Capitolul 1: Cele mai bune vremi de mântuire

Iata dovada istorica

La anul 313 de la Hristos împaratul Constantin da edictul de la Milano, prin care recunoscu crestinismul printre religiile de stat. Mare bucurie în crestinatate! Dar ... cum au scapat crestinii de grija, cum au trecut din ilegalitate la libertate, la persoana juridica, viata morala a crestinilor începu sa se destrame. Cum si-au primit averile înapoi, urmasii mucenicilor, putini au mai ramas ca sa nu se încovoaie cu dragostea mai mult spre lumea aceasta (a stomacului). Deci, de îndata ce au iesit de prin gaurile pamântului (catacombele) la larg, de îndata ce-au scapat de prigoanele cezarilor, într-un cuvânt de îndata ce au iesit din împreunarea de jertfa a vietii, când adica nu mai era o primejdie a marturisi crestinismul pe fata, s-a întâmplat ca si dragostea de Dumnezeu si grija de suflet pâna la asa masura racisera, încât au început a se lua dupa un ratacit, Arie, care tagaduia dumnezeirea Mântuitorului, chiar piatra de temelie, prin care sta sau cade cineva din crestinism. De îndata ce crestinismul, mai bine zis crestinii, fura lasati la larg, se înmulti si înclinarea de a cadea din crestinism. Nu stiu cum, dar parca nu e nimic în lume fara o rânduiala, a venit si pentru acestia o capetenie dupa care sa se ia.

Parca de aici începe judecata, care desparte oile de capre. Ar fi fost mirare sa nu se arate o atare ispita de necredinta de vreme ce, odata cu împaratul Constantin, au trecut cu numele la crestinism doua treimi din imperiu. Era la moda sa ai credinta împaratului, desi toti acesti crestini cu numele, cu putin înainte, s-ar fi îngrozit de primejdiile marturisirii lui Hristos. Nu e deci de mirare ca toti acestia, la care se mai adauga si urmasii lui Constantin, ba chiar si multi episcopi, sa se trezeasca la un moment dat marturisind o credinta alaturi de crestinism, tot una cu credinta. Nu e greu de a întelege cum devin lucrurile astfel. Când viata aceasta e încurajata de statornicia bogatiei, de negrija întâmplarilor, omul se strica. Iar o viata de patimi strica si mintea, care odata stricata nu mai deosebeste adevarul de minciuna sau binele de rau, ci le zice tocmai invers ... raului bine si minciunii adevar. Încetând prigoanele asa se stricasera purtarile crestinilor si asa se întindea tagaduirea dumnezeirii Mântuitorului încât, zice un istoric al vremii, ca daca Dumnezeu n-ar fi trimis pe sfintii Vasile, Grigorie si Ioan ar fi trebuit sa vina Hristos a doua oara, ca faradelegile grabesc judecata. Iar un filozof crestin din vremea noastra, facând o supraprivire asupra istoriei crestinismului, la fel gaseste ca crestinii au trecut cu succes prima ispita ridicata împotriva crestinismului, ispita persecutiilor, dar n-a trecut cu acelasi succes si ispita a doua, a triumfului (asupra pagânismului). E si explicabil: prima ispita a întâlnit în fata crestini adevarati, care se hotarâsera într-un fel cu viata aceasta s-o jertfeasca pentru Dumnezeu, pe când ispita a doua a gasit în fata o mare turma dintre care o buna parte erau numai crestini cu numele (figurantii). Dar iata cum a descâlcit Providenta lucrurile: pentru cei credinciosi a trimis pe sfinti iar pentru figuranti si îndeosebi pentru arieni a trimis pe Iulian Apostatul, care din crestin s-a declarat pagân si vrajmas al lui Hristos. Ba ca sa-si bata joc de o proorocie a Mântuitorului, a întreprins un razboi la Ierusalim ca sa zideasca Templul lui Solomon. Într-o lupta însa, s-a trezit cu o sageata otravita în piept care l-a îngrozit si l-a facut sa strige: "M-ai învins Galileene". Deci toti cei ce tagaduiau dumnezeirea Mântuitorului, ca sa faca pe placul împaratului apostat, ca sa fie "la moda", s-au lepadat de crestinism. Dar parca era un facut; toti cei ce s-au lepadat de Hristos nu se multumeau numai cu lepadarea lor ci mai vreau si lepadarea altora. Iar daca aceia se împotriveau vrajba era gata si începea prigoana. Iata focul în care se lamuresc credinciosii. Iata firul de legatura cu înaintasii lor, mucenicii.

Sunt vremuri, si împrejurari în toate vremurile, când spunând adevarul si propovaduind îndreptarea îti poti pune viata în primejdie de moarte. Asa s-au întâmplat lucrurile în zilele lui Ioan Botezatorul si a lui Irod si asa s-a întâmplat în zilele Sfântului Ioan Gura de Aur si a împaratesei Eudoxia, fiindca Ioan cerea dreptul vaduvei împotriva împaratesei. Sfântul Ioan Gura de Aur a zis odata, aparând vaduva, cuvintele acestea: "iarasi se tulbura Irodiada, iarasi cere pe tipsie capul lui Ioan". Pentru curajul sau de a apara saracul împotriva bogatului Sfântul Ioan a trebuit sa ia calea exilului, prigonit de împarateasa, pâna când, sfârsit de puteri, a murit pe drum. Iar Eudoxia era ariana.

Un crestinism fara recunoasterea lui Iisus Hristos ca Dumnezeu si stapân al lumii nu-ti obliga viata la a o face mai curata. Iar cu cât viata se face mai necurata cu atât te întuneci dinspre Dumnezeu, pâna la a-L tagadui cu totul si a I te face vrajmas declarat. Viata traita fara grija, numai pamânteste, la asta te duce.

Spre o atare stavilire a rautatii a trimis Dumnezeu pe Sfintii Trei Ierarhi. Ei sunt sarea care opreste firea omului de a se împuti cu totul. E de la sine înteles ca firea omeneasca, povârnita spre pacat, tocmai de aceea nu-i prea poate suferi. Dar lor nu le pasa ca nu-s pe placul lumii. În ei arde luminos înainte misiunea pe care le-a dat-o Dumnezeu, de a fi sare fapturii si martorii lui Dumnezeu între oameni. Ca sa scurtez vorba, aleg din viata Sfântului Vasile câteva momente de mare înaltime morala prin care se dovedeste a fi cu adevarat mare dascal al lumii si ierarh. Era prin anul 372 când însusi împaratul Valent a mers în Cezareea Capadociei unde pastorea Sfântul Vasile cu gând sa-l abata de la dreapta credinta la arianism. Sfântul Vasile i-a raspuns linistit si cuviincios ca tine credinta pe care au marturisit-o Sfintii Parinti la Niceea (325) si ca nimeni nu are putere sa dea alta marturisire de credinta peste aceea. Primind un atare raspuns împaratul Valens cauta pricina ca sa-l exileze pe Sfântul Vasile stiin ca numai el sustine dreapta credinta în Asia Mica si ca daca n-ar fi el pe ceilalti usor i-ar putea câstiga fie prin momeli fie prin înfricosari.

Împaratul l-a dus cu sine pe Modestus, prefectul pretorienilor (siguranta împaratului) si pe episcopul Evippius din Galatia care era arian. Pe acesta l-a dus ca sa provoace scandalul ca apoi prefectul sa poata interveni cu armata. Evippius a vrut sa slujeasca într-o biserica din Cezareea dar Sfântul Vasile nu l-a lasat pâna când nu va subscrie afuriseniile date de soborul de la Niceea asupra arienilor. Acela s-a plâns împaratului care a trimis la Sfântul Vasile pe prefectul pretorienilor ca sa-l atraga la arianism iar daca nu va putea cu binele sa-l înfricoseze cu amenintari.

"Ce îndrazneala ai tu sa te împotrivesti religiei împaratului" - îi zise prefectul? "Eu nu vad nici o îndrazneala si nu vad care este religia împaratului ca sa ma împotrivesc ei. Eu stiu ca si împaratul e creat de Dumnezeu ca si mine si prin urmare si el trebuie sa aiba aceeasi religie pe care o am si eu si credinciosii mei". Prefectul începu cu ademeniri zicând: "Uite n-ai vrea tu sa fii în marire asemenea împaratului? O vei putea avea daca vei marturisi si tu credinta împaratului". Sfântul Vasile îi raspunse: "Amândoi suntem creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu daca suntem asemenea împaratului. În ce priveste marirea, aceasta se va vedea numai în viata viitoare. Apoi spune tu daca o va avea acela care face voia lui Dumnezeu sau acela care lucreaza împotriva Lui". "Dar nu te temi de relele ce pot sa vina asupra ta" - îi zise prefectul? "Eu nu ma tem de rele pentru ca stiu ca Dumnezeu nu va îngadui mai multe decât sunt de trebuinta pentru ispasirea pacatelor mele". "Dar stii ca împaratul poate sa-ti faca atâta rau cât tu nu vei putea rabda?" "Ce anume ar putea sa-mi faca împaratul" - întreaba Sfântul Vasile linistit? "Sa te despoaie de averi, sa te exileze, sa te ucida chiar". La acestea Sfântul Vasile râse zicând: "Toate acestea împaratul nu mi le poate face. Astfel nu ma poate despuia de averi fiindca m-am despuiat demult eu însumi, asa ca azi n-am nimic. Nu ma poate exila unde sa nu fie Dumnezeu de fata. Apoi cu moartea nu-mi poate face alta decât sa ma trimita mai degraba la viata pe care atât de mult o doresc. Spune deci stapânului tau, împaratului, ca daca n-are alte rele cu care sa ma înfricoseze, de acestea de pâna acum nu ma tem si nici gând n-am sa-i fac lui pe voie împotriva lui Dumnezeu". Prefectul pretorienilor spuse împaratului totul si încheie cu aceste cuvinte: "De catre capetenia acestei Biserici suntem biruiti: Amenintarilor este superior, decât cuvintele e mai tare, iar decât ademenirile este mai puternic" (Minis superior est, sermonibus firucior, verbogum blandi, tiis fortior). Daca i-am zis: "Niciodata n-am vazut om ca dumneata" stiti ce mi-a raspuns? "Poate ca niciodata n-ai vazut episcop"! Împaratul se aprinse de mânie si zbiera înfuriat: "Sa fie exilat numaidecât!!" Si însusi se apuca sa scrie mandatul de exilare, dar de trei ori i se rupse penita si nu putu scrie. Împaratul crezu ca acesta este un semn de sus si de data aceasta lasa mânia pentru mai târziu. Reîntors la Constantinopol, din nou încerca sa scrie mandatul de exilare pentru Sfântul Vasile dar fara de veste i se îmbolnavi copilul cel mai mare si se zbatea ca-n ghearele mortii si nu se linisti pâna ce nu-si propuse sa lase pe arhiepiscopul din Cezareea în pace.

Iata parinte al Bisericii, mare dascal al lumii si ierarh. Iata ucenic umblând linistit pe marea înfuriata. Iata stâlp nemiscat de talazuri, iata liniste si modestie neclintita de vifor, iata om dintre noi strabatând veacurile si întarindu-ne pe noi în linistea cea mai presus de fire, ca tot Dumnezeu este la cârma lumii.

Cercarile i-au dovedit pe sfinti iar sfintenia este superioara vietii si mortii. Amin.

Masurile

"Cine nu se leapada de sine, nu poate sa vina dupa mine." Cine nu poate sa întrebe si cine nu se poate pleca sfatului unui parinte duhovnicesc, sau nici macar nu-l cauta, nu gaseste pe Iisus. Daca totusi vrea sa se tina de urma lui Dumnezeu, dar fiind cu inima si mintea întinate de placere si mândrie, da de înselaciuni. De aceea-s rânduiti duhovnicii, sa cumpaneasca duhurile ce le strabat mintea, sa cunoasca masurile fiecarui ins si încotro îi înclina cumpana.

Înca de mult marturisea Proorocul Iordanului ca: "Nu poate un om sa ia nimic, daca nu i s-a dat lui din Cer". Dar tot asa zic si cei înselati. Cum sa prindem înselaciunea din urma? Foarte usor de prins. Cei ce cu adevarat au darul de la Dumnezeu, vin la duhovnici sa-i întrebe, pe când cei înselati nu vor sa vina si se tin pe sine mai presus de orice dar. Ei nu mai stiu ca fara de smerenie, nu dai de Dumnezeu ci de înselatorul; fara întrebare nu intri pe poarta, ci sari pe aiurea si cu tâlharii te socotesti. Râvna fara întrebare si parerea sar masura.

În fiecare ins a închis Dumnezeu chemarea catre tot rostul si lucrul, pe care - la vreme - le va avea între oameni astfel: "El a dat pe unii sa fie Apostoli, pe altii prooroci, pe altii binevestitori, pe altii pastori si învatatori. Spre desavârsirea sfintilor, la lucrul slujbei, spre zidirea la trupul lui Hristos, pâna când toti vom fi ajuns la unirea credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la starea barbatului desavârsit, la masura plinirii vârstei lui Hristos. Ca sa nu mai fim copii si jucaria valurilor, purtati încoace si încolo de orice vânt si învatatura, prin înselaciunea oamenilor, prin viclesugul lor, spre uneltirea ratacirii, ci fiind credincios adevarului, prin iubire sa sporim întru toate, pentru El care este capul - Hristos." (Efeseni 4, 11-15).

El uneste cele învrajbite, El ne masoara darul, El ne cheama la lucru la vie, El ne ajuta pe fiecare în parte - daca nu uitam sa-l chemam -; iar pentru desavârsirea obstei El lumineaza slujitorii.

Sunt între cei trimisi de Dumnezeu si oameni care au darul sa vada dincolo de zare, sa auda graiuri si cuvinte mai presus de fire. Dar acestia, la vreme de mare însemnatate pentru ei, când li se deschide ochiul vederii si urechile auzirii celor de dincolo, sa nu întârzie a cauta povatuirea unui duhovnic, care le va feri mintea si inima de bucurie straina si care-i va ocroti cu dulama smereniei. Caci daca nu fac asa, cu tot darul de sus, pot cadea prada înselaciunii. Iata cum: Darurile lui Dumnezeu se ascund în noi, noi nu le stim dar Satana le vede si ca un tâlhar viclean pândeste vremea darului de sus sa se deschida în viata noastra si de nu-l va afla acoperit de smerenie si de dreapta socoteala, varsa el, ca un jgheab, pustiirile lui pe fagasul lui Dumnezeu.

Deci, de ti-a dat Dumnezeu dar, asigura-l cu întrebarea si ocroteste-l cu smerenia, si cu atât mai vârtos nu iesi din sfatul unuia dintre nebagatii în seama slujitori ai lui Dumnezeu. Ca de nu ai îndemnare catre socoteala aceasta, atunci darului vederii tale îi va grai Satana care se va da pe sine Hristos, si te va amagi desavârsit... "Se vor ridica hristosi mincinosi si vor da semne mari si minuni, ca sa amageasca, de va fi cu putinta si pe cei alesi" (Matei 24,24).

Hristosii si proorocii mincinosi de care ne previne Mântuitorul din vreme, sunt vicleni de dincolo de zare, care fac sila mare si mult mestesugita, ca sa fie primiti de oameni ca atare, sa-i asculte. Nu cumva li-e vremea aproape, ca tare-si mai fac de cap?

Iata pe scurt pricinile si grija pentru care Predania Bisericii rasaritene se fereste de vedenii, si-si fereste si fiii, întrucât acestea nu sunt neaparat trebuitoare mântuirii, si desavârsirea, la care suntem chemati, lasa în urma orice vedenie. Revelatia este deplina, iar cele ce mai lipsesc, le asteptam la a doua venire. Amin.

Antihrist

El e acela care va veni în numele sau - nu al lui Dumnezeu - evreu de neam, care va tirani sub ascultarea sa tot pamântul. Caci acela va primi sa fie împarat peste stralucirea tuturor împaratilor pamântului.

Crestinii, cu numele, din pricina înmultirii faradelegilor care sting duhul, asa se vor slabi la minte încât de frica, multi se vor lepada de Hristos si vor primi toata voia rea si vor gusta toata rautatea raului "caci credinta nu este a tuturora" (2 Tes 2,3). Viata lor, slabanogita de pacat, va da îndrazneala satanei, care va lucra în acela tot felul de puteri si de semne, de minuni mincinoase si de amagiri nelegiuite pentru fiii pierzarii, fiindca n-au primit iubirea adevarului ca sa se mântuiasca. "De aceea pentru ca iubesc pacatul mai mult decât pe Dumnezeu, Dumnezeu le trimite amagiri puternice ca sa dea crezamânt minciunii, si sa cada sub osânda (minciuni), toti cei ce n-au crezut adevarul, ci au îngaduit nedreptatea" (2 Tes 2,9-11).

Jidovii de odinioara, împinsi înauntru de "acela", au rastignit pe Domnul întepându-i calcâiul, si nu i-au putut face mai mult nimic; dimpotriva Domnul, pogorându-se de pe cruce la cei din închisoare, a spart vesnicele încuietori, si mare prada a facut nesatiosului iad. De atunci umbla potrivnicul ca un leu turbat, întarâtându-si uneltele, ca macar faptele si învatatura Mântuitorului sa le întunece în necredinta. Neputând nici aceasta, îsi aprinde ciracii si pe "acela" al lor, care se repeta în fiecare veac de oameni din zilele Sfintilor Apostoli, pâna în zilele celui mai desavârsit Antihrist din vremea de apoi, când va propovadui Ilie, ca doara doara va putea macar sa stinga pe ucenicii lui Iisus de pe fata pamântului prigonindu-i, spânzurându-i, ucigându-i, rastignindu-i si în tot felul omorându-i.

Mai mult, cum zice un Parinte, acest Antihrist - care nu se multumeste cu necredinta sa, ci vrea necredinta tuturora - nu va avea astâmpar decât în ziua când ar izbuti sa ucida pe Dumnezeu si sa-L azvârle din mintea si din inima celui din urma credincios ramas pe pamânt, si nu râvneste nebunul la o mândrie mai mare, decât aceea de a termina odata cu Dumnezeu, iar în locul Lui, sa-si împlânte în sufletul omului ca pe o sabie a iadului, chipul sau de fiara.

"Acela" nu se multumeste numai sa însele pe oameni cu amânarea pocaintei pe mâine, pe poimâine, la batrânete, ci lupta nebun cerând ... moartea lui Dumnezeu ... moartea învataturii Sale ... moartea crestinilor, ucenicilor Sai ... pustiirea Bisericii Sale si oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfânta Liturghie.

Chinurile cele de pe urma, vor întrece toate prigoanele câte s-au întetit asupra crestinilor, de la început pâna în zilele acelea. Numai sila unei prigoane peste tot pamântul împotriva crestinilor îi va hotarî sa lase la o parte orice vrajba confesionala si sa fie una, cum au fost la început. Nu vor scapa de sub tavalugul urgiilor istoriei, pâna nu vor veni la mintea aceea sa asculte si sa împlineasca, macar la sfârsit, rugamintea cea mai de pe urma a Mântuitorului în lume.

Poate ca în vremile acelea abia vor mai fi crestini; dar oricâti vor ramâne, aceia trebuie sa treaca, peste ceea ce ar trebui sa treaca crestinatatea vremii noastre si sa fie una.

Primejdia comuna s-a aratat în lume, unirea crestinatatii întârzie, Doamne, pâna când? ...

Deci, când faradelegile vor înclesta mintea si inima oamenilor si-i vor salbatici asa de tare, încât vor zice ca nu le mai trebuie Dumnezeu, Biserica si Preoti, încât va fi salbaticia si nebunia urii peste tot pamântul, atunci vine sfârsitul. Amin.

Sfânta Liturghie mai tine lumea

Precum Taina Pocaintei sau marturisirea este judecata milostiva a lui Dumnezeu, ascunsa sub chip smerit, si iubitori de smerenie dau de darul acesta, asemenea si Sfânta Jertfa a Mântuitorului din Sfânta Liturghie, ascunde, iarasi sub chip smerit, o taina a ocârmuirii lumii. Cei vechi stiau pricina pentru care nu se arata Antihrist în zilele lor caci Sfântul Apostol Pavel vorbeste despre taina aceasta în chip ascuns, dar n-o numeste. E Sfânta Liturghie sau Jertfa cea de-a pururi, despre care a grait Domnul prin Daniil si apoi Însusi ne-a învatat. Ea este aceea care opreste sa nu se arate Antihrist sau omul nelegiuirii decât în vremea îngaduita de Dumnezeu.

De aceea Sângele Mielului din Sfânta Împartasanie mai tine sufletul în oase si lumea în picioare.

Proorocul de foc

Deci, câta vreme mai sunt oameni care cauta pocainta si Sfânta Împartasanie, Satana n-are putere, îl opreste Dumnezeu. Dar când oamenii se vor întuneca la minte asa de tare, încât vor împiedica Sfânta Liturghie cu toata voia lor, vrând necredinta, în zilele acelea va înceta si jertfa cea de-a pururi si va începe urâciunea pustiirii precum zice Daniil.

E vreme de trei ani si jumatate, în care va propovadui Ilie, cel mai mânios prooroc, si va vesti cele sapte cupe ale mâniei sau ale urgiei lui Dumnezeu, cele de pe urma, cu care se va sfârsi mânia lui Dumnezeu.

La plinirea acelei vremi de pe urma, când rautatea va fi desavârsit coapta, va vesti Ilie, Proorocul de foc, a doua venire a Mântuitorului. Vestirea aceasta, bucuria cea mai mare a crestinilor, va fi primejdie de moarte proorocului celui de foc adevarat; caci oamenii faradelegii îl vor ucide ca pe Ioan Botezatorul care era în puterea si duhul lui Ilie, la cea dintâi venire. Dar tocmai când protrivnicii Atotputernicului credeau ca omorând pe cel din urma prooroc, în sfârsit au terminat cu Dumnezeu, iata ca învie ... Ilie ...

Jidovii îsi dau seama de nebunia protrivniciei lor si de înselarea lui Antihrist si cu înfricosare si cutremur mare se întorc si primesc pe Hristos-Dumnezeu, dupa cum marturiseste despre ei Sfânta Scriptura.

Sfânta Cruce pe cer

Luminata în slava, mai stralucitoare ca soarele, careia înca nu i-au stat oamenii împotriva si au înjurat-o, se va arata în ciuda vrajmasilor, semn slavit de biruinta a binelui asupra raului. Atunci, în zilele acelea înfricosate, pe pamânt si-n tot trupul, Însusi Dumnezeu Cuvântul vine sa cheme pe oameni, pentru cea din urma oara, însa nu la pocainta, ci la judecata. Atunci Dumnezeu si iconomia mântuirii, nu mai e pe crezute ci pe vazute.

Iar pe Antihrist, în care lucra toata puterea Satanei, Domnul îl va ucide cu suflarea gurii Sale si-l va nimici cu stralucirea venirii Sale (2 Tes 2,8) ... Fericit va fi cel ce va astepta si va ajunge la 1335 de zile (Daniil 12).

E ziua Domnului cea mare si înfricosata, zi de fericire pentru cei chemati, alesi si credinciosi, de bucurie negraita, ziua întoarcerii Acasa, în tara de obârsie si capatul plângerii. Zi de fericire, vazând izbânda rabdarii, vazând învierea cea de obste, vazând mostenirea cea gatita de la întemeierea lumii celor ce-L iubesc pe Dumnezeu si-au ramas în dragostea Lui pâna în sfârsit ... Si taine între taine, numai de Dumnezeu stiute, atunci se vor vedea.

Ceilalti vor sta sa-si dea sufletul de groaza si de asteptarea celor pornite sa vie peste lume, caci tariile Cerului vor fi zguduite. Atunci vedea-vor pe Cel ce L-au rastignit venind în nori, cu putere si cu marire multa; pe Cel ce este dragostea noastra, care noua ne împrastie frica, dar groaza groazelor, celor ce l-au prigonit si L-au rastignit pentru iubirea Sa de oameni si trebuind sa-si capete plata vesnica, dupa faptele lor.

Drept aceea, vazând ca s-a luat pacea de pe pamânt, dar timpul înca nu ni s-a luat, cu glasul lui Dumnezeu chemând pe toti oamenii de pretutindeni sa se pocaiasca, pentru ca a hotarât o zi în care va sa judece lumea. Iar ziua aceea poate fi oricând. Iar despre Antihrist se mai poate scrie si altfel. Amin.

Capitolul 2: Razboiul nevazut

Omul, zidire de mare pret

Omul, în întregimea lui, are a doua însemnatate dupa Dumnezeu. Un singur suflet e mai de pret decât toata materia acestei lumi.

Omul nu e o faptura închisa în lumea de aci. El nu se multumeste numai sa creada în existenta unei lumi nevazute cum face omul protestant, sau sa deduca cu mintea existenta ei din lumea sensibila, cum fac teologii catolici, ci urmareste sa se afle într-o legatura cu ea. Însemnatatea omului se arata nu numai prin faptul ca a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu, ci si în aceea ca pentru fiecare si în jurul fiecarui ins se da o neîntrerupta lupta nevazuta. În jurul fiecarui om e concentrata întreaga existenta creata si necreata, vazuta si nevazuta.

Îngeri decazuti

Mai înainte de a se zidi omul si cele vazute, în lumea nevazuta a îngerilor, s-a întâmplat o nebuna rautate. Lucifer si ceata sa au vrut ei sa fie mai presus de Dumnezeu. Celelalte Capetenii de ostire îngereasca s-au împotrivit acestei nebunii. Lucifer însa ca un fulger a cazut de la fata lui Dumnezeu, facându-se din înger luminat drac întunecat. "Vai pamântului si marii, caci diavolul a coborât la voi având mânie mare" (Apoc. 12, 12).

El este leul care umbla racnind, cautând pe cine sa înghita. Între el si suflet se începe razboiul nevazut.

Sa fugim de trufie si de desartele nadejdi

Nesocotit este acela care-si pune nadejdea în oameni sau în alta faptura, oricare ar fi ea.

Nu te rusina câtusi de putin sa slujesti altora si sa apari sarac în lumea aceasta din dragoste pentru Iisus Hristos.

Nu te sprijini pe tine însuti ci pune-ti toata nadejdea în Dumnezeu.

Nu te crede de fel în stiinta ta si nici în îndemânarea cuiva, ci mai degraba în harul lui Dumnezeu care ajuta pe cei smeriti si umileste pe cei mândri.

Nu te slavi cu avutiile tale, daca le ai, nici cu prietenii tai fiindca sunt puternici, ci în Dumnezeu care daruieste totul si care peste toate, înca si peste Sine Însusi, doreste sa ti se daruiasca.

Nu te înalta deloc din pricina puterii sau a frumusetii trupului tau, pe care o usoara neputinta îl doboara si îl vestejeste.

Nu te socoti mai bun ca altii ca nu cumva sa fii socotit mai rau inaintea lui Dumnezeu care stie ce este în fiecare din noi.

Nu te mândri cu bunele tale fapte, caci judecatile lui Dumnezeu altele sunt decât ale oamenilor si ceea ce-i pe placul oamenilor, adesea nu-i pe placul lui Dumnezeu.

Mânia si invidia rod inima celui trufas.

Sa ne ferim de o prea mare familiaritate

Nu-ti deschide inima oricui, dar vorbeste despre treburile tale cu omul întelept si temator de Dumnezeu.

Nu sta în adunarea tinerilor si a oamenilor de lume. Cauta pe cei smeriti, pe cei simpli si nu sta de vorba cu ei decât despre lucrurile ziditoare de suflet.

Nu fi familiar cu nici o femeie, dar roaga-te lui Dumnezeu pentru toate cele pline de virtute. Nu nazui sa fii familiar decât cu Dumnezeu si cu Îngerii si fereste-te sa fii cunoscut de oameni.

Se cade sa ai dragoste pentru toata lumea, dar familiaritatea îsi are neajunsurile ei.

Despre ascultare si despre supunere

De seama lucru este sa traiesti în ascultare, sa ai un mai mare si sa nu atârni de tine însuti. Esti mai bine aparat ascultând decât poruncind. Nu este bine sa asculti numai de nevoie ci si din dragoste pentru Dumnezeu. Nu te încrede asadar prea mult în parerea ta, ci aseaza-te de buna voie ascultarii de a altora. Chiar daca parerea ta este dreapta, daca din dragostea pentru Dumnezeu o parasesti ca sa urmezi pe a altuia, mult folos vei trage din aceasta. De te-ar trimite sa furi, nu te îndoi ca ar fi porunca gresita. Tu iei plata ascultarii. Iar cine te-a trimis îl va socoti Dumnezeu.

Adesea am auzit spunându-se ca este mai bine sa asculti si sa primesti un sfat decât sa-l dai. Se poate de asemenea întâmpla ca parerea fiecaruia sa fie buna, dar nevoind sa primesti parerea celorlalti când împrejurarile sau ratiunea cer aceasta, dai dovada de trufie si de încapatânare.

Hristos S-a facut ascultator pâna la moarte si înca moarte pe cruce. Nici o ordine din lume si nici o viata decât prin ascultare! Ea este legatura între oameni si Dumnezeu. Amin.

Neascultare. Greseala. Pacat.

Neascultarea. Greseala este neascultarea unui duh, care nu vrea sa-si recunoasca vreun stapân si care nu asculta decât de sine. Pacatul este fapta . . . stricate. Astfel, dupa cum ne învata Apostolul: puterea vine de la Dumnezeu si este supusa unui îndreptar Dumnezeiesc.

Sa ne ferim de vorbirile nefolositoare

Fereste-te cât poti de valmasagul oamenilor caci primejdie este sa stai de vorba despre lucrurile lumii, chiar daca faci aceasta cu gând curat. Daca se cade totusi sa vorbesti, vorbeste atunci despre lucrurile care pot zidi. Evlavioasele convorbiri asupra lucrurilor duhovnicesti ajuta mult la propasirea sufletului, mai osebit între cei uniti în Dumnezeu prin aceleasi simtaminte si prin aceleasi nazuinte. Scris este ca vom da socoteala, la ziua judecatii, de orice vorba zadarnica.

Mijloacele prin care putem câstiga pacea launtrica si propasirea în virtute

Am putea sa ne bucuram de o mare pace, daca am vrea sa nu ne îndeletnicim deloc cu ceea ce zic sau fac altii si nici cu ceea ce nu ne priveste. Cea mai mare si singura împotrivire este ca odata robiti de patimile si poftele noastre nu facem nici o sfortare sa intram în fagasul desavârsit al sfintilor. "Va las pacea Mea, va dau voua pacea Mea, nu cum v-o da lumea".

Ce placuta dulceata, ce dragoste atragatoare în aceste cuvinte ale lui Iisus Hristos! ... Sunt doua feluri de paci: pacea lui Iisus si pacea lumii. Pacea lumii cuprinde: grijile, întristarile, nelinistile, scârba, remuscarile. Iisus graieste: "Biruieste-te pe tine însuti". Înfrâneaza-ti poftele tale, împotriveste-te dorintelor, frângeti patimile si atunci duhul tau va fi ascultator poruncilor Lui, ramâne-va întru pacea cea nespusa, iar toate trudele vietii, suferintele, nedreptatile, prigoanele, nimic nu va tulbura pacea Lui, care întrece orice întelegere. Amin.

Împotrivirea la ispite

Atâta vreme cât traim pe pamânt, nu putem fi scutiti de necazuri si de încercari. De aceea este scris în cartea lui Iov: "Ispita este viata omului pe pamânt". Nu se afla om atât de desavârsit si de sfânt care sa nu aiba, uneori, ispite - de care nu putem fi cu totul scutiti.

Toti sfintii au trecut prin multime de ispite si de suferinte si pe fagasul acesta au sporit, dar cei care n-au putut birui asupra ispitelor au fost osânditi si au cazut.

Nu este asezare calugareasca atât de sfânta si nici loc atât de tras deoparte, unde sa nu se afle împotriviri si ispite. Omul cât traieste, nu-i niciodata întru totul ferit de ispite, caci avem samânta lor în noi din pricina poftei trupesti în care am fost zamisliti. Una vine dupa alta si totdeauna vom avea ceva de suferit, fiindca am prapadit binele si fericirea, cele de la început. Unii cauta sa fuga pentru a nu fi ispititi si cad în ispite înca si mai primejdioase. Nu-i de ajuns sa fugi ca sa birui ci rabdarea si adevarata smerenie ne face mai tari decât toti dusmanii nostri. Cel care, fara sa smulga radacina raului se fereste numai de primejdii (prilejurile din afara), sporeste putin. Dimpotriva, ispitele se întorc asupra-i înca mai grabnice si mai cu putere.

Vei birui mai sigur putin câte putin printr-o îndelungata rabdare cu ajutorul lui Dumnezeu, decât printr-o asprime prea mare fata de tine însuti.

Mergi adesea dupa sfaturi când esti ispitit si nu judeca deloc aspru pe cel ce se afla în ispita, ci mângâie-l asa precum tu însuti ai vrea sa fi mângâiat.

Începatura oricarei ispite este nestatornicia duhului si putina încredere în Dumnezeu. Caci dupa cum o corabie fara cârma e purtata ici si colo de valuri, asemenea omul slab si schimbacios, care-si paraseste hotarârile pe care le luase, este talazuit de tot felul de ispite. Se cade sa veghem, mai osebit când se arata ispita, caci cu mult mai bine birui-vom pe vrajmas de nu-l vom lasa sa patrunda în suflet, dându-l deoparte chiar în clipa când e gata sa intre. Mai întâi se iveste în minte un gând simplu, apoi o sa vina o închipuire, pe urma placerea, pornirea destrabalata si în sfârsit consimtirea. Asa ca, putin câte putin, dusmanul cuprinde tot sufletul, când n-a gasit împotrivire chiar de la început.

Sa ne ferim de judecatile cele îndraznete

Zace în noi o tainica rautate, careia-i place sa descopere nedesavârsirile fratilor nostri si iata de ce, gata stam sa-i judecam, uitând ca judecata inimilor numai dreptul lui Dumnezeu este. În loc de a cerceta cu atâta pornire ispititoare cugetul altuia, sa ne coborâm în al nostru. Gasi-vom destule temeiuri sa fim îngaduitori fata de aproapele nostru si sa tremuram pentru noi însine. Nu ai decât sarcina ta însati si nu vei raspunde decât de tine. "Nu judeca ca sa nu fi judecat".

Faptele dragostei

Pentru nimic în lume si de dragul nimanui, nu se cade sa faci nici cel mai mic rau, cu toate acestea, ca sa aduci un ajutor celui care are nevoie de el, poti uneori sa amâni o buna lucrare sau sa o înlocuiesti cu alta mai buna, caci atunci n-ai nimicit binele ci l-ai schimbat în unul mai mare.

Trebuie sa suferim nedesavârsirea altuia

Ceea ce omul nu poate îndrepta în sine însusi sau în altii, trebuie sa le sufere cu rabdare, pâna ce Dumnezeu porunceste altfel. Cugeta ca poate e mai bine sa fie asa, ca sa fi cercat prin rabdare, fara de care meritele noastre nu sunt mare lucru. Trebuie în toate acestea sa te rogi lui Dumnezeu sa te ajute sa biruiesti aceste piedici, sau sa le suferi cu blajinatate. Daca cineva, lamurit odata sau de doua ori, nu cade la aceeasi parere cu tine, nu mai avea disputa cu el, ci încredinteaza toate în mâna lui Dumnezeu care stie a scoate binele din rau, ca astfel sa se împlineasca voia Sa. Si sa fie slavit în toti robii Sai.

Da-ti osteneala sa suferi cu rabdare lipsurile si slabiciunile altora, oricare ar fi ele, pentru ca si tu ai multe din acestea pe care trebuie sa le sufere altii. Ca Dumnezeu a rânduit astfel, ca sa ne învatam a ne purta sarcina unii altora - caci fiecare are sarcina sa - nimeni nu-i fara lipsuri, nimeni nu-si este îndestulator siesi, nimeni nu-i atât de întelept sa se poata îndruma singur, dar se cade sa ne suferim, sa ne mângâiem si sa ne ajutam, sa ne învatam si sa ne îndrumam unii pe altii. Ceea ce te face atât de suparacios nu-i zelul pentru aproapele, ci o iubire de sine, nazuroasa, artagoasa, posomorâta. Pietatea cea adevarata e blajina si rabdatoare, fiindca ea te arata cine esti...

Despre viata monahiceasca

Trebuie sa capeti deprinderea de a te frânge pe tine însuti în multe lucruri, daca vrei sa pastrezi pacea si buna întelegere cu altii. Nu-i putin lucru sa traiesti într-o manastire sau într-o alta viata de obste. Sa nu dai niciodata prilej de plângere împotriva-ti si sa fi credincios cu statornicie în acestea pâna la moarte.

Haina si tunsoarea însemneaza putin. Schimbarea obiceiurilor si desavârsita ucidere a patimilor face pe adevaratul calugar. Cel ce cauta altceva decât pe Dumnezeu si manastirea sufletului, nu va gasi acolo decât suparari si suferinte.

Ai venit aici ca sa slujesti, nu ca sa poruncesti. Afla ca ai fost chemat sa suferi si sa te trudesti, iar nu ca sa flecaresti într-o desarta trândavie. Ajuta-mi, Doamne, în sfintele mele hotarâri si în slujba mea; da-mi a începe bine acum, caci ceea ce am început acum nimica este. Caci omul îsi pune în gând, dar Dumnezeu hotaraste, iar nu omul este acela care îsi alege calea sa.

Nu sta niciodata cu totul fara nici o treaba; citeste, scrie, te roaga, mediteaza, sau lucreaza ceva folositor pentru obstea fratilor.

Îndeletnicirile care nu sunt savârsite laolalta cu ceilalti nu trebuie lasate sa fie vazute în afara, caci e mai bine sa fie savârsite în taina cele care sunt numai ale fiecaruia în parte. Pazeste-te totusi sa nu fi nepasator pentru îndeletnicirile cele savârsite laolalta si prea grabit pentru cele numai ale tale. Dar, dupa ce ai îndeplinit cu credinta si în totul îndatoririle ce ti-au fost puse înainte, daca-ti mai prisoseste vreme, daruieste-ti si tie însuti, dupa cum te va povatui evlavia ta.

Citeste mai degraba ceea ce atinge inima decât ceea ce departeaza mintea.

De vei sti sa lasi pe oameni într-ale lor, în curând te vor lasa si ei sa faci ce vrei.

Nu trage spre tine treburile altuia si nu te încurca deloc în cele ale oamenilor mari.

Daca nu esti bagat în seama de oameni nu te întrista, ci îngrijeste-te sa ai o buna vietuire, cu destula îngradire, asa cum se cuvine unui slujitor al lui Dumnezeu si unui evlavios monah.

Mai drept ar fi sa te învinuiesti pe tine însuti si sa acoperi pe fratele tau. Daca voiesti sa fi suferit de altii, sufera-i tu pe ei mai întâi. Nu-i mare lucru sa traiesti bine cu oamenii blajini si buni, caci aceasta place din fire tuturora, dar sa traiesti în pace cu oamenii asprii, stricati, destrabalati, sau care ti se împotrivesc, aceasta-i un mare har, o virtute plina de curaj si vrednica de lauda.

Orice, om sau neam, care ar sfarâma aceasta lege sau ar tagadui aceste învataturi, fie chiar numai într-un singur loc, acel om, acel neam, razvratit împotriva lui Dumnezeu, capata de îndata pedeapsa faradelegii sale. De voiesti ceea ce Dumnezeu voieste si ceea ce-i folositor aproapelui, te vei bucura de slobozenia launtrica.

O inima curata strabate Cerul si iadul.

Daca este vreo bucurie în lume, este cea pe care o are o inima curata.

Sa faci totdeauna binele si sa nu-l socotesti putin este semnul unui suflet smerit. Sa nu voiesti mângâierea nici unui om, însemneaza o mare curatie si o mare încredere launtrica. Când nu cauti în afara nici o marturie în folosul tau semn este ca te-ai încredintat în totul lui Dumnezeu.

Nu dori niciodata sa fi laudat sau iubit înaintea altora, caci aceasta nu-i partea lui Dumnezeu, cu care nimeni egal nu poate fi. Nu dori de asemenea sa-si aiba cineva inima prinsa de tine si nici tu însuti sa fi prins de dragostea cuiva, ci Iisus Hristos sa fie în tine si în tot omul de bine.

Îti trimite necazuri si pedepse, primeste-le cu bucurie, caci totdeauna, pentru mântuirea ta a facut sau a îngaduit toate câte ni se întâmpla. Amin.

Sfântul Marcu Ascetul

Daca esti iubitor de învatatura fa-te iubitor si de osteneala. Caci simpla osteneala îngâmfa pe om.

Necazurile care vin asupra oamenilor, sunt roadele pacatelor proprii. Iar daca le rabdam prin rugaciune, ne vom bucura iarasi de venirea lucrurilor bune.

Cel ce vrea sa faca ceva si nu poate, e socotit de cunoscatorul de inimi, Dumnezeu, ca si când ar fi facut. Iar aceasta trebuie sa o întelegem atât cu privire la cele bune, cât si la cele rele.

Pacat spre moarte este pacatul nepocait. Chiar de s-ar ruga un sfânt pentru un asemenea pacat, al altuia, nu e auzit.

Cel ce face binele si cauta rasplata, nu slujeste lui Dumnezeu ci voii sale.

Cel ce-a pacatuit, nu va putea scapa de rasplata decât printr-o pocainta corespunzatoare cu greseala.

Despre iubire si dragoste

În vremea ispitelor, sa nu parasesti manastirea ta, ci sufera cu vitejie valurile gândurilor si mai ales pe cele ale deznadejdii si ale moleselii. Caci asa fiind probat cu bun rost prin necazuri, vei dobândi o nadejde si mai întarita în Dumnezeu. Iar de o vei parasi, te vei afla neprobat, lipsit de barbatie si nestatornic.

De vrei sa nu cazi din dragostea cea dupa Dumnezeu, sa nu lasi nici pe fratele tau sa se culce întristat împotriva ta, nici tu sa nu te culci scârbit împotriva lui, ci "mergi si te împaca cu fratele tau" si venind adu lui Hristos, cunostinta curata prin rugaciune staruitoare, darul dragostei.

Nu da urechea ta limbii celui ce defaima, nici limba ta urechii iubitorului de ponegrire, ascultând sau graind cu placere cele rele împotriva aproapelui, ca sa nu cazi din dragostea dumnezeiasca si sa te afli strain de viata vesnica.

Nu primi bârfa împotriva parintelui tau, nici nu-l încuraja pe cel ce-l necinsteste pe el ca sa nu se mânie Domnul pentru faptele tale si sa te stârpeasca din pamântul celor vii.

Închide-i gura celui ce bârfeste la urechile tale, ca sa nu savârsesti pacat îndoit împreuna cu acela: pe tine obisnuindu-te cu patima pierzatoare iar pe acela neoprindu-l de a flecari împotriva aproapelui.

Sa nu lovesti vreodata pe vreunul din frati, mai ales fara pricina si fara judecata, ca nu cumva, nerabdând jignirea, sa plece si sa nu mai scapi niciodata de mustrarea constiintei, aducându-ti (aminte) pururea întristarea în vremea rugaciunii si rapindu-ti mintea de la dumnezeiasca îndraznire.

Sa nu suferi banuieli, sau macar oameni care îti aduc sminteli împotriva altuia. Caci cei ce primesc smintelile în orice chip, fata de cele ce se întâmpla cu voie sau fara de voie, nu cunosc calea pacii, care duce prin dragoste la cunostinta lui Dumnezeu pe cei ce o iubesc pe ea.

Înca nu are dragoste desavârsita cel ce se mai ia înca dupa parerile oamenilor. De pilda pe unul iubindu-l si pe altul urându-l pentru pricina aceasta sau aceea; sau pe acelasi odata iubindu-l, altadata urându-l, pentru aceleasi pricini.

Despre rugaciunea cea curata

Ca orice rugaciune ce s-ar face, sau e cerere sau rugaminte, sau multumita sau slava. Iara când mintea ajunge în stari duhovnicesti, atunci nu mai are rugaciune. Una este rugaciunea si alta este contemplatia în vremea rugaciunii, desi au pricina una în alta. Cerceteaza si vei vedea ca daca mintea a intrat în contemplatie nu mai e nici una din toate acestea, nici nu cere ceva în rugaciune. Foarte rar sunt aceia care sa se fi învrednicit, cu multa vointa, ca sa ajunga la rugaciunea curata.

Ca aveau Sfintii Parinti obiceiul de a numi rugaciune toate pornirile cele bune si toate lucrarile cele duhovnicesti. Caci iata ca vedem ca atunci când preotul sta pregatit la rugaciune, cerând mila de la Dumnezeu si rugându-se si concentrându-si mintea, atunci vine Sfântul Duh peste pâinea si vinul care sunt în Sfântul Altar.

Înca si lui Zaharia, în vremea rugaciunii, i s-a aratat îngerul proorocindu-i nasterea lui Ioan. De asemenea lui Petru, când se ruga în casa în ceasul al saselea, i s-a aratat acea vedenie care l-a îndemnat sa cheme neamurile, când a vazut pânza cea pogorâta din ceruri si animalele care erau în ea. Si lui Corneliu în vremea rugaciunii i s-a aratat îngerul si i-a spus cele ce erau scrise despre dânsul. Si iarasi lui Isus, fiul lui Navi, când se plecase la rugaciune i-a vorbit Dumnezeu. O ce taina înfricosata este aceasta! Astfel ca toate vedeniile care se descopera în sfinti în vremea rugaciunii se arata.

Despre calugari

Pe masura ce omul se fereste ca sa stea de vorba cu alti oameni, pe aceeasi masura se învredniceste el sa aiba îndrazneala fata de Dumnezeu cu mintea lui. Si cu cât taie omul mai mult mângâierea din lumea aceasta cu atât se face vrednic de a se bucura de Dumnezeu întru Duhul Sfânt. Si precum pier pestii din lipsa de apa, tot asa pier si din inima calugarului miscarile cel întelegatoare, daca el se amesteca si petrece prea adeseori cu mirenii.

Mai bun este un mirean, oricât de ticalos ar fi si oricâte rele ar patimi în viata, decât un calugar care pateste rele si petrece împreuna cu mirenii.

Temut este de draci si iubit este de Dumnezeu si de îngerii lui, cel ce cu mare fierbinteala si râvna ziua si noaptea cauta pe Dumnezeu în inima lui, dezradacineaza din ea momelile care cresc de la vrajmasul. Pentru cel curat cu inima locul cel întelegator este în sine însusi.

Iara mâniosul, cel iute, cel iubitor de slava, lacomul, cel nesatios si cel învaluit de ale lumii si cel ce voieste sa-si faca voile sale si cel amar ca fierea si cel plin de patimi, acestia îsi duc o viata într-o învalmaseala de noapte si de întuneric si umbla pe pipaite, fiind în afara de tara vietii si a lumii. Ca tara aceea este sortita celor buni, celor smeriti cu cugetul si celor ce-si curatesc inimile lor. Nu poate vedea omul frumusetea care este înlauntrul sau, pâna ce nu dispretuieste si nu uraste frumusetea toata care este în afara de el.

Si nu poate omul privi cu cunostinta spre Dumnezeu, pâna ce nu s-a lepadat de lume în chip desavârsit.

Cu cât limba se departeaza de multa vorbire cu atât primeste mai multa lumina, ca sa deosebeasca gândurile, caci si mintea cea mai binecuvântata se zapaceste prin multa vorbire.

Cel ce e sarac de lucrurile lumii, se îmbogateste de Dumnezeu si cel ce iubeste bogatia, sarac va fi de Dumnezeu.

Despre pazirea si ferirea de cei lenesi si trândavi si ca din apropierea de acestia se face stapâna peste om lenea si trândavia si omul se umple de toata patima cea necurata.

Cine-si opreste gura de la clevetire îsi pazeste si inima de patimi. În tot ceasul vede pe Domnul (ca doar cugetul lui este pururea la Dumnezeu) si goneste de la dânsul pe draci si smulge radacinile rautatilor.

Cela ce-si cerceteaza sufletul ceas de ceas, inima lui se bucura de descoperiri noi. Si cela ce-si controleaza privirea mintii înlauntrul sau, acela vede raza Duhului. Cel ce a urât toata raspunderea vede pe Stapânul sau înlauntrul inimii sale.

Daca iubesti curatia, întru care poti vedea pe Stapânul tuturor, sa nu clevetesti pe nimeni si nici sa nu asculti pe cineva clevetindu-l pe fratele tau.

Iata, Cerul este în tine daca tu esti curat, si în tine vei vedea pe îngeri cu lumina lor si pe Stapânul lor împreuna cu ei si în ei.

Cel ce pe buna dreptate este laudat nu se pagubeste. Iar daca va deveni iubitor de laude, atunci îsi va pierde plata.

Gura care nu graieste bucuros tâlcuieste tainele lui Dumnezeu, iar cel grabnic la vorba se departeaza de ziditorul lui.

Cel ce urmeaza pe iubitorul de Dumnezeu se va îmbogati de tainele lui Dumnezeu. Iar cel ce urmeaza pe omul nedrept si trufas acela se departeaza de Dumnezeu si va fi urât de prietenii sai.

Cel tacut va câstiga în orice lucru rânduiala smereniei si fara nevointa va stapâni patimile.

Prin necontenita meditare despre Dumnezeu, se dezradacineaza si gonesc patimile.

Precum în clipele de liniste si de seninatate pe marea cea vazuta înoata delfini, asa în vreme de liniste si de seninatate pe marea inimii, netulburata de mânie si de pornire, mereu se misca tainele si descoperirile dumnezeiesti si o bucura pe ea. Amin.

Cuvântul 42 despre puterea si lucrarea rautatii pacatului. Cum se formeaza si cum înceteaza ea

Câta vreme nu uraste omul din inima cu adevarat pricina pacatului, el nu este slobod nici de placerea de a-l lucra. Aceasta este lupta foarte puternica, care se împotriveste omului pâna la sânge.

Rugaciune:

"Doamne, Cel ce Esti izvor a toata ajutorarea. Tu poti sa întaresti în clipele acestea care sunt clipe de mucenic, sufletele cele ce cu bucurie s-au logodit cu Tine, Mirele Ceresc, si au rostit fagaduintele de sfintenie, cu pricepere si cu miscari curate, fara viclesug. De aceea da-le lor putere, sa surpe zidurile si întariturile si cetatile câte sunt ridicate împotriva adevarului, ca sa nu greseasca tinta din pricina silniciei, în clipa în care se da o lupta pe viata si pe moarte."

Paziti-va iubitii mei de nelucrare (trândaveala). Ca o moarte vadita se ascunde în ea (în trândaveala). Fiindca în afara de ea nimic nu poate robi cu placere pe monah.

În ziua judecatii nu pentru Psalmi sau pentru rugaciune ne va osândi pe noi Dumnezeu, ci fiindca noi, parasindu-L pe Acesta, am lasat pe draci sa intre.

Cel ce nu-si supune voia sa lui Dumnezeu, supus va fi de vrajmasul sau. Caci orice lucru bun voim sa-l facem, nu-l putem face fara de Dumnezeu, dupa cum graieste Domnul în Scripturi.

Lume numeste Scriptura lucrurile materiale, iar lumesti sunt cei ce zabovesc cu mintea la ele. Pe acestia îi îndeamna: "Nu iubiti lumea, nici cele din lume!" Pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii nu sunt de la Dumnezeu, ci de la lume, si cele urâtoare ...

Monah este cel ce si-a desfacut mintea de lucrurile pamântesti si prin înfrânare, prin dragoste, prin cântare de Psalmi si prin rugaciune, se lipeste statornic de Dumnezeu.

*

Ia seama dintre suparare si durere, precum si faptul ca durerea e urmarea placerii, iar supararea a slavei desarte.

Sfântul Isaac Sirul

Deci, daca i se întâmpla cuiva sa fie ispitit si sa-l sileasca cineva sa calce vreuna din aceste porunci ale mele, adica sa paraseasca întelepciunea sau sa lepede cinul calugaresc sau sa lepede credinta sau sa renunte pentru lupta pentru Hristos sau sa calce vreuna din poruncile Lui, si daca el nu se înfricoseaza si nu se împotriveste cu barbatie ispitelor, atunci el cade din adevar. Deci, sa trecem cu vederea din toata puterea noastra trupul, si sufletul sa-l dam în seama lui Dumnezeu si în numele Domnului sa începem lupta cu ispitele.

Sa nu ceri sfat de la cineva care nu vietuieste ca tine oricât ar fi acela de întelept. Ci mai bine arata-ti gândurile tale unui om simplu, dar încercat în lucrurile acestea, decât celui ce vorbeste cu întelepciune, din cercetare si nu din patanie.

Si ce este experienta? A avea experienta nu înseamna sa te duci si sa cercetezi vreun lucru fara sa ai în tine cunostinta de el, ci sa simti prin încercare cu fapta daca este acel lucru de folos, dar pe dinauntru este plin de pagubire. De aceea iarasi unii oameni sufera paguba, din lucruri care sunt în aparenta folositoare. Si în lucrurile acestea nici marturia cunostintei nu este adevarata. Deci ia-l pe acela sfetnic, care stie sa puna la încercare prin rabdare, lucrurile socotintei.

De aceea nu tot omul este vrednic de credinta când da sfaturi, ci numai acela care mai întâi a stiut sa se cârmuiasca pe sine, chiar daca a fost slobod si nu se teme de defaimare, nici de clevetire.

Când vei da de pace fara tulburare în calea ta, atunci teme-te caci stai departe de calea cea dreapta pe care calca picioarele ostenitoare ale sfintilor. Cu cât înaintezi în calea care duce la Cetatea Împarateasca, cu cât te apropii de cetatea lui Dumnezeu, sa-ti fie tie semn aceasta: te vor întâmpina ispite puternice. Si cu cât te apropii de Dumnezeu si cu cât sporesti, cu atât se maresc ispitele împotriva ta.

Rabdarea

Toate împrejurarile si toate necazurile, care nu au parte de rabdare, vor fi îndoit pedepsite. Ca prin rabdare, omul leapada primejdia. Împutimea sufletului este maica a muncirii. Iar rabdarea este maica a mângâierii si este o putere care se naste din inima larga. Si aceasta putere omul n-o afla în necazuri, decât cu Harul lui Dumnezeu, care se afla printr-o rugaciune strânsa si prin varsare de lacrimi.

Îngustime sufleteasca

Când vrea Dumnezeu sa aduca asupra omului necazuri mai mari, îl lasa în mâna îngustimii sufletesti. Si aceasta da nastere în om la o putere mare de trândavie, prin care sufletul e sugrumat si care-i da gustul lumii. Si apoi se ridica asupra omului duhul iesirii din minti, din care izvorasc nenumarate ispite: tulburarea, mânia, hula cârteala, gândurile de razvratire, mutarea din loc în loc si celelalte asemenea lor. Iar daca ma întrebi care este pricina acestora îti raspund: lenevirea ta. Si leacul este smerenia mintii.

Smerenia poate sa rupa gardul acestor rautati. Smerenia trebuie cautata cu tot sufletul. Ca pe masura smereniei tale ti se da si rabdare în primejdiile tale. Si pe masura rabdarii tale ti se usureaza sarcina necazurilor tale si dobândesti mântuirea.

Despre rugaciune

În veacul viitor nu ne vom ruga lui Dumnezeu ca sa cerem ceva, caci în acea Patrie a libertatii, firea noastra nu se schimba nici nu se abate din frica de împotrivire, ci desavârsita este în toate.

Lumea aceasta este o calatorie cu nevointe si un stadion de alergare. Si rastimpul acestei vieti este vremea de lupta. În tara unde e lupta si în vreme de razboi, nu este nici o lege. Adica Împaratul nu pune margini si masuri ostasilor Sai pâna la sfârsitul razboiului, când toti oamenii se aduna în fata portilor Împaratului Împaratilor si fiecare este cercetat acolo, daca a avut rabdare în lupta, daca nu s-a lasat biruit sau daca dimpotriva, a întors spatele (a fugit).

*

Prin smerenie, chiar daca nu ai fapte, multe pacate ti se iarta. Iar faptele fara smerenie nu-ti sunt de nici un folos; dimpotriva, multe rele ne gasesc noua.

*

Deci, Doamne, ma bucur de aceasta, în neputinte, în necazuri, în temnita, în lanturi, în nevoi, fie de la fire, fie de la fiii firii mele, fie de la vrajmasii ei, eu rabd toate, adica rabd ispitele mele, ca sa se salasluiasca în mine puterea lui Dumnezeu.

*

Precum din iubirea pântecelui se naste tulburarea gândurilor, tot astfel, din multa vorbire si din neorânduiala vorbelor, se naste necunostinta si iesirea din minti. Grija de lucrurile lumesti tulbura sufletul si învaluirea cu ele tulbura mintea si o scoate din linistea ei.

Se cuvine calugarului care s-a predat pe sine ca un ogor lucrarii celei din ceruri, mereu, în toata vremea, sa fie fara de nici o grija lumeasca pentru ca cercetându-se pe sine, sa nu afle în sine absolut nici un lucru al veacului acestuia de acum. Pentru ca gol de aceste lucruri, fara de încetare, ziua si noaptea sa petreaca în legea Domnului.

Ostenelile cele trupesti fara de curatirea mintii, sunt ca un pântece neroditor si ca niste sâni uscati. Ca prin ele nu se poate apropia sufletul de cunoasterea lui Dumnezeu. Ca ele fac trupul sa se istoveasca dar nu se îngrijesc sa dezradacineze patimile din minte. De aceea nu vor secera nimic.

*

Nu este curat cu fecioria (feciorelnic) cel ce-si pazeste trupul neîntinat de vreo împreunare, ci cel ce se sfieste (se rusineaza de sine) si atunci când este singur.

Daca iubesti întelepciunea, goneste gândurile rusinoase, îndeletnicindu-te cu citirea si cu rugaciunea cea neîncetata si apoi te înarmeaza împotriva pricinilor firii. Caci nu poti vedea în sufletul tau curatire fara de acestea.

Daca esti cu adevarat milostiv, atunci când esti jefuit de ale tale pe nedrept, nici nu te necajesti înlauntrul tau, nici nu vorbesti despre paguba ta altora.

Despre adevarata smerenie

Cel cu adevarat smerit, când este nedreptatit, nu se tulbura nici nu se apara în privinta acelui lucru de care a fost nedreptatit. Si primeste clevetirile ca si cum ar fi adevarate si nu se îngrijeste sa convinga pe oameni ca a fost clevetit ci îsi cere iertare. Ca unii si-au atras asupra-le numele de neastâmparati, desi în realitate nu era asa, iara altii au rabdat sa fie numiti curvari, desi erau departe de curvie si rodul pacatului, pe care nu-l facusera. Cu lacrimi l-au marturisit în public si-si cereau iertare pentru o nelegiuire care n-o facusera, desi erau încununati cu toata curatia si nevinovatia în sufletele lor, cu plângere de la cei ce-i nedreptatisera.

Tu crezi ca ai smerenie; altii se învinovatesc pe sine-si, tu însa nu suferi nici când altii te învinovatesc si te declari plin de smerenie. Daca esti smerit cu cugetul, pune-te singur la încercare si vezi daca poti rabda nedreptatea, fara sa te tulburi.

Cu luare aminte sa vorbesti în fata unuia care-i trufas în cuget si bolnav de pizma. Caci pe masura ce tu vorbesti el rastalmaceste spusele tale dupa bunul lui plac si din lucrurile cele bune pe care le-ai spus, el cauta prilej de a face pe altii sa se poticneasca.

Despre clevetire

Când cineva începe sa cleveteasca pe fratele sau de fata cu tine arata-te posomorât la fata. Daca faci asa, te pazesti de clevetire si în fata lui Dumnezeu si a clevetitorului.

În acea zi în care deschizi gura ta ca sa acuzi pe cineva, socoteste-te mort în fata lui Dumnezeu si toate faptele tale zadarnice, oricât s-ar parea ca pe buna dreptate si ca sa zidesti, te-a îndemnat gândul sa vorbesti.

În ziua în care esti necajit pentru vreun frate, care este oarecum neputincios sa se stapâneasca la bine si la rau, în trupul lui sau în cugetul lui, ca un mucenic sa te socotesti pe tine în ziua aceea si sa te simti ca un patimitor pentru Hristos si ca unul care s-a învrednicit ca sa-L marturiseasca.

Despre milostenie

Când dai ceva, celui care are nevoie, veselia fetei tale sa fie mai mare decât darul tau si cu vorba fa-l sa-si uite necazul. Si daca faci asa, bucuria este mai mare în mintea lui decât darul tau si decât nevoia trupului. Amin.

Razboiul duhovnicesc

Fiule, când vrei sa te apropii, sa slujesti Domnului, gateste sufletul tau spre ispite. Sfintii Apostoli, cei stramutati din lumea aceasta de dragostea Mântuitorului si care, desi se vedeau în lume, nu erau din lume, totusi au fost prevestiti de Mântuitorul prin cuvântul catre Petru:

"Simone, Simone, iata Satana v-a cerut pe voi ca sa va cearna ca pe grâu. Iar eu M-am rugat pentru tine ca sa nu scada credinta ta."

Pricepem din aceasta cum ca razboiul nevazut, care se încinge între suflet si diavol, e îngaduit de Dumnezeu sa dea în stadia vietii acesteia. El are legi dupa care trebuie sa urmam întocmai, ca sa nu pierdem vremea, mântuirea si smerenia. Caci zice credinta dintre Sfinti: "Ia ispitele si îndata nu mai e nimeni, care sa se mântuiasca".

Razboiul ispitelor e focul care lamureste ce suntem fiecare: lemne, pietre, arama, paie, câlti, pamânt sau cenusa.

Razboiul duhovnicesc seamana întru câtva cu razboiul lumii. Si unul si altul te desface de viata aceasta. Numai ispitele, necazurile si tot felul de încercari ale razboiului nevazut izbutesc sa ne toceasca pe deplin gustul de lumea aceasta si sa ne aduca la un fel de moarte fata de lume, care-i smerenia deplina si conditia de capetenie a rugaciunii neîncetate.

Lupte dupa lege

Cei ce nu urmaresc în viata aceasta nimic mai mult decât sa fie fericiti în lume si tihniti în trup, acestia n-au razboi cu diavolul: pe acestia îi are fara razboi. Caci câta vreme umbla dupa tihneala si fericire desarta n-au sa se trezeasca din vraja vrajmasa, care-i tine bine înclestati în lumea aceasta sensibila care-i duce prin nebagare de seama la pierzare sigura. De aceea a zis oarecine ca cea mai primejdioasa temnita e aceea în care te simti bine: nu vei iesi din ea niciodata.

Razboiul începe abia cu cei ce vor sa-si refaca fericirea raiului pierdut, stradanie pentru care învata sa se desprinda pe rând din toata tihneala si slava desarta a vietii acesteia. Si începe asa:

Toate patimile sau lucrarile împotriva firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subtire a fapturii noastre nevazute. Aci vine un chip sau un gând al lumii acesteia si sta ca o momeala. Iar mintea, daca e neînvatata sau neprevazuta despre lucrarea straina, ca un miel nestiutor, vede lupul si se duce la el, crezând ca e oaie. Iar daca lupul mai e si viclean se îmbraca în piele de oaie si bietul miel, neavând mirosul oii cercat, tot de-a zburda se duce în coltii lupului flamând.

Prima întâlnire între minte si diavol e la linia momelii, pe care o flutura el în vazul mintii. Daca mintea nu baga momeala în seama, vrajmasul staruie cu ea, o arata mai sclipitoare, ca s-o arate iubita mintii. Aceasta e a doua înaintare a razboiului sau asupreala. Daca la asupreala a reusit sa fure minte cu momeala si sa o faca sa vorbeasca împreuna, avem înaintarea la unire.

Mintea însa se trezeste, ca a fost furata de gând strain si ca se afla în altceva decât în ceea ce-i era dat dupa fire; iar când îsi da seama de ea însasi si de cele în care se afla, avem lupta cea de gând la o clipa hotarâtoare. Se va învoi mintea ca sa mearga dupa momeala mai departe sau se va întoarce de la dânsa? Aici e lupta, si clipele sunt scumpe si de cele mai multe ori, viata întreaga a unuia sau o multime de însi, atârna de lupta nevazuta a câtorva clipe.

Daca întârziem sa ne luptam, se poate întâmpla ca fara de veste sa fim învaluiti la minte de partea poftei sau a iutimii, asupra carora înca arunca vrajmasul aprinderea sa. Prin urmare, ostas al lui Hristos, lupta trebuie data grabnic si dupa lege.

Iata cum descrie Sfântul Marcu Ascetul, iscarea razboiului nevazut: "momeala aruncata de Satana".

Înca din Vechiul Testament se cunoaste razboiul cel de gând, despre care David scrie aceasta: "Fiica Babilonului (întelegeti: Satana, Satana) dornica de pustiire, ferice de cel ce-ti va plati dupa fapta ce ne-ai facut noua; ferice de cel ce va lua si va lovi de piatra pruncii tai".

Gândurile celui rau, nalucirile lui, idolii (ideile fixe ale lui), momelile sale, acestia sunt pruncii vavilonesti sau "puii de drac", dupa cum îi numeste Sfântul Maxim. Iar piatra este Hristos sau credinta în El, temelia cetatii sufletului, piatra cea din capul unghiului, pe care zidarii vremii de atunci nu au bagat-o în seama. Ori, întru nimeni altul nu este mântuire, caci nu este sub cer nici un alt nume dat noua oamenilor, întru care sa ne mântuim. De piatra aceasta trebuie sa lovim pruncii vavilonesti. Caci cine va cadea pe piatra aceasta se va sfarâma, iar pe cine va cadea ea, îl va spulbera. De aceea Sfântul Ioan Scararul zice: "Ca numele lui Iisus Hristos, arma mai tare, în cer si pe pamânt nu este". Cerul este mintea si pamântul este inima în care trebuie sa se depene rugaciunea neîncetata a preasfântului nume: "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul", întorcându-se ca o arma mereu întinsa asupra vrajmasului.

Pe trepte de-a râpa

Deci vremea de lupta are o clipa de mare cumpana, si anume: daca mintea nu-si aduce aminte cu credinta de "Doamne Iisuse...", i se întâmpla ca încuviinteaza momeala vrajmasului. Aici e granita între lupta dupa lege si caderea în faradelege. Deci, mintea cazuta în hotarul faradelegii, da încuviintarea ei vointei, careia înca-i sufla vicleanul boarea ametirii. Vointa ia hotarârea întotdeauna dupa sfatul mintii si niciodata înainte.

Darul libertatii vointei ni l-a dat Dumnezeu ca pe o mare cinste, si prin el avem a spori pâna la masuri dumnezeiesti. Iata de ce toata stradania dezrobirii puterilor sufletesti, din patimile contra firii, duce de fapt la redobândirea libertatii de fii ai lui Dumnezeu, de fii ai adevarului, care face liberi pe cei ce stau în adevar si nu stau în minciuna si-n tatal minciunii. Prin darul libertatii voitei, avem de suit de la chip la asemanare. Pentru refacerea sau crearea din nou a omului a venit Dumnezeu între oameni si tot de aceea petrece cu noi, cu fiecare rând de oameni, în tot chipul silindu-se sa ne dezlege libertatea vointei din lanturi straine, iar noi nepriceputii, dupa putin, iarasi ne predam spre si mai grele lanturi. Iubirea înclina libertatea ca pe o cumpana.

Deci, daca mintea va iubi momeala straina si sfatul viclean, va înclina cumpana liberei alegeri spre momeala si sfatul strain. Asa se deschide spartura în cetate si se napustesc puhoaiele de vrajmasi, care asteptau ascunsi afara. Si repede urmeaza jalnica pustiire în cetatea sufletului: împlinirea cu lucrul si repetarea faptei aceleia pâna ajunge deprindere sau obicei. Înradacinarea sufleteasca si trupeasca a omului, pâna la neputinta de a se mai împotrivi, sau pâna a nu vrea sa se mai împotriveasca. Asa se întâmpla ca lucrarea (firii) împotriva firii i se face omului a doua fire - firea faradelegii sau legea pacatului.

Totusi omul, slabindu-i puterile, îsi da seama ca robeste vrajmasului, caci de unde odata pruncii vavilonesti erau micuti si-i lua în gluma, acum s-au facut barbati si-i simte cum îi fura puterile, iar lui, din multa pacatuire, i s-a stins puterea vointei de a se împotrivi. Când avea puterile întregi, n-asculta de povata, iar acum când nu le mai are, le-ar întoarce lui Dumnezeu, dar nu le mai are de unde. Toata vigoarea tineretii o da cui nu trebuie, iar batrânetea hârbuita umbla s-o dea lui Dumnezeu. Ce socoteala?

Câteodata primeste Dumnezeu si cioburile, însa numai daca au mai ramas puteri si pentru cea mai de pe urma lupta, mai grea ca cea dintâi, care e pe viata si pe moarte. Caci vrajmasul, care pustieste prin patimi, când afla ca mintea, împinsa de strigarea constiintei, vrea sa faca rascoala împotriva robiei sale, vine cu asprime mare, dovedind sufletului ca n-are chip de scapare. Iar ca pedeapsa, precum ca sufletul a îndraznit una ca ceasta, diavolul umbla sa-l dea legat la un chinuitor mai greu: duhul deznadejdii.

Trebuie sa spunem ca fiecare din patimile de capetenie pot duce zidirea lui Dumnezeu, pâna la caderea cea mai de pe urma, fie ea omorârea de sine, fie nebunia, fie chiar îndracirea. De pilda: lacomia de avere, lacomia de putere si fumul mândriei pe câti nu i-a luat de minte si s-au omorât! Boalele de pe urma curviei, pe câti nu i-a adus ca sa-si puna capat zilelor? Care a sfârsit bine dintre betivi, care n-au vrut nicidecum sa se lase de patima lor? Dar si lenea poate face nebuni, când se vede în primejdii.

De unde atâta pustiire? De la o clipa fara de Dumnezeu a mintii, clipa în care vrajmasul ia furisat undita iadului pe gât învaluita mestesugit într-o momeala a unui lucru sensibil al lumii de aici.

Protrivnicul ispiteste cu momeala placerii pe tot omul spre patima spre care-l prinde ca are pornirea mai mare: pe cel aplecat spre trup cu desfrânarea, pe cel înclinat spre gânduri, cu întelepciunea veacului acestuia, care pe multi i-a ratacit de Dumnezeu si pe putini i-a întors, pe cei dornici de Cuvântul lui Dumnezeu îi ispiteste cu Biblia, încât în zilele noastre se vad multi calatori la iad cu Scriptura în mâna. Toti cei ce umbla dupa placeri, de orice fel, nu vor scapa de primejdii caci sub orice placere e încolacit un sarpe.

Cum a murit Constantin Brâncoveanu si copiii sai

Plenipotentiarul venetian la Tarigrad, Andrea Memno, a fost de fata în 15 august 1714, la scena executiei lui Constantin Brâncoveanu Voda si a membrilor familiei sale ucisi din porunca sultanului Ahmed. În scrisoarea sa catre dogele Venetiei, plenipotentiarul sau raporteaza astfel:

Duminica 15 august de dimineata, s-a taiat capul batrânului principe al Vlahiei, tuturor fiilor lui si unui boier care-i era vistier.

Iata cum s-a facut:

Înca de dimineata Sultanul Ahmed se puse într-un caic împaratesc si veni la seraiul zis foisorul Jalikiacs pe canalul Marii Negre, în fata careia era o mica piata, unde au adus pe Brâncoveanu Voievod, pe cei patru baieti ai lui si pe vistierul Vacarescu, i-au pus în genunchi unul lânga altul la oarecare departare, un gâde le-a scos caciulile din cap si Sultanul i-a mustrat facându-i haini. Apoi le detera voie a face o scurta rugaciune.

Înainte de a se ridica securea asupra capului lor fura întrebati daca voiesc sa se faca turci si atunci vor fi iertati. Glasul cel înabusit de credinta al batrânului Brâncoveanu rasuna si zise înspaimântat de aceasta insulta:

"Fiii mei! Iata, toate avutiile si tot ce am avut am pierdut; sa nu ne pierdem însa si sufletele! Stati tare si barbateste, dragii mei, si nu bagati seama de moarte. Priviti la Hristos Mântuitorul nostru câte a rabdat pentru noi si cu ce moarte de ocara a murit; credeti tare întru aceasta si nu va miscati nici va clatiti din credinta cea pravoslavnica pentru viata si lumea aceasta."

La aceste cuvinte Ahmed se facu ca un leu turbat si porunci sa li se taie capetele. Gâdele înfiorator, ridica securea si capul marelui vistier Enache Vacarescu se rostogoli pe pamânt. Apoi se începu cu uciderea copiilor. Când gâdele ridica securea la capul feciorului celui mai tânar al domnului, Beizadea Mateias, numai de 16 ani, acesta se îngrozi de spaima; sarmanul copilas, vazând atâta sânge de la fratii lui si de la Vacarescu, se ruga de Sultan sa-l ierte, fagaduindu-i ca se va face turc. Însa parintele sau, Domnul, al carui cap cazu în urma, înfrunta pe fiul sau si zise: "Mai bine sa mori în legea crestineasca, decât sa te faci pagân, lepadându-te de Iisus Hristos pentru a trai câtiva ani mai mult pe pamânt!

Copilasul asculta si ridicând capul, cu glas îngeresc zise gâdelui: "Vreau sa mor crestin. Loveste!"

În urma ucise si pe Brâncoveanu.

O Doamne! O Doamne! Pana-mi tremura când va scriu Excelenta. Ceea ce am vazut ... Ma întreb: putut-a fi de fata cineva sa nu fi plâns, vazând capul nevinovatului Mateias tânar tinerel, rostogolindu-se pe jos, lânga capul parintelui sau care se apropiase de-al copilului ... parea a-l îmbratisa...

Gâdele stropit de sângele crestinesc, face un salut Sultanului Ahmed si se retrage. Sultanul însotit de plenipotentiarii Germaniei, Rusiei, Angliei se ridica sa plece. Vazându-ma cu ochii înlacrimati spuse Sultanul ca regreta acum ceea ce a savârsit...

Sfântul Teofilact al Bulgariei. Pentru milostenie

"Daca cineva nu voieste sa lucreze, atunci nici sa nu manânce". Voi însa nu va opriti de a face bine unii altora. Sa nu-i socotiti ca pe niste vrajmasi pe cei nelucratori, si lenesi, ci sa-i sfatuiti ca pe niste frati, pentru ca sa se îndeparteze si sa lase lenevirea, dar sa nu-i ocarâti, nici sa-i înfruntati, pentru ca-i veti milui(umili); ca cu acest chip sa se foloseasca de la voi trupeste si sufleteste. Caci cel ce sfatuieste pe fratele sau, nu publicariceste meteahna lui înaintea acelora, ci îndeosebi luându-l, îl sfatuieste cu blândete frateasca si cu dragoste, cum sa se îndrepteze. Sa se mâhneasca crestinii si sa-i doara inima, nu pentru ca dau milostenie celor lenesi si nelucratori, ci pentru ca aceia calca legea lui Dumnezeu si sa plânga pentru dânsii ca pentru niste neputinciosi si bolnavi cu sufletul. Sa asculte cuvintele acestea aceia care nu mai dau milostenie celor nelucratori, ci îi si ocarasc si îi zburatoresc cu pietre. Ce faci omule? ... Pentru tine este sarac acela, adica pentru ca sa vindeci tu ranele sufletului, cu iubirea de oameni si cu milostenia ce o dai lui si tu-l alungi pe el cu pietre sau cu ocari de la casa ta? De câta nesimtire! De câta necunostinta este fapta de acest fel! Iar Domnul pacii sa va daruiasca Însusi pacea pururea întru toate. Caci acest lucru e tot ce se cauta, a avea crestinii pacea întru chipul(pe chip), încât a nu avea prilej de a se sminti despre nici o parte, de cuvânt, nici de lucru, caci asa având pace noi crestinii, vom îndrepta pe cei lucratori lesne si fara greutate: caci nici un lucru nu ajuta atât noua spre a ispravi cele ce voim, si spre a îndrepta pe frate, decât chipul si cuvântul cel pasnic si netulburat, încât a nu ne arata ca cercetam si înfruntam cu vrajmasie pe fratii nostri cei ce gresesc.

Domnul sa fie cu toti.

Înclinatii spre trufie

Mai curând vor sa dea lectii decât sa primeasca. Ei osândesc în inima lor pe cei ce nu pricep credinta dupa felul lor si aceasta simtire, mai întâi tainuita, o scot la iveala prin cuvinte si atunci ti se pare ca auzi pe fariseul care crede ca preamareste pe Dumnezeu laudându-se cu faptele sale si dispretuind pe vamesul. Asta înseamna sa faci pe voia diavolului. Acestea toate împing sufletul la mândrie si la trufie. Acestea nu sunt de nici un folos începatorilor (, dar si ca ele îi schimba în pacate). Caci nu pot sa se mai sufere unul pe altul, si daca se gaseste vreun concurent ca sa-l înjoseasca pe aproapele sau, aceste lucruri îi plac. Vor vedea paiul din ochiul fratelui lor, dar bârna din ochiul lor nu o vor vedea; ei vor strecura tântarul altora si vor înghiti camila lor.

Nu le plac duhovnicii care nu-i lauda în faptele lor si nu judeca buna lor lucrare, fiindca astfel de ucenici nu cauta decât sa fie pretuiti si laudati în tot ceea ce fac ei.

Încearca sa convinga pe altii ca ei au duhul desavârsit si adevarata evlavie.

Ajung chiar sa nu-si mai marturiseasca pacatele ca sa nu se înjoseasca si ferind gresalele pentru a le face putin mai grele(?). Se vor feri ca de foc sa preamareasca pe altii, dar nu le displace sa fie preamariti ei. Ba câteodata merg pâna acolo ca sa ceara ca sa-i preamareasca oamenii. Începatorii scapa foarte rar de vreuna din aceste slabiciuni.

Înclinatii spre zgârcenie duhovniceasca

Se tânguiesc atunci când nu primesc mângâierile care le asteptau din partea duhovnicilor sau aproapelui.

Cauta a se umfla de sfaturi si învataturi duhovnicesti.

Închina tot timpul cititului si nu mai au timp pentru lucrarea(?) care este prima lor datorie.

Înclinatii spre mânie

Au în permanenta o proasta dispozitie.

Îsi fac datoria numai de mântuiala.

Se supara pentru toate fleacurile si ajung câteodata de nesuferit.

Pun vina pe gresealele altuia.

Îi bârfeste pe ceilalti.

Face morala cu acreala, în ton, ca si când numai el ar avea dreptul la virtute.

Înclinatii spre lacomie duhovniceasca

Se istovesc în canoane.

Se dedau fara de frâu la posturi.

Se sustrag din fata acelora care i-ar îndemna pentru hrana trupeasca.

N-au dreapta socoteala.

Lucreaza împotriva poruncilor.

Doresc mai mult un canon trupesc decât un canon al judecatii.

Lipsa de ascultare de duhovnic.

Se trufesc prin diferite osteneli fara dreapta socoteala.

Pe astfel de ucenici îi încurajeaza diavolul sa faca astfel.

Cauta sa smulga duhovnicilor sfaturi dupa cum le place lor.

În cazul ca sunt respinsi au mâhnire ca de copii.

Ceea ce fac, fac numai de mântuiala pentru ca sunt convinsi ca nu fac nimic bun înaintea lui Dumnezeu când nu lucreaza cum le place lor.

Se împartasesc fara încuviintarea duhovnicului de mai multe ori.

Înclinatii spre pizma si lume

Îi sare în ochi binele duhovnicesc al aproapelui.

Sufera când aude ca cineva este laudat.

Virtutea altuia îl întristeaza si daca are prilej o va prigoni si ponegri, cu scop de a-i risipi pe cât e posibil laudele.

Doreste sa fie primul în toate.

Vrajmasii omului duhovnicesc: lumea, trupul, diavolul

Acestia trei în mod sigur îi ies omului în calea duhovniceasca.

Cei buni

Se arata prin smerenia lor.

Nu tin seama de lucrurile lor personale si nu pun decât foarte putin pret pe ele. Cât despre altii, tot li se pare mai presus.

În toate lucrurile lor smerenia stapâneste.

Cu cât lucreaza mai mult cu atât îsi plac mai putin.

Dorinta vie le este de-a place lui Dumnezeu.

Tot ceea ce ostenesc ei pentru Dumnezeu li se pare nimic.

Sunt foarte fericiti când nu sunt bagati în seama si când sunt criticati de altii în lucrarile lor. Când sunt laudati de cineva ei sunt foarte uimiti.

Nu doresc altceva sa învete decât numai ce le este de folos.

Cei smeriti nu dau învataturi nimanui.

Linistirea

Petrecerea neîmpartasita, ferita de orice grija a vietii, ca astfel omul sa poata, prin departarea de oameni si deîmpartasiri(?), sa fuga de zgomot si de cel ce "umbla racnind ca un leu cautând pe cine sa înghita", prin întâlnirile si grijile vietii. Trebuie sa aiba numai o singura grija, cum sa placa lui Dumnezeu mai mult si sa-si faca sufletul neosândit în ceasul mortii si sa afle, cu toata sârguinta, lucrarile fine ale dracilor si gresalele sale ce întrec nisipul marii. Cunoscându-le pe acestea omul plânge pururea, dar e mângâiat de Dumnezeu.

Postul

Postul cu masura sau mâncarea odata în zi (a nu se satura). Mâncarea sa fie de un singur fel, din bucate neînsemnate si care se gasesc fara bataie de cap si pe care nu le pofteste sufletul. Sa manânce în fiecare zi un fel cu înfrânare. Vinul e folositor la batrânete, la neputinta si la frig si atunci putin. Iar la tinerete, la caldura si la sanatate mai buna este apa - dar si aceasta putina, caci setea e mai buna decât toate poftele trupesti.

Privegherea

E bine a folosi jumatate din noapte pentru somn, iar jumatate pentru psalmodie si pentru rugaciune, pentru suspine si lacrimi, ca prin postul si privegherea cu masura, sa se faca supus sufletului sanatos si gata spre tot lucrul bun, iar sufletul sa capete barbatie si luminare - ca sa faca si sa vada cele cuvenite.

Psalmodia

Rugaciunea trupeasca prin psalmi si îngenuncheri ca sa se desire trupul si sa se smereasca sufletul, ca sa fuga vrajmasii nostri, dracii, si sa se apropie prietenii nostri, Îngerii, si asa sa cunoasca omul de unde primeste ajutor.

Rugaciunea

Rugaciunea duhovniceasca facuta prin minte care se fereste de orice gând. Stând mintea în cele zise si cazând la Dumnezeu cu înfrângeri negraite, cere numai ca sa faca voia dumnezeiasca întru toate faptele cugetarilor sale, neprimind nici un gând, sau figura, sau culoare, sau lumina, sau foc, sau peste tot (orice) altceva ci ca una ce priveste numai la Dumnezeu si vorbeste numai cu El fiind ajunsa fara forma, fara culoare si fara figura. Caci aceasta este rugaciunea curata, care se cade sa o aiba cel lucrator.

Citirea

Pentru a învata din dumnezeiestile Scripturi si vietile parintilor cum sa biruiasca patimile si sa dobândeasca virtutile. Pentru ca sa umple mintea lui cu cuvintele Duhului Sfânt si sa uite cuvintele si gândurile necuvioase care le-a auzit fiind afara de chilie. Cel ce vrea sa învete cunostinta de Dumnezeu, nu trebuie sa fie numai cu auzirea. Pentru ca altceva este auzirea si altceva fapta. Cunostinta duhovniceasca nu se iveste numai din cugetare, ci se da de la Dumnezeu dupa Har, celor smeriti la cuget. Ca cel ce citeste Scripturile, poate le cunoaste în parte, nu e de mirare mai ales daca e lucrator. Dar unul ca acesta nu are cunostinta lui Dumnezeu ci trebuie sa asculte cuvintele celor ce au cunostinta de Dumnezeu: Prooroci, Apostoli, Sfinti Parinti (Preoti).

Întrebarea celor cercati

Despre orice cuvânt sau fapta se cade a întreba pe cei cercati pentru ca nu cumva din necercare, sau din placere de sine, întelegând si facând ceva, unele în locul altora, sa rataceasca si sa cada în parerea de sine, închipuindu-si ca stie cum trebuie, nestiind înca nimic, cum zice Apostolul. Monahul trebuie sa aiba rabdare în toate cele ce vin asupra lui, pe care vrea Dumnezeu sa le îngaduie asupra lui spre învatare, spre cercare, spre cunoasterea slabiciunii sale. Sa nu se faca îndraznet, sa nu-si piarda nadejdea în orice rau sau bine ce i s-ar întâmpla. E dator sa se fereasca de orice vis, de orice vorba si de orice lucru fara rost, si sa cugete la numele lui Dumnezeu, mai des decât rasufla în toata vremea si în tot locul si lucrul, si sa cada la El din suflet, adunându-si mintea din toate lucrurile lumii si cautând sa faca numai voia lui Dumnezeu. Atunci începe mintea sa-si vada greseala sa ca nisipul marii, si acesta este începutul luminarii sufletului si decada(?) sanatatii lui. Atunci începe sa înteleaga binefacerile lui Dumnezeu si gresalele sale. De atunci pazeste poruncile întru cunostinta, de la cea dintâi pâna la cea din urma, fiindca si Domnul le-a pus ca pe o scara si nu poate cumva sa treaca peste una ca sa ajunga la alta, ci trebuie sa înainteze de la cea dintâi la cea de-a doua si asa mai departe, face pe om Dumnezeu, prin Harul Celui ce le-a daruit pe ele celor ce (alearga) aleg sa le împlineasca.

Nici o alta faptura sau zidire însufletita sau neînsufletita n-a calcat voia lui Dumnezeu vreodata, ci numai firea omeneasca, care bucurându-se de multe binefaceri, a mâniat pe Dumnezeu necontenit.

Milostenia

Milostiv este cel ce miluieste pe aproapele din cele ce le-a primit el de la Dumnezeu, fie bani, fie mâncari, fie tarie, fie cuvânt spre folos, fie rugaciune, fie putere de a mângâia pe cel ce are lipsa de ea, socotindu-se ca e datornic. Saracul poate trai fara sa-l miluiasca, dupa puterea sa, nu poate el însa sa traiasca si sa se mântuiasca. Milostenia desavârsita este aceea pe care ne-a aratat-o Hristos, care a rabdat moartea pentru noi, punându-ne tuturor o pilda si un chip ca si noi sa murim pentru altii, nu numai pentru prieteni ci si pentru dusmani când vremea o cere. De la frica de Dumnezeu trece omul la buna cinstire. De la aceasta vine cunostinta prin care e sfatul si dreapta socoteala.

Ce urmareste Dumnezeu

Pâna la judecata din urma, mântuirea se poate dobândi oriunde; si pe câmpuri de bataie; si se poate dobândi si în iad; si se poate pierde oriunde, si în manastire, si în ceata Sfintilor Apostoli, si s-a pierdut si-n Rai. Tâlharul, rastignit pentru faptele sale, a sarit de pe cruce în Rai si Lucifer ca fulgerul a cazut din Ceruri. Orbul din nastere capata vederea si a vazut pe Dumnezeu si a vorbit cu El, iar fariseii templului o pierdeau, zicând ca-I pacatos si are drac. Cereau semn si umblau sa omoare pe Lazar cel înviat a patra zi din morti. Orbirea rautatii, stând de-a pururea împotriva Adevarului, nu are leac, dar are pedeapsa. De aceea înfruntând mânia, a zis ca vamesii si pacatoasele vor lua-o înaintea "dreptilor" în Împaratia Cerurilor, si ca se face bucurie în Ceruri, pentru un pacatos ce se întoarce.

Aceasta întoarcere urmareste Dumnezeu sa ne-o câstige, însa nu poate daca nu ne învoim si noi. De aceea ne poarta pe tot felul de cai, si ne cheama cu tot felul de surle si, daca trebuie, ne graieste si cu tunul.

Ceea ce urmareste Dumnezeu în tot chipul este mântuirea sau întoarcerea noastra duhovniceasca spre El si Acasa, chiar daca mai ramânem si în viata aceasta. Oamenii însa, legati în nestiinta, scurti la minte si slabi în credinta, urmaresc viata pamânteasca si toata mâhnirea lor e pentru trupuri (Întelepciunea lui Isus Sirah 41, 14).

Cât tine forma aceasta de viata, oamenii vor fi amestecati: cei din Noul Testament, fiii Harului, cu cei din Vechiul Testament, pe care numai frica legii îi mai tine în rânduiala si oamenii fara nici un testament, oamenii faradelegii si ai neorânduielii fara leac, care sunt fiii celui rau.

"Acela care iubeste lucrurile bune si frumoase tinde de buna voie spre Harul dumnezeirii, fiind calauzit de Providenta prin ratiunile întelepciunii. Iar acela ce nu-i îndragostit de acestea e tras de la pacat împotriva voii lui, si lucrul acesta îl face judecata cea dreapta, prin diferite moduri de pedepse. Cel dintâi, adica iubitorul de Dumnezeu, e îndumnezeit prin Providenta, cel de-al doilea, adica iubitorul de materie, e oprit de Judecata sa ajunga la osânda." (Sf. Maxim Marturisitorul, Raspunsuri catre Talasie, Întrebarea 54, Filocalia, Sibiu, 1948, ed. I, vol. 3, p. 252).

Drept aceea[HTO1] [HTO2] [HTO3] , pâna ce nu vom ajunge la aceeasi parere cu Dumnezeu despre viata noastra pamânteasca, precum si despre cealalta, de pe celalalt tarâm, nu vom avea liniste în suflet, nici unii cu altii, nici sanatate în trup si nici în orânduirea omeneasca.

Trebuie sa ne plecam întelepciunii atotstiutoare a lui Dumnezeu, care, în tot ce face, urmareste întelepciunea noastra, ori pricepem ori nu pricepem aceasta. Când ne plecam capul si vrem si noi ce-a vrut Dumnezeu, în clipa aceea capatam linistea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre. Caci El e Stapânul vietii si al mortii, de El asculta zidirea si de El se teme iadul, si din porunca Lui asculta dracii de Satana al lor. "Toti locuitorii pamântului sunt nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerului si cu locuitorii pamântului, si nimeni nu poate sa stea împotriva mâniei Lui, nici sa-i zica: Ce faci?" (Daniil 4, 32).

Când a vrut sa mântuiasca pe Adam si cu toti dreptii, din iad i-a scos si poate sa scoata din ghearele mortii pe oricine vrea. De aceea au si zis Parintii, mângâind pe oameni: "Ca pacatos ca un drac de-ai fi, nu deznadajdui de puterea lui Dumnezeu", fiindca oricine, care în primejdie de moarte fiind, de va chema numele Domnului îsi va mântui sufletul sau, caci, în ce-l va afla moartea în aceea va fi în veci. Iata de ce, nestiindu-ne sfârsitul, suntem datori a ne afla mereu în pocainta, ca într-însa sa fim socotiti în veci. Amin.

Ceasul primejdiei

Multime de oameni însa nici grija nu au de cuvintele chemarii acesteia, oricât le-ar vedea cu ochii si-ar trece prin ele. Daca nici dupa asprimea unor atare chemari, care ustura pielea vietii, oamenii totusi nu se întorc la Dumnezeu, viata începe sa fie în primejdie: încep necazurile mortii, surlele chemarii a patra.

Viata o avem de la Dumnezeu: Prin El traim si ne miscam si suntem (Fapte 17, 28). Adica Dumnezeu este izvorul, sustinatorul si rostul sau destinul vietii noastre. Daca mergem asa, potrivit acestora, avem viata asigurata de Dumnezeu, iar daca nu urmam asa, ci încâlcim viata noastra în toate faradelegile si spurcaciunile, care îndracesc si sufletul si trupul si o ducem asa vreme îndelungata, atunci Dumnezeu - dupa greseala noastra - se desface de viata noastra. Totusi nu se desface îndata dupa greseala, ci rabda o vreme ratacirea omului, a fiului Sau mai mic, în tot chipul chemându-l, pâna în sfârsit deznadajduieste de mântuirea multora(?!).

Iar moartea o avem de la ucigasul. Deci, când oamenii se baga cu totul în voile dracilor, viata le e în primejdie si primejduiesc si pe altii. Iar de se leaga ca robii cu inima de lumea aceasta si de voile trupului, cele împotriva firii, mintea li se strâmba, încât nu mai deosebesc adevarul de ratacire; atunci Dumnezeu se îndeparteaza din mintea, din inima si din vointa lor si ajung ca nu vor sa mai stie de Dumnezeu si asa vine osânda la moarte, si asa vine prapadul în fiecare rând de oameni. Întâi e moartea sufleteasca a ateismului, a necredintei, pe urma se arata si moartea din afara a trupului, dupa vrednicie si spre întelepciunea multora.

La început oamenii traiau mai mult. "Toate zilele lui Matusalem au fost 969 de ani, apoi a murit." (Facere 5, 27). Cu trecerea de vreme, înmultindu-se oamenii pe pamânt, s-a înmultit si stricaciunea, desfrânarea, în oamenii acestia, pentru ca sunt numai trup. Si a zis Dumnezeu: "Nu va ramânea Duhul Meu în oamenii acestia, pentru ca sunt numai trup, deci zilele lor sa fie numai 120 de ani" (Facere 6, 3). Iar dupa trecere de vreme si înmultirea faradelegilor între oameni, David zice: "Toate zilele vietii noastre sunt 70 de ani, iar pentru cei mai în putere 80 de ani; iar ce este mai mult decât acestia, nu-i decât osteneala si durere" (Psalm 89, 10).

Asa era în vremurile de demult. Astazi, multimea bolilor si desimea razboaielor mult a mai scurtat viata oamenilor.

Noi nu mai suntem sub împaratia legii vechi, ci în Împaratia Harului câstigat noua de Mântuitorul Hristos ca sa ne mântuim. Dar daca nepriceputul de om se tine împotriva lui Hristos, de dragul faradelegilor, cade din Har sub lege, si asa atârna asupra lui pedeapsa cu moartea napraznica, ce se împlineste prin razboaie si nenorociri, întocmai cum scrie la lege:

Cel ce bate pe tatal sau sau pe mama sa sa fie omorât (Iesire 21, 15).

Cel ce va grai de rau pe tatal sau sau pe mama sa, acela sa fie omorât (Iesire 21, 17).

Cine nu asculta de preoti, unul ca acela sa moara (Deuteronom 17, 12).

Paziti deci ziua de odihna, caci ea e sfânta pentru voi. Cel ce o va întina, acela sa fie omorât. Tot cel ce va face într-însa vreo lucrare, sufletul acela sa fie stârpit din poporul Meu (Iesire 31, 14).

Pe vrajitori sa nu-i lasati sa traiasca (Iesire 22, 18).

Tot cel ce se împreuna cu dobitoacele sa fie omorât (Iesire 22, 19).

La nici o vaduva si la nici un orfan sa nu faceti rau! Iar de le veti face rau si ei vor striga catre Mine, voi auzi plângerea lor, si se va aprinde mânia mea si va voi ucide cu sabia, si vor fi femeile voastre vaduve si copiii vostri orfani (Iesire 22, 22-24).

Daca însa va ucide cineva cu viclesug si cu buna stiinta pe aproapele sau, sa fie omorât.

Tot cel ce va munci în ziua odihnei sa fie omorât (Iesire 31, 15).

Cel ce scoate sabia, de sabie va muri si va pieri (Matei 26, 52).

Cei ce se împartasesc cu nevrednicie, furând Sfânta Împartasanie, înca se fac vinovati de moarte. Despre ei înca zice Sfântul Pavel: "Multi dintre voi sunt slabi si bolnavi si o buna parte mor" (I Corinteni 11, 30).

Toti însa care cu buna stiinta fac unele ca acestea fara sa se pocaiasca, vor muri în faradelegile lor, în morti napraznice. Pentru ca: "Focul si grindina, foamea si moartea, dintii fiarelor si serpii si sabia izbânditoare, toate acestea spre pedeapsa sunt facute, ca sa piarda pe cei necredinciosi".

Primul care a furat Sfânta Împartasanie a fost Iuda, fiul pierzarii, care s-a spânzurat si a cazut din spânzuratoare de si-a spart capul, ia crapat pântecele în doua si i s-au varsat toate maruntaiele, luând astfel plata faradelegii sale (Fapte 1, 18).

Iata ce lucruri trebuie sa scoatem din noi si dintre noi, ca acestea aduc ceasul primejdiei de moarte si sabia atârna nevazut asupra vietii. Iar daca în loc de îndreptare, pentru care ne da Dumnezeu oarece vreme de necaz, noi însa totusi ne îndaratnicim cu mintea împotriva vointei lui Dumnezeu, se întâmpla ca, plinind masura faradelegilor, cade sabia si se împlânta în capul care nu mai are minte.

Socotelile întelepciunii cu moartea

Când nu mai raspund oamenii la chemarea dragostei lui Dumnezeu, dau de asprimea dreptatii Sale, când, spre pedepsirea rautatii, îngaduie razboaiele. Atunci viata oricui se afla în primejdie de moarte, si a celor de acasa si a celor de pe fronturi.

Sa cercetam, între marginile îngaduite, pricina aceasta a razboaielor, care pe multi îi spala de faradelegi în siroaie de lacrimi. Luam ca gând de ajutor de darea raspunsului vointa lui Dumnezeu, care urmareste ca toti oamenii sa se mântuiasca si la cunostinta adevarului sa vie. Drept aceea, Dumnezeu, cel milostiv întru dreptati, pe cei nebagatori de seama sau potrivnici - dar totusi oameni cumsecade - abia cu ajutorul primejdiei îi îndupleca, sa vrea si ei ce vrea Dumnezeu, adica mântuirea, singurul lucru cu adevarat de trebuinta. Al doilea gând de ajutor este primirea de mai înainte ca bun a ceea ce orânduieste si face Dumnezeu, sa ne bucuram de hotarârea Lui, chiar daca nu pricepem aceasta. Iar gândul al treilea e ca în suferinte fara de voie s-au mântuit cuviosii; tot asa si cu suferintele razboaielor, mult mai mult se mântuiesc pe fronturi, decât s-ar mântui acasa.

Obisnuit, lumea crede ca mor în razboaie cei rai si scapa cei buni. Este si nu este asa, pentru ca numai singur Dumnezeu stie si tine socoteala fiecaruia. Unul din sfinti a zis: "Caprele eu sunt; iar oile Dumnezeu le cunoaste si le stie". Pe urma numai Dumnezeu stie - si precum stie si face - daca pentru cineva e mai de folos viata sau mai mult îi foloseste mutarea din viata. Apoi Dumnezeu, în atotputernicia Sa, foloseste si pe cei rai, pe necredinciosi, pe cei fara nici un Dumnezeu, ba chiar si pe draci, ca printr-însii sa aduca mântuirea, celor ce cu tot dinadinsul vrea ca sa se mântuiasca si care sunt de mântuit.

Asa bunaoara, cineva încarcat de pacate, cum l-au povatuit cei trei "prieteni" ai sai, ajunge la strâmtoare si nevoie mare. Necazurile îi mai topesc trupul, îi mai subtiaza mintea si asa gaseste pe Dumnezeu ca pe singura scapare a sa din primejdii. Acum I se roaga pentru prima data, si poate ca niciodata. Deci, cu prilejul târcoalelor mortii în jurul vietii sale, Dumnezeu în atotstiinta Sa, vazându-l ca s-a îndreptat pe calea buna pentru toate zilele vietii lui, pe care le-ar mai avea de trait - daca ar fi cuminte - în chip nevazut si minunat îl scapa de moarte sigura. Daca însa îl stie, ca mai târziu ar avea o pocainta si mai buna, îl va îngadui prin mai multe si mai grele primejdii, scapându-l de fiecare - caci necazurile spala petele pacatelor de pe haina noastra nevazuta - si mai târziu îl scoate din topitoarea suferintelor, fie spre viata cea fara de trup, fie întorcându-l spre viata pamânteasca, ca pe un înteleptit.

Pe cei ce însa n-au statornicie în bine si iarasi s-ar întoarce la rele, uitând fagaduinta ce-au facut-o la strâmtoare, pe unii îi scoate din viata cea desarta, atunci când dupa stiinta lui Dumnezeu, au ajuns la cea mai buna pocainta din viata lor, ca în aceea sa se ocroteasca în veci fara de sfârsit. Acestia asa-s mai de câstig pentru mântuire, primindu-i Dumnezeu cu o cât de câta pocainta.

Pentru cei ce trecuti prin suferinte au câstigat întarire si statornicie spre bine si printr-însii stie Dumnezeu ca ar dobândi mântuirea si a altora, pe acestia îi scapa si-i întoarce iar acasa. De cumva iarasi se dedau stricaciunii si îngramadirii de pacate, iarasi îi cheama la scoala. Si asa face de câte ori trebuie si cu toti câti trebuie.

Cu cei rai si, dupa stiinta lui Dumnezeu fara întoarcere, printre alte nestiute taine, are si aceste doua socoteli: s-au îi pierde în graba, în chip napraznic, ca sa nu-si mai înmulteasca relele, si asa mai usor sa se osândeasca; sau ca prin rautatea lor vrea sa rasplateasca, sa ispaseasca, sa întoarca, sau sa mântuiasca pe oarecare din cei de acasa, mai zabavnici la pocainta sau îndaratnici la sfatul si la rugamintea celor buni.

Iar pe al treilea fel de oameni, pe cei buni, prin darul lui Dumnezeu, îi scoate din viata cea desarta, fie stiindu-i ca ar avea sa cada mai târziu, tinzându-si la faradelegi mâinile lor - si asa-si îngreuiaza sau îsi pierd mântuirea lor - fie ca, placuti fiind lui Dumnezeu, i-a pus la încercare si i-a aflat Lui-Si vrednici, precum scrie: (lipseste citatul - e din carte)

Întelepciune 3:

1. Sufletele dreptilor sunt în mâna lui Dumnezeu si nu se va atinge de dânsele munca.

2. Parutu-s-a în ochii celor nepriceputi ca dreptii sunt morti cu desavârsire si iesirea lor din lume e o mare pedeapsa,

3. Si mergerea lor de la noi sfarâmare, iar ei sunt în pace.

4. Chiar daca în fata oamenilor au îndurat munci, nadejdea lor e plina de nemurire,

5. Si putin fiind pedepsiti, mare rasplata vor primi, ca Dumnezeu i-a încercat pe dânsii si i-a aflat Lui-Si vrednici.

6. Ca aurul în topitoare, asa i-a lamurit, si ca pe o jertfa de ardere întreaga, asa i-a primit.

7. Straluci-vor în ziua rasplatirii ...

Iar daca sunt câte unii rai fara de leac si nu patesc nimic din necazurile oamenilor, trebuie ca i-a lepadat Dumnezeu si-i lasa sa se desavârseasca în rele, ca sa ia osânda vesnica, - precum s-a spus la cele pentru Saul.

O taina a lui Dumnezeu e si aceasta: Nu pedepseste toata rautatea tuturor, aici si numaidecât; precum nici nu slaveste bunatatea tuturor, aici si numaidecât. Ca daca ar face asa, atunci si oamenii ar face binele de frica; mântuirea ar fi de sila, iar nu o fapta a libertatii si a dragostei. Apoi, daca repede ar pedepsi tot raul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios la o masura omeneasca, sau cel mult îngereasca, si ne-ar da sa întelegem ca se teme de rau si-si apara stapânirea, - cum fac oamenii. Ci tocmai prin faptul ca îngaduie railor sa-si faca de cap, si-i lasa pe oameni neînfricati de pedeapsa napraznica, ne dovedeste atotputernicia Sa, vesnic linistita asupra raului, - atotputernicie, sub ocrotirea careia, prin virtutea credintei, stam linistiti si noi, primind palmele si scuiparile raului, ca pe niste marturii ale neputintei aceluia, în fata atotputerniciei lui Dumnezeu, care ne întareste cu linistea Sa.

Cu aceea ca nu pedepseste rautatea numaidecât, îi întinde ispite puternice, sa se desavârseasca si ea spre pedeapsa sigura în ziua judecatii. Iar daca totusi, uneori pedepseste napraznic vreo faradelege, o face ca sa mai puna frâu rautatii între oameni, si mai ales sa nu scada în credinta începatorii, si sa nu se piarda dintre oameni constiinta rasplatirii dupa fapte.

Deci, ori ca rasplateste, ori ca nu rasplateste, fie binele, fie raul, un singur lucru e sigur: ca vine o rasplata sigura si vesnica, si ca biruieste binele asupra rautatii. Apoi, prin rabdarea multor nestiuti de oameni, atotputernicia si dreptatea lui Dumnezeu sfarma mereu portile iadului, cu puterea Bisericii vazute si nevazute.

Oricât ni s-ar parea de neobisnuit, dar adevarul acesta ramâne: "Ca ne-a trimis Dumnezeu în lumea aceasta, ca sa ne învatam a ne lepada de ea si s-o cautam pe cea adevarata".

Pentru iubitorii de Dumnezeu nu este durere, nu este primejdie - afara de pacat - si nu este moarte; ei trebuie fericiti si urmati cu aceeasi lepadare de sine si de viata, oricând vremea ne-ar cere-o.

Deci nu sunt de plâns decât necredinciosii care s-au stins în necredinta, ca niste înstrainati si potrivnici lui Dumnezeu. Dar e bine sa se stie ca viata în primejdii pe multi i-a scos din numarul mortilor si i-a primit Dumnezeu din bratele mortii în Împaratia vietii. Amin.

Cursele

Unii îsi taie mintea în Scripturi. Cu trecerea de vreme Satana s-a mai iscusit în rele. Pe cine poate sa-l întoarca împotriva lui Dumnezeu, o face, rânjind bucuros; pe cine iubeste pe Dumnezeu, dar calatoreste fara sfat si întrebare, îl învata si el sa-l iubesca pe Dumnezeu, si-l lauda ca bine face, fara sa priceapa unul ca acesta, ca a cazut la lauda straina si ca în credinta lui s-a încâlcit un fir subtire de putere vrajmasa.

Vicleanul baga de seama ce face Dumnezeu si face si el la fel. Trimite Dumnezeu slujitori, trimite si el; trimite Dumnezeu vedenii, se arata si el; propovaduieste Dumnezeu iubirea de oameni fara deosebire si margini, propovaduieste si el. Cu un cuvânt: contraface tot ceea ce face Dumnezeu si da pe râpa de oameni cu multimea înselaciunilor. S-a facut de-o îndrazneala nemaipomenita, încât si lumina dumnezeiasca o contraface, nu în întelesul ca s-ar putea apropia sa strâmbe adevarata lumina, caci l-ar face scrum si nu poate sta într-însa, ci naluceste si el o lumina, cu care naluceste pe cine poate si pe cine vede ca umbla cu îndrazneala dupa daruri dumnezeiesti, înainte de dobândirea smereniei statornice.

De aceea e bine sa lamurim, dupa putere, si acest ucigas viclesug al nalucilor, fiindca de la o vreme încoace multi se ivesc si multa tulburare fac printre oameni. Iata cum vine cursa aceasta:

Vicleanul are doua feluri de momele, dupa iubirea omului, care înclina, fie spre pierzare, fie spre mântuire. Este si-o "ispita a mântuirii" în care au cazut multi înselati, zicând ca-s mântuiti, când de fapt ei n-au savârsit de fapt nici alergarea si nici dupa lege n-au luptat. Este si ispita sfinteniei, este si ispita misiunii sau a trimiterii de la Dumnezeu precum este si ispita muceniciei. În toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, mintile înguste, care spun ca nu mai au nimic de facut, decât sa creada si sa se socoteasca a fi si ajuns sfintenia, misiunea, mucenicia si celelalte naluci ale mintii înselate. Au si ei o osteneala, aceea de-a ajunge la darurile mai presus de fire înainte de vreme si ispitind pe Dumnezeu.

Deci, nu-i de mirare ca-i da în robia înselatorului de minte, ca sa-i chinuiasca.

Câte unii mai aprinsi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor dupa daruri mai presus de fire îmbulziti nu de vreo virtute, ci de iubirea de sine. Având acestia iubirea fara de minte, pe care vor s-o cinsteasca cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngaduie duhului rau sa-l amageasca desavârsit, ca pe unii ce îndraznesc sa se apropie de Dumnezeu, necurati la inima. De aceea, pentru îndrazneala, îi da pe seama vicleanului sa-i prapadeasca. Astfel, când atârna de Dumnezeu o atare pedeapsa peste un oarecare, îl cerceteaza Satana luînd chipul mincinos al lui Hristos, si graindu-i cu mare blândete, îi trânteste o lauda cu care-l câstiga fulgerator si poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmta si cu chinuri ce duce la Împaratie, umbla dupa "placeri duhovnicesti". Iata-l cu momeala pe gât. De-acum, dupa oarecare scoala a ratacirii, când încrederea îi va fi câstigata desavârsit si-i va fi întarita, prin potriviri de semne prevestite, ajunge încrezut în sine si în hristosul lui, încât si moarte de om e în stare sa faca, întemeindu-se pe Scriptura.

Iata cum puiul de drac al iubirii de sine, facându-se barbat si ajutat prin vedenii mincinoase de tatal sau, tatal minciunii, strâmba mintea bietului om, încât i se va parea pacatul virtute dumnezeiasca. Ba înca omorând pe cei ce nu cred în el, i se va parea ca face slujba lui Dumnezeu (Dumnezeu care l-a înselat pe el).

Când stai de vorba cu câte unul din acestia, te uimeste convingerea si siguranta lui, uneori si legatura cu judecata a cuvintelor lui, si nu poti prinde repede ca stai de vorba cu un înselat si un sarit la minte. Asta, pâna nu-i afli prima spartura a mintii, de la care apoi, toate mestesugurile vicleanului trebuie sa-ti dea arama pe fata. Trebuie sa-i prinzi momeala pe care a înghitit-o si care, cel mai adesea, e caderea la lauda cu care tatal minciunii si-a amagit pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atâta osârdie cel amagit la minte. Biserica însira printre pacatele mintii si prejudecatile.

O marturie din Scriptura a celor zise ne va dumeri mai bine. Era pe vremea proorocilor mincinosi din zilele lui Ilie si a regelui Ahav. Proorocul Ilie vestise regelui mustrarea lui Dumnezeu, necazurile si moartea ce-l va ajunge în zilele urmasilor sai (3 Regi 22).

Duhul care a iesit si-a stat înaintea fetei Domnului si s-a facut duh mincinos în gura proorocilor, caruia i-a zis Domnul: "Du-te si fa cum ai zis", e acelasi care a cerut de la Dumnezeu sa cerce pe Iov (Iov 1).

Cu îngaduirea lui Dumnezeu, Satana îi cerne pe oameni, si-i culege pe toti cei ce umbla în lumea aceasta dupa placeri, chiar duhovnicesti, numai sa-i prinda, ca înca nu s-au lepadat desavârsit de iubirea de sine si de orice spurcaciune a vietii, dupa atâta si atâta propovedanie a Bisericii. Caci patima aceasta face pe om sa cada, lovit de sagetile laudei, si sa se trezeasca cu mintea înselata si sarita din socoteala smereniei.

Ca iata, pe cei ce n-aveau curatia vietii - lingaii de la curtea regelui Ahav - i-a dat înselaciunii desavârsite a regelui minciunii, si sfatul lor era minciuna si ispita regelui iubitor de slava desarta, ispita în care trebuia sa cada si regele, ascultatorul lor, pentru pacatele sale.

Ca si înselatii aceia care l-au palmuit pe adevaratul prooroc al lui Dumnezeu, asa si proorocii mincinosi din zilele noastre sunt de o îndrazneala nemaipomenita, si palmuiesc smerenia, dându-se pe ei de ceva mare: "Ilie", "Ioan", "Hristos", "Fiul Omului", "Dreptul Judecator", si asa mai departe. Pretind ascultare de la oameni pentru ca Dumnezeu i-a trimis sa spuna la lume . . . lucruri de care îti tiuie urechile auzindu-i, si-ti îngheata inima.

Pe semnele urmatoare se pot cunoaste ca nu mai sunt întregi la minte:

1. Se dau pe sine ceva mare, cum s-au dat altfel toti ereticii vremurilor, pe care i-a afurisit Biserica prin sfintele soboare.

2. Cad la lauda, având o smerenie mincinoasa.

3. Se tin pe sine mai presus de Scriptura (unul chiar mi-a rupt-o), mai presus de Biserica si sfinti.

4. Mor dupa a fi ascultati si crezuti de oameni.

5. Fierb de mânie când nu sunt luati în serios.

6. Adesea au "graire în duh", cu "duhul" care-i poarta si-i învata.

7. Nu vor nici în ruptul capului sa-si controleze prin preoti cele auzite de la "duhul" lor.

8. Câte unii, cu toate acestea, arata o evlavie neobisnuita: marturisind pe Hristos, pe Maica Domnului, facându-si si Sfânta Cruce, batând metanii, sarutând icoane, ba si Sfânta Împartasanie luînd-o si jurându-se ca sunt oamenii lui Dumnezeu, iar ei sunt înselati.

9. Fac pe proorocii si împrastie spaima între oameni. Multe proorocii li se împlinesc, dar multe nu. Asta atârna de puterea de stravedere a "duhului" care le spune ce le spune, ca unul ce n-are învelitoarea trupului, si de aceea prinde cu oarecare vreme înainte, cele ce le apropie Dumnezeu de oameni. Dar asta nu e proorocie.

10. În numele "dumnezeului" lor, sunt în stare sa omoare un om, întemeindu-se pe Scriptura, ca si Avraam a fost în stare de-o atare ascultare, iar Fines a si facut aceasta si i s-a socotit aceasta râvna pentru Dumnezeul sau (Numeri