Autorul manuscrisului este cunoscut în istoria Bisericii Ortodoxe Apostolice Armene sub numele de Vartanes Kertogh, sau, mai bine zis, Vartanes Carturarul. Ucenic al scolii monahale din Siunik, care avea sa devina mai tîrziu unul dintre ierarhii de seama ai Bisericii Armene, carturar, bizantinolog, teolog. Despre biografia lui ne lipsesc, din nefericire, anumite date; istoricul Uchtanes (sec. X) l-a considerat „un carturar arhiereu al Sfîntului Scaun“. În 604, arhiereul Vartanes este ales loctiitor de Patriarh timp de trei ani, pîna cînd, la 607, avea sa aiba loc noua alegere, în persoana unui anume Abraham.

*

În cele ce urmeaza, ne vom stradui sa redam în româneste textul unui manuscris apartinînd vestitului carturar din secolul VII, pe nume Vartanes, manuscris pu-blicat, sub titlul „Despre luptele iconoclaste“, în Buletinul Oficial al Patriarhiei Supreme Armene, Ecimiadzin, nr. 6-7/1970, sub îngrijirea lui Ervant Melconian.
Socotim necesara prezentarea acestui manuscris, întrucît el reflecta foarte clar disputele iconoclaste care au avut loc în partile Armeniei, înca din primii ani ai secolului VII. De altfel, carturarului Vartanes îi apartin si un numar însemnat de studii, cu continut dogmatic, împotriva nestorienilor.1
Apreciind valoarea si locul manuscrisului în istoria Bisericii Armene, consideram ca manuscrisul sus-amintit, tradus în româneste, va prezenta un interes deosebit si pentru specialistii si teologii din Biserica Ortodoxa Româna si nu numai.
Sa vedem mai întîi editiile manuscrisului. Textul original a aparut pentru prima oara în 1852, într-un studiu al arhimandritului Karekin Zarphanalian, sub titlul Despre mijlocirea sfintilor (adica rolul sfintilor în ruga noastra catre Dumnezeu).
A doua oara, textul a aparut în revista Sion – Buletinul Oficial al Patriarhiei Armene din Ierusalim, sub îngrijirea patriarhului Eghise Turian, în anul 1927.
Sirarpi Der Nersesian, apreciata ca un bizantinist de renume, a tradus textul manuscrisului în limba franceza, în anul 1945.
În sfîrsit, ultimul autor care s-a ocupat de acest manuscris este Ervant Melco-nian din Erevan, care a redat textul atît în limba veche armeana, cît si în cea actuala, comparîndu-l cu editiile vechi anterioare, adaugînd si numele hagiografilor, si anul cînd s-au copiat.2
Autori de seama, ca Manuc Apeghian sau Sirarpi Der Nersesian au consi-derat ca manuscrisul reprezinta o prima lucrare de acest gen care oglindeste cultul icoanelor în Armenia si luptele duse pentru pastrarea si triumful cultului icoanelor.
Un alt aspect îl prezinta faptul ca manuscrisul dateaza cu un secol si mai bine înaintea verdictului împaratului bizantin Leon Isaurul, din anul 726, si deci se poate spune ca înca de pe atunci Armenia si crestinii armeni opuneau rezistenta în fata luptelor ce se ducea împotriva icoanelor.
Redam mai jos textul tradus în limba româna, urmînd ca, la sfîrsit, sa tragem concluziile:

„Toate fapturile sînt împodobite cu lumina vietii si luminate cu razele sale, bucurîndu-se cerul si pamîntul, deoarece lumina adevarului a umplut cu lumina toata lumea, a sfarîmat întunericul din inimile împietrite si întunecate si lumea s-a umplut cu învatatura dumnezeiasca cea cunoscuta, iar urmasii învataturii eretice, care colinda în întunericul cel întunecat prin cuvîntari gresite vor sa cutreiere si fara gîndire sa însele pe nestiutori, dezbinînd biserica. Nu este vrednic, spun ei, a atîrna tablouri cu chipuri în biserici. Se aduc date din Vechiul Testament, ca aceasta s-ar spune despre cultul idolilor la pagîni, împotriva carora s-au ridicat si proorocii. Dar (icoanele) noastre nu se aseamana cu chipurile lor (cioplite), pentru ca ale noastre sînt închinate lui Hristos si ucenicilor Sai. Nu vom aduce marturii din cuvîntari retorice, ci vom vorbi despre marturia cartilor, exact asa cum ne-au învatat pe noi tîlcuitorii poruncilor. Pentru ca mai întîi Moise a pictat chipurile pe altar din porunca lui Dumnezeu, doi heruvimi cu chip omenesc din aur, cu aripi, pe altarul pocaintei (iertarii) din care graia stapînul stapînilor.3 Acelasi lucru marturiseste Apostolul zicînd: «Heruvimii maririi erau pazitori asupra iertarii», fiind pilda poruncii mari. De asemenea si catapeteasma, despre care a poruncit Domnul sa fie pictata cu chipuri, cu podoabe facute de mîna, cu pietre scumpe rosii, albastre. Nu erau oare vopsite ramele tablourilor sau ale catapetesmei, iar chipurile reprezentînd pe heruvimi? La fel a procedat si Solomon în Templu: «Tot Templul l-a îmbracat în aur… si a facut în Sfînta Sfintelor doi heruvimi din lemn de maslin înalti de zece coti»4, dar Dumnezeu nu l-a stînjenit, ci Templul l-a numit cu numele Sau. Iar în viziunea proorocului Iezechil se observa: «Tocmai în ziua aceea a fost mîna Domnului peste mine si m-a dus în tara lui Israel si am fost asezat pe un munte foarte înalt. Pe acest munte, pe partea lui de miazazi, erau un fel de ziduri de cetate. Am fost dus acolo si acolo iata era un om, al carui chip era ca înfatisarea aramei stralucitoare; el avea în mîna o sfoara de in si o prajina de masurat si statea la poarta. Omul acela mi-a zis: ‘Fiul omului, priveste cu ochii tai, asculta cu urechile tale si ia aminte la toate cîte am sa-ti arat, caci de aceea ai fost tu adus aici, ca sa-ti arat acestea. Sa vorbesti casei lui Israel tot ce vei vedea’.5 Iata, un zid înconjura templul pe dinafara de jur-împrejur… si anume erau sapati heruvimi si palmieri asa între fiecare doi heruvimi un palmier6,
si fiecare heruvim avea doua fete. Deci, ce vei spune despre aceasta, omule (credincios), care esti suferind cu gîndul, caci ai spus despre inventiile heruvimilor lui Moise si Solomon ca sînt lucrate cu mîna, dar cum le vei considera pe acestea pe care însusi Dumnezeu le-a aratat. Iata ca e clar ca de la început icoanele erau pentru cinstirea si marirea lui Dumnezeu si pentru slujirea si adorarea (lui Dumnezeu) înaintea lor».
Atîta spun numai din Vechiul Testament. Iar în Noul Testament, Pavel spune atenienilor: «Caci strabatînd Cetatea voastra si privind locurile voastre de închinare, am aflat si de un altar pe care era scris: ‘DUMNEZEULUI NECUNOSCUT’. Deci pe Cel pe care voi necunoscîndu-L, Îl cinstiti, pe Acesta îl vestesc eu voua».7
Oare acest altar îl reprezenta pe Dumnezeu, pentru ca era cinstit întru numele Sau, iar despre aceasta a marturisit Pavel. Iar noi nu privim la icoane ca si cum îl privim pe Dumnezeu, ci în numele lui Dumnezeu le pictam, asa cum s-a aratat noua. Isaia vorbeste despre nasterea Lui, Ieremia despre venirea între oameni, David despre pati-mile si înmormîntarea Domnului, Iezechil si Osea despre învierea Domnului, Daniel si Zaharia despre a doua venire, Naum si Maleahi despre Judecata de apoi. Deoarece ei prin semne ne-au lasat [scris] noua [anumite întîmplari], iar altele s-au împlinit, noi pictam aceste întîmplari asa cum e scris în carti, caci si cartea este un medicament ca si culorile frescelor.
Si dascalii Bisericii ne vorbesc despre icoane. În cuvîntarea episcopului Constantino-polului, Hovhannes, catre noii botezati, spune: «De pilda, statuile de arama ale îm-paratilor sînt moarte si fara simt…» Iar tu, ereticule, fa ascultare si afla. Din nou în aceeasi cuvîntare se spune: «Nu trebuie a îndeparta Cartea dumnezeiasca»; si continua: «Nu observati pe chipurile împaratilor, în partea de sus se afla semnatura îm-paratului, iar în partea de jos sînt oglindite faptele împaratului, biruintele sale. La fel si în carti se observa chipul împaratului, iar în partile de sus si de jos toate biruintele si vitejiile. Sau, ce vei spune despre acea icoana a Domnului, pictat de omul de încre-dere al împaratului Abgar, Anania, întîlnirea împaratului cu Hristos, care astazi s-ar parea ca se afla în Biserica din Urha».
Episcopul Severian spune: «De pilda, cînd împaratul lipseste, tabloul sau îi ocupa locul si curtenii se închina în fata tabloului si apoi praznuiesc sarbatorile de peste an.
Conducatorii si credinciosii se închina la icoane fara sa se uite la partea de lemn [rama], ci uitîndu-se la chipul de pe el, nu la materialul din ce-i facut, ci la pecetea de pe icoana. si daca chipul împaratului muritor este atît de mult cinstit, cu cît mai mult trebuie cinstit chipul si icoana Împaratului nemuritor [Iisus Hristos]?»
Da ascultare celor spuse de acestia [este vorba de Parintii Bisericii – n.n.], ale caror scrieri, daca vrei sa le citesti, graiesc aceleasi marturii.
Luminatorul armenilor, Sfîntul Grigore, spune într-una dintre rugaciunile sale: «În locul lemnului sculptat Crucea Sa [e vorba de Mîntuitorul rastignit] l-a ridicat în lume si deoarece oamenii erau obisnuiti a se închina în fata chipurilor icoanelor mu-ritorilor. El a devenit muritor pe cruce. A murit neînsufletit, pentru ca prin aceasta sa se întareasca de fapt închinarea credinciosilor în fata crucii de lemn si celui ce se afla pe cruce, pentru ca acei ce picteaza icoane au un cult fata de icoane si cinstesc fata icoanelor ca sa fie supuse [ocrotite] dumnezeirii Lui».8
Iar daca nu veti da crezare vorbelor noastre, trebuie sa cautati cu atentie în carti, însa voi sînteti pre departe de carti, cum e cerul de pamînt. Mai sînt si alte marturii din Sfînta Scriptura. Totul este în vazul lor, al celor ce au minte. Urechile aud si mintea pricepe, fara ochii mintii, ochii trupului nu vad. Dar e interesant ca porunca o reti-neti, dar alungati pe împarat, va închinati semnului, dar aruncati cu pietre asupra împaratului, va închinati crucii, dar va împotriviti Celui rastignit. Astfel, maniheii si marcionitii cu ochii considera numai întruparea adevarata a Mîntuitorului, iar cînd privesc laicoane se înfurie tare, se împotrivesc si se dusmanesc apropiindu-se de ele, daca noi i-am vazut pe prooroci si nu i-am cercetat, ca ei spuneau de idolatria pagînilor, «ca toti dumnezeii neamurilor sînt idoli…»9 si nicaieri în carti nu vom întîlni scris ca icoanele crestinilor si din biserici sînt idoli.
Si în Istoria bisericeasca se spune la fel, asa cum Eusebiu scria (cap. VII, 17): «Despre semnele faptelor mari ale Mîntuitorului ce au avut loc în orasul Pennada. Deoarece am amintit despre acest oras, sa nu trecem cu vederea istoria (caci ei vor fi pomeniti de cei ce ne vor urma), cum femeia suferinda, al carei sînge se varsa continuu si asa cum acum din Sfînta Evanghelie ea s-a vindecat de catre Mîntuitorul în acel oras unde s-ar spune ca traia ea. Si casa ei e renumita ca o marturie a minunilor si a semnelor lui Dumnezeu, a milostivirii si a darului revarsat asupra femeii.
În fata intrarii casei se afla sculptat pe o uriasa piatra chipul unei femei îngenunchiate, ale carei mîini deschise se roaga la statuia din bronz a unui barbat, acoperit cu un acoperamînt, iar mîinile lui sînt întinse catre femeie. Lînga picioare se afla un arbore care se deosebeste de toate celelalte, fiind un leac pentru toate durerile. Aceasta statuie este dupa chipul Mîntuitorului nostru, asa cum se spune, pe care o putem vedea si astazi vizitînd acel oras. Dar aceasta nu-i mai presus cu nimic de unii din pagîni care au crezut în Hristos si cu ulei au pictat pe Pavel, Petru si chiar pe Hristos si care ne-au parvenit pîna în zilele noastre.
Deci n-ai observat aceste carti, prietene, ca te împotrivesti poruncilor lui Dumnezeu. Prieten îti spun nupentru ortodoxia credintei, ci pentru acele cuvinte spuse de Iisus Hristos: «Prietene, pentru ce ai venit». Daca ati citit, dar nu ati retinut, caci pentru voi s-a spus de catre Apostoli, «în care conducatorul veacului acestuia (diavolul) a orbit mintile patimase, ca sa nu le lumineze lumina Evangheliei, slavei lui Hris-tos…».10 Iar daca nu ati citit trebuie cautat, cercetat si stiut care-i binele si raul, a deosebi (lucrarea) cea dumnezeiasca de cea demonica.
Si de ce nu stiti ca în templele idolilor sînt sculptati Vormist11, Aramazt12, cu vra-jitoriile si nelegiuirile lor, iar în Bisericile lui Dumnezeu vedem pictat chipul Sfintei Fecioare, Nascatoare de Dumnezeu, avînd în brate pe Hristos, ziditorul ei, fiul ei, ziditorul tuturor. În templele idolilor, Anahid13 este prezenta prin nelegiuirile ei, iar în Bisericile credinciosilor si marturisitorilor lui Dumnezeu sînt pictati Sfîntul Grigore cu chinurile sale pentru Dumnezeu, Sfîntul Stefan, primul marturisitor în mijlocul celor ce au aruncat cu pietre asupra lui, Sfintele fecioare Gaiane, Hripsimea, prin moartea lor martirica si cu multi alti sfinti vrednici. În templele idolilor se afla Astghik14 si Afrodita, socotite de pagîni ca mame ale tuturor placerilor, nelegiuirilor si ale lacomiei, iar în Bisericile lui Dumnezeu se afla Crucea Domnului, Ceata Apo-stolilor si a proorocilor, care au biruit tot cultul idolilor si au adus pe credinciosi spre cinstirea adevaratului Dumnezeu.
În bisericile lui Dumnezeu sînt pictate toate faptele minunate ale lui Hristos, asa cum sînt oglindite în carti, asa cum am spus la început ca proorocii ne-au vestit nasterea, botezul, patimile, rastignirea, înmormîntarea, învierea si înaltarea la ceruri a Domnului. În biserici pictam toate acestea asa cum ne spune Sfînta Carte si în carti se întrebuinteaza scrierea cu uleiuri si cu acelasi ulei se picteaza si în biserici. Din carti numai urechile aud, iar picturile cu ochii le vedem, cu urechile auzim, dar cu inima credem. Iata ca e clar ca din carti deriva si cultul icoanelor. Daca cineva va studia mai (adîncit), va ajunge la adevar, iar ereticii gresesc prin vorbe contradictorii, pentru care ei nesocotesc (icoanele) ca sînt negraitoare si fara simt.
Oare chivotul lui Dumnezeu graia cînd a fost darîmat Dagovnul, Azovda, Ghet si orasul de alt neam Azgolovna a fost nimicit, pîna cînd ei au protestat spunînd: «Chi-votul Dumnezeului lui Israel a venit la noi ca sa omoare si pe poporul nostru».15 Oare Crucea lui Dumnezeu care e cinstea arhanghelilor, mîntuirea oamenilor si frica demonilor, a grait cînd în orase a dat viata mortilor si pîna în zilele noastre a facut multe fapte minunate?
Iata ca noile porunci urmeaza celor vechi, graind noua despre darul lui Hristos. Si acoperamîntul Evangheliei este pictat si facut nu numai din aur si argint, ci si din oase de elefant, din piele de culoare rosie. Iar noi, cînd ne închinam în fata Sfintei Evanghelii sau o sarutam, noi nu ne închinam materialului din care-i facuta, ci cu-vintelor Mîntuitorului, care s-au scris pe pergament. Asa cum Domnul, cînd a intrat ca un biruitor în Ierusalim, fiind întîmpinat de batrîni si copii, avînd în mîna crengi de palmier si maslin, acestia binecuvîntau, preamareau si se închinau Domnului.16 Ei nu se închinau animalului, ci lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Asa si închinarea se face numai pentru Hristos, în numele Caruia este pictata icoana. Deci iata deo-sebirea între pictura dumnezeiasca si cea pagîna, pentru care ereticii au dezbinat pe credinciosi spre pieirea lor.
Împreuna cu toti cei ce cred în spusele ereticilor vor primi rasplata în iadul chinuri-lor. Despre acestea a spus fericitul prooroc Osea: «Ei întind curse pe toate drumurile, capcane în casa lui Dumnezeu»17, iar în alta parte spune: «Vai de cel care adapa pe prietenul sau din cupa lui otravita»18. Si într-adevar cei ce cu placerile pacatului sînt înzestrati, nu merg pe drumul dreptei credinte, ci se abat de la dreapta porunca. Voi grai si nu voi tacea, de pilda, daca cineva cauta în rafturi pe Apostol, sau Isaia, sau ceea ce e scris în cartile lor, oare el cauta pe acestia? Cred ca el cauta poruncile dumnezeiesti si cuvintele sale. Iar noi ne aducem aminte de el si de cei ce-i trimit prin icoane si nu spunem ca aceasta icoana e Dumnezeu, ci cel ce aminteste de Dumnezeu si pe ucenicii Sai.
Ceea ce e scris de regele Pap [al armenilor - n.n.], ca a introdus picturi în biserica, nu graiti adevarul, caci în Armenia nimeni nu stia sa picteze pîna acum, ci de la greci erau aduse picturile, asa cum si învatatura noastra e de la ei, înainte de a fi gresit.19 Înainte de Pap au mai domnit si alti împarati, care atîrnau icoane în numele lui Hristos, chiar patriarhi si împarati ca fericitii Sahag si Mastot, Ieznic, Artar, Koriun si prietenii lor, datorita carora Dumnezeu a daruit învatatura armenilor. Si nici unul din ei n-a scris nimic împotriva icoanelor din biserica, ci numai Smul, Tateos si Isaia si complicii lor care au înselat pe multi (de la dreapta cale). Cu toate ca deocamdata cei ce au dezbinat au un oarecare succes, însa aceasta va fi pentru o scurta perioada, caci ei nu graiesc adevarul si primele pacate s-au nascut chiar din neadevar, asa cum a fost la Adam.
Aceste cuvinte nu-mi apartin, ci ele sînt din Sfînta Scriptura a Vechiului si Noului Testament. Daca doriti sa slujiti lui Hristos si sa îndepliniti poruncile Sale, cautati toate cartile aici-amintite si cînd veti gasi, ele va vor arata voua calea cea dreapta. Despre icoane e de ajuns pentru cei ce au minte. Iar despre uleiuri [are în vedere uleiul icoanelor], despre care se spune ca-i necurat, gresesc prin vorbele lor, caci si uleiul cartilor e din lac (vopsea, rasina), care se poate mesteca, iar materialul icoane-lor este laptele, oul, rugina de metal, var si altele, o parte dintre ele folosindu-se chiar la vindecarea unor boli.
Dar noi nu socotim ceva necurat faptul ca Dumnezeu a daruit acestea pentru folosul lumii si nu consideram ceva de aruncat cînd spunem ca aceste uleiuri au un miros. Si daca sînteti asa de curati si smeriti, trebuie ca la ceasul rugaciunii sa sfarîmati stomacul vostru si cu apa înfierbîntata sa spalati intestinele voastre si numai apoi sa intrati în biserica. Oh, oamenilor rai si înraiti fara masura, ca odata motivati icoanele spunînd ca-s facute de mîna si nu ne este noua vrednic. Si Bisericile sînt lucrate de mîna, numindu-se biserica lui Dumnezeu, dupa cum spune Pavel catre Timotei: «Ca sa stii, daca zabovesc, cum trebuie sa petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stîlp si temelia adevarului».20 Ce veti spune despre aceasta caci si acesta e lucrat de mîna (Biserica) si din acest cunoscut cunoasteti Necunoscu-tul, uleiurile si icoanele amintesc de Dumnezeu si de ucenicii Sai.
Dar în voi se afla satana si va socotiti sfinti asemanîndu-va cu pietrele albe ale mormintelor. Foarte adevarat a spus autorul: «Nu fi nelegiuit pîna la sfîrsit si nu fi nici nebun»21, si continua: «…Un neam caruia i se pare ca e fara prihana în ochii lui si care nu e curatit de nelegiuirea lui»22.
Iar noi ne grabim a intra în Biserica lui Hristos seara si ziua, rugîndu-ne dinainte pentru a împlini vremea noastra de vitregie si a fi vrednici, ca la ziua Judecatii, cu fetele noastre de bucurie sa-L vedem pe Dumnezeu pentru a putea ajunge la binele vesnic, caci Lui este slava în vecii vecilor. Amin“.

Nu putem sa încheiem prezentarea de fata, fara a spune cîteva cuvinte despre pozitia pe care a adoptat-o Biserica Armeana în trecut, pozitie care a fost si este valabila si în zilele noastre.
În istoria bisericeasca universala în general, luptele împotriva cultului icoanelor apar ca un fenomen în secolul VIII, dupa cum am spus la început, prin verdictul dat de împaratul Leon Isaurul la anul 726.
Unii specialisti sînt de parere, unii chiar au afirmat, ca miscarea împotriva icoanelor a aparut chiar din primele secole ale crestinismului. Istoricul Veber spune: „Împreuna cu crestinismul, în provinciile romane a patruns si obiceiul cultului moastelor sfintilor si al icoanelor“.23 Un canon al unui sinod, si anume canonul 36, dat de sinodul ce a avut loc în orasul spaniol Iberis la anul 306, se spunea: „În bise-rici nu trebuie sa existe icoane, în fata carora sa se închine si sa aiba cult…“24
Cultul icoanelor nu a fost în aceeasi masura raspîndit în lumea crestina. Obiceiurile locale, traditia locala au avut un mare rol în aceasta privinta. Nestorienii au avut un rol negativ în privinta cultului icoanelor.
Din secolul VIII înainte, lupta împotriva cultului icoanelor ia amploare. Cei peste 338 de episcopi prezenti si întruniti la un sinod care a avut loc în anul 754 la Constantinopol au interzis categoric cultul icoanelor nu numai în biserici, ci si în casele crestinilor. Însa, dupa cum se stie, la anul 787, Irina, împarateasa Bizantului, permitea pentru totdeauna cultul icoanelor, hotarîre luata pentru toata Biserica la Sinodul de la Niceea, din anul 787.
Biserica Apostolica Ortodoxa Armeana a avut de la început un respect deo-sebit si un cult specific fata de icoane, pastrîndu-si masura si ferindu-se de adaugiri prea multe la icoanele de sub boltile bisericii. Ca si în Biserica Ortodoxa, si în Biserica Armeana, dupa cum s-a vazut, s-au dus lupte împotriva icoanelor de asa-numitii pavlicieni.
Vartanes a reusit sa dea o explicatie, aratînd ca, „…dupa traditia dogmatica a Bisericii Armene, nu exista o rînduiala pentru materialul constitutiv al icoanei, ci venerarea se aduce sfîntului care este reprezentat, cerînd acestuia mijlocirea lui la Dumnezeu pentru ca Dumnezeu sa ne ajute“.25
Un parinte al Bisericii Armene din secolul XI, si anume Anania din Sanahin, spune: „Noi pictam pe Hristos, pe apostoli, pe prooroci si avem un cult fata de ei, fara sa exageram, asa cum se obisnuia la pagîni“.26
În încheiere, amintim cîteva biserici vestite în picturile lor interioare: Biserica din Aghmatar (sec. XI), Catedrala din Ani, Biserica „Sf. Grigore Luminatorul“, precum si Catedrala Patriarhala din Ecimiadzin, a carei pictura, ultima de altfel, este executata în secolul XVII.
Revenind la bisericile armene din România, amintim: Biserica armeana din Bacau, cu hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril, biserica armeana din Roman, bisericile armene din Botosani, Manastirea Zamca de la Suceava, precum si Catedrala Episcopiei Armene, din Bucuresti. Acestea stralucesc prin frescele lor interioare, fiind mereu în admiratia vizitatorilor straini si formînd obiectul venerarii zilnice a adevaratilor credinciosi, care mostenesc si tezaurul artistic al credintei lor.
Mentiunea despre cultul icoanelor este si un document istoric de mare valoare artistica si religioasa si, totodata, un adevar ca venerarea sfintilor este o succesiune în credinta si un patrimoniu ecumenic. Împletirea cultului icoanelor cu venerarea sfintilor si adorarea lui Dumnezeu înseamna siguranta dreptei credinte.

NOTE

1 Manuscrisul a aparut mai întîi în Sion, revista a Patriarhiei Armene din Ierusalim, 1927, pp. 23-25; 61-63.
2 Buletinul Oficial Ecimiadzin, nr. 6-7 / 1970, pp. 86-97.
3 Iesirea, 26, 31, 33, 8 si 35.
4 III Regi, VI, 23-35.
5 Iezechil, XL, 2-8.
6 Ibidem, XLI, 18-20.
7 Fapte, XVII, 23
8 Aghatanghelos, Istoria armenilor, Venetia, 1930, pp. 67-68.
9 Psalmi, XCV, 5.
10 II Corinteni, IV, 4.
11 Idolii armenilor dinainte de crestinare.
12-14 Ibidem.
15 I Regi, V, 10.
16 Intrarea Mîntuitorului în Ierusalim, Floriile.
17 Osea, IX, 8
18 Avacum, II, 15.
19 Are în vedere începutul luptelor împotriva cultului icoanelor în perioada aceea.
20 Timotei, III, 15.
21 Ecleziastul, VII, 17.
22 Pilde, XXX, 12.
23 Veber, Istoria universala, Moscova, 1887, vol. V, p. 220.
24 Ecimiadzin, nr. 6-7/1970, p. 86.
25 Ibidem, p. 87.
26 Ibidem.