Cuvînt înainte

Recunoscut în întreaga tara ca unul din cei mai mari duhovnici ortodocsi ai României si, de ce sa nu recunoastem, propulsat datorita „proniei divine” prin celebrul „Jurnal al Fericirii” al monahului Nicolae Delarohia (Nicolae Steinhardt), Parintele Arhimandrit Mina Dobzeu a acceptat relativ recent sa se înfatiseze în fata cititorilor.
Meritul îl are, în primul rînd, Parintele Arhimandrit Ioanichie Balan care a fost primul ce l-a facut pe „botezatorul lui Steinhardt”, Arhimandritul husean Mina Dobzeu, sa se destainuie în cîteva pagini. Interviul cu pricina, aparut în volumul II al „Convorbirilor duhovnicesti” , a deschis practic drumul si altora, pentru prima oara reunite acum într-un singur volum, sub titlul îndraznet „Am fost duhovnicul lui Ceausescu”.
Iata deci acum, dupa succesul avut cu cele 4 volumele anterioare („Pentru o biserica dinamica”, „Amintiri despre Nicolae Steinhardt”, „Carte de rugaciuni”, „Rugaciunea lui Iisus), un nou volum pe care Arhimandritul Mina Dobzeu îl ofera tuturor celor însetati de ortodoxie.
Multumim pentru aceasta editurii „Dacia”, fara de care acest volum nu ar fi putut ajunge în casele cititorilor, precum si Pr. Arhim. Ioanichie Balan, Pr. Arhim. Teofil Paraian, domnilor Sorin Dumitrescu si Iurie Rosca, fara de care aceste destainuiri nu ar fi existat.

Fabian Anton

Bilet pentru Ierusalimul cel de sus
Convorbire între Arhim. Ioanichie Balan si Arhim. Mina Dobzeu

Cea mai veche si reprezentativa asezare manastireasca în sud-estul Moldovei este, desigur, ctitoria lui Stefan cel Mare din orasul Husi, cu hramul Sfintii Apostoli Petru si Pavel. Fosta, la început, biserica de curte domneasca, din jurul anului 1600 pîna la jumatatea secolului nostru a fost catedrala episcopala, iar din 1950 a devenit mînastire si metoc al Episcopiei Romanului si Husilor.
Parintele Arhimandrit Mina Dobzeu, în calitate de staret si duhovnic al mînastirii Sfintii Apostoli Petru si Pavel din Husi se impune în partea locului ca un barbat întelept, blînd si smerit. Sfintia sa este mai întîi de toate un bun slujitor al Bisericii lui Hristos si un suflet de rugaciune, întotdeauna calm si echilibrat, om de pace si liniste, Arhimandritul Mina Dobzeu este în acelasi timp un admirabil duhovnic pentru calugari si credinciosi.
Apelînd la experienta Prea Cuviosiei Sale de peste 40 de ani de viata monahala, l-am invitat pe Parintele Mina sa contribuie la lucrarea „Convorbiri duhovnicesti" cu cîteva sfaturi ziditoare de suflet pe care le da regulat credinciosilor din împrejurimi. O parte din acestea le asternem în paginile de mai jos, spre folos si zidire sufleteasca.

Dumnezeu exista pentru ca eu, ca om, fiinta superioara si rationala, exist. Dumnezeu exista pentru ca eu ca om sînt o realitate obiectiva. Dar mai întîi Dumnezeu este o realitate, actiunea omeneasca nu poate concepe o opera inteligenta, cum e omul-microcosmos si universul-macrocosmos – fara un autor inteligent si atotputernic. Un om cu spirit intensiv si creator nu poate concepe universul fara un autor superior cu mult omului.
Omul cu gîndire logica constata ca inferiorul nu creeaza niciodata ceva superior. De exemplu: omul creeaza valori sub nivelul lui, si totdeauna sub nivelul lui. În concluzie, superiorul creeaza numai inferior, dar invers nu se întîmpla niciodata. Deci universul este creatia unui autor superior, care l-a adus din neexistenta la existenta, din nefiinta la fiinta, din forme simple la complexe, de la forme inferioare la forme superioare, cum zice psalmistul: „Slavescu-Te, Doamne, ca minunat sînt întocmit!” (Ps. 138, 14).
Dumnezeu exista pentru ca S-a aratat noua. Dumnezeu exista pentru ca El a devenit un bun subiectiv pentru om. Omul îl cunoaste si-L evoca, iar Dumnezeu îi raspunde, precum zice psalmistul: „Cheama-Ma la vreme de necaz si Eu te voi auzi si Tu Ma vei preaslavi” (Ps. 49, 15).
Dumnezeu, ca fiinta superioara, trebuie sa se coboare la fiinta umana, fiinta inferioara Lui, caci inferiorul nu poate sa se ridice la nivelul celui superior. Altfel, omul nu ar fi putut sa se ridice la cunoasterea lui Dumnezeu, daca Dumnezeu nu se cobora catre el. De exemplu, mama se pleaca la nivelul copilului ca sa-l ridice. Mama face pasi mici, ca astfel si copilul sa învete sa paseasca. Mama gîngureste în graiul copilului, ca astfel si copilul sa învete a vorbi. Asa si Dumnezeu se coboara la nivelul omului ca sa fie cunoscut, ascultat si slavit.
2. De ce oamenii, mai ales cei cu oarecare cultura, pun la îndoiala existenta lui Dumnezeu si cauta argumente si dovezi rationale, inteligibile, ca apoi sa creada ca Dumnezeu a facut cerul si pamîntul?
– Pentru ca omul în libertatea sa excesiva, prin propria experienta vrea sa le ispiteasca si sa le cerceteze pe toate. Iar Dumnezeu îl lasa pe om sa patrunda si în labirintul necredintei si sa experimenteze si o alta fata a cunoasterii, o fata a negativismului, si sa patrunda si în abisul nestrabatut al necunoscutului, ca astfel sa aiba termeni de comparatie din propria experienta. Este o necesitate pentru om de a se îndeparta, de a se înstraina ca sa aiba de unde se întoarce. Astfel, pe lînga cunoscutul Dumnezeu, omul sa cunoasca si necunoscutul, pentru a avea termenul de comparatie. Si cum Dumnezeu nu are un rival egal, omul îi opune rival nimicul, neantul, necunoscutul, inertul, întunericul necunostintei de Dumnezeu, în acest fel poate sa aiba si Dumnezeu opusul lui, iar omul, avînd termenii comparativi, sa vie de la neexistenta la existenta, din abisul necredintei la cunoasterea lui Dumnezeu si sa se mîntuiasca asemenea fiului ratacit.
3. Pentru cel îndoielnic, care crede mai mult prin minte decît prin har si inima, care ar fi principalele argumente ca omul este fiinta nemuritoare, ca are suflet si o alta viata interioara, ca poarta în el nostalgia altei vieti nemuritoare?
– Cine nu crede în existenta sufletului, nu crede nici în existenta lui Dumnezeu. Cine crede în existenta lui Dumnezeu este vesnic, nemuritor, crede si în nemurirea sufletului. Deoarece Dumnezeu comunica cu omul, creatura sa, realizata la un nivel superior, spiritual, vrea sa-l ridice si pe om la nivel supranatural, în care include mai întîi existenta sufletului si nemurirea lui.
Omul poate sa învete din lumea materiala existenta unei metamorfoze: ou, larva, nimfa, fluture. Daca exista în lumea materiala aceste forme, de ce n-ar putea exista si în lumea spirituala aceste stari. Omul, ca sa creada în Dumnezeu, trebuie sa aiba simtul religios cultivat. Cine are simtul religios cultivat, poate ajunge la cunoasterea lui Dumnezeu. Cel ce nu-l are pe acesta, n-are posibilitatea de a-l cunoaste pe Dumnezeul ca si pruncul la care nu este format ochiul pentru distanta sau pentru mai multe fete ale obiectului.
Omul poate sa se nasca si fara simtul sau predispozitia religioasa. Unul ca acesta nu poate concepe si nici nu poate sa ajunga la credinta în Dumnezeu, pentru ca-i lipseste organul perceptibil. Totusi orbul din nastere, care n-a vazut niciodata, se ajuta cu celelalte simturi. Tot asa si omul fara simtamîntul religios se poate ajuta în cunoasterea lui Dumnezeu de ratiune si harul lui Dumnezeu care poate sa-l întareasca în credinta.
4. În ce parte a omului sta sufletul? Care sînt argumentele existentei sufletului omenesc, ca fiinta nemuritoare creata de Dumnezeu?
– Sufletul sta în întreaga fiinta a omului cu centrul în inima, care este centrul vital si al fizicului. Dovezi ale existentei sufletului omenesc sînt însusirile spirituale, care nu apartin carnii si sîngelui. Si anume: starile sufletesti ca: emotia, afectiunea, inteligenta, puterea de discernamînt, creativitatea, inventia, constiinta morala, constiinta sociala si altele care sînt însusiri ale sufletului. Tot progresul omului din toate timpurile apartine sufletului, spiritului inventiv si creator. Celelalte fiinte ce fac parte din regnul animal n-au facut nici un progres, dovada ca n-au suflet. Oamenii, pe baza de cercetari asupra corpului uman, prin moarte clinica, au putut observa momente de detasare a sufletului fata de corp si revenirea lui iarasi în corp.
5. Care sînt argumentele biblice si rationale ale vietii viitoare?
– Dumnezeu este viata fara început si fara sfîrsit. Dumnezeu a creat si pe îngeri cu însusiri ale nemuririi, cum zice psalmistul: „Cel ce faci pe îngerii tai duhuri si pe slugile tale para de foc” (Evr. 1,7). Îngerii formeaza ierarhia cereasca. Dumnezeu a facut pe om în lumea materiala cu suflet viu si nemuritor. „Sufletele dreptilor sînt în mîna lui Dumnezeu si nu se vor atinge de dînsele chinurile” (Int. Sol. 3.1). Însa valoarea sufletului este nepretuita „ca ce va folosi omului de va dobîndi lumea toata, iar sufletul sau si-l va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul sau?” (Mat. 16, 26).
Dupa ce Dumnezeu a dat omului, prin creatie, însusiri dupa chipul Sau, îl vrea si dupa asemanarea Sa. De aceea omul trebuie sa aiba si însusirea nemuririi ca Dumnezeu, caci altfel n-ar mai avea nici un rost legile morale, recompensa si pedeapsa (Mat. 16, 26). Ar fi fara sens idealul vietii daca ea s-ar sfîrsi la mormînt. Omul este veriga de legatura între lumea spirituala si cea materiala. Cînd Dumnezeu comunica cu lumea materiala, cu universul, El vorbeste cu omul caruia i-a dat ratiune si admira opera Creatorului. De aceea omul neaparat trebuie sa aiba natura spirituala ca Dumnezeu, ca astfel sa poata comunica cu Dumnezeu, Creatorul suprem.
6. Care sînt argumentele biblice si rationale ale existentei si necesitatii judecatii viitoare? De ce trebuie sa fie judecat omul, toata lumea, pentru faptele sale?
– Dumnezeu i-a daruit omului puteri sufletesti, ca în libertate sa adere la Dumnezeu, sa ramîna în ascultarea lui Dumnezeu. Dupa felul cum l-a creat Dumnezeu, omul are însusiri prin care, în libertate, poate sa ramîna în ascultarea lui Dumnezeu pentru a fi rasplatit. De nu va vrea, va fi osîndit. Deci este recompensa si pedeapsa. „Ca Fiul Omului va sa vie întru slava Tatalui, ca îngerii Sai si atunci va rasplati fiecaruia dupa faptele sale” (Mat. 16, 17). Totul depinde de felul cum omul îsi foloseste libertatea. De aceea si Sfîntul Pavel spune: „Omul sa fie judecat pentru toate cîte a facut traind în trup” (II Cor. 5, 10).
Societatea omeneasca înca pedepseste faptele rele si raspîndeste faptele bune. Omul va fi judecat si osîndit pentru Lacatele sale, pentru ca el calca dreptatea lui Dumnezeu si refuza bunatatea si mila lui Dumnezeu.
7. Spuneti-ne ceva despre constiinta umana. Ce rol are constiinta ca cel dintîi judecator al omului?
– Constiinta este „glasul lui Dumnezeu din om”, daruit prin creatie. Aceasta zestre consta din ratiune, afectiune si vointa, ca liber arbitru. Prin aceste însusiri Dumnezeesti si prin harul divin care locuieste în noi, toti purtam chipul lui Dumnezeu, chipul Prea Sfintei Treimi în noi. De aceea si în noi trebuie sa se realizeze acea ordine perfecta, acea armonie divina si acea pace desavîrsita din interiorul nostru. Dar cum în noi, oamenii, starea de bine de adevar si de iubire este relativa, de aceea noi lesne gresim, pacatuim. Constiinta însa, formata cu deprinderi bune, si care este glasul lui Dumnezeu în noi, ne mustra si ne poate aduce la adevar. Constiinta este ochiul sufletului: „Daca ochiul tau va fi curat, tot trupul tau va fi luminat” (Mat. 6, 22). Credinciosul trebuie sa-si pastreze mereu constiinta treaza. Principalul mijloc de trezire al constiintei este cainta, parerea de rau pentru pacatele savîrsite, rugaciunea, spovedania si dorinta de îndreptare care se face în fata duhovnicului dupa rînduiala Bisericii, precum, si împartasirea mai deasa.
8. Dorul dupa fericire, dupa frumos, dupa o viata ideala desavîrsita, dupa muzica, dupa o liniste si pace eterna, nu formeaza o dovada în plus ca omul este creat de Dumnezeu, iar nu un produs al materiei?
– Deoarece omul tinde catre sublim, sub toate aspectele, tinde catre Dumnezeu, „care este marginea doririlor”, adica idealul suprem. Dumnezeu este viata, este vesnicia, este perfectiunea, este fericirea, este desavîrsirea, este frumusetea, armonia, melodia sublima, linistea si pacea eterna. Aceasta formeaza înca o dovada ca omul este creat de Dumnezeu, ca-si gaseste împlinirea numai în Dumnezeu, desi se integreaza în natura ca fiinta fizica, biologica.
9. Ce înseamna chipul si asemanarea lui Dumnezeu din om?
– Chipul lui Dumnezeu în om îl formeaza însusirile spirituale ca: intelectul, afectiunea si vointa sau liberul arbitru. Aceste însusiri apartin sufletului si numai sufletului. Omul are si structura organica evoluata fata de restul fiintelor vii din regnul animal, încît intelectul actioneaza prin creier, iar afectiunea, prin inima, vointa fiind puterea sufletului ce delibereaza prin ratiune si afectiune, atît dupa cerintele spirituale, cît si dupa cele biologice.
Omul se ridica si la asemanarea cu Dumnezeu, cultivînd intelectul, afectiunea si vointa realizate ca puteri, ca virtuti în sfintenie, în cunoastere, în creatie etc., caci scris este: „Fiti sfinti, pentru ca Eu sînt sfînt” (I Petru l, 16). Omul este înzestrat cu spirit inventiv si creator si creeaza lucruri la nivelul lui de creatura a lui Dumnezeu. Deci tinde si la asemanare în sfintenie si în creatie. „Tatal Meu lucreaza si Eu lucrez” (Ioan 5, 17), iar la Psalmi zice: „Eu am zis dumnezei sînteti si fii ai Celui Preaînalt toti” (Ps. 81, 6).
10. În ce fel trupul omului este templul Duhului Sfînt, cum ne învata Sfîntul Apostol Pavel?
– Trupul nostru este „templu al Duhului Sfînt” (I Cor. 6, 19), întrucît sîntem nascuti duhovniceste prin botez si sfintiti prin Duhul Sfînt în taina ungerii cu Sfîntul Mir. Prin aceasta ni se împartaseste harul Sfîntului Duh. Iar harul fiind energie ce emana din Dumnezeu, însusi Dumnezeu este prezent prin harul Sfîntului Duh, în trupul si în sufletul nostru. Cum o raza de soare licareste într-un pic de roua cristalina – si se vede un mic soare, tot asa o raza a Sfîntului Duh reflecteaza în sufletul curat al credinciosului si este prezent Dumnezeu în el prin Duhul Sau cel Sfînt. În noi sa nu mai fie duh lumesc si sa nu mîhnim pe Duhul Sfînt din noi, ca astfel sa se desavîrseasca lucrarea lui Dumnezeu în noi, dupa cuvîntul Sfîntului Apostol Pavel, care zice: „Daca traim cu Duhul, cu Duhul sa si umblam” (Gal. 5, 25). Sa luam aminte ca viata în Duhul o avem în Biserica prin traire vie, în ascultare si folosirea mijloacelor ce ni le ofera Biserica, anume Sfintele Taine si în special Sfînta Liturghie.
11. Care sînt principalele datorii ale crestinului fata de sufletul si trupul sau?
– Dupa ce este botezat si sfintit cu har dumnezeiesc prin taina Sfîntului Mir si Sfînta Împartasanie, crestinul trebuie sa se hraneasca permanent cu hrana duhovniceasca, fara de care nu poate creste. Hrana este cuvîntul lui Dumnezeu, citit si învatat din Sfintele Scripturi, precum si rugaciunea individuala si cea publica. Crestinul este dator a-si pleca genunchii la rugaciune, în fata sfintelor icoane, citind tot felul de rugaciuni. El are datoria sa participe si la slujbele bisericii, mai ales în Duminici si sarbatori trebuie sa nu lipseasca de la Sfînta Liturghie. Apoi sa se spovedeasca si sa se împartaseasca cu Trupul si Sîngele Domnului în cele patru posturi ale anului si chiar mai des. Toate acestea sporesc evlavia si cresc puterile sufletesti ale crestinului, dupa cuvîntul Domnului din început, rostit ca binecuvîntare asupra omului: „Cresteti...” (Fac. l, 28) adica „evoluati moral, religios, intelectual si artistic, ca astfel sporind, sa deveniti vigurosi, luminati, îmbracati în haina mîntuirii!”
Sa avem grija si de trup, sa-1 mentinem sanatos si viguros pentru a fi pus în slujba sufletului si a binelui. Binele poate fi atît munca intelectuala, cît si cea fizica, pentru a se cîstiga hrana necesara, pentru ca, muncind, sa avem îndestulare si sa dam si celui ce nu poate sa munceasca, iar noi sa nu devenim povara nimanui, dupa cuvîntul Domnului, care zice: „Mai placut este a da decît a lua” (Fapte 20, 35). Trupul sa nu robeasca su-fletul prin patimi sau cum spune Sfîntul Pavel: „Grija de trup sa nu o prefaceti în pofte!” (Col. 3, 5), si nici puterile spirituale sa nu se epuizeze prin înrobirea de griji excesive pamîntesti.
12. Care sînt functiile ratiunii, ale inimii si ale vointei în viata omului? În ce fel lucreaza ele separat si toate la un loc?
– Functiunile ratiunii sînt: cugetarea sau gîndirea, cunoasterea, puterea de discernamînt etc. Functiile inimii sînt: sentimentul plin de afectiune prin care inima adera la adevaruri obiective, spirituale sau mate-riale, cunoscute si trecute prin prisma ratiunii, pe care constiintele le gasesc bune si prin vointa le înfaptuiesc în libertate.
Oamenii, prin natura lor, unii sînt mai rationalisti, altii mai senti-mentali. Unii rezolva problemele de ordin spiritual mai mult prin prisma ratiunii, altii, ale afectiunii inimii. Vointa, ca putere sufleteasca, actio-neaza dupa natura omului, fie cu mai multa ratiune, fie cu mai mult senti-ment, sau tine de mijloc, care în viata duhovniceasca se numeste calea împarateasca, ratiunea care ne fereste de exces, de extreme. Fireste, se recomanda ca omul sa actioneze cu toata integritatea celor trei parti ale sufletului care-i da omului echilibru spiritual.
13. Cum se cuvine crestinului sa-si pazeasca mintea curata, constiinta nepatata, inima neîntinata si vointa tare?
– Mai întîi crestinul trebuie sa privegheze, dupa cuvîntul Domnu-lui: „Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti în ispita” (Mat. 26, 41). A priveghea, înseamna a sta de veghe mereu asupra cugetului tau, sa nu patrunda gîndul pacatului. A pastra cugetul neîntinat de pacat, înseamna a sta de veghe mereu si a stîrpi raul din pruncie, pîna nu patrunde în inima si în simturi. Caci de patrunde raul în inima si în simturi se lateste, se dezvolta si capata putere în noi pacatul sau ideea de pacat. Nu-i oferi scaun acestui musafir nepoftit, nu sta la sfat cu el. Izgoneste-1 pe usa afara, zavoreste usa si geamurile simturilor tale. Înarmeaza-te cu ruga-ciunea si stai de veghe mai departe. Pregateste-te pentru alta ispita care poate sa vina în orice clipa. „Fericit cel ce va lovi pe pruncii tai de piatra” (Ps. 136, 8). Adica sa ucidem în noi cugetele pacatelor din pruncie, de cînd se nasc în noi, prin spovedanie si rugaciune. Cînd privegheaza, cres-tinul îsi pazeste mintea, inima, sufletul si toate simtirile curate. Astfel constiinta lui ramîne mereu treaza, mereu neîntinata, activa, deci vie sau treaza si lucratoare si îsi capata o vointa tare, statornica în lucrarea fapte-lor bune cu harul lui Hristos.
În aceasta lupta cu „duhurile rautatii” îl ajuta pe om si Biserica ai carei fiu este, prin participarea la sfintele slujbe si rugaciuni de lauda lui Dumnezeu, în frunte cu Sfînta Liturghie prin care crestinul se întareste în lupta cu pacatul, în virtute si în viata duhovniceasca.
14. De ce accepta omul sa faca pacatul?
– Pentru ca în om exista samînta pacatului, coruptia, pofta. Acesta este omul trupesc, care prin natura lui corupta din început a mostenit raul, pacatul originar prin cadere. Cînd oamenii trupesti robiti de pacat si oameni duhovnicesti, care se leapada de duhul lumesc al pacatului si adera la o viata noua în Hristos, apare noul Adam. Acesti oameni se leapada de sine si de duhul lumii pacatoase si adera la principiile de viata în Hristos, care sînt iubire da Dumnezeu si iubirea de aproapele, slujirea lui Dumne-zeu si slujirea aproapelui, daruirea fata de Dumnezeu si daruirea fata de aproapele dusa pîna la jertfa, precum S-a jertfit unicul nostru Dascal. Acesta-i omul duhovnicesc, dupa modelul Omului desavîrsit, Iisus Hristos.
Omul trupesc e omul adamic, prin care s-a propagat pacatul în lume. Omul trupesc în crestinism este taiat prin taina Botezului, cînd moare omul adamic, si în port-altoiul adamic se altoieste omul nou, mladita Hristos. Port-altoiul este pamîntescul, omul trupesc, iar în mladita-altoi, în omul duhovnicesc, este însusi Hristos, omul înnobilat prin Hristos, prin care s-a îmbracat. Caci „cîti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati si îmbracat” (Gal. 3, 27).
De ce mai accepta omul pacatul dupa ce este înnoit în Hristos prin taina Botezului? Pentru ca din omul cel vechi, din port-altoi înca odraslesc lastarii pacatului care mereu trebuie suprimati prin taiere, adica prin spovedanie. Iar de nu sînt taiati, acesti lastari lipsesc mladita altoita de seva vietii, de harul dumnezeiesc, si mladita nobila piere si creste iarasi cu putere pomul paduret, omul adamic-trupesc. Biserica are rolul de a stîrpi acesti lastari padureti ai omului adamic prin rugaciune si prin taina Sfintei Spovedanii ce se savîrseste de catre preotul duhovnic. Dupa înva-tatura Sfintei Biserici pacatele mici se iarta prin rugaciunea silnica, indi-viduala, iar pacatele mari se iarta prin Taina Spovedaniei.
15. Cum îl ajuta pe crestin harul Duhului Sfînt primit la Botez si îngerul pazitor ca sa nu savîrseasca pacatul?
– Harul dumnezeiesc, dat la Botez si Mirungere îl ajuta pe crestin atît timp cît traieste cu placere si dorinta de mîntuire, în curatie trupeasca si sufleteasca. Harul lui Dumnezeu lucreaza în masura în care sîntem con-stienti de necesitatea ajutorului dumnezeiesc. Cînd ne simtim goi si slabi, ne smerim înaintea lui Dumnezeu si ne dam seama ca fara ajutorul Lui nu putem face nimic. Atunci ne rugam lui Dumnezeu si harul lui ne ajuta ca „fara Mine nu puteti face nimic”, zice Domnul.
La fel si îngerul pazitor care ni s-a dat la Sfîntul Botez este cu noi, în sprijinul nostru, fara sa ne lipseasca de libertatea noastra. El ne ajuta, ne fereste de pacate, ne întareste în ispite, alunga duhurile rautatii de la noi, în masura în care si noi ne silim sa ramînem în zona binelui, a adevaru-lui, a dreptatii, a înfrînarii, a rabdarii si lucrarii cu întelepciune la mîntuirea noastra.
Cînd însa în noi se nasc dorinte pacatoase si nu se mai multumesc gîndurile si dorintele bune, atunci Dumnezeu se lasa în voia noastra paca-toasa, caci deja noi ne-am dus de la Hristos în zona de influenta a celui rau. Atunci harul dumnezeiesc nu mai lucreaza si îngerul pazitor nu mai are acces în noi, ci lucreaza îngerul rau. Daca luam calea pocaintei si ne întoarcem cu lacrimi catre Parintele ceresc, harul lui Dumnezeu se re-activeaza, iar îngerul pazitor ne poate ajuta. „Sa nu mîhnim Duhul lui Dumnezeu” (Efes. 4, 30), caci atunci harul Lui se arata nelucrator în inimile si sufletele noastre si ramînem prada pacatului. Ci sa ne întoarcem prin pocainta ori de cîte ori cadem, caci scris este: „Ori de cîte ori vei cadea, scoala-te si te va lumina Hristos”.
16. Ce trebuie sa faca un crestin cînd este ispitit de diavol la pacat?
– Crestinul, cînd este ispitit de diavolul, sa alerge la ajutorul lui Dumnezeu prin rugaciune si post si harul Lui îl va întari si-1 va scapa de ispita. Dar sa se împotriveasca si el pacatului, sa se lupte, sa vegheze mereu si sa stîrpeasca pacatul înca de la aparitia lui în gînd. Sa înconjoare ocaziile care duc la ispita. Ispitele ne vin de la trup, de la lume si de la diavol. Sa veghem si sa observam ca ispitele sa nu fie provocate din însasi fiinta noastra, din interiorul nostru, în acest caz trebuie sa ne silim ca sa observam unde îsi are radacina si sa-l stîrpim de acolo. Iar daca pacatul sau ispita vin de la lume, sa observam anume prin cine si de la cine vine, de la ce persoane corupte, care ne influenteaza si ne momesc si ne duc în ispite. În acest caz trebuie sa evitam întîlnirile cu asemenea persoane. Apoi sa înconjuram locurile unde se cultiva coruptia, desfrîul, betia si orice alte pacate care duc la stricarea bunelor moravuri si afecteaza viata morala a crestinului. Iar cînd ispita este de la diavol sa observam ca el sa nu-si gaseasca sprijin în dorintele si placerile noastre pacatoase si sa ne împotrivim dupa cuvîntul Sfîntului Apostol Pavel care zice: „Împotriviti-va diavolului si el se va îndeparta de la voi” (Evr. 12, 3). Iar în alt loc zice: „Înca nu v-ati împotrivit pacatului pîna la sînge!”
17. Care sînt urmarile principale ale pacatului savîrsit?
– Prima urmare a pacatului este zbuciumul sufletesc ce-1 simte cre-dinciosul care are o constiinta formata. Aceasta se manifesta printr-o stare de neliniste si mustrare de constiinta, care-1 vadeste de pacat si-1 osîndeste.
Persistînd în pacat, el devine obisnuinta – habitus, viciu, care atrage dupa sine pierderea harului dumnezeiesc si apoi ruinarea sufleteasca: suferinta, boala trupeasca, certuri, divorturi, mizerie sociala, saracie etc. Dupa aceasta osînda vremelnica poate urma si cea vesnica, daca nici pîna la sfîrsitul vietii omul nu se pocaieste. Patima împutineaza credinta si pîna la urma pierde mîntuirea. Deci „desteapta-te cel ce dormi – în nepasare – si te va lumina Hristos!” (Efes. 5, 14).
18. Ce trebuie sa faca crestinul dupa ce a cazut în pacat?
– Ori de cîte ori ar cadea omul în pacat, trebuie sa faca efort sa se ridice. „Ori de cîte ori vei cadea, scoala-te si te va lumina Hristos!” Ai cazut în pacat, spaimînteaza-te, caci pacatul aduce osînda vremelnica si vesnica. Grabeste-te si te îndrepteaza. Întoarce-te la Dumnezeu prin pocainta si te va primi Hristos, caci în numele Lui se iarta tot pacatul. „Mergi si sa nu mai gresesti”, a zis Domnul femeii prinse în adulter. Deci si tu, dupa ce ai marturisit pacatul si ai primit dezlegarea de la duhovnic, mergi si sa nu mai gresesti. Sa luam aminte ca pacatul sa nu se mai repete, sa nu devina obisnuinta, de care nu ne mai putem apoi debarasa, ci ne complacem în el si tinem la el ca la o parte organica a corpului nostru, ca la ochiul nostru, ca la mîna noastra, ca la piciorul nostru. În astfel de situatii Domnul ne recomanda suprimarea acestor membre, acestei mal-formatii: „Iar daca mîna ta sau piciorul tau te sminteste, taie-1 si-1 arunca de la tine...” si „daca ochiul tau te sminteste, scoate-1 si-1 arunca de la tine ca mai bine este pentru tine sa intri în viata ciung sau schiop… cu un ochi, decît avînd amîndoi ochii, sa fii aruncat în gheena focului!” (Mt. 18, 8–9). Adica sa taiem prin pocainta patima, pacatul din trupul si sufletul nostru ca sa ne putem mîntui.
19. Care este rolul Bisericii întemeiate de Hristos pe pamînt?
– Rolul Bisericii în lume, pe pamînt, este de a ridica pe oameni la o viata spirituala supranaturala. De a-1 convinge pe om sa traiasca o viata morala si religioasa înalta, dupa principiile Evangheliei lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul lumii. Deci rolul divin al Bisericii pe pamînt este despatimirea si îndumnezeirea omului.
B iserica trebuie sa-1 convinga pe om, pe baza învataturii Sfintei Evanghelii, ca acesta are suflet nemuritor si ca trebuie sa tina seama de aceasta realitate – trup si suflet – descoperita noua de Dumnezeu prin revelatie. Aceasta ne angajeaza la o viata duhovniceasca înalta, la o traire vie în Hristos înca de pe pamînt, si ne aduce nemurire si fericire vesnica dincolo de mormînt, fiind creati cu suflet viu, nemuritor, fara sa ne frîneze viata pamînteasca de munca, de creatie si de progres material, ci din contra ne-o echilibreaza. Ca mijloace de nastere si crestere spirituala, Biserica ne pune înainte Sfintele Taine ca: Botezul, Mirungerea, Spovedania, Cu-nunia, Sfînta Împartasanie, Preotia si Sfîntul Maslu.
20. Cum trebuie înteleasa legatura dintre Biserica si credinciosi?
– Legatura dintre Biserica si credinciosi este asemenea cu cea dintre mama si fii. Biserica este o familie cu multi fii, iar capul ei este Hristos. Toti credinciosii crestini din toate generatiile alcatuiesc Biserica numita si „trupul tainic al lui Hristos”, adica trupul duhovnicesc, în comparatie cu trupul pamîntesc al omului.
Dupa trup, alcatuim arborele sau trupul adamic din carne si sînge, si vom purta si mai departe trupul de carne si sînge. Însa prin încrestinare, trupul adamic al omului trupesc moare prin taina Sfîntului Botez si traieste acum trupul înnoit prin Hristos, nascut, nu din carne si din sînge, ci nascut duhovniceste prin Duhul Sfînt de la Dumnezeu. Aceasta nastere sfinteste si carnea si sîngele prin Hristos care a murit si a înviat, din care si noi ne împartasim si ne schimbam, atît prin natura noastra sufleteasca, cît si trupeasca, în oameni duhovnicesti, între membrii Bisericii lui Hristos acum trebuie sa traiasca Hristos prin iubire, în ei sa fie gîndul lui Hristos, în ei sa fie simtamintele lui Hristos, în ei sa fie viata lui Hristos. Adica în ei sa traiasca tainic Hristos. Numai astfel crestinii alcatuiesc trupul tainic al lui Hristos, daca împlinesc cu iubire poruncile Lui.
21. Ce întelegem prin „Biserica luptatoare” si „Biserica biruitoare”?
– „Biserica luptatoare a lui Hristos” o formeaza crestinii de pe pamînt. O parte dintre ei sînt fii activi care duc lupta împotriva pacatului si pas-treaza totodata si învatatura dreptei credinte. Acestia ajung la o stare de mai multa imunitate în fata pacatului, împotrivindu-se raului. Cu acestia se împlineste cuvîntul Domnului, care zice: „Cel ce va face si va învata, acela mare se va chema în împaratia cerului” (Mt. 5, 19). A doua parte dintre fiii Bisericii luptatoare sînt crestinii cazuti în zona de influenta a pacatului si a raului diavol. Desi poarta pecetea harului Sfîntului Duh, prin Botez si Mirungere, sînt prada pacatului si uneltirii celui rau. Si aces-tia pot sa se salveze cît sînt în viata, de se vor pocai si vor reactiva lupta, cerînd totodata iertare si ajutorul lui Dumnezeu si pastrînd dreapta credinta. O alta categorie sînt membrii neascultatori ai Bisericii, care schimba si strica poruncile dumnezeiesti, adica învatatura cea dreapta, si învata altfel de cum a învatat Domnul si urmasii Sai, Sfintii Apostoli. Parintii apostolici, episcopii si preotii în Biserica istorica, care n-au schim-bat si nici n-au adaugat, nici n-au scos ceva din învatatura lui Hristos, acestia, dupa cuvîntul Domnului „mai mici se vor chema în împaratia cerurilor” (Mt. 5, 19).
„Biserica biruitoare” este a celor ce au trecut la cele vesnice, care s-au dovedit activi în viata pamînteasca, cîstigîndu-si însusiri cît mai multe, asemanatoare cu ale lui Dumnezeu, prin lupta, pentru care s-au încununat cu cununa nevestejita a mîntuirii. Prin cele doua Biserici întelegem Bise-rica lui Hristos cea una în plina actiune, în cer si pe pamînt, pe care o creste, o curateste si o sfinteste. Peste amîndoua Bisericile împarateste Domnul care zice: „Datu-Mi-s-a toata stapînirea în cer si pe pamînt!” (Matei 28, 28).
22. Cum ajuta Biserica si slujitorii ei la ridicarea omului din pacate?
– Biserica si slujitorii ei îi ajuta pe credinciosi, care sînt membrii Bisericii, sa duca o viata curata si sfînta, iar cînd cad în pacate, îi ajuta sa se ridice prin îndemnuri la pocainta, prin predica zilei, prin pilda vietii lor, prin carti sfinte, prin sfaturi ocazionale ce le pot da si în mod spe-cial prin taina pocaintei – spovedaniei, în care omul îsi marturiseste pacatele si ia o hotarîre de îndreptare, în astfel de ocazii preotul îi poate arata gravitatea si urmarile pacatului de care s-a facut vinovat crestinul si îl determina sa se îndrepte, sa înceapa o viata curata, dîndu-i exem-ple, atît din Sfînta Scriptura, cît si din viata curenta a credinciosilor Bi-sericii.
23. Care sînt principalele mijloace ale Bisericii si slujitorilor ei prin care ne asigura mîntuirea sufletelor?
– Principalele mijloace de mîntuire ale Bisericii sînt cele sapte Sfinte Taine, fara de care nimeni nu se poate mîntui. Dupa învatatura Bisericii lui Hristos, mîntuirea o avem numai în Biserica. Mîntuirea se dobîndeste prin credinta dreapta, dar si fapte bune. Pentru cresterea noastra duhovniceasca, pentru progresul spiritual, ne trebuie cît mai multa rugaciune individuala, un duhovnic bun, deasa spovedanie, participare la Sfînta Liturghie regulat, multa milostenie si împartasire mai deasa. Acestea toate tin constiinta treaza si trezesc viata de evlavie a credin-ciosilor. Preotul, ca slujitor al Bisericii, trebuie sa fie mereu activ, exem-plu bun în toate, ca sa influenteze pe credinciosii parohiei sale la o viata de rugaciune si de evlavie în jurul Bisericii lui Hristos, dîndu-le exemple din viata înaintasilor nostri care au fost crestini buni si nu s-au înstra-inat de dreapta credinta nici în cele mai vitrege timpuri.
24. Ce datorie au credinciosii fata de Biserica si de pastorii lor?
– Credinciosii trebuie sa asculte de Biserica, precum asculta de Hris-tos, Care a întemeiat-o. Daca Dumnezeu ne este Tata, Biserica ne este mama. Apoi sa asculte de pastorii Bisericii ca de Sfintii Apostoli, pentru ca episcopii si preotii sînt urmasii directi ai Apostolilor. Credinciosii au datoria sa împlineasca poruncile Sfintei Evanghelii, care li se repeta mereu în Biserica si sa nu se adune niciodata în afara de ea, unde nu sînt pastorii lor, ca sa nu cada în secte. Nici sa explice Sfînta Scriptura dupa capul lor, cum fac sectantii, ci numai în Biserica. Mai sînt datori sa mear-ga regulat la slujbele din Biserica împreuna cu copiii lor, si sa ajute cu cele necesare Casa Domnului, ca sa fie si ei mîntuiti si binecuvîntati. Toti cei care fac asa, au bucurii si pace pe pamînt si mîntuire în cer.
25. Ce datorii au pastorii sufletesti fata de credinciosii pe care-i pas-toresc? Ce raporturi trebuie sa fie între preot si credinciosi?
– Preotii au datoria de a naste fii duhovnicesti prin Taina Sfîntului Botez. Dar nu e suficienta numai nasterea. Cel ce naste fii trebuie sa le dea si crestere. Cresterea are implicatii si obligatii mai multe. Cresterea duhovniceasca se face prin educatie religioasa si morala. Educatia înce-pe în familie si se continua în Biserica de catre preot. Preotul care nu face catehizarea copiilor si credinciosilor lui este ca un parinte care tine copiii în întuneric si foamete, care duce la moarte sigura. Preotul fami-list are copii trupesti de care se îngrijeste, îi hraneste si îi creste. Asa tre-buie sa se îngrijeasca si de fiii sai duhovnicesti, dîndu-le hrana duhovni-ceasca, fara de care nu pot trai. Adica rugaciune, Sfînta Împartasanie, catehizare, carti sfinte etc.
Biserica se compune din pastori si pastoriti. Raportul dintre preot si credinciosi este acela dintre pastor si turma, dintre dascal si ucenici. Biserica, ca lacas de închinare într-o parohie, este o scoala în materie de religie si viata morala, de la care nu trebuie sa lipseasca credinciosul, iar preotul sa-si faca datoria de dascal si de parinte sufletesc, în spiritul dra-gostei crestine si al jertfelniciei, avînd model pe unicul dascal Hristos. „Ajunge ucenicului sa fie ca dascalul sau!” (Mt. 10, 25).
26. Putini stiu ca Sfintia Voastra ati botezat, pe cînd erati în închisoare la Jilava, pe parintele Nicolae Delarohia (Steinhardt), de origine evreu. Cum s-a desfasurat botezul?
– A fost un botez unic. L-am oficiat într-o celula subterana de la Jilava, în prezenta mai multor preoti. Slujba botezului am facut-o din memorie. Dupa ce am rostit exorcismele (lepadarile), l-am pus pe catehumen sa spuna de trei ori Crezul. El stia bine catehismul ortodox. Era cuprins de o bucurie greu de descris. Semana cu Sfîntul Apostol Pavel pe drumul Damascului. Dupa ce am sfintit apa într-un ibric, am turnat-o peste crestetul lui, rostind solemn formula dogmatica: „Se boteaza robul lui Dumnezeu Nicolae în numele Tatalui, Amin, si al Fiului, Amin, si al Sfîntului Duh. Amin!” Apoi am cîntat cu totii de trei ori: „Cîti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati si îmbracat. Aliluia!” Fata lui iradia o lumina divina. Parea transfigurat! Ochii nostri erau înlacrimati.
Dupa eliberare, Mirungerea a fost facuta la Schitul Darvari din Bucu-resti. Dumnezeu sa-1 odihneasca în cer!
27. Ce sfaturi duhovnicesti doriti sa dati fiilor sufletesti ai Cuviosiei Voastre?
– Credinciosii de astazi, daca înca se roaga lui Dumnezeu e bine. Un bec, de exemplu, daca e în contact cu energia electrica, lumineaza. Credinciosului îi recomand sa tina permanent legatura cu Dumnezeu prin rugaciune. De se roaga, înca e viu sufletul lui, înca e crestin! De nu se mai roaga, nu mai este crestin!
Credinciosul sa se roage lui Dumnezeu seara si dimineata si în timpul lucrului, rostind rugaciunea lui Iisus. Sa se deprinda a citi rugaciunile dupa carte. Sa plece genunchii seara si dimineata si sa se roage cu aten-tie. Cu mintea sa înteleaga, cu inima sa simta si cu sufletul sîrguitor sa traiasca momentul rugaciunii. Sa se roage cînd se asaza la masa, zicînd rugaciunea „Tatal nostru”, iar cînd se ridica de la masa sa zica rugaciunea de multumire. La fel sa învete si pe copii, sa-si plece genunchii si sa se roage zilnic.
Apoi sa fie nelipsiti de la Sfînta Liturghie în Duminici si sarbatori. Daca fac lucrul acesta, pe lînga întarirea sufleteasca ce o dobîndesc, au posibilitatea sa se initieze si în cunoasterea adevarurilor de credinta. Pe fiii mei duhovnicesti îi mai îndemn ca în tot momentul si locul sa se si-leasca a avea o stare de pace si liniste sufleteasca, stiind sa multumeasca lui Dumnezeu si pentru cele bune si pentru cele aspre.
Omul are si stari sufletesti depresive, de multe ori nejustificate. Aceasta este o stare psihica bolnavicioasa. Crestinul credincios trebuie sa se vin-dece de ea. De multe ori folosim mînia, furia, ura, dusmania, invidia si adeseori ne vedem plictisiti ori obositi fara temei si ne vedem nemul-tumitori înaintea lui Dumnezeu, în astfel de situatii, ca oameni cuminti sa ne analizam starea noastra sufleteasca si vom observa ca nu sînt motive temeinice sa ne suparam, nici sa cîrtim, ci mai degraba sa-I multumim Domnului pentru toate. Frate crestine, stii tu sa multumesti lui Dum-nezeu? Învata-te ca în rugaciunile tale zilnice sa-I multumesti pentru toate bunurile materiale si spirituale pe care le-ai primit în dar. Fiind constient ca toate acestea le primesti ca pe un dar din mina lui Dumnezeu, multumeste-I si Dumnezeu îti va da si mai mult prin munca ta cinstita ce o depui. Pe deasupra îti va da pacea Sa sufleteasca ce n-o poate da decît numai Dumnezeu. Si ne-o da din belsug. Aceasta este fericirea ce trebuie s-o cautam si o putem dobîndi aici pe pamînt, ca si în vesnicie, de vom starui mereu în pazirea poruncilor lui Dumnezeu.
Zice Duhul Sfînt prin gura proorocului David: „Fereste-te de rau si fa binele, cauta pacea si o urmeaza!” Si în alt psalm zice: „Iar mie bine îmi este a ma alipi de Domnul!”
28. Va multumesc, Parinte Mina, pentru aceste frumoase gînduri si sfaturi duhovnicesti adresate celor ce iubesc pe Hristos. Si acum, ultima întrebare. Nu doriti sa mergeti în pelerinaj la Ierusalim si la Mormîntul Domnului?
– Nu doresc sa merg parinte Ioanichie, pentru ca simt Mormîntul Domnului în inima mea! Banii care trebuie sa-i dau pentru drum pîna la Ierusalim îi dau mai bine la saraci, si prin ei îmi cumpar bilet pentru Ierusalimul cel de sus!

Fetele antihristului

Interviu cu arhimandritul Mina Dobzeu de la Manastirea Sfintii Apostoli Petru si Pavel Husi.

– Parinte Mina, cum vedeti dumneavoastra acum, în 1999, fetele antihristului?
– Una din fetele antihristului a cazut prin focul pe care îl pregatea pentru omenire. Uniunea Sovietica, vreme de mai bine de 40 de ani, a construit armament atomic, rachete, avioane si submarine. Dar acum a venit mizeria si saracia peste popoarele sovietice, imperiul s-a dezmembrat si ateii bolsevici, care erau principalii sustinatori ai lui antihrist, au intrat sub povara focului pe care îl pregateau pentru altii.Puterea comunista s-a spulberat peste noapte, ca si cum nu ar fi fost. Astfel s-a aratat voia lui Dumnezeu, care îi iubeste pe crestini si nu i-a lasat la nesfîrsit sub talpa ateilor.
– Antihristul are multe masti. Puteti indica o fata mai noua decît comunismul a spiritului care se manifesta împotriva lui Hristos?
– Acum a aparut o forma noua de ateism, sub numele de New Age. Aceasta include mai multe directii: magia, spiritismul, parapsihologia, paranormalul, satanismul, yoghinismul, bioenergia. Unele au existat în lumea pagîna si sunt reactivate acum pe scara larga. Altele se bizuie pe descoperiri noi. Ei sustin ideea ca s-a încheiat epoca pestelui si vine aceea a varsatorului de ape, deci era crestinismului e gata si vine Era Noua, aceea pe care o propovaduiesc ei sub forma sincretismului rezultat din talmes-balmes-ul enumerat mai sus. Este calea prin care se formeaza o constiinta larga, anulînd deosebirile dintre bine si rau, dintre moral si imoral. Pentru ei exista numai ratiunea, ratiunea si ratiunea, de trei ori, închipuind omul drept centru al universului. El insista ca paranormalul sa fie considerat o stiinta, ba chiar e ridicat la rang de religie. Antihristul din trecut, comunismul, se impunea fortat, prin constrîngere. Aceasta forma noua a antihristului se impune prin vraja, prin seducerea omului, prin înselaciunea difuzata în numeroase publicatii si posturi de televiziune. Pe tineri si pe oamenii care se lasa amagiti de senzationalul cu continut New Age din toata mass media îi sfatuim sa fie atenti, sa se întoarca la credinta în care au fost botezati, sa cunoasca învatatura sfînta, sa se întoarca la Dumnezeu, sa nu se lase înselati. Aceasta învatatura ateista a paranormalului este de natura diabolica si va cadea prin sabia cuvîntului lui Dumnezeu. Va fi o confruntare între Evanghelia dreapta si aceea falsificata de sectari si de acesti magicieni si ei se vor prabusi, asa cum a cazut si comunismul. Însa deocamdata n-au ajuns la apogeu, ca atunci cînd la va da Dumnezeu o lovitura sa fie definitiva. Acestea sunt lucruri care se desfasoara în timp; o vreme îi îngaduie Dumnezeu.
– Dar mai întîi se va face unitatea statelor si dupa aceea unitatea religiei…
– Exista în planul lui Dumnezeu acest lucru, ca sa fie “pamînt nou si cer nou”, adica o lume în care sa predomine dreptatea. Planurile oamenilor sunt multiple, dar Dumnezeu le dejoaca proiectele lor: “Orice sfat veti sfatui risipi–va Domnul, ca iarasi de veti putea, iarasi veti fi biruiti, caci cu noi este Dumnezeu”. De se va afirma pagînismul la putere iar va fi biruit de puterea lui Dumnezeu.
– Ce alte lucrari antihristice ati mai depistat dumneavoastra în societatea contemporana?
– O lucrare satanica este masoneria, alta este Martorii lui Iehova. Aceasta din urma este proiectata tot de iudei, ca sa faca o religie universala fara Hristos. Practic, multe voieste omul, multe proiecteaza, dar vor cadea toate la vremea cuvenita, pentru ca Domnul împarateste peste toate. Mai tineti minte ca, în perioada pagînismului comunist, s-a aratat pe cer semnul Fiului omului. Ce înseamna aceasta? Ca spiritualitatea crestina a fost rastignita? La rasarit soarele s-a întunecat ca si cum ar fi fost acoperit cu un sac. Luînd geografic expresia, rezulta ca soarele Hristos a fost întunecat în partea de rasarit a pamîntului. Luna în sînge s-a prefacut, adica generatia aceasta a pierit însîngerata. Stelele din cer au cazut, ceea ce înseamna ca ierarhii bisericii, în special în Rusia, au fost exterminati, bisericile au fost închise, manastirile pustiite, s-a scos învatamîntul religios din scoala, multi preoti si calugari au ajuns la închisoare, chiar si mirenii au suferit pentru credinta lor. Asta fiindca au purtat pecetea lui antihrist pe frunte sau pe mîna dreapta.
– Ce era pecetea lui Antihrist parinte?
– Pecetea lui antihrist vizeaza mintea si lucrarea. Pe frunte înseamna sa accepti ideologia lor, adica sa fii robit cu mintea si pe mîna însemna sa lucrezi conform acestei ideologii. Întîi cu mintea si apoi cu mîna; comunistii nu au mai facut cruce si au interzis crucea. Au facut, cum se zice la Scripturi, “icoana fiarei celei dintîi”, adica au construit un imperiu asemenea celui roman care a prigonit crestinismul.
– Atunci cum explicati cifra 666, care se pune pe frunte sau pe mîna? Ca iata am auzit ca în America erau deja anul trecut 7000 de insi care purtau pe mîna un cip, sub piele, cu cifra 666…
– Aceia sunt satanisti, nu putem generaliza. Implanturile acestea tin de progresul stiintei. Cifra 666 se explica astfel: omul are un al saselea simt, care este ratiunea. Revelatia Vechiului Testament este cifra sapte. Revelatia Noului Testament este cifra opt, Legea Harului. Noua reprezinta ierarhia cereasca, cele noua cete. Zece este divinitatea. Cînd a venit comunismul la putere, nu a ramas la cifra opt, adica la Hristos, nici la cifra sapte, la revelatia Vechiului Testament, ci a coborît la cifra sase care este a ratiunii omului, adica a pagînismului. Nu au coborît nici mai jos, la cele cinci simturi, nici nu au urcat. Comunistii s-au fixat stabil în sase, adica ratiune, ratiune, ratiune sau 666. Au repetat, asemanator cu crestinii care spun de trei ori Amin, Amin, Amin.
– A disparut comunismul. Înseamna ca a disparut si 666, ratiune, ratiune, ratiune, promovat de ei? Nu cumva ateismul se perpetueaza si vine din alta parte acum?
– Am spus mai si ca New Age a preluat stafeta atee, dar nu se multumeste numai cu ratiunea, ci reînvie formele magice ale pagînismului. Este tot lucrarea satanei, într-o forma putin diferita.
– Parintele Ioanichie Balan de la Sihastria Neamt ne-a tîlcuit într-un interviu ca primul 6 este îndoiala în credinta, al doilea 6 desfrîul generalizat si al treilea 6 violenta. Sunt trei directii de actiune, provenite din Vest, care prabusesc lumea în pacat si o despart de Dumnezeu.
– Ratiune, ratiune, ratiune nu are nimic de a face cu revelatia divina. Tine de stiinta pozitiva si e deformata prin promovarea magiei actuale. Nu trebuie sa ne îngrijoreze emfaza unor mari guru care se cred protectorii lumii, prin invocarea spiritelor. Acelea sunt spiritele rele. Noi invocam puterea care guverneaza, care binecuvînteaza si care pedepseste. Stiinta e dar de la Dumnezeu, dar daca omul o foloseste în scopuri rele, tot omul trage consecintele.
– Ce parere aveti despre proiectatul control asupra omului prin intermediul calculatoarelor si satelitilor? Printr-un cip implantat în mîna orice individ va putea fi controlat de la distanta orice ar face…
– Cînd Dumnezeu a zis omului: “Stapîniti pamîntul!” a avut în vedere stiinta care este un dar divin. Depinde de om cum o foloseste, în bine sau în rau. Fiti convins însa ca orice ar inventa omul, daca este folosit împotriva vointei lui Dumnezeu, împotriva firescului, împotriva binelui, va fi rasturnat cu puterea celui Preaînalt. Nimic nu poti sa stapînesti fara voia lui Dumnezeu. Nu trebuie sa ne îngrozeasca vraja cu care vin ei acum spre noi. Comunismul ne persecuta, ne constrîngea sa facem ce nu vrem.
– Aveti dreptate, acum se duc oamenii de bunavoie la noua forma de ateism…
– Îi însala cu usurinta pe cei lipsiti de educatie religioasa, ca nu s-a facut jumatate de secol asa ceva, îi însala cu bunuri materiale, apoi pe naivii care alearga dupa senzational. Oamenii sunt derutati întrucît Dumnezeu îngaduie multe. Îl lasa pe om sa cerceteze multe, sa se ispiteasca, sa se scufunde în întuneric pentru a avea de unde se întoarce. Dar sa nu uitam ca Hristos este puterea si ca El hotaraste toate, ca în mîna Lui se afla totul. Ceea ce fac magii de la New Age e praf si pulbere în fata lui Dumnezeu.

Trei convorbiri cu Pr. Arhim. Mina Dobzeu

Parintele Mina Dobzeu este un nume înca necunoscut opiniei publice românesti din Basarabia. E sigur însa ca el a intrat deja în istoria spiritualitatii neamului. Unui calugar poate nici nu-i prea sade bine sa aiba faima unei vedete, în orice caz, cei care au ales calea retragerii din lume sunt departe de ispita popularitatii. Dar Pronia Divina 1-a ales anume pe el pentru o fapta care îi rezerva un loc aparte în istoria Bisericii si a culturii românesti: Parintele Mina 1-a botezat pe Nicolae Steinhardt. L-a crestinat pe un evreu într-o celula a unei puscarii plina cu detinuti politici. El a fost protagonistul unei întîmplari mistice fascinante, unice în felul ei. Contactul cu el este un prilej de nesfîrsita bucurie. Ai în fata un om care a avut fericirea sa-i cunoasca personal pe cei din „lotul Noica". Vazîndu-1 si ascultîndu-i vorba, simti cu toata fiinta ce a fost lumea româneasca de pîna la bolsevizarea Tarii.
Dumnezeu a vrut sa-1 cunosc si m-a adus în fata unei manastiri din Husi, oras prin care am trecut pîna atunci în drum spre Bucuresti poate de zeci de ori. Cînd vorbeste suntem numai ochi si urechi. Iata si acum, am zis ca vin sa-i iau un interviu, am inclus dicta fonul si parca mi-au zburat din cap toate întrebarile pe care mi le pregatisem pentru aceasta întîlnire. Vocea lui domoala si calda se revarsa lin în sufletele noastre. Ne e frica sa schitam un cît de mic gest, sa facem vreo miscare. Ca sa nu-i întrerupem desfasurarea gîndului. Din vreme în vreme îndraznesc totusi sa mai pun cîte o întrebare, sa mai divaghez putin despre ce ne framînta.
Dialogul nostru urmînd sa apara în ziar, îmi dau seama cît de saraca este hîrtia în posibilitatea de a-i arata fara nici o stirbire personalitatea. Aceasta voce trebuie sa se faca auzita la radio, la televiziune, în salile studentesti.
Convorbirea pe care o publicam, înregistrata acum cîteva saptamîni, este doar o prima încercare de a-l prezenta publicului larg pe preacuviosul parinte. Cu ajutorul lui Dumnezeu poate vom reusi sa îi facem si alte prezentari.

Iurie ROSCA

„S-a produs un dezechilibru pentru ca lipsea tocmai ce este mai important
– baza, care este religia"

Iurie Rosca: Noi ne cunoastem, parinte, de vreo cinci ani de zile, de cînd – îmi face placere sa-mi aduc aminte – ne ratacisem pe strazile Husului în cautarea benzinei. Nici nu stiam ca aici este vreo manastire. Si cînd am dat de portile manastirii, ne-am oprit si v-am vazut pe Sfintia Voastra care va plimbati prin curte. V-ati întrebat, probabil, ce cauta drumetii astia. Ati venit spre noi, ne-ati întrebat cine sîntem si ce cautam. Dupa care ne-ati primit, ne-ati omenit si asa ne--am cunoscut. Au trecut înca vreo doi ani si v-am regasit într-o lectura care a fascinat întreaga lume româneasca. Este vorba de „Jurnalul Fericirii" al lui Nicolae Steinhardt. Cu îngaduinta Cuviosiei Voastre, am sa citez din aceasta carte cîteva fragmente. Mai întîi momentul cînd v-ati cunoscut în celula: „7 martie 1960. Minunile exista. Dumnezeu lucreaza mereu. Prevestirile lui N.N.P. se împlinesc pe loc. Abia înceteaza rafala de trîmbite ca vecinul meu binevoitor mi se recomanda: e un preot calugar ortodox. Alaturi de el se trezesc alte doua naluci, una corpolenta si greoaie, alta zvelta si tinereasca: sînt doi preoti greco-catolici. (...) Calugarul meu e basarabean. E un om tînar, condamnat pentru a fi avut vedenii si a fi trimis Departamentului Cultelor o scrisoare în care protesta împotriva desfiintarii schitului unde vietuise. Abia apuc – bat fierul cît e cald – sa-i spun ca sînt ovrei si ca doresc a ma boteza, ca se si arata de acord. E blajin, cu gesturi domoale, si tacut."
Acum suntem iarasi în manastirea „Sf. Apostoli Petru si Pavel" si va rugam, parinte, sa ne dumeriti în niste lucruri care ne-ar ajuta sa mergem si noi mai copacel în ocupatia pe care o avem si care este destul de dificila. Nu vreau sa monologhez prea mult, numai o marturisire scurta, pentru ca asa este bine la manastire – sa ne si marturisim, sa spunem ce este de capul nostru, ce este cu noi, cu generatia noastra. Noi sîntem cu totii copii ai regimului sovietic care de fapt trebuia sa fim un alt produs decît am ajuns astazi. Trebuia sa fim si fara nationalitate, si fara Dumnezeu – noi, copiii basarabeni, crescuti sub regimul sovietic. Si cred ca emotia pe care am trait-o în clipele adolescentei si tineretii de a redescoperi un lucru care pentru un copil sau un tînar din tara este un adevar banal cunoscut din primii ani ai vietii – identitatea de român si de crestin, ne-a dat puterea sa facem ceea ce facem. Prin urmare, si în politica noi nu facem altceva decît sa reluam în fiecare zi afirmarea fireasca, normala, echilibrata a acestei identitati de român si de crestin.
Asa cum se obisnuieste, parinte, poate facem mai întîi o fisa personala sau o scurta nota biografica a Sfintiei Voastre, ca sa stie si cititorii din Basarabia, mai în detaliu, cine este parintele Mina Dobzeu.
Parintele Mina: Sînt fiu al Basarabiei, fiu de taran, din satul Grozesti, judetul Lapusna, cum se zicea înainte. Dar acum, dupa sovietici, din raionul Nisporeni. Parintii mei erau tarani, iar satul nostru avea o asezare frumoasa din doua parti de deal, pe malul Prutului, cu lunca, cu balta, cu ses, cu paduri de codru, cu vii si livezi. Si cu obiceiurile noastre frumoase mostenite din mosi-stramosi. Acum, mai mult ca oricînd, la vîrsta mea, stiu cît de frumos era satul meu. Cînd fiecare crestin respecta acea Lege Sfînta, si nu aveam prea multi intelectuali, taranii cu simplitatea lor, poate ca nu toti stiau carte, dar stiau sa respecte Legea Domnului. Duminicile si în sarbatori mergeau la biserica. Exista frica de Dumnezeu si evlavie cînd era postul, miercurea si vinerea. De sarbatori toata lumea iesea la hora, la scrînciob, unde se distrau copiii si tineretul, se jucau nunti frumoase, asa, petreceri cu nunti si cu hore, cu muzica si cu fanfara. Fanfara lui Miscoi din Barboieni. Si toate acestea formau acea traditie frumoasa si linistita în care fiecare îsi stia rostul în viata.
Eu am facut scoala primara în sat. Eram sapte copii la parinti. Patru baieti si trei fete. Si la vîrsta de 11 ani, cum facusem patru clase, eu îi întrebam pe parinti: ce faceti cu mine? Ma dati la o scoala, ma dati la o meserie sau ce faceti? Mersesem de cîteva ori pe la manastirea Hîncu cu parintii mei, la hramul manastirii, de Adormirea Maicii Domnului, la manastirea Varzaresti. Cunosteam aceste manastiri. Avusesem niste rude, niste unchi de-ai mei în manastiri. Îmi placea sa învat carte (înca la cinci ani ma învatase mama alfabetul chirilic dupa o carte – „Acatistul Sf. Pantelimon". Eu citeam si tata zise: „Pe asta o sa-l facem calugar". Si mie mi-a intrat în minte atunci. Si cînd de-acuma eram si eu la uzul ratiunii, terminasem patru clase, parintii au zis: „Da, pe asta îl ducem la manastire!" Au fost pe gîndurile mele.
Iurie Rosca: Ati intrat în monahism...
Parintele Mina: În anul 1935, cînd eram de 13 ani si jumatate. Si m-am dus la manastirea Hîncu, unde am fost primit. Am intrat în monahism cu dorinta ca sa învat carte si am stat acolo trei ani. M-am dus la atelierul manastirii unde ne învatau timp de doi ani. Apoi am încercat sa intru la Seminarul Teologic, dar la vremea ceea fusesem bolnav de malarie si m-au respins. Am ramas cu studiile, ca sa le fac de-abia dupa armata si dupa razboi. Cînd am intrat în armata, am intrat si în razboi. Si de-abia prin 1945, cînd s-a terminat razboiul, am facut scoala de cîntareti de patru ani, la Constanta. Si apoi am venit în Eparhia Husilor, stabilindu-ma la schitul Vladicesti. Si întrucît atunci a fost o reforma a învatamîntului religios, de-abia în 1955 am intrat la Seminarul Teologic. Fiindca aveam scoala de cîntareti, am fost promovat dintr-o data în anul trei si am mai facut doi ani la Seminarul Teologic, absolvindu-l în 1957. Apoi am studiat la Institutul Teologic, la Bucuresti, din 1957 pîna-n '59. În 1959 Departamentul Culte daduse Decretul nr. 410 privind desfiintarea manastirilor. Iar eu, fiind student atunci si facînd parte din Eparhia Husilor, eram la schitul Vladicesti, am luat atitudine. Am scris vreo treisprezece scrisori de protest împotriva acestui decret si aceste scrisori au ajuns prin toata tara. Asa am înteles eu sa denunt Antihristul. Demonstram pe puncte ca Antihristul, conceptia materialista si comunismul vor cadea si Hristos va învinge, Mielul va învinge. Ca nu stiam eu precis cît va dura, dar facusem niste calcule despre caderea lui Stalin si am nimerit-o bine. Facusem calcule dupa niste cifre, niste date care sînt în Apocalipsa, ca puterea acelui Antihrist va dura o vreme, doua vremi si jumatate de vreme. O vreme sînt 10 ani, doua vremi înca 20 ani si jumatate de vreme si era 35 de ani. Si calculati, de la revolutia din octombrie, 35 de ani au fost în 1953. Calculul a fost bun.
Iurie Rosca: Ati facut puscarie. Care a fost cauza?
Parintele Mina: În 1959 m-au condamnat pentru aceste scrisori. M-au condamnat cu sapte ani. Dar eu avusesem si o condamnare în 1949. Atunci am protestat împotriva regimului care a scos învatamîntul religios din scoala, am scris niste afise demascînd comunismul care aduce pustiire Bisericii, vietii spirituale. M-au condamnat atunci cu trei luni si o zi, dar m-au tinut 11 luni. Au urmat cinci ani de domiciliu obligatoriu. Timp de cinci ani de zile plecam de la schitul Neamt de doua ori pe luna si faceam prezenta la securitate. Iar în 1959 m-au condamnat cu sapte ani si am facut 5 ani. Am fost la Jilava, în coloniile de munca din Delta Dunarii, la Gherla… La Jilava l-am cunoscut pe Nicolae Steinhardt care facea parte dintr-un grup de intelectuali din Bucuresti, aveau clubul lor, faceau parte din Uniunea Scriitorilor si, între acestia, în fruntea lor era Constantin Noica si altii cunoscuti, Dinu Pilat, Alexandru Paleologu, Sergiu Al. George (acesta era basarabean). Deci, printre ei era si Nicolae Steinhardt, care era evreu. L-am cunoscut în celula. El s-a apropiat mult de sufletul meu. Si în cele din urma îmi zice: „Vreau sa mor crestin, conditiile sînt grele aici, nu stiu cum voi rezista, dar vreau sa mor crestin!" Nicolae Steinhardt si-a exprimat dorinta de a fi botezat în celula, si era o celula mare cu vreo 60 de insi, erau si preoti romano-catolici, greco-catolici, ortodocsi, protestanti, de tot felul. Cînd a fost întrebat de colegii lui la ce confesiune se va boteza, el a raspuns ca la confesiunea ortodoxa. „Atunci te boteaza calugarul!" Deci eu eram calugarul, între cei multi de-acolo. Si el a facut o alegere buna. Deci, nu s-a facut budist, desi cunostea si aceasta confesiune, nici brahman, n-a trecut nici la mahomedanism, caci erau acolo si mahomedani. Iar cînd a fost vorba de confesiunile crestine, între multele confesiuni crestine, el a ales Ortodoxia. Atunci cei care îl cunosteau, care faceau parte din grupul lui, l-au încurajat, iar el nu era strain de crestinism. Pentru ca si în „Jurnalul Fericirii" scrie cum se ducea cu parintii lui si la biserici, si la manastiri, vorbeste cum petrecea Pastele împreuna cu colegii lui, deci nu era departe de crestinism. Iar pentru a-l încrestina, i-am facut o pregatire care se numeste „Cateheza", asa, mai sumara, si a fost usor pentru el, ca era un cunoscator al învataturii. Ca dupa cîteva zile, asa hotarîram: stabilim noi o zi cînd sa facem acest act al Botezului în conditiile în care eram. Si acolo, în „Jurnalul Fericirii", descrie momentul cum într-o zi, pe data de 15 martie 1960, am fost scosi la plimbare, la aer. Iar el a ramas în camera pe motiv ca e bolnav si eu, cînd am venit de la aer, am fost primul care am intrat mai repede. Aveam pregatita o cana cu apa, „un ibric cu apa viermanoasa", cum zice el, si fiindca facusem înainte pregatirea, am trecut la oficierea Botezului, Botezul facut prin turnare. Rostind cuvintele de botez: „Se boteaza robul lui Dumnezeu, Nicolae, în numele Tatalui (turnîndu-i apa), Amin, si al Fiului, Amin, si al Sfîntului Duh, Amin!" Si acesta a fost Botezul. Ca dupa aceea sa urmeze rugaciuni si, completare la aceea ce puteam spune noi, rugaciuni care fac parte din ritualul Botezului. Si el considera ca este un Botez ecumenic prin faptul ca erau prezenti ceilalti preoti, ortodocsi, catolici, protestanti. Asa a avut loc. Iar despre mirungerea care trebuia sa urmeze, i-am spus: „Dupa ce ai sa iesi din închisoare, mergi la parintele Teodorescu, la Institutul Teologic, ori la biserica „Sf. Ecaterina" si el o sa-ti oficieze mirungerea!" Dar au trecut ani, si el uitase omul unde îl îndrumasem, la ce preot. Pîna la urma, întîmplator, a mers la schitul „Icoana" pe muntele Athos. Si tocmai acolo l-a gasit pe parintele Teodorescu, si i-a facut acea mirungere, prezent fiind si nasul lui de botez, avocatul Vidrascu.
Au trecut anii, eu eram venit la Husi, aici eram staret, si dînsul a venit si dorea sa ramîna la manastire aici. Episcopul locului, la vremea aceea, nu putea pricepe ce înseamna sa vina un evreu cult în manastire, mai ales ca nu mai era voie, comunistii nu dadeau voie. Mai ramasesem noi, doua-trei persoane, care întretineam manastirea. Si nu admitea sa primeasca pe altcineva în manastire. Iar eu, în cele din urma, l-am îndrumat sa se duca la Cluj, unde îl cunosteam pe Episcop, si-i zic: „Episcopul de acolo o sa te primeasca într-o manastire!" I-am dat o recomandare buna din partea mea si l-a primit în manastirea Rohia, unde a si fost tuns în monahism si ca ocupatie a avut biblioteca, s-a ocupat de profesia lui de scriitor, a scris opere laice, iar acum, crestin fiind si totodata fiind si intelectual, a scris opere religioase, si „Jurnalul Fericirii", „Daruind, vei dobîndi" si altele cîteva. Deci, dupa ani de zile, asta a fost prin 1989, cînd a fost ultimul lui an, a rînduit Dumnezeu ca sa merg acolo si sa asist chiar la ultimele lui clipe. N-a mai trait decît doua-trei zile. L-am gasit bolnav. A spus ca merge la Bucuresti, la doctorul lui. Pîna la urma am mers împreuna la Baia Mare si, facîndui-se rau pe drum, l-au internat acolo în spital. Eu am plecat la Bucuresti, el a ramas la Baia Mare. Am venit acasa si peste doua-trei zile am primit o telegrama care ma înstiinta ca a murit. Dar fiindca era timp scurt, nu am putut sa ma duc la înmormîntare. Atît am stiut despre Nicolae Stehinardt. El reprezinta un caz foarte important si pentru crestinatate, si pentru Biserica noastra Ortodoxa. Caci daca mîna mea a fost o mîna întinsa pentru a-l boteza prin Pronia Dumnezeiasca, el a fost o mîna întinsa catre intelectuali care sa le spuna: „Iata, voi, care ati fost botezati de mici, n-ati cunoscut ce semnificatie are Botezul, iar eu, care am fost botezat la vîrsta majora, am cunoscut pe Hristos!" Caci a trait niste momente înaltatoare, cînd harul lui Dumnezeu i-a dat trairi înaltatoare, încît noi le putem numi bucurii din Paradis. Nici eu, care le-am trait, nu sînt si nici n-as fi fost în stare sa le exprim în cuvinte, pe cînd el reuseste sa ni le redea în cuvinte si sa spuna: „Da, Botezul a fost adevarat, este adevarat, Sfintele Taine sînt adevarate!" El, spre deosebire de mine, pacatosul, avea talent scriitoricesc, de-aia a putut sa zica mai bine decît as putea s-o fac eu.
Iurie Rosca: Parinte, daca ati abordat, fie si tangential, problema intelectualilor, vreau sa va spun ca si noi am fost fascinati de opera lui Nicolae Steinhardt, poate ca întîi si-ntîi pentru ca este o opera teologica, sau daca nu teologica, o opera profund crestina, apartinînd unui intelectual foarte rafinat, care a priceput exact ce înseamna pustiirea sau descrestinarea societatii moderne, lucru care ne preocupa si pe noi foarte mult acolo, în Basarabia. În evolutia asta mai mult sau mai putin tumultoasa a Miscarii Românesti din Basarabia, la un moment dat, impresia mea a fost ca o buna parte din intelectualii nostri basarabeni nu au fost patrunsi de necesitatea conjugarii ideii nationale cu cea crestina. Am inteles ca ideea nationala mergea cu un pas înaintea celei crestine. Altfel zis, noi care am fost cu totii victimele materialismului, am ajuns un fel de marxisti de-a-ndoaselea, ca tot de determinismul economic sîntem preocupati. Un fel de istorism românesc care de la un moment nu a mai fost productiv. Chiar daca ne raspundeam ca români, am înteles ca fara reîntoarcerea în sînul Bisericii si fara conjugarea efortului politic cu cel spiritual, crestinesc, pur si simplu nu vom reusi. Cred ca de aici se trageau si oscilatiile care se faceau observate la un moment dat. Acest dezechilibru din sufletele unor români constienti de apartenenta lor româneasca, ba chiar ale unor intelectuali marcanti de la noi, venea tocmai din lipsa unei constientizari a necesitatii conjugarii efortului politic cu cel spiritual.
Parintele Mina: S-a produs un dezechilibru pentru ca lipsea tocmai ce este mai important – baza, care Baza este religia, si morala care ti se impune tot prin aceasta religie. Vedeti ca omul prin natura lui este creat dupa chipul lui Dumnezeu. Noi vorbim dupa Biblie, dupa învatatura crestina, si nu dupa conceptiile materialiste care denatureaza firescul, caci ateismul este nefiresc, este abject. Dumnezeu a creat pe om dupa chipul si asemanarea Lui. Chipul consta în însusiri dumnezeiesti – în dispozitie intelectuala, în dispozitie artistica, în dispozitie morala, în dispozitie religioasa. Pe om trebuie sa-l cultivam în toata integritatea lui. Se spunea chiar în tara noastra ca în timpul lui Ceausescu formam omul
Iurie Rosca: Parinte, daca ati abordat, fie si tangential, problema intelectualilor, vreau sa va spun ca si noi am fost fascinati de opera lui Nicolae Steinhardt, poate ca întîi si-ntîi pentru ca este o opera teologica, sau daca nu teologica, o opera profund crestina, apartinînd unui intelectual foarte rafinat, care a priceput exact ce înseamna pustiirea sau descrestinarea societatii moderne, lucru care ne preocupa si pe noi foarte mult acolo, în Basarabia. În evolutia asta mai mult sau mai putin tumultoasa a Miscarii românesti din Basarabia, la un moment dat, impresia mea a fost ca o buna parte din intelectualii nostri basarabeni nu au fost patrunsi de necesitatea conjugarii ideii nationale cu cea crestina. Am înteles ca ideea nationala mergea cu un pas înaintea celei crestine. Altfel zis, noi care am fost cu totii victimele materialismului, am ajuns un fel de marxisti de-a-ndoaselea, ca tot de determinismul economic sîntem preocupati. Un fel de istorism românesc care de la un moment nu a mai fost productiv. Chiar daca ne raspundeam ca români, am înteles ca fara reîntoarcerea în sînul Bisericii si fara conjugarea efortului politic cu cel spiritual, crestinesc, pur si simplu nu vom reusi. Cred ca de aici se trageau si oscilatiile care se faceau observate la un moment dat. Acest dezechilibru din sufletele unor români constienti de apartenenta lor româneasca, ba chiar ale unor intelectuali marcanti de la noi, venea tocmai din lipsa unei constientizari a necesitatii conjugarii efortului politic cu cel spiritual.
Parintele Mina: S-a produs un dezechilibru pentru ca lipsea tocmai ce este mai important – baza, care Baza este religia, si morala care ti se impune tot prin aceasta religie. Vedeti ca omul, prin natura lui, este creat dupa chipul lui Dumnezeu. Noi vorbim dupa Biblie, dupa învatatura crestina, si nu dupa conceptiile materialiste care denatureaza firescul, caci ateismul este nefiresc, este abject. Dumnezeu a creat pe om dupa chipul si asemanarea Lui. Chipul consta în însusiri dumnezeiesti – în dispozitie intelectuala, în dispozitie artistica, în dispozitie morala, în dispozitie religioasa. Pe om trebuie sa-l cultivam în toata integritatea lui. Se spunea chiar în tara noastra ca în timpul lui Ceausescu formam omul multilateral dezvoltat. Dar oare era el multilateral cînd ignoram moralitatea si religiozitatea? În educatia materialista, în ideologia aceasta a sistemului comunist, se ignora religiozitatea si morala. Si atunci, neglijînd, ignorînd religia care este un sistem de gîndire ce-l angajeaza pe om la o cunoastere nu numai a celor materiale, conform conceptiilor omului rationalist, vedem cu totii unde ne-am pomenit. Numai prin revelatia divina ni se face cunoscuta ratiunea divina, prin cuvîntul Tatalui, cuvîntul lui Dumnezeu, care este ratiunea lui Dumnezeu, care ni se descopera noua, iar noi trebuie sa ne integram în acest supranatural. Cînd acceptam revelatia divina, ne încadram, cu viata noastra, cu gîndirea noastra, cu sistemul nostru de orientare a vietii noastre, în supranatural. Deci sîntem copiii lui Dumnezeu. Si Botezul este a doua nastere. Noi sîntem nascuti din parinti dupa legile naturii, ca oricare fiinta, dar ne nastem din nou prin Botez si prin Botez primim, de la Tatal ceresc prin Duhul Sfînt, si credinta, si cunoasterea, si morala. Si prin Sfintele Taine primim sfintirea vietii noastre, si în gîndire, si în vorbire, si în fapte, si în toate. Aici e baza. Iar daca s-a produs aceasta descrestinare, înstrainare, era necesar ca intelectualii, care au facut aceasta trezire nationala din simt national si patriotic, sa dezvolte acest simt care este de multe ori vag si incomplet. Ei l-au luat pe Eminescu ca model de cultura, de gîndire, de exprimare, de extindere cu multa larghete asupra tuturor problemelor. Ar fi o ineptie sa minimalizam valoarea si dimensiunile lui Eminescu în cultura româna. El a avut o gîndire larga, încît n-a ignorat religia si viata morala. A înteles ca este o întrepatrundere, o unitate între cultura si spiritualitatea crestina, asa cum a fost pe parcursul întregii istorii a neamului nostru, o împletire a vietii spirituale cu cea culturala si o angajare a bratului secular, a conducerii de stat si a bratului celui puternic al lui Dumnezeu care este Biserica. Caci aceasta nu mai este vremelnica, ci vesnica. Aceste doua brate au colaborat, au conlucrat de-a lungul timpului si Eminescu era constient de aceasta. Dar Eminescu este un om si el. Acesti poeti si scriitori, acesti intelectuali care au adus trezirea patriotica, culturala si nationala, au ramas oarecum limitati, punîndu-l pe Eminescu în centrul universului. Eminescu nu-i Hristos, Eminescu nu-i cel care detine sursa si izvoarele. Izvoarele le gasim tot în Sfînta Scriptura, tot în Biserica, tot în Traditie, iar în centrul lumii este Hristos. Sa revenim la ceea ce a fost poporul basarabean pîna la perioada comunismului, pîna a fi fost înstrainati si goliti completamente. Deci, le-a vremuit, cum zice poetul, graiul, si i-a înstrainat chiar de originea lor, de cultura si de graiul lor, dar i-a înstrainat si de graiul dumnezeiesc. Si aceasta a fost cel mai grav, prin pustiirea bisericilor si a manastirilor, prin lipsa de educatie religioasa care era interzisa, iar oamenii erau prigoniti pentru cuvîntul lui Dumnezeu. Încît copiii nu mai erau ai Bisericii, tineretul nu mai era al Bisericii crestine si intelectualii erau înstrainati de Dumnezeu.
Iurie Rosca: Deci, erau antropocentristi, nu Hristocentristi, cum e normal.
Parintele Mina: Antropocentrismul e ticalos si pacatos si provoaca dezastre nemaivazute. Stalin, Lenin, Mao sau Hitler au fost oameni pacatosi si au înteles sa conduca omenirea dupa ratiunea pura a omului, fara Dumnezeu.

„Frica e partea ateilor. Crestinii nu au frica decît fata de Dumnezeu"

Iurie Rosca: Parinte, o problema care framînta mereu societatea noastra: frica. Cum sa scapam de frica, cum sa ne alimentam curajul si nadejdea în reusita?
Parintele Mina: A fost o perioada lunga cînd acest popor si-a pierdut credinta, limba, cultura, identitatea. Si acum, ca sa ne refacem, trebuie sa revenim la credinta, la rugaciune si la Biserica. Fara credinta nu scapi de frica. Frica e partea ateilor. Crestinii nu au frica decît fata de Dumnezeu. De stapînirile vremelnice sau de micile necazuri ale vietii un crestin nu se teme. El le depaseste cu usurinta. Aici e cheia –credinta. Alte solutii sînt bune pentru naivii care nu stiu prea bine nici ce vor, nici ce este viata. Cu viata nu te joci si nici nu te apuci sa o judeci, sa o relativizezi cu mintea ta de om, pacatos prin nastere si mereu împins de cel nevazut sa substitui ratiunea divina cu cea omeneasca. De-aici i s-au tras omenirii toate belelele. E un lucru stiut. Daca atîta lucru nu pricepem, vai de noi, ca greu ne va mai fi acolo, Sus, cînd vom ajunge sa dam socoteala. Preotul este cel care mediaza relatia noastra cu Hristos, iar noi, ortodocsii, stim ca fara Biserica nu ne putem considera oameni în toata puterea cuvîntului. Fara Biserica sîntem un fel de semioameni. Si n-avem cum sa scapam de frica asa, numai printr-un efort volitiv uman, fara ajutorul lui Hristos. Unii, mai ales dintre intelectuali, fug de Biserica, se feresc de Biserica, poate si pentru ca n-au avut pe cineva sa le explice despre ce este vorba si cum trebuie sa ne orînduim valorile. Iar preotii ce zic despre acestia? Ca intelectualii sînt atei. Ca nu calca în biserica si nici nu cauta asa ceva.
Iurie Rosca: Pai cum sa calce? Sa va spun, parinte, de ce nu calca. Foarte multi dintre noi ezita sa paseasca pragul bisericii nu pentru ca nu ar vrea, dar pentru ca se simt jenati, stingheriti, neîndemînatici în biserica. Noi nu am apucat de mici copii, asa cum a apucat generatia Sfintiei Voastre, sa stim cum se saruta o icoana, cum se spune o rugaciune, cum se face semnul Crucii ca sa scapi de senzatia ca esti vazut ca un novice stîngaci de alti enoriasi care vin regulat la biserica. Cum sa scapi de acest trac, de aceasta impresie ca esti neîndemînatic si de obsesia unor posibile ironizari? Cu alte cuvinte, cum sa redevii practicant ortodox activ?
Parintele Mina: Mai întîi eu, care sînt duhovnic, trebuie sa stiu a-mi face cum trebuie misiunea. Sa zicem ca vine la mine un credincios de rînd care practic nu s-a marturisit niciodata, nici pe la biserica nu a prea mers din mai stiu eu ce motive. Dar acum a luat o hotarîre si din convingere zice ca se întoarce cu pocainta la credinta. Si atunci, eu, ca duhovnic, spun ceea ce trebuie sa-i spuna un preot unui crestin care vrea sa se îmbisericeasca. Mai întîi, sa mearga la duhovnic. Duhovnicul o sa-i spuna sa aiba o carte de rugaciuni. În cartea de rugaciuni e data si învatatura de credinta pe scurt. Învata-te sa te rogi seara si dimineata, sa te închini în casa ta, sa ai o Sfînta icoana, sa ai o candela. Seara si dimineata sa-ti pleci genunchii si sa te rogi si tu lui Dumnezeu. Duminica nu mai mergi la munca, duminica o sarbatoresti, ca-i zi sfintita, domnule, si porunca dumnezeiasca e sa o cinstim, ca e zi de repaos. Deci, în ziua Domnului mergem la biserica, ne odihnim, citim si asa, încetul cu încetul, sa revenim la traditia noastra crestina. Apoi, daca ai sa citesti învatatura de credinta, ai sa stii bine de ce te duci la biserica. Te duci sa asculti în sfintele duminici si de sarbatori Sfînta Liturghie. Sfînta Liturghie este o rugaciune speciala pe care o face numai preotul si nu orice om de rînd. E simplu. Putem sa întelegem asa: cînd ne ducem la biserica, alcatuim o ceata duhovniceasca si rugaciunea noastra o facem în comun acolo, prin gura preotului, a cîntaretilor si a citetilor, ne apropie de Dumnezeu care îsi revarsa peste noi mila si lumina Sa. Prin Sfînta Liturghie rugaciunile noastre sînt însotite de jertfa euharistica, care este Trupul si Sîngele Domnului. În Vechiul Testament se aducea jertfa de animale. Dar, odata cu venirea Domnului Iisus a încetat jertfirea animalelor, ca El a zis: „Eu sînt Mielul de jertfa!". În Noul Testament Hristos este Mielul de jertfa, dar acest fapt istoric petrecut atunci cînd El s-a jertfit pe Cruce, se perpetueaza, se reactiveaza prin pîinea si vinul de pe Sfînta masa, care se transforma în Trupul si Sîngele Lui, iar lucrul acesta ni l-a poruncit Domnul Iisus cînd a anticipat moartea Sa. La Cina cea de Taina a zis ca pîinea este Trupul Meu, vinul este Sîngele Meu, prin aceasta mîncati Trupul Meu si beti Sîngele Meu.
Ce înseamna aceasta? Înseamna ca noi purtam trup si sînge. Dar trupul si sîngele nostru este infectat de pacatul stramosesc. Purtam trupul si sîngele lui Adam. Iar prin Trupul si Sîngele Domnului, în chip duhovnicesc, ni se sfinteste trupul nostru si sîngele nostru, ne înnoim cu un alt sînge si cu alta carne care ni se dau sub forma materiala (dar numai simbolic sub forma materiala). Si astfel noi primim în chip duhovnicesc energie, har dumnezeiesc. Aceasta energie si har dumnezeiesc le primim prin Sfînta Împartasanie. Jertfa aceasta este adusa lui Dumnezeu, dar prin participare gustam si noi din ea, asa cum în Vechiul Testament se aduceau drept jertfa animale, dar gustau si ei, ca si cum ei personal se jertfeau.
Noi ne unim cu Hristos prin aceea ca ne unim cu Jertfa Lui: sub forma vazuta – prin pîine si vin, iar în chip tainic – prin faptul ca pîinea si vinul sînt Trupul si Sîngele Domnului. Astfel, Jertfa Lui este permanenta. Deci, de cîte ori ne prezentam la Sfînta Liturghie, noi ne prezentam cu rugaciunile noastre însotite de jertfa si aceasta ajunge primita înaintea Domnului. Jertfa Lui e de o valoare infinita, încît acopera multime de pacate: cîte pacate are omenirea, toate se iarta prin Jertfa Domnului Iisus. Deci, daca tu vrei sa redevii crestin, trebuie sa mergi la biserica, sa te spovedesti, sa te împartasesti. Iar daca înca n-ai curajul sa mergi sa te spovedesti, ca zici ca e un preot simplu care îti pare mai putin scolit decît tine si mai are pe deasupra si pacatele lui, înseamna ca tu înca nu esti pregatit sufleteste, ca nu te poti învinge pe tine, pentru ca nu-ti dai seama de importanta acestor adevaruri. Niciodata însa nu e tîrziu. Totul e sa fii sincer cu tine însuti, sa faci un efort si sa-ti învingi orgoliul si slabiciunea si El te va primi cu dragoste divina. Altfel te vei pierde, ratacind aiurit prin viata si nestiind ce-i cu tine si de ce nu-ti poti gasi linistea sufleteasca. Nu vei sti nici ce este fericirea, ca sa ramînem în compania fericitului Nicolae Steinhardt, care a ajuns sa o priceapa abia în puscarie, dupa Botez.
Iurie Rosca: Parinte, sa vorbim putin despre o chestiune discutata de cînd e lumea, discutie la care s-a întîmplat sa participam si noi. Ea se refera la scop si mijloace. Unii afirma ca în politica scopul scuza mijloacele. Noi suntem de alta parere. Credem ca atunci cînd faci uz de un mijloc ignobil, nu poti sa atingi un scop nobil. Altfel zis, nu poti atinge, printr-o infamie sau printr-un procedeu imoral, o tinta pe care o crezi majora, de interes national, patriotic.
Parintele Mina: Noi, crestinii ortodocsi, nu acceptam ideea ca „scopul scuza mijloacele". Un bine îl poti face doar cu sufletul si cu mîinile curate. Inclusiv un bine obstesc. Altfel te pomenesti, poate inconstient, ostatic al asa-zisului „scop suprem" sau al unor „înalte ratiuni de stat" de dragul carora esti gata sa comiti orice, de la mici imoralitati pîna la crime de proportiile celor comuniste.
Putem admite doar ceea ce se numeste „minciuna conventionala". Dar asta e altceva. Sa vedem cum e conventionala? Adica sa fii sincer, dar nu prost. În primul rînd, trebuie sa ai inteligenta sa fugi de astfel de stari în care sa fii pus în situatia de a minti. Tu singur trebuie sa stii sa fii întelept si prudent. Hai s-o luam mai simplu. Cîte „minciuni" nu-i spune mama copilului, ca el înca nu poate sa înteleaga toate lucrurile. Nu-i zice ea pruncului: „Nu te baga acolo, ca vine lupul?" Sau te întreaba cineva: „Domnule, da' de unde vii?" Dumneata poate vii de la o întîlnire secreta ori ai avut o treaba pe care nu este bine sa o stie si altii. Esti obligat sa-i spui tu de unde vii? Nu. Si atunci îi zici: „Vin din oras, vin din treburile mele!" Deci, trebuie sa fii întelept, nu prost. Asadar, sa fim fara rautate ca porumbeii si întelepti ca serpii. Deci, fii porumbel, da' nu prost. Fii întelept ca sarpele! De ce se zice ca sarpele e întelept? Pentru ca el nu are nici mîini, nici picioare, si, totusi, prin forta ondulatiilor corpului lui se strecoara, merge, fuge, se adaposteste, îsi apara viata. Asa si omul. În astfel de împrejurari trebuie sa aiba întelepciunea sarpelui.
Iurie Rosca: Dar întelepciunea sarpelui, parinte, cred ca nu presupune sa accepti tradarea ca mijloc de atingere a scopului si nici sa te tîrasti în fata celor care urmaresc distrugerea ta ca om sau a neamului din care te tragi.
Parintele Mina: E adevarat. Exista situatii cînd Dumnezeu îsi manifesta prezenta în istorie, pedepsindu-i aspru pe calcatorii de lege sau pe cei care rîvnesc sa ia viata sau libertatea altora. Se spune ca în a treia zi de Pasti Stefan cel Mare l-a spînzurat pe Vartic, pe unul dintre logofetii lui. L-a spînzurat în zi de Paste. Asa a hotarît el sa pedepseasca tradarea. Da, el a aplicat o masura dura, dar anume el a fost investit de Pronia Divina sa poarte bratul secular care este mîna lui Dumnezeu în istorie. Iar cînd a avut razboi la Lipnic cu tatarii, l-a prins pe fiul hanului tataresc. Si hanul tataresc, fiind batut atunci, a trimis o suta de soli cu rugamintea ca Stefan cel Mare sa-l ierte, sa-l elibereze pe fiul sau, promitîndu-i în schimb ca îi va da aur cît greutatea fiului sau ca sa-l rascumpere. Iar Stefan cel Mare s-a purtat aspru cu ei. L-a taiat în patru bucati pe fiul hanului si l-a prezentat în fata solilor. Dintre cei o suta de soli numai unuia i-a crutat viata, ceilalti au trecut prin teapa. Acum, a facut bine sau n-a facut bine? El s-a aratat crud, foarte crud, fiindca tatarii nu încetau sa navaleasca mereu si sa pustiasca tara, si el a vrut sa le dea o lectie categorica. Cu un dusman care te-a calcat în casa la tine si îti ucide si pruncii, si nevasta, si parintii, cum altfel sa mai procedezi? Ca doar nu se ducea Stefan cel Mare pe pamînturile lor, nu facea el un razboi de cucerire. El se apara. Si daca aceia nu pricepeau, el a fost bratul secular chemat sa faca dreptate. Caci nu în zadar el poarta sabie. De ce poarta sabie? Sa pedepseasca pe cel care nedreptateste, asupreste sau jefuieste. Deci, el era îndreptatit s-o faca. El a luptat, a fost un erou si a fost si bun, devotat credintei si tarii, asa încît pe drept îl numim si „Sfînt", caci la sfîrsitul vietii si-a plîns si el pacatele lui. A fost omul credintei, a lasat atîtea manastiri, si-a aparat tara, si-a aparat credinta. Deci, pe drept este numit sfînt. Noi nu spunem ca a fost un cuvios care a trait în pustie, care facea minuni, care tamaduia oameni. El a propovaduit Evanghelia si cu sabia, si cu pretul vietii lui. Ca de cîte ori s-a aruncat el în lupta tot de-atîtea ori si a pus viata în pericol. A fost un erou, a fost un luptator. Dar în felul cum a dus politica, el era îndreptatit sa fie si foarte aspru.
Dar noi, cît nu sîntem în razboi, trebuie sa rezolvam toate problemele cu tact politic. Tact politic nu poate fi minciuna, ci întelepciunea de a-ti îndeplini misiunea, calauzindu-te de adevar, credinta si avînd caracter de luptator. Caci politica este o lupta si pe timp de pace. Pîna la urma învinge cel drept, chiar daca uneori ni se pare ca miseii sînt cei care reusesc în politica. Sa stiti ca praful se alege din tot ce e cladit pe minciuna, ura si injustitie. Asa înteleg eu ca trebuie sa arate adevarata politica. Cetatea are legile ei de convietuire si un bun crestin deseori se manifesta în interiorul ei altfel decît un pustnic, dar se calauzeste de acelasi Adevar care este Hristos si Biserica Lui. Sa vedeti ca si pustnicul îsi traieste viata lui, facînd si el o politica a lui, grea si aceasta, poate infinit mai grea. Pentru ca are de luptat cu dracii, cu cei nevazuti. Si acolo înca e o politica mare. Auzi, nici nu-ti închipui ca rîd dracii de mine, si eu rîd de ei. Cîta viclenie au si cîta siretenie! Trebuie sa stii sa fii mai tare ca ei si sa te feresti, si sa fugi ca de cel rau. Pentru ca daca esti un sihastru tînar nu ai priceperea unui duhovnic în vîrsta, dar ai de luptat cu un dusman vechi, caci si poporul zice ca dracul e batrîn si se pricepe ca nimeni altul la intrigi si viclenii. Si atunci tu, daca ai luat calea pustiei, trebuie sa fii prudent. Si sa nu credeti ca în pustie ai parte de mai putine ispite sau motive de sminteala decît în lume. E greu si colo, si dincolo. Dar de-aia esti om liber, cu ratiune si simtul moralitatii, ca sa faci o alegere dreapta. Altfel nu esti decît un ratacit, si într-o sihastrie, si în societate. Un fel de nataflet, inutil si societatii, si propriului tau suflet care rîvneste mîntuirea. Dar daca esti un om teafar la minte si la suflet, tine linia corecta, nu uita de frica de Dumnezeu, de rugaciune, de smerenie, nu umbla dupa vedenii, dupa vise, dupa lucruri mari. Smereste-te înaintea lui Dumnezeu si celelalte stie Dumnezeu cum sa le rînduiasca. Cînd ai vis sau vedenie de la cel rau, n-ai pace sufleteasca. Caci duhul tau nu se linisteste, pentru ca nu-i Duhul lui Dumnezeu. E necuratul care vrea sa-ti demonstreze rational ca farmecele lui sînt bune, ca ce face el e frumos, chiar si cu cuvinte sfinte te ia. Si te însala. Dar daca fugi de marire si nu cauti lucruri mari, daca te smeresti înaintea lui Dumnezeu, atunci stii sa te feresti de cel viclean.
Iurie Rosca: Dar cum, parinte, sa fugi de marire si de orgoliu? Ca te flateaza cel rau, te maguleste. Si te crezi mare. Ce sa faci ca sa scapi de aceste ispite?
Parintele Mina: Trebuie sa te gîndesti ca tu servesti societatea. Numai sa nu-ti faci laude si sa nu te bucure laudele oamenilor, nici sa nu te încînte postul tau care sa te duca la desfrîu, la petreceri, sa te abata de la morala crestina. Sa-ti pastrezi demnitatea, cinstea, cumpatarea. În politica sa ne ferim de minciuna. Caci tot minciuna si desertaciune este si lauda, si goana dupa glorie sau bani. Un alt leac împotriva acestor metehne decît smerenia nu exista. Iar un ateu nu poate fi smerit, pentru ca el se vede buricul universului, fara Dumnezeu deasupra lui, antropocentrist. Da, drepturile omului trebuie cinstite, trebuie respectata demnitatea lui, dar nu si dreptul lui de a se lua de piept cu Dumnezeu. Pentru ca si aici uneori se exagereaza. Cum poate fi tolerat sau luat ca ceva normal acel exces de libertate care ajunge pîna la o larghete fara fruntarii morale si merge împotriva firii, ca în New Age, de exemplu.
Iurie Rosca: Ce-i cu conceptul asta New Age, parinte?
Parintele Mina: New Age le accepta pe toate: si pe homosexuali, si toate aberatiile, toate magiile, bioenergiile si cîte alte nazdravanii si sminteli care distrug integritatea omului. Ei zic ca asteapta era Varsatorului. Au niste procedee foarte subtile si diverse. Singurul sistem de valori care te poate feri de mrejele lor este crestinismul.
Iurie Rosca: Dar cine coordoneaza toata actiunea asta a New Age-ului?
Parintele Mina: Da, este o organizatie mondiala. Niste centre mari care practica magia, magia veche din timpurile cele mai îndepartate, mostenita si de la africani, si de la asiatici. Ei cultiva reactivarea magiei. Daca acum toate cultele se manifesta sub toate formele, se raspîndesc si au libertate, si magia se reactiveaza în forma de spiritism, parapsihologie, satanism. Ei merg cu conceptia aceasta despre o constiinta larga, adica ai libertatea fara oprelisti morale. Pe cînd în crestinismul ortodox, dar si în catolicism, este asa: Hristos e în centru, Biserica si învatatura ei este hristocentrica. Ca sa te poti descurca în aceste hatisuri, trebuie sa stii ca tot ce este în consens cu Biserica trebuie sa primesti. Si tot ce nu este în consens cu ea, trebuie sa respingi. O alta lege morala pur si simplu nu exista. Iar noi, daca si cadem în vreo cursa, o patim pentru ca am inventat mitul despre asa-zisa morala autonoma, fara Dumnezeu. Nu te poti opune si nici nu poti întelege esenta curentului New Age sau a altor sminteli prin demonstratii logice sterile, care ar face abstractie de adevarurile evanghelice, de traditia noastra stramoseasca, de bunul-simt popular care tot pe morala hristica se întemeiaza.

„Numai prin iubirea de Dumnezeu ne putem întoarce la o viata morala"

Iurie Rosca: Parinte, spuneati ca ati avut prima condamnare pentru protestul Dumneavoastra împotriva suprimarii învatamîntului religios în scoala. Ati patimit pentru aceasta atitudine si, har Domnului, iata ca aici, în tara, s-a restabilit învatamîntul religios în scolile de stat. În Basarabia, noi, fiind singura miscare politica ce militeaza pentru introducerea învatamîntului religios în scoli, nu am reusit deocamdata sa reparam efectele descrestinarii învatamîntului de stat de toate gradele, ale acestei crime comise de vechiul regim...
Parintele Mina: În 1948, dupa ce s-a instalat regimul comunist la noi, învatamîntul religios a fost eliminat din scoala prin decret. Eram la schitul Vladicesti si atunci s-au scos si sfintele icoane din scoli si s-a pus în loc „icoana" lui Stalin. Eu am protestat atunci în scris, raspîndind niste manifeste în care îi chemam pe credinciosi sa ramîna statornici în credinta, în educatia copiilor, sa mearga la biserica, fiindca aceasta ideologie marxist-leninista pustieste Biserica, îndobitoceste copiii, dezumanizeaza omul. În urma acestor actiuni am fost descoperit. Recunoscîndu-mi „vina", am fost condamnat cu trei luni si o zi, însa m-au retinut 11 luni. Dupa aceea au urmat cinci ani de domiciliu obligatoriu. De doua ori pe luna ma prezentam pentru evidenta la securitate. Iar în 1959 s-a emis un decret de desfiintare a manastirilor, tot dupa programul sovietic. Si în Eparhia Romanului si a Husului au fost desfiintate toate manastirile, absolut toate, chiar si cea din Husi. Atunci am protestat împotriva decretului 410. Am scris vreo 13 scrisori care s-au raspîndit în toata tara. Eram atunci student la Teologie si m-au exmatriculat din scoala, m-au arestat si condamnat cu sapte ani. Si am facut cinci ani. Dupa cinci ani s-a dat o amnistie si m-au eliberat din închisoare cu toti detinutii politici la vremea aceea, pe timpul lui Gheorghiu-Dej. Iar acum, dupa Revolutie, la noi s-a introdus învatamîntul religios în scoala în '90 am mers aici la scoala si aveam vreo 30 de ore. Profesorii pe mine nu ma puteau respinge. Alti preoti care mai intrau, nu rezistau, ziceau ca am scapat de o educatie politica în scoala, acum veniti cu alta. Am spus: nu trebuie sa întelegem asa. Aceea a fost o învatatura a unui om si a unor oameni ticalosi care predau o materie straina de firea poporului acesta. Noi acuma venim sa predam ceea ce este al nostru. Sîntem botezati, copiii nostri sînt botezati, trebuie sa le facem educatie, pentru ca educatie înseamna crestere. Si încet-încet s-a aprobat sa se predea învatamîntul religios. Cred eu ca si în Basarabia se va ajunge la întelegerea rostului religiei în educatia copilului si se va admite si acolo sa se predea religia în scoala.
Iurie Rosca: Speram si noi si cautam sa apropiem ziua repunerii în drepturi a învatamîntului religios. Parinte, am vorbit noi rîndul trecut, fara sculele astea pe masa, despre semnificatia cifrei 666 din Apocalipsa. N-ati dori sa revenim la aceasta cifra care da nastere la atîtea interpretari?
Parintele Mina: Interpretari sînt fel de fel. Dar eu am explicat-o aceasta înca din 1949, cînd am protestat împotriva decretului 410 al Departamentului Culte prin care era scos învatamîntul religios din scoala. Toate fiintele vii au cele cinci simturi: vaz, auz, miros, pipait, gust. Omul are un simt în plus – ratiunea. Al saselea simt este ratiunea. Al saptelea simt pentru om este revelatia divina, care li s-a descoperit vechilor evrei, adica Legea Vechiului Testament, Legea morala care consta în cele zece porunci. Evreii numarau pîna la sapte. Sapte zile ale creatiei, sapte daruri ale Sfîntului Duh si numarul zilelor de la unu pîna la sapte si acolo luau iarasi de la unu, nu mergeau pîna la zece. De sapte ori cîte sapte, de saptezeci de ori cîte sapte. Deci, asa era numerotatia la evrei. Crestinismul urca pe o treapta superioara. Este Legea Harului, care depaseste Legea Vechiului Testament si urca la cifra opt care este ziua Învierii. Prin urmare, noi nu mai tinem ziua de odihna dupa Vechiul Testament, ci dupa Noul Testament care este ziua întîia a saptamînii, ziua Învierii, duminica. Deci, mergem pe o treapta mai avansata în revelatia divina, pentru ca în Vechiul Testament Dumnezeu s-a facut descoperit profetilor si Vechiul Testament este considerat pedagogul care a pregatit Crestinismul. Iar în Noul Testament vine însusi Domnul catre noi, Fiul lui Dumnezeu. Cuvîntul lui Dumnezeu se întrupeaza si ratiunea dumnezeiasca coboara pe pamînt prin Hristos – Omul si El desavîrseste Legea. În Vechiul Testament i s-a facut cunoscut omului sa respecte adevarul si dreptatea si i se permitea razbunarea. Mi-ai scos un ochi si eu îti scot un ochi. Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte. Crestinismul a adus o trinitate spirituala – ratiunea, afectiunea si vointa. Ratiunea care lucreaza prin creier, afectiunea care lucreaza prin inima si vointa care lucreaza prin suflet. Deci, si în noi e o trinitate. Asta este chipul lui Dumnezeu. Precum între Tatal, Fiu1 si Sfîntul Duh este o unitate bazata pe adevar, iubire si dreptate, asa între noi si în noi trebuie sa se realizeze acea unitate si conglasuire între ratiune, afectiune si vointa. Cifra noua este ierarhia cereasca, cele noua cete, iar zece este divinitatea, divinitatea absoluta. Deci, Crestinismul este clasat la cifra opt. Materialistii n-au ramas la cifra opt, la civilizatie si cultura. N-au ramas nici 1a morala Vechiului Testament, la cele zece porunci ale Vechiului Testament care reprezinta cifra sapte. Ei s-au coborît 1a cifra sase. Ce reprezinta cifra sase? Ratiunea omului. Ei s-au limitat numai 1a ratiunea omului. Da de ce s-a zis de trei ori 666? Acesta este principiul de stabilitate, de afirmatie categorica: nimic mai sus si nici mai jos. Cum zicem noi de trei ori: Amin, Amin, Amin, asa zic si ei de trei ori: 666, adica Ratiune, Ratiune, Ratiune. Ei ramîn la ratiunea omului. Nu le mai trebuie sa se amestece Dumnezeu în viata lor. Pentru ei Dumnezeu nici nu exista. Prin urmare, afara cu Revelatia, cu Biblia, cu Sfînta Scriptura! Afara cu toate conceptiile despre lume, altele decît cele materialiste în Apocalipsa scrie: „Vor purta pe frunte cifra antihrista 666 si pe mîna dreapta”. Pe frunte, ca sa arate ca se conduc de conceptia rationalista. Ratiunea o vor accepta ca pe o norma suprema. Iar mîna reprezinta actiunea, fapta, activitatea conform ratiunii. Si cei ce nu se vor închina icoanei fiarei vor avea de suferit, vor fí prigoniti, vor fi omorîti. Ce era icoana fiarei? Icoana fiarei nu e chipul lui Stalin, al lui Marx sau al lui Engels. Icoana fiarei este imperiul acesta sovietic pe care 1 – au facut ei, icoana fiarei cea dintîi, cum a fost Imperiul Roman care a persecutat în primele secole crestinismul. Imperiul acesta dupa conceptiile lor pagîne si idolatre l-au facut asemenea aceluia.
Iurie Rosca: A idolatrilor comunisti, caci si ei aveau idolii lor...
Parintele Mina: Da. Deci au facut un imperiu asemeni aceluia care îi persecuta pe crestini. Si cei ce nu se închinau icoanei fiarei, adica cei ce nu acceptau acest imperiu cu ideologia lui, erau persecutati. Adica cei ce nu acceptau mintal si cei ce nu lucrau conform acestor principii erau persecutati. Eu i-am denuntat si pentru asta am fost persecutat toata vremea. Am fost în trei rînduri închis, ultima data în ‘88, vreo opt luni am fost disparut.
Iurie Rosca: Asta n-am stiut-o, parinte, pîna în clipa de fata. N-am stiut ca ati fost închis si în ‘88. Ce ati facut în ‘88?
Parintele Mina: Da. Am fost disparut, încît tot orasul se întreba unde sînt. Am scris vreo sapte scrisori lui Nicolae Ceausescu, “scrisori de dragoste”. Începînd cu ‘86, combateam articolele ateiste si scrisorile acestea de combatere a ateismului, a materialismului si a darwinismului le trimiteam direct la casele lui Nicolae Ceausescu. Si se crease un fel de polemica între “filosofii” lui si ce scriam eu în articolele în care combateam ateismul.
Iurie Rosca: Dar nu aveati posibilitate sa le publicati nicaieri, bineînteles?
Parintele Mina: Nu, numai prin posta le trimiteam.
Iurie Rosca: Nici la posturile de radio nu ajungeau? N-ati încercat sa le raspînditi?
Parintele Mina: Nu. Doar atît cît le trimiteam prin posta. Au fost de toate vreo sapte scrisori pe care le am si acum. Ultima avea un continut mai ecleziastic, mai bisericesc si au dedus ei ca asta e scrisa de un popa. Ei stiau ca mai avusesem si mai înainte atitudini de felul acesta si m-au luat. Eu am fost în relatii cu scriitori din Bucuresti si scrisoarea care le-o adresam am semnat-o “Un grup de scriitori, intelectuali din Bucuresti”. În ea combateam teza marxista care pretindea ca nu e posibil supranaturalul. Ideologii ateismului ziceau: “La ce morala sa ne întoarcem? Morala a degradat, a decazut, este o cale ireversibila la morala sfintilor.” Si eu am hotarît sa le dau replica. La manastirea Neamt, poate ati auzit, în ‘86, în luna mai, s-a produs un lucru miraculos. Pe aleea care duce de la intrare în incinta manastirii, catre usa bisericii, s-a desprins, de dimensiunea unui mormînt, pamîntul si s-a ridicat la 30 de cm. Si în prima zi banuiau ca poate trece o conducta de gaz, de apa. Era zi de sîmbata. Nici duminica n-au umblat la ea. Luni au început sa sape si au vazut ca pamîntul era afînat. Au sapat, au sapat si au dat de niste oseminte acolo. Au scos osemintele celea la iveala, era si Mitropolitul, care acuma e Patriarh, Prea Fericitul Teoctist. El a spus sa se faca un sicriu si sa le pastreze cu sfintenie, ca asta e un semn miraculos. Dumnezeu a facut o minune, dînd la iveala aceste oseminte, care poate sînt ale unui sfînt. Le-au luat si le-au pus în biserica. Dar Securitatea a luat masuri sa nu se faca propaganda, sa le camufleze si, în cele din urma, ei le au dus într-o camera secreta, la pastrare. Dar poporului i-au spus ca sînt în osuarul public, acolo, la gropnita, unde se pastreaza si alte oseminte. Asa a fost. Iar eu, aflînd despre lucrul acesta, am spus ca Dumnezeu ne vorbeste. Asa le raspundeam celor care spuneau ca nu e posibil supranaturalul. Iata, vedeti, e posibil. Dumnezeu a ridicat pamîntul si a dat la iveala osemintele unui om care L-a iubit, L-a cinstit si Dumnezeu îl cinsteste si în felul acesta. Spuneam în acele scrisori ca numai prin iubirea de Dumnezeu ne putem întoarce la o viata morala. Si nimeni sa nu spuna ca aceasta este o cale ireversibila. Sîntem creatura lui Dumnezeu si Dumnezeu vrea sa ne întoarcem la viata sfintilor. Si ei, citind articolul asta cu un continut bisericesc, m-au banuit pe mine si m-au luat. Dar eu n-am recunoscut ca scrisorile acelea îmi apartin, n-am recunoscut ca este scrisul meu. Daca as fi recunoscut ca eu sînt autorul, ar fi trebuit sa-i denunt si pe altii cu care eram în legatura. Însa ceea ce cuprind aceste scrisori, zic, da, sînt lucruri adevarate.
Iurie Rosca: Ajungînd la aceasta venerabila vîrsta si aruncînd o privire înapoi asupra vietii Sfintiei Voastre, daca ar fi s-o luati acum de la capat, ce ati revizui, parinte, sau ce ati regreta mai mult: anii de temnita, relativa libertate în perioadele dintre detentii sau tentatia de a va expune riscului luîndu-va de piept cu stapînirea? Credeti ca ati mers pe calea dorita?
Parintele Mina: Eu asa am înteles sa-mi urmez drumul. Altfel cred ca nici nu as fi putut. Am facut aceasta alegere înca din copilarie. Alta morala n-am stiut si alte drumuri nu m-au atras. Am vazut ca oamenii care au încercat sa-si faca alte principii, în afara moralei crestine, crezînd ca ele ar putea fi valabile pentru ei si pentru societate, au cazut si ei, si principiile lor. Fiindca erau iscodiri ale mintii omenesti. Dar tot ce-i omenesc piere. Nimic fara Dumnezeu. Unde se slaveste omul, acolo lui Dumnezeu nu-i place. Omul sa nu se laude cu ceea ce face. Si cu ce sa se laude? Ca om, porti chipul pe care ti l-a dat Dumnezeu, porti ratiunea pe care ti-a dat-o Dumnezeu, ai un spirit inventiv si creator pe care ti L-a dat Dumnezeu. Maimutelor si altor fiinte nu le-a dat Dumnezeu nici ratiune, nici inteligenta, nici vointa libera, nici putere de creatie si de gîndire. Este un dar al lui Dumnezeu. Deci, cînd Dumnezeu vorbeste cu lumea creata, cu cosmosul, vorbeste cu omul. Omul admira opera lui Dumnezeu si exclama: “Cît de minunate-s lucrurile Tale, Doamne! Toate cu întelepciune facute. Omul slaveste pe Dumnezeu, omul multumeste lui Dumnezeu pentru toate darurile cele bune. Omul se roaga lui Dumnezeu, fiindca are constiinta pacatoseniei sale. Omul cere ajutor lui Dumnezeu, stiindu-se slabanog si neputincios. Si primeste atît cît îi este pe masura, dupa gîndul si fapta sa.
Iurie Rosca: Parinte, fiindca discutia noastra va fi adresata în primul rînd basarabenilor, ce perspective întrezariti, Sfintia Voastra, pentru noi, cei de acolo, din Basarabia? Ce spune busola interioara a Sfintiei Voastre?
Parintele Mina: Mai întîi, sa nu va pierdeti niciodata nadejdea. Dumnezeu le vede pe toate si va rasplati toate eforturile voastre. Este bine ca dumneavoastra, Frontul Popular Crestin Democrat, v-ati coborît la izvoarele credintei, la Sfînta Scriptura si la Sfînta traditie si ati înteles ca renasterea nationala fara Biserica nu este întreaga. Este frumoasa si placuta lui Dumnezeu reînvierea sentimentelor nationale si morale care va preocupa. Ati apucat niste vremuri frumoase cînd puteti sa fiti mai liberi în actiuni decît am fost noi. Iar Dumnezeu ajuta orice început bun. Si orice arbore care rasare din samînta buna si nobila va da roadele cuvenite.
Iurie Rosca: Parinte, eu va multumesc foarte mult pentru acest dialog. Ne-a facut o bucurie foarte mare aceasta întîlnire.
Parintele Mina: Si eu m-am bucurat mult sa stau de vorba cu niste oameni din locurile copilariei mele, de la bastina mea, Basarabia.
Dumnezeu sa va binecuvînteze si sa va întareasca.

Dialog duhovnicesc
Pr. Arhim. Teofil Paraian – Pr. Arhim. Mina Dobzeu

Arhim. Teofil Paraian: Parinte, am aflat de Sfintia voastra, am auzit ca ati fost si detinut politic. Cît timp ati fost detinut politic?
Arhim. Mina: Eu am fost un revoltat împotriva ateismului marxist-leninist, a materialismului dialectic. În 1948 – 1949 (eram calugar ierodiacon la schitul Gradicesti), cînd s-a scos învatamîntul religios din scoala, eu am luat atitudine si am raspîndit niste afise, protestînd si scriind chiar articole despre înstrainarea credinciosului de Biserica si despre îndobitocirea omului ca urmare a învataturii marxist – leniniste. Dupa ce au descoperit ca eu sînt autorul, m-au arestat si condamnat 3 luni si o zi dar m-au retinut 11 luni la Galati. În 1959, cînd eram student la teologie, în anul 2, la Bucuresti, s-a dat decretul 410 de desfiintare si reducere a personalului (monahilor) din manastiri. Am luat atitudine si atunci am scris 13 scrisori, pe larg, despre temeiurile Sfintei Scripturi (în special Apocalipsa), în care denuntam Antihristul sub toate aspectele. Am adresat aceste scrisori la ierarhii Bisericii si una la Institutul Teologic. Dar curînd am fost denuntat, exmatriculat din învatamîntul teologic, scos din monahism, arestat si condamnat pe 4 ani la Jilava. Acolo i-am întîlnit si pe Nicolae Steinhardt, pe care l-am botezat, în conditiile care erau acolo. Aceasta a fost a doua strigare împotriva lui Antihrist. A treia strigare împotriva lui Antihrist a fost în 1986 – 1988, cînd am scris 7 scrisori lui Nicolae Ceausescu, cerînd sa se respecte calendarul Bisericii Ortodoxe Române, sa respecte poporul acesta, care este un popor cuminte, moral. Demonstram cumintenia poporului nostru, superioritatea moralei crestine, combateam darwinismul. Nu eram singur ci cu un grup de scriitori din Bucuresti. Scrisorile le trimiteam pe adresa lui Ceausescu, dar cu semnatura „Din partea unui grup de scriitori din Bucuresti". Prin 1988 – ‘89 am fost iar retinut vreo 8 luni. N-am recunoscut ca-mi apartin scrisorile, pentru a nu trebui sa-i denunt pe scriitori...
Arhim. Teofil: Dupa 1964, dupa eliberare, unde ati fost?
Arhim. Mina: Eu faceam parte schitul Gradicesti, din eparhia Husilor, dar episcopul locului nu m-a primit aici, nici mitropolitul de la Iasi, si atunci am fost la Prea Sfintitul Teofil, pe care îl cunosteam (de cînd fusese episcop la Roman, era un duhovnic bun) si care m-a primit în eparhia Clujului si am stat putin la manastirea Nicula, apoi am primit o parohie unde am stat 5 ani, dupa care am fost chemat la episcopia Husilor (în 1969) si de atunci sînt aici (am fost administrator, staret).
Arhim. Teofil: Ati activat deci în viata publica în timp ce unii s-au retras în munti.
Arhim. Mina: Oriunde eram, eu faceam misiune. Spovedeam si împartaseam credinciosii. Faceam Sfînta Liturghie si în închisoare. Aveam materia prima, importanta, pîinea obisnuita, iar vinul... primisem niste struguri, vreo 2 kg în pachet, în colonia munca unde eram, lînga Delta Dunarii, la Balta, si am facut o jumatate de litru de vin. Dar nu aveam nici vesminte, nici vasele sfinte, nici antimisul. Aveam harul preotiei, Aveam materia prima de importanta, pîinea si vinul natural, si faceam Sfînta Liturghie din memorie, caci cunosteam bine Sfînta Liturghie, textele biblice. Preotii se adunau în jurul meu. Asa a fost si în coloniile de munca si la Gherla, unde am stat cu parintele Vasile Vasilache, ne faceam programul, mai ales ca ne izolase pe noi, ca eram cei mai influenti între detinuti.
Arhim. Teofil Paraian: Ati fost împreuna si cu preoti greco-catolici?
Arhim. Mina: Da, am fost în coloniile de munca. Ne rugam împreuna cu ei, ne întelegeam, traiam într-un ecumenism foarte sincer si curat. Parintele Augustin Prundus, daca ati auzit de el… Am fost împreuna cu el, eram într-o prietenie intima. Faceam rugaciune si chiar Sfînta Liturghie împreuna. Sa va spun un moment deosebit: cînd m-au dus la Gherla, în 1963, la sfîrsitul anului, m-au bagat într-o celula unde erau cei mai mari detinuti, colonei, generali din aceia care luptasera la rasarit. Si erau condamnati pe viata. Erau în al 17-1ea an de suferinta. Si i-am convins pe cei 20 de insi sa se spovedeasca si sa se împartaseasca. Le-am spus ca sînt preot, ca întîmplator m-au adus aici. Deci e bine sa va împartasiti ca n-o sa va mai întîlniti cu un preot. Într-adevar, am facut Sfînta Liturghie, i-am spovedit si i-am împartasit, iar dupa 2-3 zile, m-au scos de acolo, m-au dus în alta parte, în camera preotilor, si de aici ne-au scos dupa alte zile si ne-au izolat. În 1964 am fost eliberati. Atunci am fost la parohie vreo 5 ani. Nicolae Steinhardt, care a fost botezat, a venit aici în 1975 sa-l primesc la manastire. Dar la vremea aceea Prea Sfintitul nu întelegea si comunistii nu ne-au dat voie sa primim personal. L-am trimis la Prea Sfintitul Iustinian Chira si l-au primit la manastirea Rohia, unde a fost calugarit, unde a întretinut si biblioteca. Acolo a si murit. În ultimele zile ale lui m-am aflat si eu acolo, si mi-a marturisit starea lui sufleteasca, era tare bolnav. Zicea ca merge la Bucuresti, la doctorul lui, dar în cele din urma a mers pîna la Baia Mare si acolo s-a internat spital, unde a si murit. Dar pe drum, cînd am mers de la manastire la Baia Mare, îmi spunea ca îl supara niste gînduri, “ca nu m-a iertat Dumnezeu de pacatele vietii…”
Arhim. Teofil Paraian: De ce a ajuns la gîndul asta?
Arhim. Mina: Eu îi explicam: “Satana, care vede ca nu te mai poate duce la pacate, asa te tulbura: cu trecutul. Deci daca ai trecut la crestinism, te-ai botezat, ti s-au iertat pacatele personale si cele originare. Te-ai spovedit, te-ai marturisit, ai intrat în monahism, care este iarasi un botez în care ti-a iertat Dumnezeu toate pacatele. Deci fii linistit caci asta e o provocare de la cel rau, care te tulbura ca sa n-ai liniste nici acum. Iar matale, care esti un om linistit si credincios, te-ai spovedit, te-ai împartasit. Fii linistit ca Dumnezeu te-a iertat!” Si mi-a multumit si a murit. Eu am plecat de acolo, dar a fost imposibil sa ma duc la înmormîntare. N-am participat la înmormîntare.
Arhim. Teofil: El a fost un om foarte cult…
Arhim. Mina: Tocmai asta a fost importanta acestui botez al lui. Ori de cîte ori mi se da posibilitatea sa evoc numele lui, zic: “Providenta divina l-a chemat la crestinism. Eu sa fiu o mîna întinsa din partea bisericii ortodoxe, sa botez, iar el sa fie o mîna întinsa catre intelectuali, sa le spuna „Iata ca am cunoscut pe Hristos, veniti la Hristos". Iata cum Dumnezeu ne vorbeste în zilele noastre, în special intelectualilor, care s-au lepadat de Dumnezeu si care propagau ateismul. Caci, zice el: “Altfel nu se explica starea de fericire pe care am trait-o imediat dupa botez, decît ca Botezul este adevarat, Sfintele Taine sînt adevarate”. Deci, iata cum vorbeste Dumnezeu intelectualilor si societatii zilelor noastre, oameni care eram înstrainati de Dumnezeu. A fost lumea revoltata împotriva ateismului. N-am cedat si nu m-am înspaimîntat si am suportat toate amenintarile. Un profesor de teologie, parintele Ghita Mîrzescu, mi-a zis: “Vei suferi ca si Antim Ivireanu, te vor duce si te vor extermina!” Dar Dumnezeu m-a aparat si m-a sustinut, sa vad triumful binelui si sa fiu biruitor. Acum sunt foarte revoltat împotriva altei forme de manifestare a lui Antihrist: apar acesti proroci mincinosi, cu spiritismul, bioenergismul, satanismul, practicile yoghine... Însa toate acestea nu sunt decît o forma de prostire a constiintei omului si un mod de a-l cuceri, de a-l vraji. Nu-1 mai constrîngem, ca în timpul comunismului, cu metode despotice de constrîngere si amenintare, dar îl vrajim si îi atragem în aceste concesii pe multi din cei care umbla dupa senzational. Si strig împotriva acestora. Am scris si presedintelui, împotriva ateismului, a prostitutiei si a practicilor homosexuale. Am scris si primului ministru, si justitiei, si parlamentarilor, si Prea Fericitului Patriarh si Sinodului… Sub alt aspect, eu propovaduiesc isihasmul. Ce m-a determinat pe mine sa fac asta? Fiind aici, veneau studenti si-mi spuneau: “Iata, în diferite centre culturale apar niste maestri care învata despre isihie, isihasm, practica rugaciunii”. Dar cum si în ce fel? Cu influente budiste, brahmanice, cu practici yoghine si cu cîteva gesturi magice. Si gata: i-a sfintit, i-a curatit. Si auzind aceste lucruri mi-am dat seama ca acestea nu sînt dupa învatatura noastra crestina si ortodoxa.
Arhim. Teofil: Ati terminat teologia dupa aceea?
Arhim. Mina: Am reluat studiile si am terminat-o de-abia în 1970.
Arhim. Teofil: Ce ati avut la licenta?
Arhim. Mina: Am avut “probleme dogmatice discutate în Consiliul Clerical al Bisericii”. A fost o tema foarte importanta, pe care n-o dadeau profesorii decît la doctoranzi, dar eu am insistat foarte mult, si asta a fost pentru mine o preocupare frumoasa, ca sa cunosc mai profund ortodoxia si erorile protestante si sectare. Încît profesorul a spus ca merita sa fie publicata lucrarea, caci am venit cu contributii proprii, dogmatice. Dar, pentru ca e a lui Mina Dobzeu, se pune la depozit, acolo… Dar sa revenim. Sînt un revoltat împotriva practicilor acestora, a atîtor josnicii care ne iscodesc si ne ispitesc tineretul de azi si omul zilelor noastre. Si atunci am zis: “Daca acestia umbla dupa senzational, sînt si copii cuminti si cu suflete curate care întreaba ce este isihasmul, ce este rugaciunea lui Iisus? Ce sînt lucrurile acestea înaltatoare ale vietii spirituale si ale misticii crestine ortodoxe? Si atunci, la moartea parintelui Staniloae, auzind cuvintele parintelui Patriarh cînd s-a adresat monahilor (“sa va preocupe în special sa cunoasteti învataturile pe care le predicati si sa le aplicati în practica”), am zis: sa învatam sa predam si sa publicam învatatura dreapta despre rugaciunea inimii, isihasmul. Si am cerut permisiunea, si am aprobarea P. F. Patriarh, cu conditia ca în orice eparhie ma duc, sa cer si aprobarea episcopului. Si asa am început, înca din 1993, sa merg prin manastiri si prin centrele culturale în care am fost invitat de catre ASCOR si tineret, si sa propovaduiesc isihia si alte teme si adevaruri ale dreptei credinte, scotînd în evidenta si ratacirile sectarilor... Am mers prin toate manastirile si eparhiile Buzaului si Craiovei, prin centrele culturale din toata tara, în afara de Arad, Timisoara si Oradea. La cerinta credinciosilor, a tineretului, în special ASCOR, am ajuns de doua-trei ori la Sibiu, Cluj, Craio