu-si copiii la învatatura, fara sa le neglijeze aptitudinile.
Cristofi Cerchez, fiind printre copii cel mai vîrstnic, datorita perseverentei îsi termina studiile primare în orasul Turnu Magurele si Alexandria (Teleorman) si cele gimnaziale la “Mihai Viteazul” din Bucuresti, iar în anul 1894 este absolvent al Scolii Nationale de Poduri si Sosele din Bucuresti. În scurt timp obtine functia de subinginer la salinele Doftana, reusind astfel sa-si ajute familia.
Înca din copilarie, Cristofi Cerchez dovedeste o deosebita sensibilitate manifesta prin multiple inclinatii artistice. Elev fiind, el este subdirijor la coruri bisericesti, dupa cum singur o spune în primele pagini ale cartii sale, pe care o va întocmi de-a lungul vietii: “si de drag, si ca sa ma mai ajut cu un ban de buzunar” (Dacia în lumina preistoriei).
Muzica îl atrage sub toate formele; cînta din gura, cînta la început dupa ureche la pian si la vioara. Dar ceea ce îi trezeste de timpuriu interesul este tovarasia batrînilor satului, pastratorii traditiei poporului românesc. Din nenumaratele lor povestiri, tînarul Cerchez desprinde valoarea de netagaduit a folclorului nostru, care se va reflecta mai tîrziu în activitatea sa.
Avid sa cunoasca cît mai mult trecutul neamului românesc, preocupat permanent de studii de înalta factura istorica si dotat cu un pronuntat spirit analitic dublat de o intuitie exceptionala, afirmata tot mai eruptiv, Cristofi Cerchez îsi croieste drum anevoie printre golurile documentare, dublate de vinovata indiferenta a istoricilor contemporani, care, fie din motive politice, fie din pura neîntelegere ocoleau aceasta problema de deosebit interes national. Cristofi Cerchez nu se lasa înfrînt si nu renunta la cautarile lui, pentru ca mostenise de la tatal sau comoara de pret a optimismului, care l-a animat toata viata.
O mare filantroapa de pe atunci, Elena Turnescu, mare sprijinitoare a elementelor tinere cu drag de învatatura, auzind de preocuparile lui, îi ofera posibilitatea sa plece în Italia, acordîndu-i o bursa personala. Dupa trei ani de studii sustinute la Milano, el obtine cu succes diploma Academiei de Belle-Arte, cu medalia de bronz. În anul 1898, se reîntoarce în tara.
În vremea studentiei, concomitent cu programul încarcat al scolii, Cristofi Cerchez studiaza asiduu istoria poporului românesc.
Zaboveste ceasuri întregi prin biblioteci renumite. Pe cît îi permite timpul, se opreste si în alte orase ale Italiei. La Roma consulta izvoare si conspecteaza din operele marilor istorici universali. Parcurge mai ales cu aviditate cartea deschisa a celor 2.500 de planse ale Coloanei Traiane, în care iscusitul sculptor Apolodor din Damasc a imortalizat razboaiele daco-romane.
Aceste cunostinte le îmbina cu studiile de arhitectura, gasind ecouri în stilul bramantesc. Întors în patrie, el îsi cristalizeaza bogatul bagaj de cunostinte în realizarea autenticului stil românesc, pe care marele arhitect Ion Mincu, predecesorul lui, un adevarat rapsod al neamului, reusise sa-l concretizeze în arhitectura noastra.
Italia ofera tînarului Cerchez cheia cu care sa deschida poarta blindata în cunoasterea trecutului istoric al neamului românesc, citind în original slova marilor descali ai omenirii. Si bogata este seria lor. Pornind de la Homer (povestitorul), trecînd apoi la Hesiod, Pindar, Herodot, Lycophron, Diodor Siculo, Vergiliu, Titu-Liviu, Strabo, Dione Chrisostomul, Martial, Horatiu, Juvenal, Pliniu, Plutarh, Dione Cassiu, Pausanias, Festus, Macrobius – la care se adauga un nesfîrsit lant de scriitori moderni: Amédée Thierry, Dr. Hanusch, prof. Nielsen (arhitect german), Pierre Kropatkin, Lartat, Morgan, Salomon Reinach, Ku. Kinch etc.
Dar stradania lui îsi gaseste deplina satisfactie în fata Coloanei Traiane din Roma, cel mai viu si valoros document istoric.
Cu acest cunostinte pretioase, fara a fi viciat cîtusi de putin de cosmopolitism, reîntors în patrie, Cristofi Cerchez îsi propune sa traduca în fapt doua realizari fundamentale: sa faca cunoscut autenticul stil românesc si sa stabileasca adevarul istoric al originii neamului nostru.
De la început, pe tarîm profesional el se izbeste de rezistenta forurilor conducatoare, care încurajau numai pe acei ce aveau legaturi de rudenie, sau prestau o activitate politica a timpului, iar în domeniul istoriei, de elemente conservatoare, potrivnice cercetarilor revolutionare. I se imputa între altele, influenta lui N. Densuseanu, care în lucrarea sa Dacia preistorica are o pozitie mistica, lipsita de o fundamentare pozitiva.
Dar Cristofi Cerchez, artist prin definitie, si cu o cultura polivalenta a profesiunii sale, ramîne neclintit, indiferent la toate opozitiile. Pasiv la onoruri efemere, fara sa guste bucuria cîstigului banesc, el îsi închina întreaga activitate cercetarilor. De cele mai multe ori abia poate face fata existentei, avînd de întretinut o familie destul de grea, cu parinti si copii, fiind singurul sustinator, fara sa ocupe posturi de stat sau la întreprinderi particulare, decît sporadic (în timpul primului razboi mondial, functionînd ca sef al Serviciului de arhitectura la Primaria Capitalei).
Singur la batrînete, se aciuiaza pe lînga una din cele trei fiice ale sale, care îl apreciaza în mod deosebit si îl întelege. Lipsit de vreun venit, fara o pensie, ajutat uneori de prieteni, el duce o viata modesta, alaturi de aceasta, care împarte cu tatal si un copil al fiicei lui, un cîstig mediocru si o viata de privatiuni. Abia cu doi ani înainte de sfîrsitul vietii (1953), Cristofi Cerchez, macinat de o boala grea, primeste de la Uniunea arhitectilor, la sezisarea unor colegi, o pensie viagera de merit, recunoscîndu-i-se valoarea artistica. Dar satisfactia este tîrzie; la 15 ianuarie 1955, el se stinge din viata, modest, asa cum a fost întotdeauna, aratîndu-si pîna în ultimele momente convingerea, ca va veni cît de curînd ziua cea mare, care va dezvalui comorile ascunse de veacuri ale trecutului nostru istoric, asezîndu-le pe piedestalul binemeritat al adevarului.
De-a lungul vietii, Cristofi Cerchez s-a documentat continuu, adîncind tema prea interesanta a trecutului nostru istoric, scriind neobosit numeroase articole în presa (ziarul Universul), sau vorbind în cicluri de conferinte (la Casa Scoalelor, Uniunea Arhitectilor, Fundatia “Regele Carol I”, Sala “Dalles” etc.) despre subiecte, care gravitau în jurul acestei probleme. Dar cea mai importanta activitate a sa în acest domeniu a fost conceptia unei lucrari de sinteza, extrem de anevoioasa, care demonstreaza – largo sensu – prelatinitatea poporului dac.
Este regretabil faptul ca lucrarea a lasat-o în manuscris, nerevazuta în forma definitiva, nesistematizata pe caitole. Mi-a revenit mie datoria s-o dau cititorului, încercînd ca redactarea sa pastreze imaginea cît mai autentica a fondului si a formei. Prin aceasta îmi împlinesc un angajament pe care mi l-am luat cu putine zile înaintea sfîrsitului tatalui meu.

*

Din cercetarile de teren, din izvoarele istorice amintite si din studiul analitic al Coloanei Traiane, Cristofi Cerchez, animat de un pronuntat simt de orientare, dezvaluie o serie de date fundamentale, revolutionînd cunostintele curente legate de istoria stramosilor nostri. Cu convingere si curaj, el rastoarna dogma potrivit careia romanii, dupa ce au razbit neamul barbar al dacilor, bastinasii acestui pamînt, le-au dat limba, obiceiurile si întreaga viata social-culturala.
Întemeindu-se pe multiple consideratii, rezultate din sapaturile arheologice de pe atunci, la care era întotdeauna prezent, Cerchez le asociaza cu datele istoricilor clasici si moderni, cum si cu traditia orala transmisa de tarani, pastratori ai obiceiurilor pamîntului, aratînd într-o serie de capitole vechimea milenara a Dacilor, dusa pîna catre începuturile cuaternarului, cu profunde conceptii spiritualiste animate de o cunoscuta orientare cosmogonica.
Autorul stabileste în Dacia leaganul omenirii risipite ulterior prin flux în Estul si Vestul Europei, ca si în Sud, în zona mediteraneana, pîna în Nordul Africii (în Egipt): “La început, omenirea a format o singura masa, o singura rasa – rasa latina, raspîndita pe tot cuprinsul Europei, si chiar în afara de Europa, cu centrul de pornire în Dacia””
Într-un curat limbaj românesc, accesibil oricarei minti, Cerchez dezvolta acest maret proces de migratie, subliniind pe tot parcursul expunerii, puternica personalitate a poporului dac, “înzestrat de zei” – Titani sau Novaci – fii de zei, protoparinti ai dacilor.
Cristofi Cerchez fundamenteaza istoria dacilor pe o mitologie locala, stabilind adevaratul Olimp în muntii Carpati, considerat de istoricii antici drept munti sfinti.
Interesant este capitolul privitor la limba dacilor, care de asemenea rastoarna teoria curenta.
Poporul dac avînd o “origine sacra”, si limba dacilor este tot “sacra”, sanscrita (scriere sfînta) – atribut ce îi revine Daciei, nu Indiei.
Cu aceasta limba au plecat misionarii daci în migratiunea lor catre Rasarit, sub numele de sciti. Dacii sînt, cu alte cuvinte, detinatorii limbii cu adevarat latine, ai latinei primordiale. Marturie stau tablitele subtiri dreptunghiulare, cu scriere daca, asezate pe altarele templelor dace. Se adauga o seama de cuvinte si derivatii, legate îndeosebi de cosmos si de viata spirituala, pe care le aflam raspîndite în lung si-n lat la toate natiunile care-si trag originea de pe aceste pamînturi, unde sensul lor si-a pastrat adevaratul înteles.
Dacia, conchide autorul, este leaganul limbii sanscrite, indo-europene primordiale. Glotologia dovedeste în India denumiri de plante si animale inexistente în conditiile climatice ale locului, cuvinte ramase în urma fluxului dacian.
Herodot citeaza, în Cartea II, un faraon egiptean, pe nume Psametus (sec. VII î.e.n.), care afirma ca cea mai veche limba este a frigienilor, a pelasgilor. Or, cine altii sînt acestia, decît stramosii Dacilor? “Dacii vorbesc limba barbara de idioma latina”, spune Horatiu în Liber II.
Ne oprim la aceste exemple lasînd pe Cristofi Cerchez sa-si dezvolte tema, întrebîndu-ne si noi dupa el: cum se explica faptul ca un popor stravechi, cu un trecut victorios, recunoscut de cei mai aprigi razboinici ai Persiei si temut de imperiul roman, a putut trai fara o limba vorbita sau scrisa, pîna la venirea împaratului Traian?
De retinut sînt si capitolele privitoare la primele sanctuare dacice, la formele primare de cult, strict spiritualiste, în care cosmogonia a servit de intermediar, prin pronuntatul accent monist, usor de transplantat în crestinism. Se explica clar cum vechile datini pagîne: Craciunul, Rusaliile, Dragaica etc. au putut fi adoptate ulterior de biserica crestina ortodoxa. De remarcat mai este si istoricul joc al calusarilor, foarte interesant ca tematica, importat de la chaldeeni (joc de cult al soarelui), descris cu lux amanunte si urmarit pe tot cuprinsul tarii.
Nu putem trece usor peste capitolul domniilor spirituale si materiale ale Daciei, unde ne aflam în fata unui bogat sir de protoparinti ai regilor daci, semizei, urmati de regi, în majoritate nepomeniti de istoria curenta. Numele lor se încheie cu marele Decebal “sarabul dacilor”, viteazul sef al statului, care s-a masurat cu invincibilul împarat roman, Traian: “Traian nu a venit în Dacia sa o latinizeze si nici sa o civilizeze, pentru ca Dacii erau si latini si civilizati înaintea Romanilor”, spune autorul. Adevaratul scop a fost rezolvarea dificultatilor financiare în care se zbatea imperiul.
Decebal a fost un eminent strateg, superior lui Traian, fapt confirmat si de Coloana Traiana. Si aici Cristofi Cerchez insista, prezentîndu-ne coloana în toata perfectiunea ei, prin continut si executie. În cca 2.500 de figuri, grupate în 124 tablouri, sculptorul imperial înfatiseaza razboaiele purtate de Traian împotriva temutului popor dac, timp de cinci ani. Bogatia basoreliefurilor reda scene de o infinitiva varietate, gravitînd în jurul episoadelor de razboi. Deosebit de scenele de lupta, prezentate în toata complexitatea lor, Apolodor dezvaluie celor vazatori prima icoana crestina – figura lui Crist, care se recunoaste în compozitie dupa nimb, simboluri si litere evocatoare epocii de crunta persecutie pagîna în care aceste evenimente s-au petrecut. Sculptorul, însusi crestin, a cautat sa înfatiseze faptul cu toata grija si totusi, stranie coincidenta, istoria aminteste ca, la scurt interval de la terminarea lucrarii, el a disparut fara urma.
Urmarind desfasurarea scenelor de lupta ale Coloanei, Cristofi Cerchez afirma ca Traian a purtat cu dacii trei razboaie, si nu doua, cum arata istoricii. Apolodor înfatiseaza fara partinire etapele de lupte crîncene duse de ambele parti, razboaie epocale, care exprima iscusinta dacilor, tactica lor de lupta, strategia în atac, ca si repetatele curse folosite în scopul zadarnicirii înaintarii trupelor romane, care au obtinut cu mari sacrificii biruinta finala.
Catre sfîrsitul celui de al treilea razboi, asistam la un ceremonial reprezentînd unul dintre cele mai importante momente psihologice. Este scena bauturii pe care o primesc capeteniile dace, interpretate pîna acum drept otravirea lor în fata dezastrului iminent. Cihorius o explica, însa, ca savîrsirea unui ritual, iar Froehner, drept împartirea rezervelor de apa în cetatea asediata.
Cristofi Cerchez, cu un ascutit simt intuitiv si bazat pe o adînca cunoastere a conceptiei daciane, este încredintat ca aceasta scena nu este altceva decît primirea împartasaniei, în preziua luptei hotarîtoare, crestinismul fiind atunci religie de stat. Se sprijina pe faptul ca o otravire a capeteniilor ar fi dus implicit la sfîrsitul razboiului, ori luptele continua cu mai mare îndîrjire. În plus, scena aceasta nu arata victimele otravirii, dimpotriva se observa în timpul savîrsirii acestui ritual, cum capeteniile dace sînt în atitudini de rugaciune: unii privesc catre cer, cu bratele ridicate, altii duc mîna la cap în semn de închinare.
Compozitia înfatiseaza un moment de extaz, în care personajele cu pieptul descoperit primesc bautura într-o atitudine pioasa.
Scena înfrîngerii temutului rege dac este redata magistral, lasînd posteritatii un document de mare valoare. Marele titan de la Istru îsi daruieste scump viata, dupa ce a folosit si a epuizat toate mijloacele posibile, spre a salva pamîntul sfînt al Daciei.
Cucerirea tarii a însemnat un adevarat triumf al împaratului Traian, care a sarbatorit mareata victorie cu un fast neobisnuit. Beneficiile victoriei au salvat Statul Roman de la un iminent faliment economic, iar numarul mare al istoricilor vremii au descris pe larg imensele bogatii, îndeosebi în aur si sclavi, capturate din Dacia.
Capitolul “Arcul de triumf de la Salonic” trateaza unul dintre cele mai importante documente istorice, în care este înlaturata falsa teza a unei colonizari si stapîniri romane de lunga durata.
Cristofi Cerchez arata cum, dupa 190 ani de la aceasta înfrîngere, generalul Galeriu, cu ajutorul armatelor dace, cîstiga razboiul împotriva partilor, care pîna atunci erau biruitori. În cinstea acestui eveniment, Senatul Roman a dispus ridicarea unui arc de triumf la Salonic, cercetat în amanunt de profesorul danez Kinch, care a scris în limba franceza L’Arc de triomphe de Salonique (1890), aratînd pe larg situatia dacilor în urma razboaielor purtate cu Romanii.
Din interpretarea basoreliefurilor acestui arc, rezulta ca dacii s-au refacut complet la scurt interval dupa dezastrul suferit.
Daca Coloana Traiana este actul de moarte al dacilor, Arcul de triumf de la Salonic, dimpotriva, este actul de nastere al poporului nostru, demonstrînd continuitatea dacilor în sirul vremii.
Lucrarea autorului se încheie cu capitolul “Arta si arhitectura româneasca”, în care cauta sa raspunda la urmatoarele întrebari:
1. Daca avem sau nu o arhitectura româneasca?
2. Daca aceasta poate sta alaturi de a celorlalte popoare?
3. Daca este sau nu lipsita de monumentalitate?
În descifrarea acestor dificile probleme, autorul se sprijina pe bogatele cunostinte însusite în studiile serioase începute din studentie si continuate pîna la sfîrsitul vietii.
Daca lucrarea în asamblu prezinta pe alocuri interpretari subiective, asociate cercetarilor de teren, în arhitectura, însa, Cristofi Cerchez leaga strîns teoria de practica. El nu se adreseaza numai mintii, ci ne arata – de visu – specificul bogat si variat al stilului românesc, care îsi poarta radacinile pe pamîntul Daciei.
Arhitectul aduce exemple concrete, aratînd cît este de înzestrat taranul român, purtator al folclorului si maestru neîntrecut al artei sub toate aspectele.
Trec peste clasificarile generale si locale a diferitelor forme ale arhitecturii în evolutie, nefiind în rostul acestei prezentari. Las în grija profesionalistului sa-si dezvolte acest capitol de un profund interes documentar.
Lucrarea se încheie oferind numeroase jaloane de orientare oamenilor de arta si cultura. Fapt cert este ca, în acest manuscris, pentru care si-a închinat cu abnegatie si devotament întreaga viata, Cristofi Cerchez a strabatut un drum spinos, asemenea unui explorator pasionat si neajutat de nimeni, care a strabatut cu perseverenta paduri virgine, expus continuu la numeroase atacuri.
Daca lucrarea sufera vicii de forma, cer îngaduinta cititorului, mai ales pentru coordonarea materialului, care s-a facut cu greutate, din lipsa unei revederi finale a autorului care, pîna în preziua sfîrsitului sau, a revenit cu adnotari si modificari pe alocuri.
Lucrarea am redactat-o ca un scrib constiincios, împlinindu-mi, asa cum am mai aratat, o fagaduiala si trebuie sa marturisesc ca, în ciuda dificultatilor, mi-a procurat clipe de o rara satisfactie.
Aduc multumiri totodata arhitectului Lucian Teodossiu, care m-a secondat în redactarea lucrarii, facînd si controlul stiintific al citatelor si aducînd suplimente bibliografice, pe lînga încurajarea pe care am avut-o permanent sa duc la bun sfîrsit aceasta interesanta scriere.

Cristina CERCHEZ
1 iunie 1958

Cuvînt înainte

“Sînt multi ani de atunci” Stiu atît, ca eram copil prin clasa a III-a la Gimnaziul “Mihai Viteazul”; pe vremea aceea nu era liceu. Înjghebasem cu mai multi colegi un cor la Biserica Icoanei” si de drag, si ca sa ne mai ajutam si noi cu un ban de buzunar. Eu eram subdirijor” frumos îsi mai petreceau timpul copiii pe atunci, facînd cu drag muzica, gimnastica, exercitii militare si diverse jocuri, dar cu masura, fara sa neglijeze învatatura. Atît ne-ar fi trebuit, s-o fi luat pe alaturea, daca voiam sa avem de furca cu tata si cu biata mama, saraca” Parca îl aud pe tata: “Ia, destul! Mai vezi si de carte! Cartea nu se prinde în zbor”.
Ceea ce ma atragea mai mult era muzica: pianul, vioara si mai ales corul. Si orele de repetitie le faceam chiar la Biserica Icoanei.
Din întîmplare, mai bine n-ar fi fost, ca poate îmi era si mie mai bine, peste drum de biserica se ridica o cladire mare: Scoala Centrala de Fete. Era frumoasa casa aceea, si nu stiam pentru ce ma atragea atît de mult înfatisarea ei”
În afara de învatatura si de orele de repetitie la cor, cum aveam timp liber, veneam si ma uitam la ea; era ceva care îi vorbea sufletului meu. Îmi vorbea de tara, de satul în care m-am nascut – Herastraul, nu cel de astazi, pe care edilitatea Bucurestiului l-a cuprins în raza orasului. Cel de pe atunci era departe de capitala, departe de zgomot, la tara. Îmi amintea de anii copilariei, pe care pîna la vîrsta de scoala îi petrecusem în Olt, la Dorobanti, la Beciu”, pe unde bietul tata îsi avea si el drumurile lui. Îmi vorbea de anii claselor primare, pe care le facusem la Turnu Magurele si la Alexandria, de anii de prin gimnaziu, pe care vara, în vacanta îi petreceam pe la Cîmpulung-Muscel, Arges etc. Îmi vorbea de toate casele taranesti de la tara sau de la oras, cu cerdacurile lor, cu podoabele de pe ele si cu forme nemaipomenit de frumoase. Îmi aprindea aceasta cladire o nostalgie nepotrivita pentru un copil de vîrsta mea.
Dar soarta si-a urmat cursul ei” Ma facui mare, intrai la Scoala de Poduri si Sosele, dar nu apucai sa-mi iau drumul pe care îl croisem, ca pe neasteptate doua carari mi se deschisera în fata ochilor: doua burse. O bursa la Liège, pentru ingineria de mine, si alta la Milano, petru arhitectura, bursa d-nei dr. Elena Turnescu, mare filantroapa, care a facut mult bine tarii. A dat burse în special pentru medici, a facut spitale, farmacii, a înzestrat si capatuit fete, a ajutat Scoala “Protopopul Tudor” etc. Autoritatile noastre, însa, atente ca întotdeauna, au dat nume de piete, nume de strazi ca: gîndaci, silfide si alti minotauri, dar numele Elenei Turnescu nici vorba. Lumea trece, uita”
Am ales bursa pentru Milano – arhitectura”
Pe la sfîrsitul primului an, cînd se predau proiectele de diploma, mare mi-a fost bucuria privind la biserici, palate cu diferite cupole, castele etc. prezentate în numarate stiluri. Dar printre ele era si o casa modesta, cu înfatisare frumoasa si cu cerdac ca pe la noi.
La premiere, toate proiectele au fost recompensate mai mult sau mai putin si, spre marea mea surprindere, casa cu stilul ca la noi a fost premiata cu medalia de argint cu distinctie” Am ramas uluit si atunci mi-am permis sa-l întreb pe autor (se numea Catanio Angelo): “Ce stil este acesta?” – “Stil bramantesc”, îmi raspunse. Dar de ce semana cu stilul nostru românesc? – fapt ce mi-a dat de gîndit, punîndu-ma si mai mult în nedumerire.
Am terminat scoala; am venit în tara cu un bagaj de cunostinte, mai ales în ceea ce priveste stilurile, care de fapt nu sînt altceva decît rezultatul împrejurarilor istorice. Am cautat sa ma documentez, dar stilul “bramantesc”, casa de pe la noi ma urmarea în mod special si primul drum pe care l-am facut a fost sa mai revad casa din str. Icoanei, cladita de “marele Mincu”. Dar n-am mai vazut-o bramantesca, ci româneasca. Si am mai vazut si altele, am vazut si bramantesti” Atunci de-abia mi-am dat seama de frumusetea si mai ales de bogatia tarii pe tarîmul artistic.
Si astfel am început sa cercetez, iar dupa o munca de ani, cu toate necazurile vietii, cu traiul greu, lovindu-ma mereu de o mentalitate specifica a noastra, m-am hotarît totusi sa dau la lumina tot ce bruma strînsesem, fie bine sau rau primite de cititorii mei, pe care îi rog de îngaduiala”
Asa am început sa scriu despre arhitectura rumîneasca, dupa ce am creat cîteva lucrari în diferite caractere, cu specific rumânesc. Mai întîi am cautat sa vad daca s-a mai scris si de catre altii în acest domeniu, bineînteles ceva mai închegat; dar n-am gasit decît crîmpeie si atîta tot. Si atunci mi-am luat curajul si m-am hotarît sa cercetez singur.
Prima problema ce mi s-a pus în fata ochilor a fost sa cunosc poporul, sa-i cunosc radacina, pentru ca manifestarile pe care le vedeam nu erau talmacite în adevarata lor lumina. Trebuia, asadar, sa cunosc taranul si pe stramosii lui, dacii. Cum era si firesc, m-am adresat istoriei, filologiei si chiar teologiei si am ramas cuprins de spaima de ceea ce am aflat; complet buimacit” Dacii au fost betivi, netrebnici, barbari si, daca nu ar fi fost romanii, nimic nu s-ar fi ales de capul lor si al nostru. Asa vorbeste istoria despre ei.
M-am adresat filologiei. Si mai grozav! Dacii nu au avut o limba proprie. Limba noastra rumâneasca, o parte vine de la romani, alta de la slavi, de la unguri, de la turci” iar de la daci, ca si cum oamenii acestia ar fi fost muti.
M-am adresat teologiei. Noul Testament, care are la baza Vechiul Testament, nu spune nimic, desi traditiile poporului exprima un trecut foarte bogat.
Dar nu este destul sa spunem ca sîntem rumâni, trebuie s-o dovedim, cercetînd adevaratul trecut al poporului nostru. Daca taranul se mîndreste cu numele de rumân, el stie ca într-adevar el este rumân, pentru ca are o constiinta întemeiata pe o cultura a trecutului, traditionala, înaltatoare, mult superioara aceleia pe care o au cei mai multi dintre noi. Odata intrat la scoala, el nu mai stie ce este.
Convins, deci, ca adevarata cultura îsi trage originea din traditie, mi-am îndreptat pasii catre acest mare bibliotecar al neamului si taranului nostru m-a luminat. Am vazut ca el stie, stie multe, multe de tot, atîtea lucruri de care noi habar n-avem. Pacat, însa, ca el le vorbeste într-o limba necunoscuta noua, pe care nici nu încercam s-o pricepem. O limba a carei cheie o gasesti pe alte tarîmuri.
Si atunci m-am hotarît sa caut iarba fiarelor, care sa dezlege aceasta limba, iar cît am putut prinde dau si eu cititorilor mei. O fi buna, o fi rea, vor vedea si dumnealor. Asta e. Nu am pretentia sa fi descoperit totul, dar cel putin o mica pîrtioara, cît de îngusta, pe care s-o mai largeasca si s-o mai adînceasca cei ce vor umbla dupa mine, caci numai astfel poate sa se dea poporului nostru cinstea si meritul la care are dreptul fata de alte neamuri. Numai astfel ne vom putea numi rumâni cu adevarat. Altfel nu!
Cu aceste premize am pornit cercetarile mele, dar, pe masura ce ma afundam, abisul mi se deschidea tot mai mult si atunci a trebuit sa împing cercetarile si mai în adînc, la “geneza”, chiar pîna la formatia planetei.
Dînd drumul acestei carti în omenirea noastra rumâneasca, stiu de la început ca nimeni nu e profet în tara lui, asa ca nu îmi fac nici un fel de iluzie, ci mai mult o datorie pentru împacarea sufletului si mai ales a constiintei mele.
Scriitorul L. Chevreuil, în opera sa On ne meurt pas, spune: “Orice noutate trece prin trei faze. Întîi este luata în rîs, apoi e contestata si mai tîrziu se impune ca si cum s-ar împinge usi închise”.
“Poate voi cadea si eu în aceasta categorie.
“Si acum, pleaca în lume cartea inimii mele” Te trimit în lume”

Traditia

Ne aflam în fata unui subiect pe cît de vast, pe atît de greu de patruns. Si tocmai datorita greutatilor perceptibile si neperceptibile se explica nedumerirea si ezitarea cercetatorilor de a ataca acest domeniu. Pentru un asemenea studiu, se cere un spirit patrunzator, un spirit care sa stie sa citeasca în sufletul marelui nostru bibliotecar – taranul –, dar nu orisicare taran, si nici din orisice regiune, ci numai de acolo unde, simbolic vorbind, se vede camasa lunga, tipica vechilor daci, singurul care poate desfunda calea întelenita.
Nu este exclus ca aceleasi ramasite sa se gaseasca si pe aiurea, acolo, bunaoara, unde substratul a fost si este din ramura dacica, din marele arbore dacic, cum este de exemplu Ucraina – vechea Sarmatie, sau Vestul Europei, sau Nordul ei, sau în sfîrsit, în afara de Europa, pe acolo unde a calcat piciorul strabunilor nostri daci.
Noile asezari formate din popoare straine noua nu au avut prea mare influenta asupra autohtonilor; dimpotriva – ocupantul a suferit influente, dupa cum se întîmpla în majoritatea cazurilor. Si acest scump capital noua – traditia – confruntat cu scrierile Orientului, confirmat de ele, ne pune în situatia de a scoate din adîncuri marele briliant care se cheama Dacia.
Despre vechimea poporului dac fata de a altor popoare, cel mai autentic document ni-l ofera folclorul si viata taraneasca, folclor care, în cele mai multe cazuri, se refera la spirit, fiind pastrat si transmis de popor, care calca sanatos. Cînd aud Desteapta-te, române, ma cuprinde indignarea si întristarea, fiindca îmi dau seama ca sînt vorbe goale; adevaratul dusman al tarii nu sînt cei din afara, ci noi sîntem, cei dinauntru. Dar sa lasam acest mare proces în seama viitorului. Sa ne gîndim ca poate si împrejurarile istorice au contribuit la aceasta. Sa ne gîndim ca, în fata unei straluciri numai aparente, cum a fost cazul cu romanii, adevaratul drum a fost parasit.
Taranul nostru, ca nimeni pe lume altul, are constienta trecutului pierdut în negura vremurilor, Constiinta lui paseste alaturi de stiinta, paralel cu ea, pe aceeasi cale pastrata cu suferinte. Fiind vorba de folclor, ne aflam pe un tarîm real, nu metafizic, care îndeparteaza îndoiala celui mai rau binevoitor, celui mai sceptic. Este constiinta taranului nostru, care îi arata vechimea lui pe pamînt, mergînd pîna la formarea planetei, pîna la geneza. Si, ca verificare, este presupusul “esoterism al Orientului”, care sta la temelia doctrinelor asiatice, adaugîndu-se Biblia, Vechiul Testament, în afara de geneza adamica. În realitate, aici nu este vorba de esoterism, ci de cel mai pronuntat exoterism – exoterism dacian*, care devine esoterism. Astfel ca nimic dinlauntru, cum se crede, ci totul, în ceea ce îi priveste pe ei, totul vine din afara, din Dacia. Si scriptele lor o confirma, cu exceptia, bineînteles, a diferitelor aporturi locale, care survin mai tîrziu, fara sa fie în spiritul exoterismului capatat, ci cu mult mai scazute. Nici nu leaga una cu alta, cum e cazul cu Vechiul Testament – geneza adamica, care apare cu mult mai tîrziu. Omul nu poate fi desprins de natura; nu sta pe socoteala si la bunul sau plac. El se încadreaza în legile naturii.
În acest sens, Rabindranath Tagore, unul dintre cei mai mari sofisti ai Orientului, as putea spune chiar ai lumii, face o comparatie foarte apropiata în urmatorul pasaj din Sadhana (p. 20): “Cînd omul îsi paraseste punctul de reazam în Univers si apuca pe frînghia subtire a personalitatii lui, trebuie sa joace pe acea frînghie sau sa se pravaleasca”.
A scrie istoria dacilor, dupa cum vedem, este un lucru extrem de greu. Ne lipsesc scriptele, mai ales cele rumânesti. Iar putinul pe care-l avem este lipsit de valoare, pentru ca nu numai ca nu corespunde adevarului, dar e si defaimator. Nu a ramas nimic de la daci, spun cercetatorii. Dar ce a ramas de la etrusci? Nimic. Iar cele cîteva stele funerare descoperite sînt si ele nedeslegate. Si cu toate acestea, etruscii au dat civilizatia Romei! Dar totusi ne-a ramas ceva: o literatura orala foarte puternica. O literatura care nu este opera unui singur om, de multe ori patimasa si necorespunzatoare adevarului, ci o literatura “orala”, literatura taranului, “traditia” – care apartine tuturor. Confruntata cu cea mai veche literatura scrisa a Orientului, nu numai ca o justifica, dar se proiecteaza întîietatea ei fata de aceea a Orientului (a Egiptului, a Asiei, a lumii). Se observa “materia prima”, se vede “matricea”.
Stramosii nostri nu ne-au lasat o arta monumentala în Asia, în Africa (Egipt). Nu ne-au lasat piramide, cele mai de seama monumente ale lumii. Dar, daca piramida este o sinteza, si este o sinteza, apoi “teza” este aici la noi, în Dacia; este în marele monument al naturii, muntii nostri. Si daca piramida este construita pe principiile tezei dacice, principii absolut spiritualiste, care îi apartin, confirmarea marilor scriitori asiatici, egipteni, greci este o marturie puternica. Aceasta nu pretuiesc mai mult decît orisicare document? De aceea afirm: pentru a cunoaste istoria dacilor, trebuie mai întîi sa cunosti foarte bine taranul si în urma Orientul. Si numai astfel, controlate între ele si coroborate, se poate obtine ceva temeinic în cunoasterea marilor nostri înaintasi – dacii.
Nu ne-a ramas nimic de la daci? Ne-au ramas tara, muntii, apele. Ne-au ramas fiinta, vorba, limba, toate considerate de asiatici drept “sfinte” si acestea vorbesc.
Nu voi cauta sa patrund marea arhitectura a Universului, Cosmosul, caci nu este de competenta mea; nici de datele Bibliei, în paradox cu ea însasi. Voi reaminti de spusele Evanghelistului Ioan: “La început a fost cuvîntul”“ Dar nu numai atît. Natura poarta de grija omului, în ceea ce priveste hrana si viata lui. În fiecare an, atunci cînd zapada, cu ultimul ei asternut, paraseste pamîntul, ca sa lase libera munca omului, îi arata, ca un miracol, ce va iesi din aceasta munca a lui. Îi daruieste acea planta minunata, acel indicator, care îi prevesteste cum va fi recolta în acel an. Este planta care apare primavara si dureaza numai cîteva zile, numita de taran, cu drept cuvînt: rodul pamîntului, avînd dispuse de-a lungul tulpinii excrescente asemanatoare principalelor culturi cu care se îndeletniceste taranul. De aceea poporul considera cerul drept factorul principal al vietii, adevaratul lui stapîn si caruia i se închina.

Marile elemente creatoare

I. CERUL

Cerul era considerat în vechime drept unul dintre principalele elemente creatoare. Confucius, marele filozof chinez, îi atribuie calificativul de “inteligent”. Conducatorii statelor asiatice dau si azi edictele lor – “în numele cerului”.
Metafizica daciana atribuie cerului un rol preponderent. Iata cîteva versuri evocatoare:

S-apuca de a ceti
Si la cer a s’umili,
Ca e fiul Cerului
Si e domn pamîntului.
………………
Nu cînt împaratului,
Ci cînt numai dorului,
Dorului si fiului,
Cerului, pamîntului.
………………
Ia-ti copila iertaciune
De la mama, de la nene,
De la cerul cel cu stele.
(Marian, Nunta la rumâni)

De la cer provine si ideea de umanism:

Foaie verde-a bobului,
N’am o scara sa ma sui
Sus în naltul cerului,
Sa iau cheia raiului,
Sa dau drumul dorului
Pe fata pamîntului.
………………
Cu glas mare din pamînt
Pîn’ la sfîntul ceriu strigînd,
Cu glas mare pîna’n cer,
Cu lacrimi pîna’n pamînt.

“Cei dintîi oameni în Grecia considerau zei pe acei care erau adorati de catre cei mai multi dintre barbari, adica soarele, luna, stelele, pamîntul, cerul” (Platon).
În colindele noastre, în balade etc., cerul este adorat si astazi ca divinitate: “Cerul sfînt”, “Cerul Domnului”, “Cerul cu stelele”“ Tot ce exista pe cer, toate constelatiile, întreaga bolta cereasca nu este altceva decît un reflex, ca într-o oglinda, a tot ce este de seama pe pamînt. Astfel se vede: carul mare, carul mic, closca cu pui, calea laptelui (nogatia), ciobanul cu oile, crucea preotului, crucea siderala, simbol al cosmogonismului, legat de viata omului pe pamînt, cu care împleteste o armonie perfecta, într-o simfonie divina.
Omul dac, la rîndul sau, nu s-a desmintit si a cautat sa fie cît mai mult în vederile marelui creator, marelui arhitect al Universului, sa fie demn de opera divinitatii în care s-a integrat, pentru ca era convins de ocrotirea divinitatii pentru buna lui purtare fata de cer, care poate cu usurinta sa-i retraga ajutorul lui si sa-l piarda, ori de cîte ori îl nesocoteste. Astfel se explica raspunsul pe care l-au dat dacii lui Darius: “Nu te teme de nimic, decît numai de mînia cerului” (Herodot).
Si folclorul nostru ne arata îndestul atitudinea dacilor în viata lor de toate zilele fata de Marele Creator.

II. LUNA

Un alt element creator, spiritual si material, care a impresionat omenirea, înca de la începutul ei, îndeosebi pe stramosii nostri daci, a fost, fara îndoiala, luna, “sfînta luna”, dupa cum si astazi o spun taranii.
Daca soarele, cu caldura lui dogoritoare, influenteaza materia, luna, prin linistea ei fermecatoare, se adreseaza vietii, inimii, sufletului. Ea face legatura între cer si pamînt.
În psihologia mistica daciana, Luna a fost cel mai însemnat element al creatiei si, mai mult, ea a personificat procreatia.
Element ispititor, element care rascoleste sufletul, Luna predispune la nostalgie, la liniste, la pace, la extaz. Si italianul în cîteva versuri spune:

Luna! dai reflessi d’argento,
Io mi sento amarito!
…………………
în traducere:
Luna! cu reflexe de-argint
Eu ma simt pierdut.

Prin farmecul ei, Luna, personificata în Ileana Consînzeana, l-a ispitit pîna si pe Soare, întruchipat în Fat-Frumos. Soarele este în vesnica cautare a ei, fara s-o poata ajunge. Obosita de insistentele lui, ea consimte casatoria, cu conditia ca, la cununia lor, sa-i ridice o biserica de ceara cu noua altare, cu noua preoti, toate de ceara, într-o insula a marii (Insula Leuce, probabil Insula Serpilor, dupa N. Densusianu), cu pod de ceara, pe care sa treaca nuntasii pîna la biserica.
Soarele se supune, dar, cînd a fost sa vina nuntasii, podul s-a topit de la caldura soarelui si ei au cazut în apa. Fiind pe punctul de a se îneca, Dumnezeu i-a luat si i-a azvîrlit pe cer, cu conditia sa nu se mai întîlneasca niciodata, chiar de s-ar cauta. Si de atunci Soarele alearga continuu dupa Luna:
Umbla frate mîndrul soare
Umbla frate sa se-nsoare
Noua ai pe noua cai,
Care noaptea pasc în rai.
Umbla cerul si pamîntul,
Umbla frate ca si vîntul,
Zi si noapte plin de dor,
Ars de-un foc nestingator.
Si odihna nu avea
Nici atunci cînd se vedea.
Cînd rasai eu, tu apui,
Sa nu fim pe-acelasi cui.
………………
Apoi Domnul Dumnezeu,
Cuvînta cu glasul Sau:
Iar cînd Domnul cuvînta,
Lumile se spaimînta,
Marile se tupila,
Muntii se cutremura,
Cerul se-ntuneca,
Tu, Ileana Consînzeana,
Sufletel fara prihana,
Si tu, soare luminate,
Trupusor fara pacate,
Cu ochii sa va zariti,
Dar sa fiti tot despartiti,
Zi si noapte plini de dor,
Arsi de foc nestingator,
Vesnic sa va alungati,
Cerul sa-l cutreierati,
Lumile sa luminati.

În biblioteca regelui Asur (Asurbanipal), se afla urmatoarea legenda despre calatoria lui Istar (Luna) în infern, culeasa cu 2.500 de ani î.e.n. din traditia adusa de marele flux dacian.
“Frumoasa Istar, care personifica Luna, calatorind prin vazduhul albastru, pe carul ei cu roate de argint, vede culcat, la umbra unui cedru urias, pe încîntatorul cioban Dumuzi, feciorul lui Ea si al zînei Damakina. Cuprinsa de patima violenta pentru dînsul, Istar îi cere mîna si îl face, desi muritor, sotul ei. Ranit de moarte de un mistret, Dumuzi, cu toate plînsetele catre zeii Infernului si rugamintile tovarasei sale Divina, se pogoara în Infern sa caute izvorul de apa vie (viitorul botez), care tîsnea de sub pragul însusi al zeitei mortii, neîndurata Allat:

“Catre lacasul de unde nimeni nu se mai întoarce,
Catre tinutul departat al singuratatii îsi îndreapta
pasul Istar, fiica lui Sin, a zeului luna.
A zeului luna fiica îsi îndreapta pasul sau,
Catre lacasul noptii eterne, resedinta zeului Ircalla,
Catre lacasul unde odata intrat ramîi pe veci”.

Ajunge la poarta, bate si ameninta cu distrugerea. Paznicul vine si o roaga sa se opreasca:

“Opreste, stapîna, ma voi duce sa-i spun reginei Ninkigal
Aceste ape trecutu-le-a sora ta Istar.
Dar cînd Ninkigal auzi spusele lui se îngalbeni ca o
floare smulsa ce se cutremura ca nuiaua de trestie”.

Era revolta, era mîhnirea care o cuprinsese pentru ceea ce avea sa se întîmple pe pamînt. Plînse omenirea si zise:

“Ce gînduri o împinse spre mine,
Ca valul revarsarii pica-vor lacrimile mele
Asupra barbatilor ce si-au lasat femeile,
Asupra nevestelor ce si-au lasat barbatii,
Asupra copiilor ce disparura mai înainte de timp.
Dar du-te, paznice, intrarea o deschide,
Cu dînsa te poarta dupa vechile datine”.

Si s-a dus Namtar, portarul” Si la fiecare dintre cele sapte porti îi smulse cîte o podoaba. Pe primul prag, Namtar îi smulse coroana de aur. “Pentru ce, paznice, îmi smulgi cununa de aur?” – “Asa vor vechile datini”, raspunse Namtar” Si astfel proceda mai departe, pîna ce trecu de a saptea poarta, cînd, goala complet, se prezenta înfricosatoarei Allat, care avea trup de femeie, cu membrele descoperite, cu vipere în loc de bice, cu aripi pe spate, cu fata de leoaica” si trupul placerilor amoroase îl lovi cu lepra rozatoare si cazu întinsa în tarîna”
Lipsita de ea, oamenii nu se mai nasteau, vitele nu se mai împerechiau; nici chiar pentru jertfe nu mai erau. Si atunci zeii adunati plasmuira o alta fecioara mai frumoasa, cu numele Udusunamir, si o trimisera lui Allat, în locul lui Istar, cu porunca sa-i dea drumul.
Fata de aceasta mare nedreptate, regina Ninkigal grai, dînd porunca lui Namtar, slujitorul sau:

“Namtar, du-te de sparge palatul dreptatii,
Sfarîma toate columnele cele de marmora,
Scoate duhul pamîntului din adîncimi,
îl aseaza pe tronul de aur,
Peste Istar întoarce izvorul vietii
Si las-o sa plece din umbrele mortii.
………………
Se duse Namtar si sparse palatul dreptatii,
Sfarîma toate columnele cele de marmora,
Duhul pamîntului din adîncuri îl scoase,
Pe tronul de aur îl puse,
Peste Istar întoarse izvorul vietii
Si drumul îi dete din umbrele mortii”.

Si cu acelasi ceremonial o îmbraca la fiecare poarta si îi dete apa din izvorul vietii lui Dumuzi.
Poema se încheie cu cuvintele:

“Catre lacasul de unde nimeni nu se mai întoarce”.

*

Chaldeea trecu la cele mai oribile crime: Asurbanipal, cel mai milos dintre regii cruzi, precum se numea el singur spune: “Pe fratele meu Samsumuchen, vicerege al Babilonului, care se razvratise împotriva mea, l-am ars de viu, iar pe cei ce-l urmeaza i-am nimicit, le-am scos limba din gura” (Teohari Antonescu, Lumi uitate).
În cosmogonia daciana, Luna este personificata în Maica Domnului, beatificata de catre Daci drept “Sfînta Vineri”, iar ziua ei este sarbatorita în post si rugaciune, în reculegere. Interesanta este povestirea din cîntecul Murei (cîntec de dragoste).

“Strigai! Tinere, dragut prietene,
Spune-ti numele, dragut pruncusor.
Iar el, verzile ceste cetine
Ma cunosc numai ca vînator,
Maica-mi este dulcea “Vinere”,
Vînez inimi blînde tinere,
Iar tu, jura-te, prunca tînara
Ca-mi vei fi buna; eu sînt Amor,
Ca pentru tine eu viu si mor.
………………
De-atunci pare ca nu-s dulci fragile,
Cumu-s murele d’amor dragile”.
(Ioan Budai-Deleanu, Poezii,
Casa Scoalelor, p. 73)

Sau o alta poezie:

“Sa iubim pîna în tinere vine
Sîngele salta si se revarsa,
Sa iubim pîna a iubi ne vine
Racorind inima de dor arsa,
Ca nu cumva apoi odinioara,
Cum ca n’am iubit rau sa ne para,
Sa iubim pîn’Amor ne prieste,
Pîn’ “Vinerea” ne poarta pe brate”.

Cea mai mare sarbatoare la rumâni, prin mostenire de la daci, este Vinerea Mare, care personifica Luna. Si dupa cum în ritualul Calusarilor, care se adreseaza Soarelui, jocul nu tine mai mult decît atît cît soarele e pe cer, tot astfel în ritualul Vinerii Mari, ceremonia religioasa nu se petrece decît atît cît luna este pe cer.
Puterea cea mai mare pe care luna o are asupra sistemului nervos se vede în cunoscuta manifestare a somnambulismului.
În lexicul rumânului mostenit de la daci, somnambulul apare sub numele de “lunatec”. Nu cunosc interpretarea pe care strainatatea o da acestei boli, dar stiu ca sînt destul de cunoscute cazurile de somnambulism, iar puterea de sugestie a lunii asupra sistemului nervos, în unele cazuri devine zdrobitoare. Exemple sînt destule si se aud si în zilele noastre.1
Iata ce ne spune prof. italian Archinti, în legatura cu adorarea lunii: “Analog pietrelor oscilante este faimosul simbol al Astrateii, ’Venerea Sidonia‘, zeita principala a arabilor si sirienilor, al carui cult înfatisat în Orient, de catre fenicieni, era oficiat de preoti si eunucii stricati si prostituati. Simbolul consta dintr-o piatra bruta, taiata grosolan în forma de con, cu trei fete si cu vîrful întors în jos, prins într-o alta piatra asezata orizontal, care sustinea conul”.
În antichitate era renumit marele sanctuar înaltat acestei divinitati, în insula Pafo din Fenicia, unde era adorata sub strania forma de con sau piramida, si de care preistoria noastra e plina. Zeita purta diverse denumiri, dupa popoare: Astarteea, Baalti, Melita (Cipru), Mama noastra, Fecioara noastra, Nascatoarea noastra, Alita, Istar, Isis (Archinti, Degli Steli, Milano).
Arabii o numesc Venera Sidonia; dar ei vin cu mult mai tîrziu. Lucrurile se explica astfel: arabii, în migratiunea lor, pe locurile ocupate si astazi în Irak, s-au asezat pe substratul “zendic”. Zendi ˆ popor arian, o ramura din marele arbore dacic. Ei erau astrolatrii, practicau sabeismul, cosmogonia. Dar cine sînt sabeii? Sînt o ramura daciana, ca si etruscii, oscii, latinii, care au luat parte la întemeierea Italiei si a Romei. În ceea ce priveste numele de Sidonia, alaturi de Venera, aceasta o explica faptul ca fenicienii, raspînditorii cultului, aveau doua cetati importante: Tirul si Sidonul.
Uimitoare este prezenta, în preistoria noastra, a unor mici piramide facute din os, din lemn, din piatra, cu desene reprezentînd barbati si femei, care nu se pot considera altfel decît simbolul lunii, al personificarii ei, al procreatiei. De fapt, piatra, numita de arheologi oscilanta, nu este altceva decît “pronia cereasca”, care se revarsa asupra pamîntului – Creatia. Este aceea pe care Evanghelistul Ioan, crescut în cultul menhiric, o numeste – “Cuvîntul”. (“La început a fost Cuvîntul”, spune el).
Luna, atît în antichitate, cît si mai tîrziu în crestinism, este considerata drept “marea creatoare spirituala a lumii”, capatînd numele de Sfînta Vineri, denumirea pe care poporul o da cuvioasei Parascheva.

III. STELELE

Stelele completeaza frumusetea boltei ceresti, a întregului Univers în noptile senine, parînd ca tainuieste ceva. Maretia aceasta vorbeste sufletului si cu el întreaga natura resimte aceasta marturisire divina, revarsata asupra pamîntului.
Si omul este un produs al naturii, al cosmosului, nu este izolat si nici de sine statator pe acest pamînt. Fiind legat de cosmos, se încadreaza lui, ca orisicare produs al naturii.
Ca e legat de natura, acest mare fapt îl afirma traditia noastra: “Fiecare om îsi are steaua lui”. Miliardele de stele de pe cer reprezinta tot atîtea suflete pe pamînt. Cînd omul moare, steaua lui apune, spune credinta populara. Exemplu viu îl da pastorala Miorita, unde se vorbeste de trei ciobani care veneau cu turmele la pasune: unul moldovean, altul vrîncean, si al treilea ungurean (ardelean). Cel mai cu stare dintre ei era cel moldovean, iar ceilalti doi, din aceasta cauza, s-au hotarît sa-l omoare. Taina lor a descoperit-o una dintre oite, Miorita, care o destainuieste ciobanului, sfatuindu-l sa-si mute turma într-alta parte si sa-si ia si un cîine cu el. Ciobanul roaga pe nazdravana (asa o numeste el), ca de-o fi sa moara, sa-l îngroape în dosul stînii, ca sa-si auda oile si cîinii. Iar la capatîi sa-i puna fluieras de os, de fag, de soc, ca batînd vîntul în ele sa sune frumos. Iar maicutei sa nu-i spuna ca a murit, ci ca s-a însurat cu o fata de crai, ca:

“La nunta mea Mustacioara lui
A cazut o stea, Spicul grîului,
Soarele si Luna Perisorul lui,
Mi-au tinut cununa, Pana corbului,
Brazi si paltinasi Ochisorii lui
I-am avut nuntasi. Mura cîmpului”
Preoti muntii mari, Tu mioara mea,
Pasari lautari, Sa te’nduri de ea,
Pasarile mii Si-i spune curat,
Si stele faclii, Ca m-am însurat
Iar dac’ai zari, Cu-o fata de crai,
Maicuta batrîna Pe-o gura de rai.
Cu brîul de lîna, Iar la cea maicuta,
Din ochi lacramînd, Sa nu-i spui, draguta.
Pe cîmp alergînd Ca la nunta mea
Si la toti zicînd: A cazut o stea,
Cine-a cunoscut, C-am avut nuntasi
Cine mi-a vazut, Brazi si paltinasi,
Mîndru ciobanel, Preoti muntii mari,
Tras printr-un inel? Pasari lautari,
Fetisoara lui Pasarele mii
Spuma laptelui, Si stele faclii!”

Atunci va întelege ea ca el a intrat întru ale naturii, ca a murit.
“Fiecare om are steaua lui”, spune rumânul. Si marele scriitor indian, Rabindranath Tagore, care si-a desavîrsit studiile în Anglia, acolo unde traditia daciana e prezenta, dupa cum vom vedea mai tîrziu, spune: “Steaua nu cade, ea apune”. “Si nu orisice stea”, adauga Tagore, “ci steaua care se gaseste în constelatia de pe meridiana vietii lui, care se determina dupa directia în care arde în momentul mortii lui”.
Si biserica crestina spune ca, la nasterea Mîntuitorului Iisus Cristos, a aparut pe cer o stea stralucitoare, ca o cometa, care i-a condus pe magi pîna la locul nasterii, pierzîndu-se apoi în marea constelatie.

IV. SOARELE – MARELE ELEMENT GENERATOR

Pentru primii oameni, a fost o totala nedumerire aparitia si disparitia repetata a soarelui pe cer. Acest fenomen îi facea sa se întrebe cu îngrijorare, ori de cîte ori apunea, într-o impresionanta apoteoza, în infinitele straluciri de culori, daca va mai reveni. Turburarea lor o explica si faptul ca aveau în minte, prin traditie, marele eveniment al cuaternarului, cu întunericul lui, cu sfîrsitul lumii, cu sfîrsitul a tot ce este creatie, viata.
Aceasta teama le-a curmat-o soarele printr-o faptura care-i anunta rostul si viata sa de dincolo de pamînt, ca si revenirea. Si într-adevar, aceasta faptura închinata lui este cocosul1, care, în zorii zilei, ca si în timpul noptii, îi vesteste existenta. Cu un sistem nervos strîns legat de univers, de sferele eterice, simbol al reînvierii, cocosul îl vedem prezent în catacombe. El anunta revarsatul zorilor, cursul zilei si miezul noptii.
Soarele traieste si revine cu acelasi fast, uneori mai fermecator decît acela cu care a asfintit. Creatia îi da oul regenerator2, pe care gaina, dupa ce-l face, îl cînta prelung, parc-ar vrea sa fie auzit de toata lumea. Este singura pasare de pe pamînt care-si cînta oul.
Impresionat peste masura de marea revelatie, cum ca totul este opera soarelui, taranul îl coloreaza în rosu aprins, ca soarele, si îl încondeiaza cu tot ce are cerul mai frumos, în care predomina soarele cu globul sclipitor si cu razele lui.
Ca omagiu adus divinitatii, printre obiectele care formeaza celebrul tezaur de la Pietroasa, gaina ocupa locul de frunte, locul de cinste. O vedem executata în mod magistral, cu totul si cu totul din aurul cel mai fin; gaina cu oul sub aripi, facut din pietre nestimate aduse de pe toate meleagurile pamîntului si cu unul mai mare, gata de “produs”.
Biserica cosmogonica daciana, devenita crestina, pastreaza mai departe oul rosu la Sarbatorile Pastilor, ca simbol al reînvierii Mîntuitorului. Credinciosii îl ciocanesc confirmînd adevarul prin el, însotit de cuvintele: “Christos a înviat!” – “Adevarat a înviat!”
Datorita marelui flux dacian, popoarele asiatice si-au însusit si ele oul, trecîndu-l în datine, care formeaza baza adevarata a credintei lor, colorîndu-l si împartindu-l la înmormîntari, în vederea reînvierii, sau cînd soarele este la echinoxul primaverii (viata noua). Evreii puneau pe masa pascala oua tari. Persii, egiptenii, arabii, grecii considerau oul drept simbol al Universului (reînvierea). Popoarele Europei nu au pastrat acest obicei.
În mitologie, soarele era personificat de Apollo, caruia traditia poporului nostru îi da numele de Fat-Frumos.
Sa ascultam ce spun scriitorii: Ed. Schuré, în cartea sa Marii Initiati, se opreste în special la Apollo. Din cercetarile sale, arata ca Pitagora mentioneaza: “Apollon vine din tara hyperboreilor”. Dar unde este tara hyperboreilor? Numele de hyperborei scriitorii orientali l-au dat dacilor, iar locul si tara lor este Dacia.1 Chaldeea îi numeste “oameni de dincolo de lume, oameni eterici, supraoameni”, iar traditia si scriitorii o confirma.
Apollo traieste într-o comunitate întinsa, iar cînd vrea sa faca oamenilor un dar regal, el le trimite din tara hyperboreenilor unul
dintre acele suflete luminoase pe care-l face sa se nasca pe pamînt, pentru a învata si încînta muritorii. El însusi se întoarce în toate primaverile la Delfi, cînd se cînta peanurile (imnurile de slava). Vazut doar de initiati, vine în albeata hyperboreeana, într-un car tras de lebede mladioase, si se stabileste în sanctuarul din care Pythia transmite oracolele date de el, pe care înteleptii si poetii le asculta. Privighetoarea atunci cînta, fîntîna Castaliei clocoteste în unde de argint, efluviile unei lumini orbitoare si ale unei muzici ceresti patrund în inima omului, pîna si în vinele întregii naturi”
În aceasta legenda a hyperboreenilor mijeste în raza stralucitoare fondul ezoteric al mitului lui Apollo. Tara hyperboreenilor este imperiul sufletelor binevoitoare, ale caror aurore astrale lumineaza zonele multicolore. Apollo însusi personifica lumina imateriala si inteligibila, soarele fiindu-i doar imaginea fizica, lumina din care purcede tot adevarul. Lebedele minunate care-l aduc sînt poetii, divinele genii, mesagerii marelui sau suflet solar, care lasa în urma lor freamate de lumina si armonie. Apollo hyperboreanul personifica soarele, deci pogorîrea din cer, întruparea frumusetii spirituale în sînge si carne, absorbirea adevarului transcendent prin inspirare si divinizare.
Si descrierea continua aratînd legatura cu cele mai vechi mitologii ale lumii. O gasim în imnurile vedice, în cultul lui Zoroastru, al lui Mitra, personificatorul soarelui la persani, transmise de daci în marele lor misionarism, cum si în arta greceasca, aici turnat în forma omeneasca si dramatica, cu ideile cele mai abstracte, exprimînd aceeasi doctrina a mitului lui Apollo hyperboreanul.
Tot Schuré, vorbind de marele mit al vechilor greci adauga: “Apollo, verbul solar, este educatorul oamenilor, în a caror micime îi place sa traiasca printre tinerimea barbata, în luptele poeziei” Dar nu ramîne acolo decît vremelnic. Toamna se întoarce în patria sa, în tara hyperboreenilor, poporul misterios al sufletelor luminoase si transparente, care traieste în eterna aurora a unei desavîrsite fericiri”.
Nicolae Densusianu, în Dacia preistorica, vorbind de Apollo, aminteste de ruinele unui maret templu ciclopic în Insula Serpilor.1
Templul este construit din marmora alba, dupa traditie, noua usi, noua altare, noua sfesnice” Noua este numar simbolic, închinat divinitatii – cerul (“Craciuna”). Si tot în insula se gaseste biserica si mormîntul lui Achille.
Insula s-a chemat la început “Leuce”, adica “insula luminata”, alba, dupa cum o numeste Homer, Pindar s.a. Este destul aceasta veche denumire pentru a ne da seama ca aici este vorba de soare, Insula Soarelui. Dar mai este de subliniat si un fapt de mare importanta pentru noi: N. Densusianu, în urma cercetarilor, face o analogie între Apollo si Ler-împarat din traditia noastra. Scriitorii straini afirma, dupa cum vom vedea, ca Apollo a fost împarat al dacilor.
În colindele poporului închinate divinitatii (la Craciun), Ler apare în toata frumusetea: “Hai Leroi, Da-i Leroi Doamne””
Între monedele dacilor, toate de forma convexa (forma cerului), gasim pe extrados, invizibil oamenilor, un norulet care întruchipeaza un chip de om cu gura deschisa, iar pe intrados, vizibil pe Apollo, cu cîrja în mîna, sau numai cîrja, calarind calul solar, iar la picioarele calului “Io” ˆ descendent din soare.
Apollo, personificatorul soarelui, faptura luminoasa, purta, ca si marii initiati, o mantie de culoare alba, culoarea soarelui. Pacat ca preotimea nu a luat în atentie acest lucru si poarta îmbracaminte neagra, simbolul întunericului, în loc de alba, simbolul luminii. Catolicii la solemnitati poarta mantii albe.
Taranii nostri considera soarele drept “Soare sfînt”. Admiratori si iubitori ai cerului, ei vad pe cer, în toate formatiile de stele, constelatii referitoare la agricultura: carul mare, carul mic, closca cu pui (Pleiadele).
Cîntecele noastre populare sînt inspirate în mare parte de adoratia soarelui.

“Vazui trei sori,
Trei surori
Ai sfîntului Soare.
La mine au alergat,
În sfînta haina m-au îmbracat,
În scaun de aur m-au înaltat”.
(Culegeri din Ardeal)
“Sfinte Soare,
Sfînt Domn mare,
Ai 44 de razisoare.
Patru mi le dai mie,
Patru tine-le tie,
Doua sa mi le pui în sprîncenele mele,
Si doua în umerii obrazului,
La toti feciorii sa le para,
Ciresi de munte înflorit,
Cu margaritare îngradit”.
(Poezii cu pasarea maiastra)

Cînd apune Soarele, rumânul spune: A sfintit! – adica a devenit sfînt, tot asa dupa cum crede ca omul cînd moare se face sfînt.
Sa amintim si despre o straveche mostenire ramasa pîna în zilele noastre, care arata cum se celebreaza cultul soarelui la noi în jocul Calusarilor – “Calusul” (Calul solar – vezi cap. “Calusarii”).

V. P{MÎNTUL

Alaturi de celelalte mari elemente ale naturii generatoare, traditia neamului nostru considera pamîntul de origine divina.1
Este de mare importanta sa cunoastem înfatisarea planetei noastre pentru început, în raport cu celelalte planete.
Iata ce scrie Rabindranath Tagore: “A fost o vreme cînd pamîntul era numai o masa de neguri, ale carei particele se împrastiau la departari prin puterea de expansiune a caldurii; un timp cînd el nu ajunsese la forma lui hotarîta si nu avea nici frumusete, nici finalitate, ci numai foc si miscare. Treptat, cînd aburii lui se condensara într-un tot consistent si rotund, prin mijlocirea unei forte, ce cauta sa aduca sub imperiul unui centru toate materiile divergente, îsi lua el locul între planetele sistemului solar, ca un smarald într-un sirag de diamante” (Sadhana II).
Geologii nu dezmint traditia, dimpotriva, o confirma. Pamîntul n-a fost asa cum îl vedem noi astazi, ci o mare masa de apa cu o fauna si o flora acvatica de mari proportii. Omul de asemenea era acvatic, înzestrat cu o inteligenta vie, care îl ajuta sa se descurce”
Istoria asiatica pomeneste de “Ohanes”, care ziua iesea din apa si predica, iar noaptea se cobora în locasul lui. Asemenea si de “Dagon”, pe care preistoria îl numeste “zeul peste”, civilizator. La noi apare pe discurile bisericilor de la Iasi – Sf. Nicolae Domnesc, Trei Ierarhi s.a. – unde este aratat jumatate om, restul – de la mijloc în jos – cu trup de peste, încît nu se poate spune ca el a luat parte la evenimentele pe care ni le ofera preistoria.
Dar atmosfera se raceste, o zapada eterna se asterne pîna la paralela Berlinului. Marea Sarmatica se retrage în bazinul Marii Negre si ramîn lacurile: Fundata, Amara, Lacul Sarat s.a., toate cu apa de compozitie marina. Se formeaza Carpatii, pe care Dunarea la Portile de Fier îi desparte de Balcani. Atunci apare omul preistoric, avînd cultul mortilor, omul necrofil.
Iata ce spune Orientul, în urma marelui flux dacic civilizant, despre care voi vorbi pe larg la capitolul respectiv:
Scrierile persane amintesc de omul acvatic, Dagon, zeul-peste civilizator, caruia îi închina temple. Scrierile din Chaldeea, tara cu care dacii au luat primul contact în Asia spuneau: “Pe vremea cînd ceea ce este sus nu se numea înca cer, pe vremea cînd ceea ce este jos nu se numea înca pamînt, abisul si eternul produceau oameni fantastici, asa cum se vad pe monumente. Razboinici cu corp de pasera, oameni cu cap de corb, tauri cu cap de om, cîini cu patru corpuri si cu coada de peste.
Omul, asa dupa cum îl vedem, traia gol si dezarmat în mijlocul acestor monstri, pîna în ziua cînd Ohanes iesi din Golful Persic, pentru a-l instrui. El avea, dupa cum am mai spus, corpul de peste, capul si glasul de om, iar picioarele îi ieseau din coada de peste. Ziua si-o petrecea pe pamînt, învatîndu-i pe chaldeeni practica literelor, stiintelor si altele, principii de legi, de geometrie, de însamîntari si seceris. La sfintitul soarelui se afunda în mare înotînd sub talazuri. De la el încoace nimic nu n-a mai fost inventat” (Maspéro, Histoire de l’Orient, Paris, 1899).
Astfel, înaintea omului tertiar apare omul acvatic, stramosul lui, uriasul. Este el destul de superior, pentru ca Homer sa-l considere prototip al zeilor? Va raspund ca da! Si dovada ne-o face preistoria, unde este întemeiata grija de suflet, pe care omul tertiar, urmat de cel cuaternar, o are pentru sufletul disparutului. De asemenea si predecesorul sau, omul acvatic, dovedeste însusiri spirituale.1
Iata ce spune Herodot despre omul de ieri: “Dupa cum marturisesc scitii (dacii), neamul lor s-a format astfel: la început s-ar fi nascut pe acest pamînt, care era pustiu, un barbat cu numele de Tarkitan. Si zic ei ca pamîntul acestui Tarkitan – mie nu-mi pare ca spun lucruri de crezut –, dar spun ca ar fi fost cerul si fiica lui, rîul Boristena (Niprul). Si ca acest Tarkitan avea trei copii: pe Lipoxais, Apoxais si cel mai tînar, Galaxis” (nume grecizate – Herodot, 1, IV).
Ei sînt primii organizatori spirituali ai bisericii cosmogonice daciane, dupa cum, mai tîrziu, cei trei apostoli ai crestinismului în Dacia au fost Inu, Pinu si Rininu, personificînd trei fluvii si care sfîrsesc înecati.
În solul si subsolul tarii noastre observam, pe locul fostei mari sarmatice, fosile marine, pe care le gasim îndeosebi în Baragan, pe sub Albestii Cîmpulungului etc. Pe coaste aflam fosile de plante din era secundara, feriga, cum o numesc taranii si astazi. În vaile dealurilor s-au gasit în Muscel, la Valea Nandrei, în Rîpa Jidovilor, oase de mamut din neogen, cum si zacaminte de petrol, provenite din distilarea elementelor organice, de plante si animale supuse la temperaturi si atmosfere mari. Maistrii nostri sondori, cînd opresc sondajul spun: “Am ajuns la stratul dacian”.
Geologii cred ca titeiul poate fi datorat amestecului hidrogenului cu carbunele din interior – în proportii anumite. Decît numai ca pamîntul are o sectiune mai mult sau mai putin regulata, întocmai ca taietura lemnului, si atunci ar trebui ca titeiul sa se gaseasca în toate tarile lumii, pornind, se întelege, cam din acelasi inel si la aceleasi adîncimi. Or, acest fapt nu se întîmpla. Petrol nu se gaseste decît acolo unde odata a fost mare, iar raspîndirea lui în inelele pamîntului se datoreste zacamintelor, depozitelor subterane de materii organice, tot de prin adîncurile fostelor mari (stratul dacian, cum îl numesc sondorii).
Într-adevar este vast acest capitol, dar el ne da ideea evolutiei pamîntului, evolutie care întareste traditia stramoseasca cu privire la marile transformari din decursul timpurilor.
E foarte important sa cunoastem cum arata subsolul României. Sub stratul vegetal arabil, de grosimi variabile, se gaseste de obicei un strat de pamînt galben-loess, o argila calcaro-nisipoasa cu concretiuni marnoase, numit de popor siga. Sub loess se afla un strat de nisip cuartos, uneori feruginos. Sub nisip se gaseste pietris de diferite marimi, numit în popor chisai si cu acest pietris se termina seria straturilor diluviene, cu o grosime de peste 10 metri.1

Marea revelatie divina

Cunoscutul scriitor francez Eduard Schurée, în cartea sa Les grands initiés, înfatiseaza cîteva aspecte din secolul al V-lea î.e.n., referitoare la ideologia antichitatii. Autorul aminteste de starea decadenta a Greciei, care ajunsese sa conteste chiar si existenta lui Orfeu, autorul moral al desfrînatei Grecii, desi acesta traia înca prin discipolii sai, cum era Pitagora, care petrecuse o mare parte din viata în Egipt, de unde si-a însusit învataturile marelui preot Sankis din Memfis. Plecînd în Chaldeea, Pitagora gaseste aceeasi ideologie si, dupa ce calatoreste mai în tot Orientul, ajunge la constatarea ca peste întreg pamîntul situatia este asemanatoare. În China, Lao Tse purcede din esoterismul lui Fohi, cel din urma Buda. Sakia-Muni propavaduia pe tarmurile Gangelui. În Italia, sacerdotiul etrusc trimite la Roma un înzestrat cu cartile sibiline, pe regele Nuna, care încerca sa înfrîneze prin întelepte asezaminte amenintarile Senatului Roman. Si nu întîmplator apar acesti reformatori concomitent la atît de diferite popoare, a caror misiune urmarea acelasi scop, fapt ce dovedeste ca în anumite epoci un curent unitar spiritual strabate în chip tainic omenirea întreaga.
Tot Schurée ne mai spune, prin gura lui Pitagora, ca Apollo, supranumit verbul solar si hiperboreanul, vine în fiecare an la Delfi, iar toamna se reîntoarce în patria sa, la hiperboreeni, poporul misterios al sufletelor luminoase si transparente, care traiesc în eterna aurora a unei fericiri desavîrsite. Aici se afla adevaratii preoti ai lui Apollo si iubitele-i preotese”
Explicatia acestui fapt ne-o da marele arheolog francez Alexandre Bernard, adînc cunoscator al lumii galice, în cartea sa Archéologie celtique et gauloise, prin cuvintele: “Nu trebuie sa ignoram faptul ca totul apartine unui neam de oameni, care au locuit în mijlocul Europei, uitat de mult de istorici” (dacii).
Pentru a calca pe urmele cercetatorilor, sa vedem ce s-a petrecut în Dacia în vremea tertiarului. Istoricii nu amintesc nimic, dar sa ne adresam marelui bibliotecar, taranul nostru, adînc cunoscator si pastrator al traditiei. Iata ce auzim de la el: “A fost o vreme cînd ar fi trait pe pamînt niste jivine cît casile de mari. Si o data cu ele si niste oameni tot atît de mari, care calcau cu un picior într-un vîrf de munte si cu altul în alt vîrf, de le ziceau ’uriasi‘, ’jidovi‘. Dar vremea s-a fost posomorît, cerul s-a fost întunecat, soarele si-a fost ascuns fata lui, muntii s-au fost batut în cap. Jivinele au pierit si oamenii spun ca animalele fiind bune la Dumnezeu, El i-a fost împietrit în carnea si oasele lor”.1
Si vremea se schimba în rau. Atmosfera se raceste si se anunta cuaternarul. Spiritul animînd o noua materie si-a pierdut constiinta trecutului, identificîndu-se cu cea noua. “Iar cînd vremea s-a schimbat iar în bine, Dumnezeu i-a desfacut tot în carnea si oasele lor, de le-a zis “Novaci”, oameni noi, supraevoluati” (omul cuaternar).
Dar împietrirea si despietrirea au putut avea loc?
Este usor de vazut ca aici nu este vorba de împietrire si despietrire, ci de o materializare si o rematerializare a omului care a binemeritat, deoarece de materie nu poate fi vorba: aceasta nu a putut vietui în vremea marelui cataclism. O materializare si rematerializare a spiritului omului ultramoral, asa cum spune traditia. De aceea li se spune “Novaci” oameni noi. Ei au si darul constiintei trecutului, care sa serveasca de exemplu viitorului. Dovada – formidabila ideologie, pe care au raspîndit-o în toata omenirea, prin marele flux dacian, punînd, totodata, pe lînga temelia scolilor teozofice si temelia unei singure biserici, biserica daciana universala, dupa cum constata marele Pitagora. Simbolul ei este bolovanul de piatra – menhirul. Si Carpatii devin sfinti: “Piatra Domnului” (Car ˆ piatra; pati ˆ Domn, în limba clasica armeana, care este o ramura dacica. Menhirul este un cuvînt compus: men ˆ spirit; hir ˆ hire – hirea (firea) omeneasca, în perioada ei de trecere din tertiar în cuaternar. Menhirul este simbolul perfectiunii si al vietii eterne. El stabileste o norma în viata omului. Este un comandament divin.
Menhirul îsi avea psihologia lui. Cei vechi i se închinau, încredintati ca se adreseaza însasi divinitatii, iar în aceasta forma sadita adînc în sufletele lor, ca trimis de sus, menhirul se raspîndeste peste tot pamîntul. Sub acest înteles a patruns peste tot locul unde exista suflare omeneasca, punînd temelia unui singur lacas – biserica universala si a celei dintîi scoli doctrinare, desavîrsite de marii initiati care le conduc.
Pentru explicarea faptului, dam cuvîntul profesorului arheolog Archinti, care, în cartea sa Degli steli, vorbind de menhire, spune: “Istoria si descrierile calatorilor antichitatii, ca si arheologii moderni, au semnalat existenta unei imense cantitati de monumente brute, mai primitive decît toate monumentele cele mai frumoase ale antichitatii”. Aceste “razii”, de cea mai veche arta primitiva se gasesc raspîndite în întreaga omenire. Oriunde ramîne amintirea unei stravechi civilizatii” Aceste monumente aflate pe toata suprafata pamîntului, pe ambele emisfere, în unele centre sînt mai numeroase, iar în altele sînt dispuse la distante foarte mari si rare. Cele situate în afara Europei sînt putine si foarte departe unele de altele, iar cea mai mare parte au aspectul de adevarate opere de arta, care au scapat atentiei arheologilor. Cele existente în Europa stîrnesc de secole curiozitatea si interesul oamenilor de stiinta si inspira o teroare mistica celor din jur. Numele lor e menhir sau menir, iar cea mai mare parte se gasesc în Franta (Bretania), Anglia, Irlada, Scotia etc., formînd mari aliniamente sau cercuri sfinte (Cromlech). Noi avem Curm. Numele lor sînt luate din vechile dialecte galice.
În regiunile unde este prezent menhirul, populatia vorbeste un dialect neînteles nici de francezi, nici de englezi etc. ceea ce denota ca numele lor sînt luate din vechile dialecte: menhiri, cromlechi; în Sardinia – “Pietre del circo”“ toate cu acelasi caracter religios. Obiecte de groaza mistica, sau de teroare, de legende stranii, fabuloase si socotite opere supranaturale, ele sînt anterioare oricarei arte orientale egiptene sau asiatice.
Si acum ne punem întrebarea: cum si cu ce mijloace preistoricii au putut ridica în picioare acei monoliti, menhiri, de înaltimi si grosimi considerabile atingînd zeci de metri?1
Asemenea monumente se afla în nordul Frantei (Armorica), în Anglia (Irlanda), în Spania, dincolo de Gibraltar, în nordul Africii. Ptolemeu, marele geograf, le gaseste în Egipt. Se mai semnaleaza în Rusia, prin Siberia, India, Asia (Chaldeea, Persia, Palestina), în America si peste tot pamîntul. Profesorul italian Ed Morse a descoperit grupuri de dolmene la baza muntilor situati la 10 mile de Osaka (Japonia). În toate aceste regiuni, traditiile locale spun ca popoarele vechi îsi faceau rugaciunile înaintea acestor pietre, încredintati ca se adreseaza însasi divinitatii. Cu ele si-au facut oamenii lacasuri de rugaciune, mari aliniamente, cercuri sacre.2
Menhirul este temelia bisericii universale, temelia adevaratului ortodoxism, în sensul strict al cuvîntului. Si, cu toate acestea, Conciliul Ecumenic tinut la palatul Trulli din Constantinopole, compus dintr-o preotime influentata de Vechiul Testament, a hotarît sa se darîme pretutindeni aceste pietre sfinte, oprind pîna si pomenirea numelui lor. Unul dintre membrii Conciliului a dat ordin sa se distruga pietrele sfinte din Galia. S-a lovit, însa, de rezistenta antropologului Quatrefages, care s-a opus acestui ordin. Pe întinsul Galiei, s-au descoperit peste 15.000 de asemenea monumente sacre, cu toate intemperiile si mai ales distrugerea oamenilor.

Preistoria

Aparitia omului pe pamînt o stabileste stiinta, dar o mai arata si cartile de cult, si printre acestea Biblia pomeneste de o serie de evenimente nepatrunse înca de spiritul omenesc.
Din punct de vedere stiintific, însa, numai urmele materiale, pe care omul le lasa dupa el, pot face dovada aparitiei si existentei sale pe pamînt.
Omul primitiv, pentru a-si duce existenta, avea înainte de toate nevoie de hrana, începînd cu apa si cu asigurarea elementelor nutritive: lapte, carne, fainoase, iar pentru îmbracaminte, în primul rînd de o piele de animal care sa-i acopere trupul.
Pentru procurarea acestor lucruri si-a facut scule, la început foarte rudimentare, ramasite care se vad si astazi adunate peste tot locul. Cît priveste epoca în care au fost realizate, aceasta ne-o arata geologia, dupa vîrsta straturilor de pamînt pe care le stabileste.
Odata definita proba materiala, arheologia ne da explicatii si asupra atitudinii spirituale a omului primitiv, îi arata rostul si comportarea lui care o are în fata acelui “ce” necunoscut, închipuit în diferite forme.
În studiul pe care mi l-am propus, voi cauta sa prezint cititorului Dacia vazuta prin prisma celor doua laturi preistorice, ambele strîns legate între ele, si anume:
1) Latura materiala
2) Latura spirituala1.
1) Înainte, însa, de a trata latura materiala, trebuie sa arat ce întelegem prin “preistorie”. O spune însusi numele. Este stiinta care se ocupa de existenta omului pe pamînt, mai înainte de scrierile cercetatorilor, este stiinta care cerceteaza urmele lasate de om pe pamînt.
Preistoria a luat fiinta la sfîrsitul secolului XVIII în Danemarca. Ideea a pornit de la secarea vechilor lacuri, a turbariilor de care e plina Jutlanda si care aveau în stratificatie trunchiuri de copaci, rînduiti în paturi; trunchiuri de fagi, care acopereau trunchiuri de stejari din ce în ce mai marunti. Mai în adîncime trunchiuri de pini drepti si frumosi, apoi strîmbi si chirciti, printre care s-au gasit diverse unelte rînduite astfel: în straturile de la suprafata, scule de fier, sub ele scule de bronz, iar în adînc, printre pini, scule de piatra, unelte de care s-au servit primii oameni.
Cel dintîi fapt care a determinat pe cercetatori sa stabileasca vechimea omului pe pamînt au fost ramasitele de coji de stridii, de scoici, adunate în adevarate gramezi, care au constituit hrana acestuia. Ele se gasesc din abundenta pe coastele Danemarcei, ca si pe multe coaste ale apelor (în Portugalia, pe malurile fluviului Tajo). Despre fosta existenta a acestor scoici, chiar daca ele au disparut, ne vorbeste culoarea verde stralucitoare, aproape sidefata, a plantelor crescute pe ele, observate de la mari distante din cauza culorii lor stravezii.
În nisipurile de sub loess s-au gasit resturi neogene de animale diluviene (dinotherium, mastodont, mamut etc.), care odinioara, înainte de diferentierea climatului, traiau în turme pe pamînturile Daciei.
Muzeele tarii noastre au adunat numeroase resturi scoase de prin plaiuri si de sub dealuri. Citez un schelet întreg gasit la Mînzati (Tutova). Eu însumi am fost martor cînd niste tarani, sapînd la o fabrica de caramida din Colentina, au gasit în nisipul diluvic un colt de mamut, de cca 2 metri lungime si cu un diametru de 15-18 cm.
Spre Dunare, loessul este mai gros, catre nord se subtiaza pierzîndu-si culoarea înspre negru luînd denumirea de cernoziom (cuvînt dac slavizat).
La început, studiul obiectelor gasite în stratificatia pamîntului si a urmelor lasate de ele nu a întîmpinat nici o greutate. A fost de ajuns un spirit mai ascutit si o staruinta în cercetari pentru stabilirea originii lor. Mai tîrziu, însa, cînd lucrurile s-au mai complicat, a fost nevoie de studii mai serioase si de specialitate, pentru a se ajunge la rezultate pozitive, si astfel au aparut o serie de cercetatori ca: Worsar, Thomson, Steentrup, Mortiller, Montelier, Dumas, Boucher de Perthes s.a., de numele carora este legata preistoria.
“Sub pamîntul” este marele bibliotecar al acestor marturii care dovedesc existenta omului preistoric, a carui structura scheletica nu difera cu nimic de a omului din zilele noastre. El a fost acelasi pe tot cuprinsul pamîntului, numai climatul si mediul înconjurator a determinat rasele.
În subteran se afla înmormîntate de zeci de mii de ani, daca nu chiar de sute de mii de ani, parte libere, ori în grupuri mai mari sau mai mici, parte împreuna cu omul, o multime de unelte de care s-a folosit acesta; parte chiar la lumina zilei, pe coaste, pe rîpi, prin locuri pe unde nu mai calca picior de om.
Nu ma voi încumeta sa ma afund în studiul preistoriei, pentru ca nu acesta este rostul scrierii mele. Voi arunca, însa, o privire generala în lung si-n lat, staruind în special asupra tarii noastre, cu consecinte asupra întregii omeniri.
Dupa felul materialului si al fasonarii lui, cercetatorii împart preistoria în mai multe epoci:
Epoca eolitica (aurora epocii de piatra), epoca paleolitica, epoca neolitica, epoca metalelor (arma, cositor, bronz, aur, fier).
Felurile de piatra întrebuintate de primii oameni au fost: silexul (cremenea) si rocile eruptive (porfirul, dioritul, ofitul, granitul, serpentina), iar dintre rocile sedimentare – gresia, piatra calcaroasa s.a. Au mai fost folosite si alte pietre, înca neidentificate.
Printre uneltele mai des folosite s-au gasit: ciocane, dalti, cutite, raschitoare, unelte de pescuit, buzdugane etc. etc.
Cezar Bolliac a facut o descoperire de mare însemnatate pentru noi, pe muntele Lespedea din judetul Dîmbovita (vezi Trompeta Carpatilor, nr. 846, 1870). Iata ce ne spune Bolliac: “Pe muntele Lespedea, din judetul Dîmbovita, se vad niste pietre mari, pe care sta o lespede (pietroi), formînd un acoperamînt deasupra a doua încaperi: una de 15 picioare lungime si 8 picioare largime, cu o intrare si cu o iesire în partea opusa a intrarii, înalta de 7 palme si larga de 3 palme; bolovani mari, drept praguri si cîte un bolovan ca treapta de coborît într-însa. Intrînd înauntru prin deschizatura de catre apus, la dreapta este un bloc de piatra de forma patrata – altar (negresit), cu înaltimea de 4 palme si tot atîtea de cele patru laturi. Pe acest altar erau urme de cenuse si cioburi amestecate cu un fel de nisip. Am luat cîteva din aceste hîrburi, toate vinete si albite pe dinafara, si am strîns si o cantitate din acea cenuse sacra. Alaturi cu aceasta sala, despartita printr-un zid format dintr-un singur bloc de piatra, care acopera si prima sala în forma de tinda, este o alta sala mai mica decît cea dintîi, fara altar si fara nici o îngradire”.
Pe malul Oltetului, în apropierea manastirii Polovraci, se afla o cetate. Mai sus de ea, în minunata “Poiana lui Pades”, se gaseste o straveche necropola, unde se observa clar urmele monumentelor dolmenice, ale caror pietre au fost smulse de la locul lor si aruncate la vale. Necropola este înconjurata de un sant foarte adînc, iar putinele sapaturi facute în graba au scos la iveala resturi de oase amestecate cu mici cioburi de lut asezate pe un strat destul de gros de cenusa si carbuni. Pe coasta dealului s-a gasit un schelet de om cu genunchii la gura si cu mîinile strînse pe genunchi. Mai la vale s-au gasit cîteva obiecte de lut.
Teohari Antonescu ne spune urmatoarele: “Am fost la Schela în Gorj si am constatat pe muntele Gornicelu o cetatuie înlauntrul careia s-au gasit, cu ocazia unor sapaturi, obiecte primitive de lut, iar în afara cetatii siruri de pietre înfipte în pamînt si rînduite în forma aliniamentelor din Bretania, adica un rînd de pietre la egala distanta una de alta, formînd un dreptunghi regulat, care închide un sir de trei rotocoale concentrice ca si dreptunghiul, înfipte la aceeasi adîncime în pamînt”.

*

În vreme ce preistoria se gasea înca în fasa în lumea vestica, Rumânia, înainte cu cîteva zeci de ani, încerca o noua si mare transformare.1 Era tocmai în acele vremuri cînd studiul preistoriei se plamadea în special în Danemarca, apoi în Franta si în Germania, iar oamenii nostri de stiinta de pe atunci, de mult în strînse legaturi îndeosebi cu Franta, nu puteau ramîne surzi si orbi la cele ce se petreceau în vest.
Astfel, A.T. Laurian (1840), N. Beldiceanu, C. Butureanu, Al. Odobescu si altii începura sa faca sapaturi în locurile banuite ca s-ar afla asemenea marturii, în special dupa spusele taranilor nostri, tinîndu-se seama chiar de numele date de ei unor localitati.
Ceea ce i-a preocupat cu precadere pe cercetatori a fost traditia, pe care au înteles-o, fapt ce le face cinste. Era acea literatura orala, care curge din gura în gura, ducînd chiar pîna la formatiunea planetei. Se observa fara exagerare, legatura cu stiinta geologiei, verificata în traditia taranului nostru (existenta planetei si formatia ei; aparitia vietii – fauna si flora.
Si cercetarile lor au dat rezultate rodnice. Pretutindeni, dar mai ales prin locuri anumite, unde se aflau ridicaturi de pamînt, ceva mai rasarite decît pamîntul din jur si despartite de el printr-un sant larg sau chiar doua, ei au gasit sumedenie de obiecte de os, de lut, de coarne de cerb etc.
2) În legatura cu viata spirituala, omul preistoric ridica adevarate monumente de pamînt, carora le da numele de gorgane: “gorg” ˆ sus; “dolj” ˆ jos. Acestea se afla în genere în apropierea statiunilor preistorice.
Bucurestiul, centru cunoscut de asezari preistorice, îsi are si el gorganul lui, peste care, poate din traditie mistica, este asezata Biserica Sf. Ilie din Gorgani. Tara noastra, mai mult ca oricare alta, fiind centru de pornire, numara cu miile. În Vîlcea, aflam Movila Tursanului; în Romanati – Movila Turtanului (etrusci). Nu trebuie sa se uite ca etruscii s-au numit la început tursi, tusci, tisci, tirsi, iar “agatirsii” sînt din aceeasi familie. Aga – prefixul, s-a tradus în urma “marire”. Si agatirsii au însemnat mult în istoria dacilor.
Facînd sapaturi în “gorgane”, s-au descoperit schelete omenesti, cea mai mare parte în sicrie de piatra, sau libere, acoperite de lespezi de piatra, asezate vertical (sistem de înmormîntare neolitic).
Dr. D. Goilav, un medic din Iasi, a cercetat cu cîtiva ani în urma zeci de asemenea movile de pe malul Prutului, în preajma asezarilor preistorice, si a gasit în ele trupuri omenesti alaturi de obiecte preistorice. Acolo unde lipsesc gorganele, sînt cimitire asezate pe terenuri mai ridicate, îngradite cu stîlpi din pietre mari, sau cu stîlpi fixati la capatîiul mortului, spre rasarit. În acestea se depuneau sicrie cu diferite obiecte de pamînt, de os, de piatra, chiar si alimente asezate cu grija lînga cel decedat, dovedind ideea unei vieti eterne, poate si a reînvierii. Statiunea Sarata Monteoru ne ofera exemple de îngropari la mari adîncimi, în conditiile aratate mai sus.
În Iliada, vîrful cel mai înalt al muntelui Ida se numea Gargaron (Homer, Iliada, VII). Vechile gorgane erau facute de pamînt (Iliada, VI). În Apulia (Italia) un munte purta în antichitate numele Garganes (Plinius, Istoria Naturala, III). Omul cuaternar avea în constiinta lui ideea existentei sufletului, conceptie raspîndita pretutindeni si mai ales în întreaga Europa, datorita marelui substrat dacic. Horatiu, în odele lui, vorbeste de gorgane (Ode, II).
Galii spun “kerougant” sau “galgal”, si nu dolmen – kerkeno (A. Bernard), iar irlandezii – “kruochau”.
În rasaritul Europei, pamîntul ocupat de URSS este plin de asemenea gorgane (morminte). La Cernagor, Moghilev, Pscov, Novgorod si chiar în vecinatatea Leningradului se gasesc o multime de movile purtînd numele de “kurgan”. Scriitorul rus Uvarov spune ca, de pe coastele Marii Negre si pîna în apropierea principalelor orase ale URSS, gorganele sînt foarte numeroase, a caror origine se pierde în lumea Scitilor.
Herodot, cu mult înaintea lor, afirma acelasi lucru.
Asemenea monumente sînt raspîndite si în Balcani, în Tara Galilor si în Italia. Mausoleul împaratului August era un tumul enorm de pamînt (Strabo, Geographica, V).
Localitatile raspîndite peste tot pamîntul tarii, multe la numar si ferite de atacurile oamenilor sau al fiarelor erau asezate mai mult pe malul apelor sau al lacurilor, chiar pe gradistele apelor. Taranii le numesc cetati sau cetatui si precizeaza: cetati de pamînt. Aceasta interpretare o dau dupa aspectul exterior al pietrelor din jur, care le imprijma si un caracter mistic; cimitire pagînesti prin continutul sapaturilor. Este extrem de semnificativ ca taranii nu au pierdut constiinta acelor necropole. Ei spun: Cetatea Letinilor sau Horoborenilor, cuvînt deformat din “hyperboreeni”.
Mai toate cetatile sînt asezate pe Jurasic, pe depozitele diluvice, sub straturi de cenuse umede, în care s-au descoperit locuinte, obiecte de cult din lut nears, din os, coarne de cerb, piatra; la început numai aschii din piatra necioplita, mai tîrziu trasa la roata si urmînd, pe scara progresiva, metalele (arama, bronzul, fierul, aurul) lucrate cu o perfectie artistica, care uimeste pe cei mai iscusiti gravori moderni. Toate acestea sînt executate pe acelasi temei principal neîntrerupt, dovedind continuitatea unui aceluiasi neam, dotat cu însusiri care constituie frumusetea artei noastre taranesti, înlaturînd ipoteza unui popor de migratiune.
În unele locuri, satul se transforma în oras, pe masura evolutiei, cum este Bucurestiul nostru, unde cartierele marginase mai pastreaza înca pe ici, pe colo manifestarile artistice de arta taraneasca.
Dar asezarile nu arata numai existenta primilor oameni, ci stabilesc si rasa, care joaca un rol important în mersul omenirii (de exemplu, Cetatea Letinilor).
În Dacia, sînt popoare ramase locului, pastratoare ale amintirii genezei si care formeaza marele trunchi comun, cu ramuri pornite în migratiune, chiar din primele faze ale preistoriei, dînd nastere popoarelor cunoscute, despre care voi vorbi mai tîrziu.
Localitatile mai cunoscute din tara noastra unde s-au gasit numeroase vestigii sînt statiunile de la Sculeni, Cucuteni (în apropierea Iasilor), de unde au fost scoase si resturi de case din bîrne, învalatucite de lut si paie, fatuite si varuite; Vadastra (Romanati); în jurul si pe locul Bucurestiului (aratînd astfel vechimea si continuitatea orasului fata de celelalte orase ale Europei). C. Bolliac si în urma Al. Odobescu afirma ca obiectele gasite în comuna Copuzul (Ialomita) seamana cu cele aflate în Bretania si Irlanda; apoi Oravita (Mehedinti), Gornicelu, Poiana lui Pades (Gorj), Lespedea (Dîmbovita), Sarata Monteoru (Buzau). La Albele (Vlasca), s-au dezgropat obiecte de ceramica, silex, pistra, ca si cîteva de metal.
Interesanta este pictura vaselor cu grafit si culori. Casele din paianta, asemenea celor din ziua de astazi au unele dintre ele peretii pictati. Sapaturile de la Pecica si Semla (Arad) au scos la iveala instrumente primitive si obiecte din arama si bronz.
Sapaturile facute în vechea albie a rîului Aranca (Banat) si în colinele din jur au dat la lumina obiecte preistorice de foarte mare valoare, ne spune prof. dr. Rosca de la Cluj.
Dar una dintre cele mai valoroase statiuni preistorice de la noi este, fara îndoiala, cea de la Brebu (Prahova). Aici, preotul Vasile Nicolau, întors în tara dupa o calatorie prin Egipt, are meritul ca, în urma sapaturilor, care au avut drept rezultat descoperirea unor obiecte foarte interesante, a facut singur un frumos muzeu, poate cel mai pretios din tara.
Asezata pe un platou înalt, statia Brebu a fost scutita de influente geologice. Dupa marturia preotului, mai toate obiectele au fost gasite pe malul rîului Lupea si la mica adîncime. Geologii sînt de parere ca respectivele “statui” reprezinta “trovanti” – separatiuni sferoidale în depozite nisipoase (gresii) slab consolidate, forme diferite, mai ales ovale întîlnite în depozitele de gresie. Trovantii sînd de asemenea gresii, dar mai bine cimentate decît restul sedimentului.
Studiile geologice ne arata ca cuaternarul si-a îndeplinit opera, dînd nastere pîrîului, afluent al Doftanei, care a taiat statia în doua, fapt care a facut posibil ca majoritatea obiectelor gasite sa poata fi vizibile în coastele malurilor, determinînd pe preot sa-si întinda cercetarile descoperind sumedenie de obiecte, care au fost completate cu altele aduse de rîu de la departare mai mare.
Obiectele preistorice sculptate în piatra sînt de o valoare artistica aproape michelangeleasca, reprezentînd toate vîrstele prin care a trecut omenirea, de la vremurile cele mai îndepartate pîna dincoace de epoca fierului, de la sculpturi, care unele din ele se pot talmaci drept conglomerate (datorita fluviilor tertiare), din care nu lipsesc însa obiecte facute de mîna omului, pîna la sculpturi cu tendinte anatomice (nuduri). Între aceste straturi s-au gasit si scule de silex, cremene si coarne de cerb, toate cioplite si lustruite, executate cu cea mai splendida perfectiune.
În vreme ce în Franta obiectele se marginesc la gravura, la noi gasim si sculptura si gravura.
Interesanta este cercetarea pe care a facut-o Bolliac în 1869, într-un deal de lînga satul Oravita (Mehedinti), unde se gaseste cetatea preistorica numita de tarani cetatea Letinilor.
Bolliac gaseste în sapaturile de aici, printre cioburi de culoare cenusie si alba, printre oseminte omenesti si vase cu cenuse, obiecte de bronz si de fier (vîrfuri de sageti s.a.). El este surprins de ce taranii i-or fi zicînd cetatea Letinilor, cînd nu a gasit nimic “roman” într-însa. Dar taranii au fost destul de clari; ei nu i-au spus cetatea romanilor, ci cetatea letinilor, care nu este acelasi lucru. Din punct de vedere etnic, acest cuvînt indica numele rasei si al pornirii.
Aproape în toate statiunile, sculele de piatra sînt întovarasite de ceramica. În frumusetea acesteia ca desen, colorit si mai ales înteles, nelipsit de semne cosmice-astrologice, se întrevede de la început vechimea si mai ales evolutia spirituala a stramosului nostru. Se întrevede un focar de civilizatie, ce nu întîrzie sa apara, care înlesneste trecerea mai departe la epoca aramei.
O statie, care dainuieste din preistorie si unde ceramica este viu prezentata pîna în zilele noastre o aflam la Potigraful (comuna în judetul Prahova). Numele însusi celto-grec explica vechimea si felul de ocupatie al satenilor (pot ˆ oala, fr.; graf ˆ scriere, grec) Voi arata în cele ce urmeaza migratia celtilor de pe meleagurile Daciei.
În alte locuri, evolutia nu a urmat calea normala din Dacia. Dovada o fac obiectele de bronz, pe care le gasim imediat dupa piatra, fara trecerea prin epoca de arama, de unde deducem ca bronzul a fost luat de la noi. Uneltele de bronz din Dacia, comparativ cu alte regiuni, sînt mai frumos executate.
Mestesugul prepararii bronzului (aliajul cositorului cu arama) înclin sa cred ca provine de la noi, fiind dus ulterior în alte parti, iscusinta care apartine omului nostru preistoric. Acest fapt explica o continuitate fireasca certificata si de cercetatorii clasici de mai tîrziu. “Armuraria dacilor este cu mult mai perfecta ca executie, desen si ornamentatie, decît aceea a grecilor” (Pausanias).
Dar pîna la armuraria dacilor sînt sculele de bronz ale epocii si monedele de mai tîrziu, care se scot de sub straturile urmatoare aramei, întrecînd orice perfectiune.
Asemenea obiecte le gasim raspîndite în întreaga Europa, din Atlantic pîna dincolo de Caucaz, din Elada pîna la Finlanda si dincolo de granitele ei, chiar si în America, care dupa forma si material fac dovada unui singur centru de pornire.
Muzeul nostru arheologic are o colectie bogata de astfel de obiecte aduse din Franta, apartinînd epocei Madeleine – neolitice, scose din albia rîului Vazère (sudul Frantei), care daca nu ar indica dupa inscriptie localitatea, ai crede ca sînt gasite la noi, atît de mare fiind asemanarea; parca ar fi una si aceeasi mîna peste tot locul.
Marele preistoric Worse, elev al lui Thomson, împarte neoliticul în doua mari vîrste:
a) vîrsta primara “primele migratiuni” (el admite migratiunea);
b) vîrsta megalitelor, a blocului de piatra, adica trecerea la cuaternar.

Egiptul

Primele siruri misionare ale dacilor se îndreapta spre Sud-Vest, trec Gibraltarul, înfiinteaza Cartagina, dîndu-i numele de Bîrsa si se opresc în Egipt, unde formeaza talpa tarii.1 Ei vorbesc un dialect aparte, deosebit de limba araba oficiala. În ceea ce priveste religia, felahii au trecut la islamism, care nu este altceva decît continuarea fireasca a vechii religii cosmogonice daciane. Cei de la oras, coptii au primit crestinismul, confirmarea dacismului; oficial, ei se numesc felahi.
Cei mai vechi oameni, considerati si astazi adevaratii autohtoni ai Egiptului sînt felahii (valahii nostri).2
Avînd un pamînt fertil, Egiptul este invadat mai tîrziu de arabi, care îsi parasesc pamînturile lor nisipoase si pun stapînire pe aceasta manoasa tara, impunînd limba lor felahilor redusi ca numar, astfel ca limba araba ramîne oficiala.
În Egipt, felahii au manifestat întregul ideal de viata dac, atît pe tarîm material, cît si pe cel spiritual, cautînd sa se identifice cît mai mult cu patria-muma, Dacia, lasînd impresia ca au nazuit sa faca Egiptul cu Dacia un corp comun.
Întreaga conceptie dacica dusa în Egipt dovedeste ca valahii nu s-au desmintit, ci si-au îndeplinit cu prisosinta înalta lor misiune. Si, într-adevar, preocuparile si manifestarile psihice si materiale le citesti pe toti peretii monumentelor, exprimînd felul lor de trai, cu portul lor: femeia cu bibilurile înca din preistorie, cu floricica în par, cu gradinita în fata casei; barbatul cu îndeletniciri agricole – semanat, cules, treierat (Archinti, Egiptul).
Asa au ramas felahii pîna în zilele noastre, cu toate influentele primite de la negroizi, arabi si englezi, pastrînd fondul în pofida schimbarilor exterioare.
Si cu aceste premize sa intram în miezul subiectului”
Locuit de negri din timpuri întunecate, Egiptul se afirma de îndata dupa ce primii înaintasi latini, valahii, s-au oprit pe aceste pamînturi, formînd patura autohtona (Gibbon). Faptul îl confirma si litaniile preotilor din Memphis si Teba. Substratul autohton continua sa traiasca si astazi sub numele de felahi, cu aceleasi îndeletniciri (agricultura), mostenite de la patria-muma – Dacia.
““Neam inteligent, traieste astazi resemnat, sarman” Tara se numeste ’Aia‘. Poporul cultiva smochinul si vita de vie, iar roadele sînt din abundenta, datorita pamîntului fertil, care dadea grîu si orz din belsug, iar turma nenumarate pasteau pe colinele înverzite” (J. Knittal, El Hakin).
Cinstea, caracteristica dacilor, nu le lipseste, nici întelepciunea.1 Dar cel ce completeaza latura practica, batrîneasca si psiho-logia lor este Novacul Osiris (Ostrea), caruia dacii i-au închinat un munte în Gorj, venit în Egipt mai tîrziu. Novac, urmas al uriasilor, protejat de zei, divinitate care, dupa cum spune Homer, personifica soarele, si are de sotie pe Isis (luna din baladele noastre). Osiris completeaza stiinta agriculturii, întemeiaza dinastia preotilor, adevaratii conducatori ai statului si protejeaza scriitorii de aur.2
În vremea lui Osiris se fac canalizari, se asaneaza terenuri, se pun temeliile celor doua capitale: Memphis si Teba, la care ia parte si Man, conducator spiritual, pe care egiptenii îl socotesc întemeietor al rasei umane.
Osiris îsi începe misiunea în Dacia. Se mai vede si astazi la noi Brazda lui Ostrea Novacul. Auxiliarul sau – boul –, considerat divin în Dacia, tot divin este si în Egipt, unde este adorat sub numele de Apis si Minevis. De asemenea în Armenia, Persia, Chaldeea, India si în întreg Orientul, pe unde au trecut dacii ducînd cu ei si întreaga ideologie menhirica, a caror mare maturie este “piramida”.
Osiris poarta cîrja preotiei si haina lunga pîna la pamînt, haina de preot. Dupa aceasta haina lunga, mai tîrziu cu veacuri, Ioan Botezatorul recunoaste pe Iisus, ramura daciana între evrei1, deosebindu-l în învalmaseala multimii, cu ocazia botezului sau. Aceasta haina a ramas caracteristica preotimii, pacat ca este neagra. O parte si voevozii nostri si ctitorii de biserici la mari solemnitati (blana de hermina).xxx
S-a scris mult despre Egipt si despre piramide, si s-a vorbit si mai mult. S-au risipit multe litere, dar fondul a ramas necunoscut pentru simplul motiv ca nici unul dintre cercetatori nu a cunoscut Dacia, punctul de pornire material si spiritual al marii conceptii egiptene. Am spus si o repet: ca sa cunosti piramidele, trebuie sa cunosti mai întîi Dacia, pentru ca numai Dacia si spiritul dacic deslusesc marea taina a piramidelor, cele mai impresionante si semnificative realizari ale Egiptului.
În preistoria tarii noastre, se gaseste, între alte obiecte, “mica piramida” facuta din os, din lemn sau pamînt si care simbolizeaza luna, creatoarea spirituala si materiala a tot ce se vede si nu se vede, a întregii omeniri. Cunoscator al psihologiei daciane aduse de Osiris, faraonul la piramida se opreste ca sa-si zideasca mormîntul. Mai întîi, el cauta o apropiere strînsa de masivul carpatin si se orienteaza dupa meridiana spirituala, vizînd polul getic, ultima stea din Carul Mare, punct din care, coborînd verticala, cade în masivul carpatin. Voind sa dea o importanta cît mai mare piramidei, faraonul alege un loc potrivit pentru constructia ei. Cum Nilul îi sta în cale, se coboara la Gizeh, unde terenul este mai accesibil si acolo ridica piramida, mormîntul lui. Forma si marimea piramidelor sînt prea cunoscute ca sa mai insistam. De un real interes este interiorul, unde îsi concentreaza faraonul întreaga psihologie daciana.
Piramida cuprinde doua camere destul de mari. În cea dintîi, camera umbrei, vedem pe faraon stînd pe o sedila si tinînd discul solar în mîna dreapta, descendenta si misiunea lui – puterea materiala, iar în mîna stînga – cîrja spirituala (stapînitor material si spiritual). În fata lui, în genunchi sta Iisus (Luna), care îi ofera ramura de brad, viata vesnica. În camera a doua, faraonul îsi asigura materia, prin mumificarea trupului, iar ca prevedere, în cazul cînd mumia s-ar pierde, îsi face si dublura de piatra. O data cu aceasta apare si scrierea hieroglifica.
De retinut este faptul ca în primele piramide, faraonul, ca si Osiris, stramosul lui, nu poarta insignele boieriei, adica pilul si cîrligul de sef material, cîrja de sef spiritual si tiara, ci numai ramura de brad – viata nesfîrsita – care este oferita lui. Aceste insigne (însemne), care apar în piramide mai tîrziu, le aflam numai în camera umbrei, nu si în camera mumiei, unde nu se mai putea intra.
Pilul si cîrligul exprima o vanitate si o magulire a faraonului conceputa de cei interesati; ele nu au nici o legatura cu ideologia carpatina, care avea cu totul alt continut. În Carpati, se observa simplitatea si umilinta în fata divinitatii, nicidecum vanitatea.
Marea revolutie adusa de Osiris se citeste în primele piramide, care pastreaza unitatea în simplitate a celor doua camere: camera mumiei si camera umbrei, care dubleaza fiinta mumiei de alaturi. De aici se vede ca autorul primei piramide nu a urmarit altceva decît ideea carpatiana. Ulterior, însa, piramidele si-au pierdut spiritualitatea specifica primelor piramide inspirate de ideologia carpatina, intervenind diferite simboluri, care au dat nastere la fel de fel de interpretari pe care eu le atribui magiei (influenta ebraica).
În ceea ce priveste hieroglifele de pe peretii camerei umbrei, aici nu mai poate fi vorba de o mistificare, ci este înfatisata însasi doctrina daciana, care este imortalizata. Atitudinea de rugaciune a reginei Nefertiti la Luxor în fata hieroglifelor marturisesc acest fapt, pentru ca nu era cazul ca regina sa se adreseze magiei sau vreunei mistificari, ci legii divine adusa de Osiris din Dacia.
În consecinta, piramida se prezinta sub doua aspecte:
1. sub aspectul ideologiei daciane (adevarata piramida)
2. sub aspectul magiei, care pentru noi nu mai prezinta interes.
Acelasi fenomen se petrece si în Chaldeea, unde vedem pe rege purtînd pilul si cîrligul, simbolurile boieriei, cum si titlul de Io – “descendent din soare”, cu care se intitula Nabucodonosor.
În mijlocul uneltelor trebuincioase vietii materiale, s-au gasit mumii sezînd cu genunchii la gura, pozitia socotita de egipteni drept cea mai potrivita. Asemenea atitudini le aflam mai ales în stratele diluvice, denotînd vechimea lor. Cunoasterea ierburilor, servind pentru îmbalsamarea întregului corp, nu numai a scheletului, arata gradul de perfectiune la care ajunsesera popoarele antichitatii. Un exemplu viu îl gasim la Muzeul de Istorie Naturala “Grigore Antipa” din Bucuresti, unde se afla o mumie adusa din Peru.
Fie ca s-a pierdut cunoasterea puterii ierburilor, fie ca acest fel de înhumare este greu de executat, mai tîrziu apare un al doilea fel de înmormîntare, în pozitie orizontala, asezat pe partea stînga si cu genunchii strînsi.1
Înmormîntarea se facea numai la apus de soare, considerînd corpul, materia sfînta. Cercetatorii au aratat ca se vad urme de culori, în special rosu, ca si cum cadavrul ar fi fost vopsit. Mai mult înca, pentru a se arata lumii ca în mormînt se afla un “om”, aseaza afara, la intrarea piramidei, un sfinx (cu cap de om si trup de leu), înfatisînd forta.
Unii dintre faraoni pun în locul capului de leu, un cap de miel, care simbolizeaza bunatatea.
Toate civilizatiile, doctrinele si curentele religioase, care au la baza morala, dogmele si marii initiati stau pe o temelie comuna, temelia daciana (Rama, Osiris, Apollo, Orfeu, Buda, Zoroastru, Mitra, Pitagora, Moise, Mahomed, Iisus). Unii dintre ei – Rama, Osiris, Apollo – sînt porniti din Dacia; iar ceilalti au aceeasi ascendenta. Pitagora considera doctrina lui, sublima doctrina orfica, pornita din cuaternar. Gnosticismul, spune Pitagora, este temelia omenirii. Marile scoli spiritualiste din Eleusis, Delfi, doctrina eseniana, toate traiesc pe acelasi cuaternar avînd ca centru de raspîndire Dacia.
Nordul omenirii africane este patruns de ideologia daciana si, pentru a întari aceasta realitate, sa dam cuvîntul scriitorilor:
“Getulii se spune ca au fost geti, care au plecat cu corabiile lor în numar foarte mare si au ocupat Sirtele din Libia” Si fiindca venisera din teritoriile getilor au fost numiti getuli” (Isidori Origines, 1, 9, 1) Ei stapîneau regiunile dintre Mauritania, Numidia, Cirenaica si desertul cel mare.
“În drumul lor spre sud, si anume în Egipt, se observa o civilizatie neolitica cu caracter preistoric, venita înca din epoca de piatra” (Morgan, Recherches sur les origines de l’Égypte; l’Âge de la pierre, Paris, 1896-97).
“Libienii au fost un popor agricol. Femeile lor purtau pieptare de piele, boceau mortii si aveau stergare pe cap” (Herodot, IV, 191-198, Hecatel, Historie Gr., I).
“Cartagina a fost la început pelasga” (Silly, Ist. Punica).
“Cel mai vechi nume al Cartaginei a fost Byrsam” (Strabo, Virgil).
Scriitorul german Cremer spune: “Cultura egipteana a fost precedata de alta cu mult mai veche decît aceea a popoarelor asiatice” (T. Antonescu, Lumi uitate; Cremer, Semitische Kulturentlehnung).
Hommel, adîncind si mai mult cercetarile, crede ca perioada protosemita a Egiptului a trebuit sa fie precedata de o alta, cînd protosemitul traia laolalta cu arianul primitiv. Asa se explica asemanarea de radicali la unele cuvinte din limbile ariene cu cele semite. Autorul presupune ca egiptenii sînt veniti din Asia Mica (Chaldeea) si de aici confuzia. Aceasta negura ce învaluieste realitatea se explica prin faptul ca se dau concluzii fara sa fie cunoscute premizele.
Cînd si cît de îndelung a trait împreuna aceasta lume, nu se poate spune, dar presimtim multimea mileniilor, care s-au scurs pîna la ruperea grupului egipto-chaldeu din trunchiul comun. Dar, oricît de neguroasa ar fi aceasta perioada de cultura, îndaratul ei distingem cu puterea închipuirii si a patrunderii o alta lume si mai veche, lumea ariana. În orice caz, fiorii ce cuprind în fata acestei prapastii adînci a trecutului, în care mai mult simti decît vezi agitîndu-se popoare fara nume si fara caractere distinctive, învaluite, precum sînt în negura vremurilor (Antonescu, Lumi uitate, p. 128).
Dupa cum am spus, getii – valahii – ocupa tot Nordul Africii. Ideologia menhirica se împrastie peste tot. Toate triburile arabe, beduine sînt patrunse de marea opera daciana, careia îi ramîn credincioase, cu tot mahomedanismul care nu o altereaza, adaugînd bineînteles influente locale foarte slabe. Astfel o primeste Mahomed, înscriind-o cu litere de aur în Cartea Sfînta (Coranul). Dacismul ramîne la temelia mahomedanismului.
Olimpul Iliadei nu este Olimpul Thessaliei, ci este “Olimpul cel vechi”, de lînga Istru, unde era originea zeilor (Homer, Iliada, I, XIII).
Titanii sînt prototipurile zeilor si ale oamenilor distinsi, prototipurile parintilor nostri (Homer, Iliada, XIV).
În rugaciunile lor, sufletele mumiilor egiptene se adreseaza divinitatilor supreme, care traiesc în nordul Istrului (Homer, Iliada).
Titanii se numeau geniile vechiului pamînt si fiii pamîntului (Virgil).
În Carpati se afla muntele Mamîie (cuvînt dacic). În limba noastra se aude si astazi destul de des: “Ce stai ca o mamîie?”
În Carpati emigrau sufletele celor morti ai Egiptului, spre a-si continua viata noua si fericita (Dionysi).
Scitii din Europa au domnit peste Africa. Acestia erau scitii de la Dunarea de Jos, cei mai civilizati, mai avuti si mai razboinici, a caror memorie o aflam în traditiile istorice ale persilor, indienilor, chinezilor (Gibbon, Histoire de la décadence romaine). Domnia lor a avut o durata de 1.500 ani (Justini, Historie Philip, 1, II).
La baza religiei hyperboreenilor sta credinta în imortalitatea întîlnita de la Istru pîna în Grecia, Egipt, Etruria, Cartagina (Diodor Siculo).
Strabo denumeste sciti întreaga familie latina, în frunte cu dacii (scit ˆ misionar religios, de unde au ramas prin derivatie cuvintele schit si schinic, schimnic).
Sosirea poporului preistoric în Egipt se anunta înca din paleolitic, mai ales în Algeria (Anthropologie, An. IX, 1900).
Cea mai veche dinastie egipteana, numita a “zeilor”, a fost preistorica (Manethonis, Histoire des Grecs, II Diodori, Lib. I).
Memfis, prima capitala a Egiptului, aminteste numele lui Man. Teba, de asemenea, dainuieste din preistorie; a fost înfiintata de regele Ogybus din Beotia. Tebanii se considerau cei mai vechi oameni de pe pamînt (Homer, Iliada, IX; Tzetzes, Lycophron; Diodor Siculi, Lib. I). În tara noastra, Tape (Banat) aminteste de Teba.
Înaintea Egiptului faraonic a existat Egiptul preistoric (Cantre, Hist. Univ., I).
Cei mai vechi locuitori ai Egiptului se numeau blaci, de la belaci (derivat din valahi).
O localitate din Asia Mica, lînga muntele Olimp din Bitumia se numeste Blakia (Melal, Lib. I; Pliniu, V). Acesti locuitori au fost o colonie a getilor din Nordul Dunarii de Jos (Strabo, XII).
Civilizatia egipteana este pelasga, începînd din neolitic (Morgan, Origines de l’Égypte).
Cei dintîi locuitori din sesul Nilului au fost zeii, care domnisera peste Egipt, iar patria lor era în nordul Istrului (Georges Pierret, Livre des morts, Lib. VI, I).
Catre acesti oameni-zei, care au domnit peste Europa si Africa, adreseaza mumiile egiptene rugaciunile lor, sa li se îngaduie ca si pe cealalta lume sa lucreze pamîntul, sa are, sa semene, sa treiere, sa irige locurile lipsite de apa, sa transporte nisip de la apus spre rasarit (Pierret, ibidem).
În Dacia, Istrul, rîul cel mai mare, era considerat divin (Pierret, Livre des morts).
Istrul este parintele zeilor (Homer, Iliada).
Istrul este rîul sfînt; el apartine istoriei religiilor timpurilor primitive (Dionisii).
“Acolo era catena muntilor sfinti, în care un vîrf se numea Man, muntele vietii, unde se gaseau stîlpii cerului” (Pierret, Livre des morts; Maspéro, Hessiod, O.D.).
În vechile litanii scrise de preotii din Teba si Memfis, pentru divinizarea lui Osiris, se aminteste, ca o binecuvîntare eterna, ca una dintre gloriile cele mai mari ale acestui monarh este aceea ca a deschis drumurile din regiunea Nordului, adica din Tara Scitilor (Dacia) (Pierret, C.M.).
În papirusurile pe care preotii egipteni le depuneau lînga corpul mumiilor se aminteste de tara cea fericita si divina din partile de Nord ale lumii vechi, era situata lînga rîul cel mare si sfînt – Istrul, unde s-au nascut toti zeii si unde migreaza sufletele celor morti (Pierret, L.M.).
Zoroastru, întemeietorul religiei persilor, care traise cu mii de ani în urma marelui eveniment petrecut în Dacia, a rezumat numai vechile traditii, credinte si legende ale Apusului, transmise în Media si Partia prin imigrarile si peregrinarile Scitilor (Isidori Origines, XIV).
Cei dintîi o