Crestinismul este viata spirituala care se alimenteaza, în primul rînd, din taina altarului pentru a se manifesta apoi în tot organismul trupului Bisericii: o con-stiinta de adînca si indestructibila solidaritate apare în constiinta tuturor celor ce se împartasesc din acelasi potir, iar constiinta aceasta devine cu atît mai puternica, cu cît ea îsi gaseste motivarea în lumea adevarurilor suprasensibile si vesnice.
Niciodata viata de cult a Bisericii Armene nu a avut un caracter institutiona-lizat, lasata numai în seama clerului de mir sau a celui monahal, ci ea a fost viata de toate zilele a credinciosilor, iar Liturghia crestina a fost întotdeauna soarele care a luminat si a încalzit aceasta viata. Liturghia armeana a contribuit la pastrarea uni-tatii poporului armean; Liturghia a înflacarat avînturile poetice ale multor credinciosi, care au dat Bisericii Armene o imnologie de o rara bogatie si adînca inspiratie; Liturghia armeana a fost aceea care a facut necesara folosirea limbii armene din secolul V, sa inventeze alfabetul armean si sa înceapa, în limba armeana, lucrari teologice de mare importanta la baza carora a stat traducerea Bibliei în limba armeana, si care au constituit apoi începuturile artei si culturii armene de mai tîrziu, ca la toate celelalte popoare crestine.
Participarea la viata liturgica a Bisericii lor a determinat întotdeauna pe cre-dinciosii armeni sa duca o viata crestina virtuoasa, iar simtamîntul solidaritatii cres-tine, împletit cu cel al solidaritatii nationale, i-a facut, pe de o parte, sa se arate plini de compasiune si gata de întrajutorare fata de orice semeni ai lor de acelasi neam si plini de o larga solicitudine fata de toti fratii lor în Hristos din afara. Din aceasta stare de adînca traire religioasa a credinciosilor armeni, au rasarit miile de sfinte lacasuri de rugaciune, în toate regiunile locuite de armeni, multe dintre ele fiind adevarate monumente, durate în piatra si înfrumusetate în stilul si cu podoabele specific armene. S-a vorbit despre faptul ca Biserica Armeana s-a identificat adesea cu Statul armean. Desigur ca, atunci cînd, sub influenta nefasta a împrejurarilor istorice, statul armean a fost desfiintat, Biserica a luat asupra ei destinul national al poporului armenesc. Ea este tezaurul în care se pastreaza cu sfintenie toate traditiile credinciosilor armeni. Tot Biserica, si îndeosebi viata liturgica, a modelat sufletul credinciosilor armeni, facînd din ei crestini integri, cu suflet deschis si plin de soli-citudine fata de toti aceia în mijlocul carora traiesc.
Liturghia crestina, aceasta pretioasa mostenire pe care Bisericile au primit-o si au pastrat-o cu grija de la Biserica primara, a fost, pîna la Reforma, unicul domeniu ramas neatins de disputele teologice si hristologice care au framîntat gîndirea teologica timp de secole. Cînd zicem asa, ne gîndim în primul rînd la esenta Litur-ghiei crestine, la Sfînta Euharistie, taina Trupului si Sîngelui Mîntuitorului, prezenta pe altarul Bisericii, si la functiunea pe care o îndeplineste Liturghia în cadrul comunitatii crestine: aceea de a prilejui comunitatea strînsa dintre credinciosi si Mîntui-torul Iisus Hristos, cu toate consecintele care decurg din activitatea mîntuitoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Din acest punct de vedere, Liturghia crestina ramîne în toate Bisericile momentul culminant de unire a pamîntului cu Cerul si de împacare a omului cu Dumnezeu.
Faptul ca, în decursul timpului, s-au strecurat în liturghia crestina anumite obiceiuri locale, rugaciuni si imnuri, care au prilejuit aparitia riturilor liturgice si care, ca atare, au facut sa apara între feluritele liturghii anumite diferentieri nu trebuie sa ne îngrijoreze deloc. În ciuda tuturor acestor deosebiri din cadrul liturghiei crestine, si am putea spune chiar în ciuda tuturor deosebirilor dogmatice care, cu timpul, au separat Bisericile, liturghia crestina, în esenta ei, ca institutie divina si în perspectiva rostului pe care i l-a asigurat dumnezeiescul ei Întemeietor, la Cina cea de Taina, ramîne pretutindeni acelasi sfînt si inepuizabil izvor de sfintenie si de traire spirituala, obladuit de-a lungul istoriei de Dumnezeu, prin Duhul Sau Sfînt.
De aceea, în stradaniile actuale ale ecumenismului contemporan, cînd în calea apropierii dintre Biserici, din cauza edificiului lor dogmatic se ivesc la tot pasul ne-sfîrsit de multe si de insurmontabile greutati, liturghia crestina pare a fi singura punte durabila, menita sa acopere prapastiile dintre Biserici, pentru a le îndruma pe toate, pe calea unicei si adevaratei vointe a Domnului, ca toate sa fie „una” si ca toti crestinii sa fie „una” în Iisus Hristos, Domnul nostru. Dar, pe cît de justa în intentiile sau scopurile ei finale, pe atît de dificila este realizarea unitatii crestine, urmarita de ecumenism.
Liturghia crestina poate constitui una dintre puntile sigure de apropiere între Bisericile care cred în rostul si în functionarea ei, stabilite de Dumnezeiescul ei Întemeietor, la Cina cea de Taina, care au mostenit-o, ca atare, de la Biserica primara si care si astazi o savîrsesc cu aceeasi evlavie si cu aceeasi nezdruncinata credinta. Liturghia crestina, însemnînd momentul suprem al împartasirii credinciosilor cu Trupul si Sîngele Domnului si al alinierii lor la credinta în Hristos, principial înseamna ca legatura aceasta strînsa, care se realizeaza în timpul liturghiei între credinciosi si Hristos, arata ca si Bisericile care cred si marturisesc cu sfintenie acest lucru se gasesc deja unite în Hristos, caci ele nu lucreaza aceasta unire, ci Hristos, care este în ele în tot momentul prezent, în taina Sfintei Euharistii. Iata, daca se va tine seama de faptul acesta, daca se va pune baza pe el, este cu neputinta ca toate celelalte chestiuni, care înca mai separa Bisericile, sa nu fie depasite, într-o stradanie comuna de bunavointa si de dragoste crestina, care va fi întru totul pe voia Dom-nului si Mîntuitorului Iisus Hristos. Atunci Bisericile, renuntînd pentru totdeauna la frictiunile marunte dintre ele, în care nu interesele dumnezeiesti precumpanesc, ci exclusiv cele lumesti si omenesti, vor lasa deoparte ura si invidia, dorintele de acaparare si prozelitismul si-si vor uni fortele pentru trimful luptei de ridicare spiri-tuala si materiala a credinciosilor, pentru înlaturarea nedreptatilor sociale si pentru realizarea unei lumi de buna întelegere, cooperare, sprijin reciproc si pace.
Daca astfel stau lucrurile cu învatatura dogmatica, apoi, în ce priveste taina altarului, adica liturghia, ele stau si mai bine, dat fiind faptul ca atît Bisericile Rasaritene, cît si cele Vechi Orientale acorda liturghiei crestine acelasi rost, aceeasi functiune si aceeasi însemnatate în viata crestina ca si Biserica primara, de la care au mostenit-o ca pe un odor sfînt si ca pe un izvor continuu de adapare si reînnoire a vietii crestine. Este curios ca teologii reprezentanti ai Bisericilor Rasaritene si ai celor Vechi Orientale, care s-au întîlnit si au discutat de mai multe ori pîna acum, au acordat liturghiei crestine o prea mica însemnatate în discutiile acestea si încercarile de a elimina toate neîntelegerile din cale, tocmai de la liturghie ar fi trebuit sa porneasca, întrucît nimic mai mult decît liturghia nu poate constitui o platforma de unire mai sigura si mai trainica între aceste Biserici, pentru revenirea lor la unitatea de dinainte de Sinodul IV Ecumenic.
Liturghia Bisericii Armene este, de fapt, prin continutul ei, asemanatoare cu Liturghia Sfîntului Vasile cel Mare, cu unele adaugiri: cîteva rugaciuni la slujba Proscomidiei (pregatirea Sfintelor Daruri), facute de Sf. Grigor Nareghati (951-1103), unul dintre cei mai mari teologi si autori de rugaciuni ai bisericii noastre, si doua rugaciuni înaintea împartasaniei, facute de Sfîntul Ioan-Gura de Aur (sec. IV).
Limba liturgica este aceea clasica, autorul ei fiind Mesrob Arhimandritul si Sahag Patriarhul (anul 406). Aceasta limba astazi nu mai este folosita si înteleasa de catre popor si nici chiar de catre preoti, dar nu numai la noi – sînt si alte biserici cu aceeasi problema: bisericile ortodoxa rusa, bulgara, greaca, sîrba, care folosesc vechea slavona si vechea greaca, de asemenea neîntelese de catre popor.
Din punctul acesta de vedere, Biserica Ortodoxa Româna are cea mai buna rînduiala, caci limba cultului este cea vorbita de popor.
În ultimii ani s-a introdus în uzul bisericii noastre apostolice ortodoxe, folosi-rea în limba vorbita a citirii Apostolului, a Sf. Evanghelii si chiar a Crezului, ceea ce întîlnim în Diaspora armeana. În Statele Unite, acolo unde armenii nu înteleg limba armeana, aceste momente de liturghie si textele ei sînt traduse în limba tarii. Chiar si multe rugaciuni din unele Ierurgii si Taine identice în toata ortodoxia sînt traduse în limba tarii respective, caci credem noi ca o mare problema înca nerezolvata pentru bisericile în cauza este ca Întîistatatorii lor sa ia masuri concrete pentru folosirea limbii vorbite si întelese de popor.
Astfel, oricare slujba si chiar Sf. Liturghie poate produce nemultumiri, indiferenta si chiar indisciplina în timpul slujbelor desi sînt justificate într-o oarecare masura.
Pastrarea în continuare a traditiei ortodoxe seculare include, în primul rînd, folosirea în cult a limbii întelese de popor, iar cei care nu accepta aceasta necesitate sînt departe de a fi traditionalisti fideli ai bisericii.
Liturghiile rasaritene actuale, printre care si liturghia armeana, mostenitoare credincioase si pline de evlavie ale cultului liturgic, asa cum se savîrsea el dintru început la Ierusalim, Antiohia si Alexandria, au meritul de a pastra prezent pe altarele bisericilor, în mod real, Trupul si Sîngele Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui adevarat, care a venit în lume pentru a noastra mîntuire si care s-a rastignit pe cruce pentru împacarea noastra cu Dumnezeu. Participarea la acest Trup si Sînge si, prin aceasta, revarsarea harului sfintilor si a operei rascumparatoa-re a Domnului asupra credinciosilor constituie însasi temelia si rosturile Bisericii crestine în lume. Nu poate fi vorba de crestinism fara liturghie, dupa cum nu poate fi vorba de mîntuire personala, fara comuniunea cu Hristos-Mîntuitorul. De aceea Bisericile Rasaritene au pastrat cu toata sfintenia porunca Domnului: „Aceasta sa o faceti întru amintirea Mea!”, data la Cina cea de Taina (Luca, XXII, 19), iar liturghia crestina a devenit centrul si sursa de inspiratie a întregii vieti religioase a ucenicilor lui Hristos. Liturghiile rasaritene constituie una dintre formele de continuitate ale Bisericii crestine „una si aceeasi” de-a lungul secolelor.
Încheiem lucrarea noastra subliniind ca „liturghiile orientale au crescut din inima Bisericii… Biserica ar pierde nesfîrsit de mult daca aceste minunate liturghii ar înceta sa mai existe”.
Într-adevar, ar pierde nesfîrsit, deoarece ar înceta sa mai existe însasi viata Bisericii.