„Acest boier era bogat si fara pereche în aceasta tara... Îl vedeam cum se scula obisnuit la vremea citirii rugaciunilor de la miezul noptii, citind neîncetat psalmii profetului David si restul ritualului stabilit, de la începutul slujbei pana la sfarsit, stand într-unul din colturile bisericii, fara sa priveasca nici la dreapta, nici la stanga si sarguindu-se cu toata inima, cand se ivea prilejul, sa aprinda si sa stinga lumanarile si [sa faca] si alte slujbe bisericesti, ca si cand ar fi fost un paracliser sau chiar si cu mai multa însufletire, astfel încat tare se minunau de el”.
Însemnarea apartine arhidiaconului Paul de Alep care a vizitat Tara Romaneasca la sfarsitul domniei lui Matei Basarab, însotindu-l pe patriarhul Macarie al Antiohiei în calatoria sa la Moscova. Autorul era impresionat de evlavia boierului muntean, nu altul decat Preda Brancoveanu, nepotul lui Matei Basarab si bunicul viitorului domn Constantin Brancoveanu.
Sa retinem si alta relatare din acea vreme – a misionarului catolic Petru Baksic, aflat în Valahia pe la 1640 – despre viata monastica de aici: „Egumenii sau staretii lor umbla în trasuri, îmbracati în matase, încat par tot atatia boieri... În manastiri, tiganii fac tot: ara, sapa, muncesc si pazesc vitele si tot ce trebuie facut fac, chiar si tigancile umbla prin manastire si muncesc, fac paine, spala vasele, matura, mulg vacile si fac tot ce trebuie facut într-o casa, ceea ce e un lucru nemaipomenit”.
Cele doua relatari surprind doua stiluri de viata de la mijlocul veacului XVII: cel al boierului evlavios precum monahii si, respectiv, cel al egumenului–boier, slujit de robi tigani. Dar care dintre acestea se constituia în model în epoca: cel monahal pentru cel boieresc, sau cel boieresc pentru cel monahal?
Sursele literare par sa ilustreze atractia modelului monastic, reprezentat de scrieri precum „Varlaam si Ioasaf” (tradusa de Udriste Nasturel în 1649) sau „Cuvant de învatatura al bunului crestin domn Neagoe voievod, domnul Ungrovlahii, catra 2 slugi credincioase ale sale si dragi, carele se lepadara de lume si sa dedera vietii calugaresti”, din aceeasi perioada (1633-1634).
A fost domnia lui Matei Basarab o epoca de fervoare religioasa, asa cum pare sa o arate numarul mare de ctitorii voievodale si boieresti? Documentele vremii consemneaza ca, între 1633 si 1650, au trecut la monahism cca. 110 barbati si 30 femei (nu sunt mentionati staretii, staretele, episcopii si mitropolitii). Multi dintre acesti calugari si calugarite sunt amintiti cu numele mirenesc neschimbat, fapt explicabil, credem, prin absenta, în cazul lor, a ceremonialului propriu-zis a tunderii în monahism si al depunerii celor trei voturi (saracie, castitate si ascultare).
Demn de remarcat esu faptul ca acesti calugari îsi pastrau dreptul de a poseda si transmite bunuri. Documentele atesta ca monahii efectuau tranzactii de ocine, vii, livezi, tigani s.a., cu titlu personal. Dintr-un numar de 21 diate calugaresti, doar 4 sunt în beneficiul unei manastiri. Raportat la numarul mare de testamente ale laicilor care-si lasa averea unui asezamant monastic, numai pentru obtinerea dreptului de înhumare în lacas, aceasta proportie este semnificativa pentru atasamentul puternic fata de averea personala a celor ce intrasera în monahism.
Din cei 140 de monahi, doar 12 sunt boieri sau sotii de boieri, documentele fiind sarace în ceea ce priveste informatiile referitoare la motivatia care le-a calauzit alegerea. Iata cativa dintre acesti boieri si boieroaice trecute la monahism în vremea lui Matei Basarab.
Unul dintre acestia este Tudor Rudeanu, mare sluger, pentru foarte scurt timp, în 1620. Tatal sau, Ivan din Ruda, a fost mare logofat. Dupa 1621, Tudor a detinut dregatoria de simplu sluger, perioada în care a achizitionat un numar de mosii printre care Priseaca, Sultanesti, Curtisoara. În 1628-1629 avea ocine în Ciomagesti, Serbanesti, Valsesti si Curtisoara. Tudor Rudeanu s-a calugarit la manastirea Cozia, probabil în 1632-1633, primul act în care semneaza „Teofil calugar” fiind din 6 mai 1633. Un an mai tarziu, era egumen al manastirii Cozia. Continua sa-si administreze mosiile, în prezenta lui rudele îsi fac testament si, împreuna cu cei trei fii ai sai, se judeca pentru rumani si vinde ocine.
Dupa cum se poate constata, statutul de calugar care a depus votul saraciei nu este, pentru Tudor – Teofil Rudeanu, incompatibil cu vechea lui conditie boiereasca. La fel ca el mai sunt si alti fosti boieri deveniti monahi si care nu abandoneaza bunurile lumesti. Udrea logofat, cu numele calugaresc Teofil, proprietarul unor case din Targoviste, Parvul ban din Mihaiesti, cu numele monahal de Paisie, Mara Calugarita „Balaceanca cea batrana” s.a.
Tunderea în monahism se facea, cateodata, la batranete, în schimbul acordarii de azil (asistenta). Fenomenul, mostenit din Bizant, era tot atat de frecvent ca si obiceiul calugaririi vaduvelor. Un Tudor, logofat din Vladeni, „om numai cu cap, fara copii”, se calugareste la manastirea Ruda, pastrandu-si stapanirea satelor Vladeni si Varliti, mostenite din averea parinteasca.
Postelnicul Iane din Campulung, vaduv dupa 40 ani de casnicie, ajuns la „boale grele si nevoie si saracie”, intra la manastire aducand cu el si trei tiganci care sa-l îngrijeasca si care, la moartea sa, raman mostenire obstii calugaresti. Dionisia baneasa se calugareste la manastirea Banul din Buzau, rugandu-se de calugari s-o îngrijeasca pana la moarte, în schimbul unor vii, a 7 stanjeni de ocina, a unor buti si vase pentru vin si a caselor de la vie.
Sederea unei femei, fie ea si calugarita, într-o manastire de barbati contravenea flagrant tuturor pravilelor monahale rasaritene. Erau totusi asezaminte monahale în care coexistau doua obsti, una de calugari si alta de calugarite. La manastirea Rancaciov calugaritele solicitau domniei, la 1648, sa fie lasate „sa lacuiasca cum au lacuit si cu alti egumeni si calugari”.
Teofana monahia, mama lui Mihai Viteazul, si-a sfarsit zilele la o manastire de calugari – Cozia. Jupaneasa Marina, sotia stolnicului Sarbu, s-a retras la Tismana, unde a si murit. În 1647 urmasii ei contestau dreptul manastirii de a detine mosiile mostenite de la înaintasa lor „ca n-au cautat-o calugarii si n-au îngrijit-o”.
Uneori însa, în ciuda faptului ca persoana respectiva s-a calugarit, copiii se obliga „sa o îmbrace, sa o încalte si s-o hraneasca pe mama lor pana la moarte”. O astfe de marturie poate s sugereze si faptul ca nu toti care „se calugareau” intrau propriu-zis în manastiri. Deseori, cum o dovedeste si un document anterior domniei lui Matei Basarab, calugarirea era doar o problema de raporturi de familie si de patrimoniu: doi frati, Stefan calugar si Nectarie diacon, continua sa locuiasca împreuna pana la moarte pe mosiile date prin testament Patriarhiei din Alexandria, într-o „obste” sui-generis, în care cel dintai a fost calugarit si îmbracat în monahism de cel de-al doilea.
Sa consemnam si faptul ca, în vremea lui Matei Basarab, comportamentul elitei sociale feminine în monahism nu se rezuma, ca în cazul barbatilor, la implicarea în problemele patrimoniale. Unele calugarite nu renuntau nici la privilegiul maternitatii. Din manastirea în care vietuieste, Pauna, fosta jupaneasa a marelui logofat Nica si calugarita cu numele de Paisia, plateste datoriile fiului ei, spatarul Preda, eliberandu-l din închisoare. Monahia Efimia vinde episcopului Ignatie al Ramnicului o tiganca „si – marturiseste ea – mai mult o am dat-o pentru pacatele mele, ca am cazut la un pacat în calugaria mea, de am facut un copil”. Desi episcopul a adus-o „cu mare scarba” la episcopie, facandu-i si liturghie timp de 40 de zile, cel dintai martor în zapisul de vanzare al Efimiei este chiar fiul ei, Sima.
Putem constata, din aceste documente, ca si din altele, ca elita sociala intrata în monahism se bucura de conservarea intacta a privilegiilor statutului mirenesc. Pe de alta parte, o elita monahala, egumenii, îsi creasera, dupa modelul boieresc, un stil de viata similar, beneficiind adesea de un statut comparabil cu cel al episcopilor. Uneori, cum este cazul manastirii Arges, egumenul primise dreptul domnesc de a exercita parcalabia targului si de a judeca, deci, între altele, cazurile de mortasipie (delictele de moravuri). Daca erau îndrituiti s-o faca e mai greu de stabilit. Într-un document din 1649 orasenii din Campulung îi învinuiesc pe cativa monahi ca „umbla cu femeile lor, facand manastirea si calugarii de ras si de mascara”.
Cu toate certele avantaje pe care le prezenta traiul în manastire, vocatia monastica a boierimii era de un nivel modest, ceea ce confirma teza ruralizarii clerului în Tara Romaneasca. În schimb, pentru paturile de jos, calugarirea putea sa însemne o sansa în plus de schimbare a conditiei economice, culturale si uneori chiar sociale.
Cum este, de exemplu, cazul mitropolitului Stefan. Fiu de razesi din Ramesti, a devenit pisar la manastirea Bistrita munteana, calugar si mai apoi egumen la Tismana, episcop al Buzaului si mitropolit (l648-1653). El ilustreaza perfect conceptia despre „blagorodie” (noblete) expusa în „Pravila cea mare” (Targoviste, 1652): nobletea nu sta în nastere ori în averi, ci în virtutile crestine cu care omul stie sa se împodobeasca. Judecand dupa personalitatea mitropolitului Stefan, nu e greu sa întrevedem care erau aceste virtuti care i-au asigurat ascensiunea: ele constau în abilitatea de a administra cu chibzuinta, dinamism si eficienta un patrimoniu cu nimic diferit de cel al unei averi boieresti: mosii, iazuri, mori, livezi, rumani, tigani.
Calea ascensiunii a ramas întotdeauna deschisa în Tarile Romane pentru monahii proveniti din paturile de jos. Ceea ce nu se întampla în tarile vecine. În Serbia, de exemplu, înca din 1330, le era interzis fiilor de tarani accesul la demnitati eclesiastice, din cauza numarului prea mare de preoti.
În încheiere putem afirma ca în epoca lui Matei Basarab elita sociala si cea spirituala (consacrata) formeaza doua structuri paralele, doua domenii de putere diferite. Ele vor putea fi mai bine definite cand se vor lamuri, în lumina unor noi surse documentare, alte doua cupluri de relatii: boierime–domnie si Biserica–domnie.

Dr. Violeta Barbu
(Tiparit în „Magazin istoric”
Nr. 2/1999)