La 30 iulie 1401, dupa trei luni de la înscaunarea sa, domnitorul Alexandru cel Bun al Moldovei semna urmatorul Hrisov cu privire la înfiintarea Episcopiei armene din Moldova:

„Din mila lui Dumnezeu, noi, Alexandru Voda, Domn al Tarii Moldovei, cu fratele meu Bogdan, facem cunoscut cu aceasta scrisoare a noastra bunilor pani, care vor privi la aceasta scrisoare, sau o vor auzi, ca acest Ohanes, episcop armenesc a venit la noi, la scaunul nostru cel moldovenesc si s-a prezentat noua cu drepte scrisori ale patriarhului ecumenic Antonie de Constantinopol, pentru ca pe patriarhul lor armenesc nu l-am cunoscut înca, ca sa se ridice la aceasta Episcopie, cu ajutorul domnului nostru Vitovt. De asemenea, ne-a jurat Domniei noastre sa primeasca si sa se aseze toata rînduiala bisericeasca.
Deci noi am dat Episcopului armenesc Ohanes bisericile domnesti si pe popii lor. În întreaga noastra tara va avea putere asupra armenilor, cu dreptul sau episcopal. I-am dat scaun la Suceava, în cetatea noastra. Care dintre armeni îl veti cinsti va fi ca si cum ati face-o pentru noi, în tara noastra a Moldovei; care nu-l va asculta, noi îl vom pedepsi cu mîna lui. Iar la aceasta este credinta mea, a mai sus-scrisului Alexandru si credinta fratelui Domniei mele, a lui Bogdan si credinta tuturor boierilor moldoveni si mari si mici.
Si s-a scris la Suceava, sub protectia noastra, în anul 6909 [1401], iulie 30, cu mîna lui Bratei“.

Dintr-o analiza sumara a acestui hrisov domnesc rezulta ca:
a) la data elaborarii lui, armenii din Moldova constituiau o populatie suficienta ca sa motiveze înfiintarea unei episcopii proprii;
b) armenii din Moldova, veniti mult mai înainte aici, prin atitudinea lor nu numai religioasa, ci si politica si economica de-a lungul timpului, se aratasera buni patrioti spre a fi meritat cu tot dreptul o asemenea distinctie;
c) un episcop armean Ohanes (Hovhannes), se hotaraste sa organizeze în chip de-sine-statator viata religioasa a armenilor din Moldova, apelînd în sensul acesta la Patriarhia armeana (stramutata în acea perioada de la Ecimiadzin în Cilicia), dar neexistînd nici un fel de legaturi între Patriarhia aceasta si domnitorul român din Moldova si existînd totusi destul de bune relatii între Patriarhia armeana si Patriarhia ecumenica de la Constantinopol, Patriarhul ecumenic Antonie, care avea legaturi cu domnitorul Moldovei, apreciind justetea cererii Patriarhului armean, intervine pe lînga domnitorul Alexandru Voievod în favoarea cererii lui Ohanes si îl roaga pe domnitor sa accepte si sa dea hrisovul pentru înfiintarea Episcopiei armene din Moldova si pentru recunoasterea lui Ohanes ca episcop al armenilor de aici;
d) ceea ce a determinat pe domnitorul Alexandru Voievod sa înfiinteze Epis-copia armeana din Moldova si sa numeasca pe Ohanes ca prim episcop al armenilor de aici va fi fost si sustinerea cauzei acesteia de catre un personaj de seama, din preajma domnitorului, armean si el (probabil), pe care hrisovul îl arata sub numele de „domnul nostru Vitovt“.
e) la data înfiintarii Episcopiei armene din Moldova, populatia îsi avea mai multe biserici, slujite de preoti armeni si care, fiindca fusesera ridicate cu încuviintare domneasca, purtau numele de „biserici domnesti“; de la elaborarea hrisovului, toate bisericiile armenesti sînt sub jurisdictia episcopului armean, care le va conduce si va exercita dreptul de disciplina a clerului, în chip de-sine-statator;
f) sediul scaunului episcopal armean se fixeaza la Suceava, capitala tarii, iar cinstirea care urmeaza sa se dea episcopului armean echivaleaza cu cinstirea pe care toti cei din Moldova sînt datori sa o dea domnitorului însusi.
Prin acest hrisov de înfiintare a Episcopiei armene din Moldova, se stabileste o ordine de drept în ceea ce priveste viata religioasa a populatiei armenesti de aici.
Plecarea acestei populatii din Armenia nu s-a facut fara nici o socoteala. O parte a ei s-au îndreptat catre Cilicia si Asia Mica, unde se gaseau centre comerciale înfloritoare, trecînd apoi la Constantinopol si în Peninsula Balcanica, sau îndreptîn-du-se de aici catre tarile din Apusul Europei, iar alta parte a traversat Marea Neagra, asezîndu-se la nordul ei si îndeosebi în Crimeea si de aici împrastiindu-se apoi în tinuturile Europei Rasaritene, o parte dintre armeni ajungînd pîna în Moldova si în Polonia. „Primele caravane, care au sosit cu secole în urma în Moldova, formînd nucleul de baza a coloniei armene de mai tîrziu, veneau de la Ani, vestita capitala a Armeniei“.
Cei dintîi refugiati armeni în Moldova faceau parte din aristocratia poporului armean de la Ani. Ceilalti, care au venit dupa ei, erau din paturile mijlocii si de jos ale poporului. Astfel, dupa spusele unui învatat armean de seama: „…în timp ce Ani devenise o ruina pe pamîntul patriei, iar fiii ei, risipiti în cele patru vînturi, dispareau cu iuteala, neputînd suporta climele locale, Ani a trait secole întregi în inimile armenilor din Moldova, cu graiul si traditiile ei“.
Istoria armenilor din Moldova a facut obiect de cercetare învatatilor români: B.P. Hasdeu, Nicolae Iorga, Melchisedec Stefanescu, Petre P. Panaitescu, Vlad Bana-teanu, Episcopul Gh. Bezviconi si altii.
Cea din urma colonie armeana care a imigrat în Moldova, sub Stefan cel Mare, venea, de data aceasta, din Crimeea. Domnitorul moldovean a facut acestei colonii o calduroasa primire, asezînd-o la Suceava, Iasi, Botosani, Focsani si Roman.
În Tara Româneasca armenii au imigrat mult mai tîrziu decît în Moldova, abia în secolul XVI, venind din partile Asiei Mici. Cu ocazia revoltei gelaliilor, în 1589, o parte dintre armenii din Asia Mica se refugiaza în Peninsula Balcanica si apoi trec mai departe de aici, în Muntenia si Polonia. O noua imigratie a armenilor din Asia Mica se produce în aprilie 1600, în Tara Româneasca, din cauza rascoalei fratilor Iazigi, care devastasera mai multe dintre localitatile unde îsi gasisera refugiu armenii dupa nimicirea statului armean. O a treia venire în Tara Româneasca a armenilor, provocata pe de o parte de navalirea persilor, iar pe de alta, de o seceta cumplita, are loc în anii 1602-1607. Imigrari ale armenilor în Tara Româneasca au loc, în mai multe rînduri, în cursul secolelor XVII-XIX. Ele se continua în România chiar si în secolul XX, mai ales în perioada 1908-1914, ca si dupa anul 1920, în urma persecutiilor la care sînt supusi armenii la Constantinopol si în Asia Mica.
Parasindu-si tara în care stramosii lor ajunsesera, la un moment dat, la atîta înflorire, dar unde, în cele din urma, nemaiputînd face fata presiunilor din afara, ei au ajuns sa duca un trai de nesuportat si au parasit mai tîrziu si unele dintre locurile în care izbutisera sa-si salveze viata.
Cunoscînd din experienta vietii de toate zilele importanta elementului armean în viata economica a tarii, domnitorul Alexandru cel Bun nu numai ca a cautat sa creeze armenilor o situatie egala cu a celorlalti locuitori bastinasi ai tarii, ci le-a recunoscut si autoritatea bisericeasca interna de care aveau nevoie, pentru ca sa nu se mai gaseasca nici din punct de vedere bisericesc dependenti de o autoritate straina. El a invitat apoi si pe alti negustori armeni si germani din Polonia, sa vina si sa se aseze în Moldova, acordîndu-le privilegii speciale si scutindu-i de taxele vamale, printr-un hrisov din 8 octombrie 1407.
Politica inaugurata de Alexandru cel Bun cu privire la armeni a continuat, în acelasi sens, sub Stefan cel Mare, Bogdan III si Petru Rares. La suirea sa pe tron, Stefan cel Mare a dat un hrisov, invitîndu-i pe armenii din afara de Tara Moldovei sa vina în Moldova, asigurîndu-i de protectia sa si fagaduindu-le privilegii comerciale în 1457. Iar cînd tatarii si turcii pun stapînire pe Crimeea si un mare numar de armeni se refugiaza în Moldova (1475), Stefan cel Mare le face o calduroasa primire, îngaduindu-le asezarea prin centrele comerciale mai de seama ale Moldovei. În timpul lui Bogdan III, Moldova fiind silita sa plateasca tribut turcilor, ca sa poata face fata acestei cerinte a trebuit sa puna mai multe biruri asupra locuitorilor tarii. Printre aceste biruri era si cotaritul, adica birul care se punea asupra vînzatorilor de marfuri cu cotul. Cum majoritatea unor astfel de negustori erau armeni care vindeau marfurile pe care le purtau pe cai, a trebuit ca si ei sa se supuna acestor masuri, care nu-i priveau numai pe ei, ci erau masuri generale. Sub Petru Rares, privilegiile armenilor se pastreaza întocmai ca si sub domnitorii anteriori.
O exceptie de la aceasta regula se face sub domnia celui de al doilea fiu al lui Petru Rares, Stefan Rares, care urca pe tronul Moldovei la 11 iunie 1519.
Armenii au fost obligati sa plateasca vama si cornarit, pentru vitele cornute, precum si cunita pe cai, dupa obicei. Si mai interesant este faptul ca domnitorul Alexandru Mavrocordat ia ispravnicilor dreptul de a-i pedepsi personal pe armeni, impunîndu-le sa defere delicventii armeni curtii de judecata a domnitorului, unica în drept sa-i pedepseasca.
Un exod important al armenilor din Moldova în Transilvania se petrece în anul 1671, pe vremea domnitorului Gheorghe Duca. Se pare ca acest exod nu a fost provocat nici de motive religioase si nici de darile impuse de domnitor. Mai curînd trebuie sa admitem anumite motive economice si de securitate, si anume conditiile grele de viata si negot, în urma tulburarilor interne din 1671, cînd Iasul a fost jefuit de oamenii lui Hîncu si Durac, în urma razboiului dintre turci si poloni.
La revenirea lor în Moldova, armenii, datorita ocupatiei lor principale, de negustori, se vor fi stabilit în locurile unde acest negot va fi fost în floare, dînd, prin munca si stradaniile lor, un nou impuls vietii locale si ridicîndu-si pentru trebuintele lor sufletesti lacasuri de închinare si cimitire bine îngrijite, iar pentru trebuintele vietii celei de toate zilele, case spatioase, bine întretinute. La vremea cînd Alexandru Voievod da hrisovul pentru înfiintarea episcopiei armene, ei aveau deja „bisericile si popii lor“.
Asezarea armenilor în tarile noastre a fost determinata nu doar de posibilita-tea care li se dadea de a întreprinde negotul si de privilegiile comerciale în legatura cu aceasta ocupatie, ci si de întelegerea care li s-a aratat, de a-si putea continua datinile si autonomia lor interna, pentru care li s-a dat de voievozii români privilegii deosebite chiar primarul lor (voit). Voit-ul era soltuzul armenilor, care avea sfetnicii sai, iar acestia conduceau treburile launtrice ale comunitatii armene. De asemenea, aveau si pîrgarii lor. Între 1448 si 1701, documentele pastreaza numele mai multor astfel de soltuzi.
Cu timpul, armenii din România s-au asimilat complet tarii lor adoptive, pastrîndu-si religia stramoseasca si vechilor lor datini. Ei si-au legat soarta cu aceea a poporului bastinas. Au adoptat tot ce era al lui, iar contactul cu aceasta tara nu a fost ceva superficial. Asa se face ca unii armeni ai timpului au îndeplinit sarcini de seama. Printre altii, armeanul Vartic interpretul si unul dintre marii boieri ai lui Petru Rares, fiul lui Iurasco Varticovici, a stat pe lînga domnii Moldovei din a doua jumatate a secolului XVI; Nicolae Armeanul, pe vremea lui Despot Voda; Petru Grigorovici Armeanul sau „Armin Peter“ unul dintre cei mai însemnati agenti diplomatici ai lui Mihai Viteazul si Manuc Bei Mirzaiant, cunoscut pîna în zilele noastre ca drept om de afaceri, dar care, ca mare diplomat al timpului sau, a adus exceptionale servicii natiunii române. De aceea si domnitorii români s-au aratat deopotriva corecti fata de armenii care s-au devotat cu toate puterile lor propasirii tarii noastre, ca si fata de ceilalti români, acordîndu-le diferite ranguri boieresti.
O data cu multimea armenilor care si-au parasit patria natala din pricina evenimentelor istorice amintite, au imigrat si numerosi clerici de toate gradele, care le-au asigurat asistenta religioasa. Într-o enciclica din 16 august 1388 a patriarhului armean Teodoros (1389-1392), printre orasele care au locuitori armeni si care depind de Episcopia armeana din Lemberg, sînt amintite: Siretul, Suceava, Akkermanul (Cetatea-Alba), precum si Tara Valahilor. Într-o cronica armeana a timpului, Hovhannes apare ca: „arhiepiscop al armenilor din Lemberg, nu numai al celor din Polonia, ci si al armenilor din Bugdan (Moldova)“.
Între timp, numarul armenilor din Moldova înmultindu-se, se pare ca însusi episcopul Hovhannes, al armenilor din Polonia, daca nu un alt episcop cu acelasi nume, se intereseaza de organizarea într-o episcopie de-sine-statatoare a armenilor din Moldova, rugînd pe domnitorul moldovean Alexandru cel Bun, în urma scrisorilor pe care i le prezinta de la patriarhul ecumenic Antonie al Constantinopolului sa dea, la 30 iulie 1401, hrisovul pentru înfiintarea Episcopiei armene de la Suceava. Hrisovul acesta, dupa cîte sîntem informati, se pastreaza în cancelaria Bisericii Armene din Lemberg (Lvov – Ucraina). Se pare ca episcopul Hovhannes, cel dintîi al armenilor din Moldova, este numit de catre patriarhul Hagop II (1404-1411) ca sef spiritual al Lembergului.
Un al doilea episcop armean este Avedic, pe care-l gasim amintit, în anul 1415, la Manastirea Zamca din Suceava.
Un al treilea episcop armean a carui jurisdictie se întindea deopotriva si asupra armenilor din Polonia si a celor din Moldova a fost Haciadur, hirotonit de patriarhul Aristaghes, în 1457. Nu avem date precise ca sa stim daca dupa el a mai urmat vreun alt episcop armean, care sa pastoreasca deopotriva si asupra Episcopiei armene din Polonia si asupra celei din Moldova. Fapt sigur este, ca începînd din anul 1506, armenii din Moldova îsi au episcopii lor proprii, cu resedinta, pîna la 1676, în orasul Suceava si uneori orasul Iasi.
Cel dintîi episcop localnic al armenilor din Moldova a fost Simion Sucevea-nul (Suceavati) (1506). Ierarhi armeni se succed pe scaunul episcopal de la Suceava timp de un secol, cînd resedinta episcopala este mutata pentru scurt timp la Iasi (1607). În 1624, resedinta episcopala este mutata din nou la Suceava, unde este pomenit episcopul Hazar, o personalitate cu alese însusiri culturale. Sirul episco-pilor armeni se continua apoi la Suceava, pîna dupa Sahag, cînd urmasul sau Minas pleaca în Transilvania.
Cu începere din anul 1691, scaunul episcopal armean de la Suceava ramîne fara titular si importanta Sucevei ca centru spiritual al armenilor din Moldova scade.
Dupa anexarea Bucovinei de catre habsburgi, cu toate demersurile întreprinse la nivel înalt, motivele politice au determinat pe noii stapînitori ai Bucovinei sa nu îngaduie reînfiintarea acestui episcopat. În secolul XVIII, sînt pomeniti numai arhi-erei în vizita sau în trecere prin Moldova, asa-numitii exarhi sau trimisi patriarhali.
Pîna în secolul XIX, autoritatea ecleziastica suprema a armenilor din Moldo-va a fost Patriarhul suprem de la Ecimiadzin. Dupa aceasta data, Patriarhul armean de la Constantinopol depune toate eforturile ca sa aduca armenii din Tarile Române sub autoritatea sa bisericeasca. În arhiva Episcopiei armene din Bucuresti se gasesc doua enciclice, a patriarhului armean Hagop (8 septembrie 1839) si a urmasului sau, Asdvadzadur (1 noiembrie 1841): prima face cunoscut armenilor de aici ca comunitatile armenesti din Bucuresti, Iasi, Botosani, Suceava, Roman, Focsani, Tg. Ocna, Galati si Braila au fost constituite într-o singura eparhie armeana si ca a delegat ca sef al acestei eparhii pe arhimandritul Haciatur, iar a doua o întareste întru totul pe cea dintîi. Faptul acesta, în sine, i-ar fi putut multumi pe armenii din Principatele Române, fiindca ei s-ar fi gasit, de atunci înainte, regrupati din punct de vedere bisericesc într-o singura eparhie armeana, cu un singur ierarh. Dar el contravenea traditiilor de veacuri ale poporului armean de la noi, fiindca rupea legatura biseri-ceasca cu Patriarhul suprem de la Ecimiadzin în favoarea integrarii în jurisdictia Patriarhatului armean de la Constantinopol.
Asa se face ca, în anul 1843, cînd la conducerea noii episcopii a armenilor din Principatele Române este trimis de la Constantinopol arhiepiscopul Kevork, acesta întîmpina rezistenta armenilor de aici, iar alte încercari ale Patriarhului armean de Constantinopol sînt sortite aceluiasi esec. În tot timpul acesta, armenii de la noi au primit vizitele pastorale ale mai multor episcopi, fara sa mai insiste sa aiba în tara o autoritate bisericeasca superioara.
Cînd s-a simtit nevoia unei reglementari a situatiei cultelor de la noi din tara, în situatia creata de împrejurarile politice noi de dupa cel de-al doilea razboi mondial, s-a gasit o cale sa se reînfiinteze si Eparhia armeana din România, cu atît mai mult cu cît, în Legea Cultelor din 22 aprilie 1928, cultul armean era recunoscut în rîndul celorlalte culte istorice de la noi. Pozitia pe care a dobîndit-o cultul armean, prin Legea Cultelor din 1928, a facut cu putinta înfiintarea Episcopiei Armene din tara noastra, printr-o lege din 31 iulie 1931 (Monitorul Oficial, nr. 177, 3 august 1931). La data aceasta se împlineau 530 de ani de cînd domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun, daduse hrisovul pentru înfiintarea Episcopiei armene din Moldova.
Prin legea pentru înfiintarea eparhiei armene, toate comunitatile armenesti din România erau adunate într-o organizatie centrala, cu sediul la Bucuresti. Dupa cîtva timp, au fost ratificate si statutele acestei noi Episcopii armene (Monitorul Oficial, nr. 1286, 7 decembrie 1931). Cel dintîi episcop al eparhiei armene nou în-fiintate din tara noastra a fost Husik Zohrabian, care a fost recunoscut în aceasta functie prin decretul din 27 noiembrie 1931 (Monitorul Oficial, nr. 259, 5 decembrie 1931).
Noua lege a Cultelor, adoptata în 1949, dupa instaurarea regimului comunist, a reconfirmat Statutul Episcopiei Armene din România, valabil si în ziua de azi.